Conflictele din Siria şi Irak ne arată, din nou, faţa urîtă a omenirii, ură, cruzimi fără margini, crime, genocid, dispreţ faţă de semeni, de trecutul şi prezentul nostru. Creştinii din Siria şi din vecinătate sunt masacraţi sistematic. Între cei asupra cărora s-a abătut teroarea sunt şi yazidiţii.

 

În iulie 2002 scriam aici, pornind de la o carte, despre yazidiţi[i], cum au fost înţeleşi/ trataţi de-a lungul timpului. De atunci am întâlnit yazidiţi în diverse locuri din Caucaz/ Transcaucazia[ii]în Nagorno Karabakh, din Franţa la Viena ori pe Eufrat sau în cine ştie ce colţ al lumii. Am vorbit despre viaţa lor, originea lor mult discutată, cîţi/ pe unde sunt[iii], tradiţii ş.a., înţelegînd mai limpede parte din ce nu cuprinsesem din sursele avute la îndemînă. De atunci am văzut şi Kitb al-Jilwah/ Cartea revelaţiei, atribuită Şeicului Adi[iv],Mishefa Reş/ Cartea neagră[v]ş.a. Am discutat despre Şeicul Adi[vi](se spunecă spiritul  lui ar fi o reîncarnare a Păunului înger), despre al-'Adawiyya, „ordinul” fondat de el, am văzut/ am vorbit despre Kitab Manaqib ash-shaikh 'Adi b. Musafir/ Cartea faptelor Şeicului'Adi bin Musafir(după tradiţie, ar fi zis: „am fost acolo cînd Adam locuia în Paradis, şi cînd Nimrod l-a aruncat pe Abraham în foc”),miracolele (karamat) lui, cei patruzeci de discipoli, cum a lăsat că yazidiţii nu se pot converti, şi nimeni de altă religie nu poate deveni yazidit. Mi-au spus de ce cred ei că s-a ajuns să fie consideraţi eronat „adoratori ai diavolului”, să fie asociat Păunul Înger cu Şeitan. Sau cît de frumos e Lalish[vii], cum au avut un fel de „principat”[viii], speranţele, puţine dar vii, că vor putea trăi iar în satele strămoşeşti.

 

În ultima vreme tot mai mulţi erau fugiţi din calea ISIS. Despre apariţia ISIS, greşelile/ erorile/ interesele care au făcut ca această oroare a istoriei să existe am mai scris. Cartea aceasta este a unei tinere care (aidoma Nadiei Murad), a scăpat din ghearele ISIS şi (împreună cu scriitoarea şi jurnalista Andrea C. Hoffmann, specializată în problematica Orientului Mijlociu şi a situaţiei femeilor musulmane), şi-a povestit pătimirile.

 

