Sita de ceară: istorii din istoria unui ținut transilvan (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2017) este un volum care reușește să ne redea atât un portret al autorului ei, George Achim, cât și un admirabil portret colectiv al unei zone în care au coexistat și uneori chiar au conviețuit unguri, șvabi, români, evrei, ucraineni, țigani și ceangăi de religiuni și limbi diverse. Zona care face obiectul cărții e cea a Ardudului, care, după cum elegant ne-o introduce autorul, ”geografic, se situează în partea de miazăzi a județului Satu Mare, acolo unde prelungirile domoale ale piemontului silvan întâlnesc orizontul plan și nesfârșit al câmpiei, pe teritoriul aproximativ de sub jurisdicția a două cetăți puternice de altădată, Ardudul și Beltiugul, bastioane importante ale feudalității transilvane timpurii” (Sita de ceară, 12). Cetatea Ardudului a fost ridicată la sfârșitul secolului al XV-lea de Bartolomeu Drágfy, din ramura maghiarizată a Drăgoșeștilor, voievod al Transilvaniei între 1493 și 1499, și cuscru al lui Ștefan cel Mare.

​

Diversitatea zonei nu e una statică - un mozaic de identități reificate, care se cer respectate ca atare - ci fluidă, în care religiile și limbile statornicite de veacuri se preschimbă sub presiunea istoriei mari sau mici. Nu avem așadar de a face doar cu Catolici, Reformați, Ortodocși, Greco-Catolici și Neoprotestanți, ci și cu Ortodocși care devin Greco-Catolici sau ”Pocăiți”, cu Greco-Catolici care devin Ortodocși, cu șvabi care se maghiarizează, cu români care se ”germanizează” bovaric sau de-a binelea, în fine, cu un întreg ecosistem local, cu o geografie umană și un bazin genetic și cultural în vie și organică dezvoltare sau adaptare la provocările colonizatoare care i-au adus mai întâi pe șvabi printre și chiar peste maghiari și apoi, alături de ei, pe români din diferite colțuri ale țării: din zona Chioarului, a Someșului și a Dejului, din Apuseni, din Moldova.

​

Din fericire, tot acest mozaic intră pe mâna unui autor la fel de complex, George Achim dovedindu-se nu un simplu custode al unui muzeu al figurilor etnografice de ceară, ci un explorator febril al microuniversurilor acestui colț de lume veche care e Ardudul. Istoric și critic literar, profesor universitar, poet, jurnalist și pasionat cercetător al tradițiilor din nordul Transilvaniei, George Achim e cercetașul antropologic complet, curiozitatea sa fiind ca un fel de Swiss Army Knife original, de calitate, și putând deschide orice conservă istoricăarhivistică, tăia prin orice camuflaj, croi, scobi, înșuruba și deșuruba orice material uman sau istoriografic. Într-adevăr, spectacolul zonei, care nu e deloc unul gratuit, ci unul cu multe tâlcuri, e iscat, e invocat și potențat mai ales de prezența autorului, care e atât de familiar cu zona încât poate fi cald fără a fi siropos, și iscoditor fără a fi nepoliticos. Într-adevăr, cu unele excepții, covârșitoarea majoritate a interlocutorilor săi îl acceptă ca pe unul de-al lor, nu în sens etnic, ci în sens cultural. Achim reușește să-și facă interlocutorii atât de confortabili încât să poată apoi sări, motănește am putea spune, asupra lor cu întrebări din cele mai salutar inconfortabile. Profesorul, uneori, tinde a transforma conlocutorul în elev scos la tablă să spună lecția. Lucrul se întâmplă rar, doar atunci când Achim adulmecă o adiere de impostură de oarecare fel la subiecții săi, dar ne arată că  volumul nu e o simplă vizită de curtoazie, o alunecare lejeră prin pitorescul zonei, ci o reală sondare a complexelor probleme ridicate de coexistența multiculturală și apoi de trecerea de la societatea tradițională sau măcar patriarhală, la vraiștea lumii postmoderne, globalizate după trecerea prin comunism.

