Evgheni Zameatin

Evgheni Zameatin în viziunea artistică a lui Kustodiev (1923)

Proza scurtă a lui Evgheni Zameatin (1884-1937) e aproape necunoscută la noi; din ea s-au tradus în română doar Mucenicii științei; Ochii; Revărsarea apelorși Insularii, insuficient, credem, pentru a ne forma o părere despre deosebitul potențial artistic al autorului, despre varietatea stilistică a scrierilor sale (așa numita „proză ornamentală”) și despre profunda sa originalitate. Pentru una din povestirile de început, На куличках/La dracu-n praznic(1914) va fi deferit justiției și exilat în Carelia, pentru o alta, Арапы/Arapii(1922) va fi arestat de OGPU și va petrece o lună în închisoare și doar intervenția lui Iuri Annenkov a făcut ca Zameatin să nu fie expulzat în Occident, din ordinul lui Lenin, cu celebrul „vapor cu filosofi” (1922). Atacurile din presă la adresa scriitorului, îndeosebi după apariția romanului Noi (1924), imposibilitatea de a-și publica în Rusia cele mai importante creații îl determină să se adreseze, printr-o scrisoare, lui Stalin (1931), cu rugămintea de a i se permite expatrierea. Primește acceptul și se stabilește pentru restul zilelor la Paris. Aici va continua să scrie povestiri, foiletoane, mici monografii, scenarii de film (Azilul de noapte,după Gorki, ecranizat de Jean Renoir) și să publice cîteva din textele ce n-au putut vedea lumina tiparului în URSS (Peștera, Ceasul, Mamai, Vînătorul de oameni, Leuletc.). Textele din ultima parte a vieții, reunite în volumul Biciul lui Dumnezeu, vor apărea postum, la Paris, în 1938. În librăriile din Rusia, Zameatin va reveni abia după 1987, iar de atunci continuă să se afle în prim-planul vieții literare din această țară.

​

Evgheni Zameatin

​

Mamai​

Pe timp de seară şi de noapte, în Petersburg nu mai există case: sunt doar corăbii de piatră cu şase etaje. Corabia aleargă ca un univers singuratic, cu şase etaje, pe valurile de piatră, printre alte universuri singuratice cu şase etaje; corabia străluceşte de luminile nenumăratelor cabine, în oceanul de piatră, răzvrătit, al străzilor. Şi, desigur, în cabine nu există locatari: acolo sînt pasageri. Cum se întîmplă, pur şi simplu, pe-o corabie, toţi sînt necunoscuţi şi totodată cunoscuţi unii cu alţii, toţi sînt cetăţeni ai unei republici cu şase etaje, asediate de oceanul nocturn.

Pasagerii corabiei de piatră № 40 alergau serile spre acea parte a oceanului petersburghez, care, pe hartă, este marcată cu numele străzii lahtinskaia. Osip, fostul portar, actualmente – cetăţeanul Malafeev, se afla la scara principală şi privea prin ochelari acolo, în beznă: din cînd în cînd, valurile continuau să mai arunce pe unul, pe altul. Cetăţeanul Malafeev îi scotea din întuneric, uzi, acoperiţi de zăpadă şi, deplasîndu-şi ochelarii pe nas, îşi ajusta pentru fiecare nivelul respectului: bazinul din care se revărsa respectul era legat, printr-un complicat mecanism, de ochelari.

Iată, ochelarii sînt pe vîrful nasului, ca la un pedagog sever: aceasta, pentru Piotr Petrovici Mamai.

Apoi, ochelarii s-au instalat ferm, în poziţie defensivă, în şaua nasului: a apărut acela, năsosul de la douăzeci şi cinci, cu automobilul. Cu năsosul e încurcată rău de tot: „domnule”, nu se poate, „tovarăşe”, parcă nu ţi-e la îndemînă. Nici nu ştii cum să faci, ca să…

–               A, domnule-tovarăşe Mîlnic! Vremuşoara, domnule-tovarăş Mîlnik… e încurcată…

Şi, în sfîrşit, ochelarii în sus, pe frunte: la bordul navei urca Elisei Eliseici.

–               Ei, slavă Domnului! E în ordine? Sunteţi cu şuba, nu vă temeţi că vă dezbracă? Daţi-mi voie să vă scutur…

Elisei Eliseici este căpitanul corabiei: administratorul imobilului. Şi Elisei Eliseici e unul din acei Atlaşi încruntaţi care, încovoindu-se, crispîndu-se chinuit, poartă de şaptezeci de ani pe strada Millionnaia cornişa Ermitajului.