Pe scurt, Farida Khalaf s-a născut în Kocho, „sat situat în câmpia din sudul lanţului muntos irakian Sinjar, cu o populaţie de 1700 de locuitori”. În localităţile din jur locuiau mai ales arabi, care „se deosebeau de noi din toate punctele de vedere, nu doar religios”. Astfel, „noi vorbeam kurdă, ei arabă, noi nu ne căsătorim decât în cadrul propriului nostru grup religios, nu avem vreo legătură de rudenie în acele localităţi”, ci „relaţii de prietenie şi mai ales de afaceri cu musulmanii”. Băieţii aveau câte un „naş” musulman, care le ţine capul la „ceremonia circumciziei”, la care ia parte tot satul. Dar, deşi erau legături de prietenie, „nu ne bucuram de o reputaţie bună în rândurile musulmanilor”. Mulţi musulmani arătau deschis asta. Bunicul îi povestea fetei: „Istoria noastră e una a suferinţei şi a persecuţiei”. „Kurzii musulmani, guvernatorii şahului iranian şi sultanii osmani ne-au masacrat de zeci de ori. De nenumărate ori ne-au răpit femeile, ne-au alungat din ţară, ne-au ameninţat cu sabia să ne dezicem de credinţa noastră”. Astfel, yazidiţii sunt numiţi abadat al-sheitan/ „cei care se roagă la stăpânul iadului”, pentru că „a existat cineva, cu multă vreme în urmă, care a inventat această minciună”. Farida povesteşte că tatăl ei i-a spus că yazidiţii se trag „direct din Adam”, sunt „cei care au fost creaţi de Dumnezeu”, „celelalte neamuri fiind „urmaşele lui Adam şi ale Evei”. Bunicul i-a explicat credinţa lor, cum e perceput „afară” Melek Taus, „Păunul Înger”, „Îngerul sublim al Domnului”. După o legendă străveche, cînd Dumnezeu le-a poruncit îngerilor să îngenuncheze în faţa lui Adam doar el, Melek Taus, n-a vrut: „solicitarea a fost o încercare din partea lui Dumnezeu”, care „voia să vadă loialitatea îngerilor”, „dacă îl iubeau cu adevărat doar pe El, şi nu se vor pleca în faţa unei alte vietăţi”. De aici vine problema: „musulmanii înţeleg complet greşit”, gândind că Domnul e supărat pe Melek Taus, de aceea îi spun „îngerul căzut”, considerându-l „întruchiparea răului”, chiar… Dar fata nu avea voie să spună numele diavolului, pentru că, deloc în glumă, bunicul i-a spus să nu-l pronunţe vreodată! Farida descrie ritualurile din satul său, „inseparabil legate de mersul naturii”, cum întâmpină primele raze de soare. Dar nu se rugau „nicidecum la soare”, ci „mereu lui Dumnezeu însuşi”. „Soarele îl veneram doar în măsura în care veneram şi Luna, şi planeta Venus, fiindcă prin ele curge energie divină”; „de mai multe ori pe zi îl omagiem pe Dumnezeu prin chipurile acestor aştri”. Lumina, mai ales a soarelui, e importantă, pentru că „reprezintă locul nostru de cult şi cea mai importantă legătură a noastră cu Dumnezeu”. Descrie sărbătorile ca Sere Sal, Anul Nou, din prima miercuri a lui aprilie, „miercurea roşie”, în care, între altele se vopsesc ouă – care reprezintă începutul lumii – în culori ş.a.. Sau evenimentele anuale, cel mai important fiind toamna, pelerinajul (femeile nefiind, ca la musulmani, acoperite, trebuie ca măcar o piesă de vestimentaţie să fie albă) la un loc mistic, Lalish, „o vale minunată, verde, udată de două izvoare considerate sfinte”, la cam 150 de km nord de Kocho, în munţii dintre Mosul şi Dohuk. Aici cred yazidiţii, scrie Farida, că Dumnezeu a coborît prima dată pe Pămînt, a creat cei şapte îngeri[ix], soarele, luna, stelele, animalele, plantele, rîurile şi mările”. În partea de jos a văii era, odinioară, podul Silat, care „marca trecerea de la partea lumească la cea cerească a Lalishului”; se spune că „de o parte a lui e iadul, de cealaltă paradisul”.

 

Viaţa acestei familii de oameni modeşti, fără şcoală (din 1970 Sadam Hussein a introdus obligativitatea şcolii, s-a construit o şcoală în Kocho), era tulburată de iminenţa apropierii conflictului de casa lor, prin diversele facţiuni teroriste, cea mai cunoscută/ brutală fiind Dolat Islamia fi Iraq va Syria, adică Statul Islamic din Irak şi Siria, pe scurt Daesh, cunoscută în Occident ca ISIS sau SI (Stat islamic). Era perioada cînd, „aveau resurse financiare şi armament” mai mult decît orice altă grupare islamistă, cuceriseră Fallujah şi Ramadi, apropiindu-se de Mosul, „nenumăraţi şiiţi, creştini, druzi şi alaviţi” încercând să fugă din calea morţii. Yazidiţii se temeau să-i ajute şi pentru că „unii din aceşti presupuşi refugiaţi sunt asemenea unor cai troieni. Vin cu scopul de a înfiinţa noi celule teroriste în oraşele irakiene”. Oamenii „vorbeau ciudat de distant despre cele întâmplate, de parcă ar fi fost vorba despre o catastrofă naturală care s-ar fi petrecut în cu totul altă ţară”. Teroarea, după opinia generală, era problema sunniţilor şi şiiţilor care luptau între ei. Acolo, la Kocho, „aşa ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată”. Totul părea departe… până ce, pe 6 iunie 2014, a explodat prima maşină capcană în Mosul, apoi marele oraş a fost cuprins de haos, jocurile politice lipsite de noimă şi tensiunile religioase (populaţia din Mosul, majoritar sunnită, considera armata irakiană care ar fi trebuit să-i apere, „un corp străin”, pentru că urma ordinele guvernului şiit, condus de Nuri al Maliki, „pe care-l urau şi-l considerau marionetă condusă de la Teheran”) adînceau problemele. 