​

De exemplu, în secțiunea dedicată șvabilor, ajunși în Ardud la începutul secolului al XVIII-lea, se discută despre deportarea membrilor acestei comunități după 1945, dar se atinge, delicat, și chestiunea înrolării multor șvabi din regiune în trupele SS. Aici, ”sita de ceară” a memoriei colective și a secretelor de familie funcționează îndulcitor, evocarea suferințelor deportării dovedindu-se o miere mai parfumat-aurie decât cea a evocării mecanismelor colaborării, al cărei  gust e mai înecăcios și te face să tușești și să vorbești cu greutate despre eșecul în ”cariera” de soldat în trupele SS: 

​

”Au fost mulţi şvabi de la Ardud care au intrat în armata germană?

Dacă au murit 17 în armata germană şi 18 în armata maghiară înseamnă că erau în număr de vreo 50. Mulţi au fost însă dezamăgiți pentru că, ajungând pe front, ajungând în SS, şi-au dat seama că nu e aşa cum s-au gândit ei, cum şi-au imaginat. Au scris acasă scrisori în care vorbeau despre dezamăgirea lor. Şi acel tânăr, despre care v-am vorbit, ReizJoseph, care a murit, a intrat întâi în SS, iar mai apoi, în 1943, a fost îndrumat ori detaşat la lagărul de concentrare de la Auschwitz, iar acoloa murit la 20 de ani. Cu siguranţă, nu aşa şi-a închipuit el cariera.

​

Cunoaşteţi cauzele morţii lui? De ce a murit acest tânăr?

Nu se ştie,numai ştirea morţii a ajuns la Ardud” (Sita de ceară, 132).

​

Ceea ce nu se poate să nu observi la secțiunea de evocări ale deportării șvabilor de către sovietici este discreția în privința suferințelor. Acolo unde la românii din Basarabia deportați în Siberia frapează demnitatea evocării suferințelor, aici frapează absența sau zgârcenia rememorării lor. Românii basarabeni nu se vaită, au demnitate de bluesmenatunci când povestesc toate prin câte au trecut. Orizontul evocărilor lor însă e unul mitic, în care realitatea e înțeleasă conform unui arc al căderii și mântuirii. Deși nu există propriu-zis o vină, există o modalitate de a înțelege cruzimile deportării ca pe o istorie a mânturii, ca pe o ”dezlegare” de păcate. La  șvabi totul rămâne pe orizontala unei povestiri extrem de sintetice, laconice, din care ”pedeapsa” e ocolită cu grijă și deci nici ”ispășirea” nu are loc pentru că nu are loc ”mărturisirea”. Orizontul povestirii nu e mitic, ci gastrononic, pragmatic: aveam/nu aveam ce mânca, sau foarte privat, accentuându-le șvabilor singurătatea în loc să le-o abolească în duh comunitar. 

​

Acesta e, după cum se vede și din carte, orizontul care i-a și mânat pe șvabi înspre Ardud în secolul al XVIII-lea, unde comunitatea lor s-a pus repede pe picioare reușind apoi să își perpetueze modul de viață vreme de aproape trei sute de ani, la capătul cărora membrii acestei comunități fie s-au întors în Germania, mulți chiar în regiunea de unde au purces strămoșii lor, fie au plecat către alte zări. Un fenomen interesant, iscodit cu acribie de George Achim, este cel al maghiarizării șvabilor din Ardud odată cu instaurarea dualismului, maghiara cărților de cult catolice, impusă de autoritățile maghiare, luând treptat locul dialectului lor șvăbesc sau al germanei. Șvabii au devenit maghiarofoni fără a depune mare rezistență ordinelor venite de sus, spre deosebire de, cum arată George Achim, românii și croații din Imperiul Austro-Ungar (Sita de ceară, 127-28, 132). Strategia de adaptare primează în acest caz. ”Neamțul, și șvabul, așadar” după cum afirmă cu mândrie un membru al acestei comunități, ”este ca  răchita”, prinde rădăcini și în pământul cel mai neprietenos (Sita de ceară, 106) pentru că ”hărnicia care îi caracterizează pe nemți e înnăscută” (Sita de ceară, 135). Acest tip de înțelegere esențializantă a propriei identități, ferită de orice explicație de natură istorică sau culturală și redusă la termeni genetici, la conștiinței superiorității intrinseci a ”nemților”, explică succesul altoirii pe tărâm transilvan, dar nu mai mult. Istoricii români au a se obișnui să se întrebe în ce măsură acest tip de ”ordine și disciplină” germane sunt caracteristici etnice și în ce măsură sunt caracteristici de tip militar-colonial: la urma-urmelor, șvabii, după propriile mărturisiri, au venit dintr-o zonă săracă a Sfântului Imperiu Romano-Germanic (care, după cum spunea Voltaire, nu era nici sfânt, nici roman și nici măcar un imperiu) și au prosperat pe pământurile mănoase ale Transilvaniei, din zona Satu Mare în acest caz: 

