Plecând de la nişte documente de epocă descoperite – pretinde domnia sa – în diferite arhive, Ovidiu Pecican a compus de curând o nouă „jucărea” în formă de „roman” (Lumea care n-a fost. O odisee în scrisori și documente moldovenești din prima parte a sec. al XVII-lea, Polirom, 2018), în care încearcă să reconstituie moravurile, mentalitatea şi, în general, orizonturile vieţii cotidiene din Moldova secolului al XVII-lea, într-un context marcat de instabilitate politică şi de sentimentul  precarităţii existenţiale generate de permanentele invazii ale popoarelor vecine (cazaci, tătari, unguri, leşi etc.). Din punct de vedere narativ, epistolarul de faţă (căci despre niște scrisori este vorba) nu mizează însă pe o construcţie lineară, fiindcă diversele episoade şi scene relatate în scrisori nu construiesc o intrigă, ci surprind, fragmentar, crâmpeie semnificative de viaţă şi de istorie. 
 

Partea anecdotică e cea mai savuroasă, căci scoate în relief diferite tipuri de personaje şi de comportamente specifice în cadrul relaţiilor amoroase, dar şi de familie şi de clan, o parte dintre scrisori ilustrând natura protocolară a raporturilor dintre suverani şi supuşi. Memorabile sunt aspectele imagologice implicate, ca în secvenţa în care un poet moldovean este prins de tătari, dar scapă cu viaţă, căci barbarii războinici (individualizaţi nu atât prin armele, veşmintele şi înfăţişarea lor exotică, cât prin mirosul pestilenţial pe care îl emană) îşi dau seama de natura paşnică și inofensivă a îndeletnicirilor sale. 
 

În formă versificată sunt și scrise multe răvașe, dintre care am ales, pentru delectarea cititorului, pe următorul: 

 

„Una de la Vasâlie, frate bun, cătră Măriuca logofeteasa, soru-mea,// Frundză vérde, de pân codru,/ Unde io m-am întâmplat,/ Și leși cu tatari să bat,/ Ca să pună domn Muldovii,/ Dară nime n-ar istóvi/ Să slujască pe cel ce-i/ Domnul nostru cu temei,/ Domnul nostru/ I domn mare,/ De nimeni frică n-are/ Nice pic de tulburare/ De e ploaie ori e soare,/ Că și io m-am întâmplat/ Când pin codru-a săcerat/ Hâda cea ce coasa-ascute/ Tăind capetile multe/ Fost-am și la o bataie/ De-a curs sângele șiroaie/ Ș-am scapat cumam scapat/ De Măria Ta n-am uitat/ De aici din poieniță/ Îți trimet aici jelbiță/ Să mă erți de ț-am greșit/ Că sunt tare ostenit/ Vinișoru s-au gatat/ Leahu iar e mort de bat/ Turcul zace copt sub peri/ Tătarii-s precum muieri/ Ce-a pierdut ce-avea mai sfânt/ Ci-acmu mușcă den pământ”.

 

În prim-plan îşi fac apariţia mai apoi, pe rând, oameni de toate categoriile sociale, de la domnitori la boieroaice focoase şi boieri aventurieri, la fel de fel de iscoade şi de slujitori mărunţi, ce stârnesc hazul prin slugărnicia şi prefăcătoria lor. Pentru relevanța imagologică, am ales următoarea epistolă, expediată de iscoada „Macsâm”: 

 

„Măria Ta ca să știe și să afle,// Că iscodind io dincolo de pârleazul curții, lăsându a dreapta moara ce s-au chiemat a lu Cogâlcea, oarecine va fi fost să fie, și dându-mă de pe drumeag la paduri, undi începe făgetul de-am prins mai an hulpe cu pui la Măria Ta, de-am adus la coconițe să să gioace cu iale și n-au mai dormită noaptea dă purici, luat-am cale a pas, tuchilat după frunzișuri și mai departi, numai ci-am prins slab zvon cum că ar hi oarecine. Apoi daca am sâmțit așea ceva, iote că m-am forișat cât am potut mai bine de-am prins ignet tot mai aproape. Ce iacă, acolo erea un țigan răsărit și un tătar care, să nu mă agiute Precista de-oi grăi basne, avea coprinsu de-o parte și de-a celaltă un trunchiu grosu. Și nu știu ce făcea ei acolo mai bine, că mie îmi părea că să gioacă sau că mușcă scoarța și scoate fornaială pi nas. Li-am trimes, dară, cum putui, câte o sagiată, la țigan pen turul nagragilor, iar la tatar, pin gât dentr-o parte în cialaltă. Iar unu au fugit în codru, văitându-să ca o muiare, eară acela mortu n-au mai fugit nicăierea. Ce am la mine tolba lui și sâneața și tăișul acela covoiat, daca n-aț creade. Macsâm”