Astăzi, în chip vădit, cornişa a fost şi mai grea ca de obicei. Lui Elisei Eliseici i se tăia răsuflarea:

–               Pe la toate apartamentele… Mai iute… Adunare… La club…

–               Văleu, tăicuţă! Elisei Eliseici, iarăşi cumva… încurcături?

Dar nu-i nevoie de răspuns: numai să te uiţi la fruntea brăzdată, de martir, la umerii doborîţi de povară. Şi cetăţeanul Malafeev, mînuindu-şi cu virtuozitate ochelarii, începu să alerge pe la apartamente. Ciocănitul său de alarmă în uşă era precum trîmbiţa unui arhanghel: îngheţau îmbrăţişările, ca fumul încremenit din ţevile de tun; se curmau certurile, lingura cu supă se oprea în drumu-i către gură.

Supă mînca Piotr Petrovici Mamai. Sau, mai precis: era hrănit, în modul cel mai strict, de soţie. Tronînd cu măreţie în fotoliu, miloasă, pieptoasă, aidoma unui Buddha, îl hrănea pe omuleţul pămîntean cu supa creată de dînsa:

–               Hai, mai repede, Petenka, se răceşte supa, de cîte ori să-ţi spun: nu-mi place cînd stai la masă cu cartea-n mînă…

–               Da, Alenka, da, acum, imediat… E doar ediţia a şasea! Pricepi: Sufleţelulde Bogdanovici[i]– ediţia a şasea! În anul doisprezece, cînd francezii erau aici, a ars totul complet şi toţi credeau că au rămas întregi numai trei exemplare… Uite, însă, un al patrulea, pricepi? L-am găsit ieri pe bulevardul Zagorodnîi…

Mamai al anului 1917 cucerea cărţi. Pe cînd era un băiat ciufulit, de zece ani, învăţa religia, se bucura de nişte peniţe şi era hrănit de mamă; băiat de patruzeci de ani, cam pleşuvior, slujea la o societate de asigurări, se bucura de cărţi şi era hrănit de nevastă. O lingură de supă, ofrandă pentru Buddha, şi omuleţul pămîntean uita zadarnic de profeţia în inelul de logodnă şi mîngîia cu tandreţe, pipăia literă cu literă. «Întocmai după prima ediţie… Cu acordul Comitetului de Cenzură»… Ah, cît poate fi de plăcut, cît de înduioşător poate fi acest m[ii]cu trei picioruşe grăsuţe…

–               Ei, Petenka, ce înseamnă asta? Strig – strig, iar tu tot cu cartea ta… Ai surzit sau ce: bate la uşă.

Piotr Petrovici fugi mîncînd pămîntul spre vestibul. În uşă, ochelarii pe vîrful nasului:

–               Elisei Eliseici au poruncit: la adunare. Mai iute.

–               Ei poftim, abia se aşează omul cu o carte… Ce s-a mai întîmplat? – băiatul pleşuvior are lacrimi în glas.

–               Nu pot ca să ştiu. Numai că, mai repede… – Uşa cabinei s-a trîntit cu zgomot, ochelarii au luat-o la goană mai departe…

Pe corabie era sigur ceva în neregulă; poate că s-a pierdut direcţia; poate undeva, la fund, e o spărtură nemaivăzută şi sinistrul ocean al străzilor ameninţă deja să năvălească înăuntru. Undeva sus, şi la dreapta, şi la stînga, se ciocăneşte alarmant, mărunt şi des, în uşile cabinelor; undeva, în casa semiîntunecată a scărilor, discuţii în surdină; şi tropăitul tălpilor ce coboară repede pe scări, jos, spre salonul ofiţerilor, la clubul imobilului.

Acolo, cer tencuit, complet acoperit de norul de fum al ţigărilor, nor prevestitor de furtună. Liniştea sufocantă a caloriferelor, abia-abia cîte o şoaptă a cuiva. Elisei Eliseici a sunat din clopoţel, s-a încovoiat, s-a crispat — în tăcerea clubului, s-a auzit cum i-au trosnit oasele umerilor — a ridicat cornişa Ermitajului invizibil şi a prăvălit-o peste capete:

–               Domnilor. Din informaţii certe, în noaptea asta se fac percheziţii.

–               Rumoare, pocnet de scaune, capetele brusc înălţate ale unora, inele cu pietre preţioase pe degete, negi, fundiţe, favoriţi. Şi, asupra Atlasului încovoiat, o rupere de nori de tutun:

–               Nu, daţi-mi voie! Noi suntem datori…

–               Cum? Şi banii de hîrtie?