​

”De unde credeţi că vine această trăsătură? Din istoria comunităţii şvăbeşti?Ce rădăcini are această chibzuinţă? Ceva, desigur, a determinat-o.

Da, da. Şvabii vin din zona Baden-Wurtemberg, o zonă din Germania foarte săracă, din punct de vedere al agriculturii. În anii 1700, acolo industria era foarte slabă, pământul era sărac, deci nu e roditor. Ei, ca să supravieţuiască cât de cât omeneşte, a trebuit să fie foarte chibzuiţi, să se uite la fiecare bănuţ şi să scoată tot ceea ce se putea scoate din pământ. De aceea au venit şvabii aici, pentru o existenţă mai bună.

​

Aşadar, toţi aceşti oameni din vestul Germaniei şi-au părăsit căminele şi locurile de baştină şi au venit aici, într-un loc străin, unde au luat totul de la zero.

Da, da. Au venit mai întâi delegaţi şi au studiat şi când au văzut pământul cât de bun este pentru cultivat, au ales să rămână aici. Au venit în 1726, când au venit 46 de familii, aici în Ardud. în 1727, au mai venit 25 de familii iar în anul următor, au venit 11 familii. După aceea au început să plece câţiva, pentru că, după cum vă spuneam mai înainte, era problema cu maghiarii. Îmi povestea Maier Feri-bacsi, care a fost secretar la Consiliu în Ardud toată viaţa, care vorbea la perfecţie germana, deci a fost unul dintre puţinii copii de ţăran care au fost şcoliţi, că şvabii de atunci erau prea rigizi. Puteau să se împace bine cu maghiarii, dar erau prea rigizi. Deci, ei nu concepeau ideea de păşune comună, pe când maghiarii dădeau drumul la animale nu conta pe unde şi abia peste 3 zile îşi aduceau aminte că au dat drumul la vaci în luţerna şvabului. Sigur, îi cereau acestuia scuze, dar şvabii nu auştiut de aşa ceva. Şi atunci s-au dus la grof şi i-au spus că ei pleacă de pe moşie.

​

Deci ei au adus rigoare, disciplină şi chibzuinţă.

Da. Feri-bacsi mi-a spus: ‛Măi, şvabii erau prea rigizi, încât au ajuns să îi scoată pe maghiari din localitate şi i-au băgat în Ghirişa şi în Viile Satu Mare!’Maghiarii n-aveau voie nici să vină la târg în Ardud, timp de doi ani. Vă daţi seama ce duritate. Au făcut o adunare cu groful şi acolo şi-au luat nişte angajamente” (Sita de ceară, 137).

​

Un alt șvab își amintește: ”Bunicul meu  întotdeauna spunea: ‛unde sunt capre și măgari, acolo să nu vă stabiliți, unde sunt cai și boi, acolo puteți prinde rădăcini’. Adică unde sunt capre și măgari  e exact aceeași sărăcie ca și la noi. Străbunicul meu s-a născut în 1835 la Gehlenberg, în Germania [...]. Au venit așadar bătrânii, iar în timp familia a agonisit pământ, pădure, pășune” (Sita de ceară, 102-3).