 

Cele mai multe scrisori se focalizează însă asupra vieţii intime şi a relaţiilor de cuplu, prilej pentru autor de a sublinia ridicolul ce pândeşte la tot pasul viaţa sentimentală, mai ales în condiţiile tranzitorii, de permanentă instabilitate, ale vieţii de atunci, când femeile rămâneau acasă iar bărbaţii trăiau mai mult în pribegie şi într-un război continuu – de unde şi acuzele de infidelitate, ce constituie pretextul multor bucăţi din epistolar. Gelozia bărbatului călător este totuși sancţionată prompt de femeia nevoită să rămână mereu pe loc, într-un apăsător prizonierat. 
 

Iată un schimb savuros de epistole între soți, care merită reprodus ca atare. Întâi scrie femeii bărbatul plecat la război:

 

„Dumisale cniaghinei Ilioană, la Suciava, în capătul uliții Armânașilor, la hătmănie// Scriu eu Nicoriță hatmanul de-al doilea, de sub cort, din dumbravă, și sunpt bine și nu m-au nemerit încă nici sâneațe, nici săgeți, nici alte arme vrăjmășești. Iară tu, nevastă a mea, să hi sănătoasî și bini în toati. Scriu cu mâhnire și îndoială în suflet că am văzut eri la nămiezi cale de două corturi mai încolo, tot la codrul aista unde ședem cu Vodă în cvartir, cămeșa me care mi-au dat-o cu fir galbân în giurul grumazilor și la încheituri craiul leșilor când am fost la el în dobândă contra șvezilor și l-am scapat teafăr și nevătămat din prejmuirea călărașilor. Aceie cămeșă, știi tu ghini, că alta ca ie nu aveam la suflet. Că-mi aducea aminte de dzilele tinăreații. Iară acmu fă grabnic bine și-mi spune cum de-au agiunsu cămeșa me leșască de la rigă la cort la căpitanul Arhir la care pin tabără lumea îi strigă din nu știu care pricină Trișcă. Că de aflu că te-ai datu la pat cu aista când oi vini de la bătaia asta oi scoate, jupâneasă a me sufletul din tini și l-oi punea la uscat, la soare, acolo unde ar fi fostu bine să fi pus tu cămeșa stăpânului tău care-ți scrie aice. //Și nu poci mânca și dormi din pricina asta, Nicoriță Hăpăcescu, acmu în codru”.

 

Apoi vine și răspunsul necruțător al femeii:
 

„Boiarinului Nicoriță hatman, plecăciune după cuviință de la Ilioana, jupâneasa lui // Mult să mai bucurî inema me să priimesc de la domnia ta un sămn, în orișicari clipă a viețâi meale. Și mai cu samă acmu, când mă ardi la suflet o fierbânțală și un dor fără istov, că ti știu dus pin locuri striine, sub poală de codru, de undi nu tăț să întoarce-vor. Dară pintru tini mă rog zî și noapti, oriunde mă apucî jalea de rămasă fără de tini pi loc. Și pântru aceia dzâc: au tu Nicoriță, tu pin ceeie tabără, pi la corturi, pentru aceia ti-ai dus, ca să cați după cămeși? Și tu di aceia îm așterni hrisov, ca să îm dzâci că ti dai di ceasul morții pintru o cămeșe? Dapăi să hi fostă numa aur și petri ca din coroană di crai, șî tot nu ar fi fost potrivală să ti așterni a scrii de atâta triabă. Nu vreai să știi ce-i cu mini, cu Stăncuța și cu Bina și cu Cneaghina și cu Jurcuț, nu ai triabă di mumă-ta și di tată-tu, cari șăd și îș așteaptă moartia să-i ducî, de-ar audzî că tu nu mai ești. Dară ci bini că vreai să știi ce-i cu cămeșa de la riga leșilor. Că parca io n-aș fi dusă la besearică și aș umbla fără minte pi câmpuri și aș crede orice banse mi-ai dzâci tu. Ca cum n-aș ști io oare de la ce muiare fără de nicio triabă ai căpătat cu cămeșa aceia, arde-o-ar să ț-o ardă și omenii craiului unguresc, și spurcații di osmanlâi și oricare s-ar nimeri să o vază. Iară asemine vorbe mii să nu-m mai trimeț de mai vrei să ai masă și liubov di la mine. Auzâtu-m-ai oare? // Cu mânie și dor de zavistie, Ilioana”.