–               Elisei Eliseici, eu propun ca porţile…

–               În cărţi, cel mai sigur e în cărţi…

Elisei Eliseici, încovoindu-se, rezista ca o stîncă torentului. Iar lui Osip, fără a întoarce capul (capul, poate, nici nu putea să se întoarcă):

–               Osip, cine e acum în tura de noapte din curte?

În mijlocul tăcerii, degetul lui Osip îşi croia drum agale peste graficul de pe perete: degetul lui nu muta nişte litere, ci dulapurile cu cărţi ale lui Mamai.

–               Acum e litera M: cetăţeanul Mamai, cetăţeanul Malafeev.

–               Aşa deci. Luaţi revolverele şi, în caz că n-au mandat…

–               Corabia de piatră cu № 40 străbătea săgeată, prin vijelie, strada Lahtinskaia. O zguduia, o şuiera, o șfichiuia cu zăpadă în ferestrele strălucitoare ale cabinelor şi, undeva, o spărtură nevăzută şi nu se ştie: va răzbate corabia prin noapte spre limanul dimineţii sau se va duce la fund. În salonul ofiţerilor, care se golea rapid, pasagerii se agăţau de căpitanul neclintit ca o stîncă:

–               Elisei Eliseici, dar dacă prin buzunare? Doar n-o să…

–               Elisei Eliseici, dar dacă îi atîrn în toaletă, drept hîrtie igienică, ce zici?

Pasagerii se strecurau dintr-o cabină într-alta, iar în cabine se comportau bizar: lungiţi pe podea, bîjbîiau cu mîna pe sub dulap; aruncau priviri blasfematoare înlăuntrul capului de ghips al lui Lev Tolstoi; o scoteau din ramă pe bunicuţa care zîmbea fără grijă, de cincizeci de ani, pe perete.

Omuleţul pămîntean Mamai stătea faţă în faţă cu Buddha şi-şi ferea căutătura de ochiul atoatevăzător, care îi dădea fiori. Mîinile îi erau complet străine, inutile: nişte aripioare ciunte de pinguin. Mîinile îl stinghereau deja de patruzeci de ani şi, dacă nu l-ar fi stînjenit acum, poate că i-ar fi fost foarte simplu să spună ce trebuia să spună – dar e atît de groaznic, de neconceput…

–               Nu pricep: tu, mă rog, de ce te temi? Pînă şi nasul ţi s-a îngălbenit! Ce ne pasă nouă? Ce de-a mai mii avem şi noi!?

–               Dumnezeu ştie dacă Mamai de la o mie trei sute şi ceva de ani, în cazul că ar fi avut şi el mîini străine, acelaşi secret şi aceeaşi nevastă, poate c-ar fi procedat ca Mamai al anului 1917: undeva, în liniştea ameninţătoare, într-un colţ, începu să zgrepţene un şoarece – într-acolo o luă din ochi la picior Mamai al anului 1917 şi, pitindu-se în gaura şoarecelui, dîrdîi:

–               Eu am… adică, avem… Pa… patru mii două sute…

–               Ce-e? Tu-u ai? De unde?

–               Eu… cîte-un pic, tot timpul… M-am temut de fiecare dată să-ţi cer…

–               Cu-um? Va să zică, ai furat? Va să zică, m-ai înşelat? Şi eu, nefericita, chiar mă gîndeam: zău, că Petenka al meu… nefericita de mine!

–               Eu, pentru cărţi…

–               Cunoaştem noi cărţile astea cu fustă! Gura!

Pe Mamai în vîrstă de zece ani, o singură dată l-a bătut maică-sa: cînd a deschis robinetul la samovarul abia procurat: apa s-a scurs, totul s-a dezlipit, robinetul rămase să atîrne amărît. Şi acum, pentru a doua oară în viaţă, a simţit Mamai: capul îi e prins sub braţul mamei, pantalonii în vine şi…

Şi brusc, cu un fler de băieţaş viclean, Mamai a adulmecat cum să facă uitat robinetul atîrnînd amărît – cele patru mii două sute. Cu un glas plîngăreţ:

–               Acum trebuie să fac de gardă în curte pînă la patru dimineaţa. Cu revolverul. Şi Elisei Eliseici a spus că, dacă vin fără mandat…

Într-o clipă, în locul tunătorului Buddha, mama pieptoasă şi milostivă:

–               Doamne! Dar ce-i cu ei, şi-au ieşit cu toţii din minţi? Toate astea-s de la Elisei Eliseici. Fii atent la mine, de bună seamă, nu cumva să-ţi treacă prin cap…