​

Răchita germană nu a prea funcționat așadar în pământul neprietenos, deși natal, dar a prins repede rădăcini în soluri mai mănoase. Și a prins rădăcini atât de bune încât, inițial, a cerut și a obținut chiar înlăturarea elementului maghiar, majoritar în zonă, dar care era de confesiune calvină (reformată), spre deosebire de catolicii șvabi, și care pare a fi practicat o economie agrară de obște, spre deosebire de mai individualiștii șvabi: 

​

”Căsătorii, cred că atâtea căsătorii între români şi şvabi câte sunt în Ardud, nu mai sunt pe nicăieri. Deci asta este ceva normal.

Dintotdeauna a fost aşa?

Înainte de sosirea şvabilor, Ardudul era locuit numai de maghiari şi în anul 1726, aşa ţin eu minte, când au venit primele 46 de familii de şvabi, groful din Carei a zis: ‘Este pământ destul şi puteţi să-l împărţiţi’.Şvabii prima dată coseau păşunea ca să facă fân şi după aia dădeau drumul la animale pe păşune. S-a întâmplat însă că şvabii semănau luţernă sau alte plante, iar maghiarii au cosit şi după aia şi-au cerut —scuze. Dar la şvabi nu merge cu scuze şi atunci au început neînţelegerile” (Sita de ceară, 134=35). Iată cum un petec de lucernă naște conflicte interetnice evocate intens și peste sute de ani. 

​

Conștiința misiunii coloniale, comună sașilor și șvabilor, are ecouri și în arhitectura lor din Transilvania, cuprinzând nu doar cetăți, ci și biserici fortificate și case fortificate, adică reședințe private fortificate, cu zidul spre stradă, de unde putea veni invadatorul maghiar sau român, românul ale cărui case, în mod curios, se deschid către stradă cu o grădină, nu se închid cu un zid, mărturisind astfel o mentalitate total diferită de cea militar-colonială. Deprinși cu poncifele secolului al XIX-lea referitoare la prietenia serioșilor nemți cu a oprimaților dar neserioșilor români, nu mulți cercetători români au căutat să exploreze ipoteze cum ar fi faptul că priceperea ”neamțului” arhetipal la mecanică sau meșteșuguri are de a face cu perpetuarea unei discipline a muncii specifică ghildelor, adică unei organizări premoderne a muncii, o disciplină care românilor din Transilvania le-a fost interzisă după 1848, când ghildele au fost desființate; ulterior războaielor revoluționare dintre maghiari și imperiali, ele au fost reînființate, dar nu și pentru români. Nici nu ne întrebăm ce fel de ordine și disciplină puteau fi datul ”genetic” al unei populații germanice care provenea dintr-un spațiu fragmentat vreme de mai bine de un mileniu, care a dat naștere războiului de 30 de ani, și care îndată ce s-a unit după mari confruntări militare în secolele XVIII-XIX, a dus Europa în pragul extincției în secolul al XX-lea. Sunt chestiuni care nu pot fi rezolvate nici prin invocarea superiorității germane, a ordinei, disciplinei și curățeniei ”specific” germane, nici prin invocarea ”brutei naziste” la celălalt capăt al spectrului. Dar, în ceea ce privește istoria românilor, ele trebuiesc depășite prin explorarea unor direcții istoriografice mai apropiate de realitatea documentelor, a microistoriei și a istoriei culturale în sens larg, antropologic. Cartea lui George Achim poate fi un bun punct de pornire în acest sens.