​

Femeia se dovedește așadar aprigă nu doar ca nevastă, ci și ca logodnică, moldovenii (de la opincă la vlădică) manifestând o slăbiciune vădită pentru partenera dominatoare, gen Vidra, ca în următorul exemplu: „Irinuco, ce-am icoana ta în sân orișiunde mă aflu, // Să ști de la mini că lucru ci-am cu tini nu treace. Și fie că dumnealui Gligoriță chervasierul, tâtîni-tu mi te-a da, fie că a fi să fie de-oi vini cu nește cozaci ori ungureni, să te smulg cu tăiare de capite de la casa lui și să ti duc la casa me, ce-a voi Domnul cu noi tot s-a plini. Că nu poci scoate den minte ci palma gre ai tu, Irino, și cum m-ai scos de mâna podghezului de leși ce m-au coprins la strâmtoare la Ciuha, iar tu treceai în butcă pi acolo și habar nu avei ce gânduri ț-a pus hatmanul lor Bucacz, să te pângărască, nemernicul și nevolnicul acela… // Ș-apăi tu nu doară că pi toț i-ai avut de i-ai lasat laț ăn balegile cailor și în răsul proștilor ce-ar fi trecută pin locurile celea, dară m-ai și scos den ghiarăle lor slute și m-ai oblogit și ce mi-ai știut face, neobosâtă, nemi la viața me trudnică cu fomăile nu mi-au făcută. Tu numai de m-ai țâne cum ști tu ține de să nu mă scapi de ntre piciorele tali, iar eu ști-voi agonesi ce ne-ar fi de trebuință ca să ti duc pentre cei mari și preacinsteși boiari. Cari dacă le-i face tot la fel ca la spurcații de leși păngăritori, departe om urma pănă la poala tronului, veri cine ar fi domn în țara aiasta becisnică. Cu liubov, Todie, sân Costa, ot Căpităști”

​

Amuzantă la culme mi s-a părut mai cu seamă scrisoarea unui bătrân oştean rămas la vatră, în care omul îşi exprimă regretul de a nu mai putea profita de prilejurile de aventură ivite în calea fiului său plecat la război, pe care îl îndeamnă să trăiască, epicurean, clipa. Secvența amintește de reveriile belicoase ale lui Manole Păr Negru, bătrânul Jder care se duce totuși din nou la luptă după îndelungi așteptări, sustrăgându-se mult timp dimineața din patul conjugal înainte de trezirea consoartei (apriga Ilisafta), spre a-și putea vedea liniștit de gândurile sale. Oricum, intensitatea trăirilor existenţiale se vede și aici justificată de frica de moarte, care pândeşte pe om la fiecare pas, iar scenele de cruzime sunt invocate adeseori ca un lucru banal şi de la sine înţeles, ce nu mai impresionează pe nimeni.   

Dincolo de conţinutul savuros al acestui roman epistolar, cred că performanţa prozatorului Ovidiu Pecican (cercetător familiarizat cu literatura și cultura medievală, despre care a scris o mulțime de studii) este în primul rând stilistică, farmecul textului fiind dat de limba veche românească, resuscitată cu profesionalism şi cu talent, într-o manieră ce aminteşte de Hronicul măscăriciului vălătuc, capodopera parodică a lui Al.O. Teodoreanu. De altminteri, titlul însuşi (Lumea care n-a fost) indică faptul că recursul la document e pură mistificaţie şi că autorul nu a reconstituit minuţios o lume, ci şi-a imaginat-o, fantazând copios în marginea documentului. Rezultatul nu-i de trecut cu vederea.