 

ISIS era la Sinjar, aproape. Se răspândeau în zonă. Printr-un om influent din zonă, supranumit emirul, ISIS, care „instituiseră un cordon în jurul satului”, promiseseră că „totul va fi bine”, să nu fugă, să predea armele şi să aştepte. Iadul era deja acolo. Li s-a cerut ca, în trei zile, să devină toţi musulmani, altfel vor fi trataţi ca toţi ceilalţi „necredincioşi”. Oamenii au refuzat să-şi abandoneze credinţa, sperând că soarta războiului se va schimba, va interveni cineva, peshmerga, americanii... plănuind să fugă.

 

În 15 august 2014, scrie Farida au fost strânşi cu toţii la şcoală, cu lucrurile lor de valoare, bărbaţii au fost luaţi şi asasinaţi („bărbaţii voştri sunt nişte cîini, de aceea trebuie să-i omorîm”), femeile triate”, iar Farida şi alte tinere, unele şi 12-13 ani, care „puteau fi tratate ca femei”, duse la piaţa de sclave[x]din Rakka. „Pur şi simplu nu-mi imaginam că islamul poate justifica asemenea nelegiuiri”, spune Farida. „La târgul de sclave din Rakka nu era un program bine stabilit. Expoziţia cu vînzare era deschisă non-stop. La orice oră din zi şi din noapte veneau bărbaţi pentru a inspecta marfa”. Unele fete erau luate ca sclave sexuale, altele, poate, soţii, altele drept „cadou”. Farida a scăpat iniţial, avînd crize de epilepsie, dar tot a fost cumpărată împreună cu nişte prietene. În pragul violului şi-a tăiat venele şi, scăpînd cu viaţă, a fost bătută crunt. Cel care o cumpărase mai avea multe alte fete, le revindea. Vîndută unei grupări ISIS din Deir al Sur, la graniţa irakiană, trece iar prin chinuri cumplite. Fetele sunt violate, bătute. Încercînd să se sinucidă iar şi iar Farida e bătută pînă la leşin în public de „stăpîn”, încurajat de alţii, apoi cedată unei grupări a Armatei Libere Siriene, unuia care să o vîndă mai departe. Mulţi „stăpîni”, cei mai credincioşi, înainte de violuri se rugau pentru a le „celebra” „ca pe un fel de slujbă religioasă”. Le luau pe fete la rugăciuni, să le facă musulmane, dar ele nu renunţau la religia lor. „Fiecare aparţinea unui bărbat anume. Dar pe parcurs stăpînulnostru se putea schimba dacă un bărbat era dezgustat de o fată, dacă nu-i mai plăcea de ea sau se plictisea, o vindea cît ai zice peşte mai departe unui alt soldat al SI”.

 

În cele din urmă, pe 13 decembrie 2014 cîteva fete reuşesc să evadeze, Farida ajunge la nişte rude care locuiau într-un container din tabăra de refugiaţi de la Dofuk (unde a întîlnit-o şi pe A.C. Hoffmann). Acolo însă, auzea şi vorbe precum cele pe care le rostise o femeie: „sărmanele noastre fetiţe dezonorate. Nu se vor mai putea căsători niciodată, nici un bărbat nu le va mai lua de nevastă. Viaţa lor e pe vecie distrusă.”. Pînă la urmă, Farida înţelege că, dacă va crede aceste vorbe, ISIS a cîştigat. Mai mult, ajunge şi ea să ajute pe cei scăpaţi din iad. Între aceştia şi mama Faridei, doi fraţi ai ei care se prefăcuseră morţi cînd îi uciseseră cei din ISIS la Kocho pe bărbaţii din sat. Doar ei doi şi alţi doi bărbaţi scăpaseră, răniţi şi ei[xi]. Urmare a unui program, Farida a ajuns în Germania, unde au venit apoi şi mama şi fraţii ei.