​

Ceea ce unește însă toate comunitățile istorice ale zonei Ardudului (maghiari, șvabi și români) este amintirea și evocarea belșugului patriarhal. Tradițiile agricole, viticole și culinare sofisticate ale șvabilor sunt cu goetheană plăcere evocate de interlocutorii lui George Achim, și de autor însuși, de parcă am citi un fragment din Hermann și Dorothea(nu cele referitoare la prăpădului războiului și al refugiului), și nu un fragment de istorie contemporană. Realitatea istorică premodernă și modernă a prezenței masive în zonă a maghiarilor și etnicilor germani a ajuns exponat de muzeu etnografic. Românii intervievați de George Achim sunt locuitori mai recenți ai zonei sau urmași de locuitori mai recenți, cu o vechime de cel mult un secol în zonă. Sunt, în cazul din urmă, urmașii unor familii aduse acolo pentru a consolida elementul românesc la granițele României Mari sau rămășițele unei românități în derivă, chemate acolo în ultimele decenii pentru a consolida diferite culte neoprotestante.

​

Oricum ai da-o, cartea lui George Achim e una despre ”the good old days”, despre vremurile de altădată, și face un lucru minunat documentând și dinamismul economic și social specific epocii din perioada 1948-1989. Pentru aceasta, autorul a trebuit să calce cu dibăcie pe ouăle amintirilor sau complexelor de vinovăție sau superioritate ale diverșilor (și etnic) tovarăși cu funcții de răspundere în acea perioadă. E o perioadă specială, în care au căzut și anumite bariere interetnice datorită, după cum spune un locuitor maghiar al zonei, școlii și numeroaselor făbricuțe și ateliere meșteșugărești a căror apariție și dezvoltare a permis înflorirea economică și culturală a zonei. Pe lângă secțiunile dedicate diverselor comunități etnice, cartea are și un formidabil segment deciat meseriilor, ocupațiilor și meșteșugurilor, în care sunt intervievați un dogar (sau Dogarul, singurul care a mai rămas în zonă, în couda ciudaviticulturii înfloritoare care se practică acolo), o croitoreasă, un morar, un zidar, o bucătăreasă, un ceferist (ale cărui evocări de cantoane, pichete și peroane de gări m-a încântat peste măsură, mai ales că George Achim nu se poate abține să nu evoce Steaua fără nume!), o țărancă și un brutar.

La nivel anecdotic, cartea este neprețuită, de la vânători cu Paul Niculescu-Mizil și vizite de lucru ale lui Nicolae Ceaușescu, la urmași ai emigranților fin de sièclela New York sau Rio de Janeiro locuind acum pe o stradă a ceea ce a ajuns să fie România profundă, la cimitirele cu jumătăți de barcă ale reformaților maghiari, la poveștile cu fantome și tunele subterane de pe vremea lui Rakóczi, la povestea iubirii lui Sándor Petőfi pentru o fată din zonă și a căsătoriei celor doi, toate acestea și multe altele alcătuiesc o carte de profundă umanitate și mare înțelepciune. Optimismul locuitorilor zonei – români, șvabi, maghiari – ai căror copii s-au căsătorit în cele patru colțuri ale pământului, ai căror nepoți au diverse culori și vorbesc diferite limbi e temperat doar rareori de ușoara lor nostalgie după pierderea rădăcinilor. Autorul nu apasă pe această pedală, dar se vede că exercițiile lui de anamneză culturală au și rolul de a invoca niște duhuri ale locului care ar mai putea, poate, stăvili anumite alunecări de conștiință istorică. După cum spune singur, referindu-se la șvabi, dar observația se poate extinde și asupra celorlalte comunități etnice: ”Precum altădată bolile vie atacau rădăcinile viței și distrugeau – faptul este consemnat istoric – mare parte din faimoasele podgorii ale ținutului, tot așa un soi de filoxeră istorică, datorată, parte erorilor comunismului, parte servituților capitalismului, a atacat nemilos și continuă să o facă, tocmai rădăcinile și capilarele unei comunități amenințate inexorabil de spectrul extincției” (Sita de ceară, 18).

​

O carte de pionierat, un act de rezistență solitară al unui autor care încearcă să ne restituie, cu erudiție și sensibilitate, chipul umanității pierdute dintr-un colț de lume.