 

Am dorit să redau cît mai mult din această „poveste” de viaţă cumplită cu descrierile locurilor, comportamentul oamenilor, victimelor şi călăilor, al celor care credeau că la ei „răul” nu poate ajunge, modul în care s-a răspîndit molima ISIS. E o lectură dificilă. După ce am terminat cartea am recitit articole din ziare din acea vreme despre „discuţiile”, „preocupările” politicienilor, celor care puteau face ceva, diverse cărţi despre ce şi cum a fost atunci[xii]. Farida a învins nu doar pentru că a scăpat cu viaţă şi a putut să-şi spună povestea care a ajuns la noi. Dar preţul pentru ea şi pentru yazidiţi, ca şi pentru mulţi alţii aflaţi în calea flagelului, a fost cumplit. Lectura acestei cărţi, care e bine să fie înţeleasă cu adevărat, este una deloc uşoară. 

 

Farida Khalaf, Andrea C. Hoffmann, Povestea Faridei, fata care a înfruntat ISIS, traducere din limba germană prin Graal Soft: Bogdan Dascălu, Editura RAO, Bucureşti, 2016, 278 p.

 

[i]Îşi spun yazidi, yezidi, ēzdi, ēzidi, dāsini sau funcţie de locul/ tribul de origine, ori, ca un compromis, „yezidi-kurd”.

[ii]Legat de prezenţa/ numărul/ situaţia lor în aceste zone: The human rights situation of the Yezidi minority in the Transcaucausus (Armenia, Georgia, Azerbaijan), A Writenet Report commissioned by United Nations High Commissioner for Refugees, Status Determination and Protection Information Section (DIPS), May 2008.

[iii]Numărul lor la nivel global/ local e incert din varii motive, inclusiv teama de a se declara. După unii, ar fi între 250.000 şi peste un milion (Kreyenbroek, P.G., K.J. Rashow, God and Sheikh Adi Are Perfect. Sacred Poems and Religious Narratives from the Yezidi Tradition, Wiesbaden: Harrassowitz Verlag, 2005, p. 5), după alţii mai mulţi.

[iv]A fost scrisă, se spune, în anul 558 după Hegira de şeicul Fahr-ad-Din, secretarul Şeicului Adi, care i-a dictat-o.

[v]Se spune că a fost scrisă de Hasanal-Basri, in 743 A.H. (Isya Joseph, The Sacred books and traditions of the yezidiz, Richard G. Badger, The Gorham Press, Boston, 1919).

[vi]Şeicul ‘Adī ibn Musāfir al-Umawī(kurdă: Şex Adi, n. în satul Bait Far, lângă Baalbek, 1017 - m. 1162). Tradiţia spune că era renumit prin ascetism şi miracole. 

[vii]Sat vechi de cca. 4000 de ani, din nordul Irakului. Aici sunt cel mai sfînt templu al yazidiţilor, mormîntul şeicului Adi, alte locuri sacre cu diverse semnificaţii.

[viii]Nu am aflat încă de cînd anume, dar în secolul al XIX-lea era, în Imperiul Otoman, Êzîdxan/ Ţinutul yazidiţilor. 

[ix]Apar în diverse grafii; sunt: Asaz’il, Grabra’il, Mikha’il, Rafa’il (sau Israfil), Dadra’il, Azrafil şi Shamkil (Shemna'il). Yazidiţii nu consideră că Păunul înger ar fi un înger căzut, ci conducătorul îngerilor.

[x]Pe 3.XI.2014 Statul Islamic al Irakului şi Levantului a publicat o „listă de preţuri” pentru femeile yazidite şi creştine. 

[xi]După un raport al Amnesty International (September 2014 Index: MDE 14/011/2014, Ethnic cleansing on a historic scale The Islamic State’s systematic targeting of minorities in northern Iraq)s-a discutat cu 8 supravieţuitori din 6 maşini din sat; ei ştiau că au scăpat cam o duzină, din alt grup poate 8, dar nu şi cîte grupuri au fost, cîţi supravieţuitori. 

[xii]David L. Phillips,The Great Betrayal: How America Abandoned the Kurds and Lost the Middle East, Nadia Murad, The Last Girl: My Story of Captivity, and My Fight Against the Islamic State ş.a.