–               Nu-u, e doar aşa, în buzunar. Pot eu oare să? Eu nici măcar o muscă…

Într-adevăr, dacă lui Mamai îi nimerea vreo muscă în pahar, o sufla şi-i dădea drumul – zboară! Nu, nu de asta se temea. Dar, iată, cele patru mii două sute…

Şi iarăşi Buddha:

–               Of, ce pedeapsă pe capul meu cu tine! Ei, unde ai să pui aceşti bani ai tăi furaţi – gata, te rog să taci – da, furaţi…

Cărţile; galoşii din vestibul; hîrtia igienică; burlanul samovarului; căptuşeala vătuită a căciulii lui Mamai; covorul cu cavalerul albastru de pe peretele din dormitor; umbrela desfăcută pe jumătate şi încă udă de zăpadă; plicul aruncat neglijent pe masă, cu timbru lipit şi cu adresa scrisă citeţ a unui tovarăş Goldebaev imaginar… Nu, e periculos… Şi, în fine, pe la miezul nopţii s-au decis să aranjeze totul după cel mai subtil calcul psihologic: vor scotoci unde vrei şi unde nu vrei, numai în prag nu, iar lîngă prag se mişcă, uite, acest mic pătrat de parchet. Cu un cuţitaş de tăiat filele cărţilor este ridicat în mod artistic pătrăţelul de parchet. Cele patru mii două sute furate («Gata, te rog, te rog frumos să taci!») sunt învelite în hîrtie cerată de la biscuiţi (sub prag poate fi umed) – şi cele patru mii două sute sînt îngropate sub pătrăţel.

Corabia № 40 este încordată toată, ca o strună, toată – în vîrful picioarelor, în şoaptă. În oceanul de smoală al străzilor, ferestrele scînteiază înfrigurat şi, la etajul cinci, la doi, la trei, se ridică storul, în fereastra strălucitoare, o umbră întunecată. Nu, nici ţipenie. De altfel, acolo în curte sînt doar doi, iar cînd va începe, vor da de ştire…

Ora trei. În curte e linişte. În jurul felinarului de deasupra porţii – fulgi albi: fără număr, fără sfîrşit – cad, roiesc, cad, se topesc, cad pe pămînt. 

Jos, cu ochelarii pe vîrful nasului, filosofează cetăţeanul Malafeev:

–               Sînt un om liniştit, natural, mi-e greu să trăiesc într-aşa o duşmănie. Hai, zic, să mă duc acasă la mine, în Ostaşkov. Ajung aici, situaţia internaţională e pur şi simplu insuportabilă: toţi, unul asupra altuia, curat lupi. Dar eu nu pot aşa: sînt un om paşnic…

În mîinile omului paşnic, un revolver cu şase morţi condensate în gloanţe. 

–               Şi ce-aţi făcut, Osip, în războiul japonez: aţi ucis?

–               Ei, la război! La război, se-nţelege.

–               Şi cum e cu baioneta?

–              Păi, cum-cum… E cumva, ca-ntr-un harbuz: întîi intră anevoie – ca în coajă, pe urmă însă – merge, merge chiar slobod.

Pe Mamai, de la harbuz, îl trec fiorii pe şira spinării.

–               Eu însă… Acum, chiar dacă pe mine m-ar… pentru nimic în lume!

–               Aveţi răbdare! Cînd vă apucă pofta, atunci şi dumneavoastră…

Linişte. Fulgi albi în jurul felinarului. Deodată, din depărtare, o împuşcătură, ca o lovitură lungă de bici, şi iar linişte, fulgi. Slavă Domnului: e ora patru, de-acum nu mai vin. E vremea schimbului – mergi la tine-n cabină, la somn…

În dormitorul lui Mamai, pe perete, cavalerul albastru, cadrilat, şi-a făcut vînt cu paloşul albastru şi a încremenit: înaintea ochilor cavalerului se săvîrşea un sacrificiu uman.

Pe norii albi de pînză, odihnea doamna Mamai: atotcuprinzătoare, pieptoasă, aidoma lui Buddha. Înfăţişarea ei spunea: astăzi a încheiat facerea lumii şi a găsit că totul e foarte bine, chiar şi acest omuleţ, în ciuda celor patru mii două sute. Omuleţul stătea lîngă pat, fără nici o şansă de scăpare, înlemnit de frig, cu năsucul înroşit şi mîinile-aripioare ciunte, străine, de pinguin.

–               Ei, hai, vino, vino…

Cavalerul albastru îşi miji ochii: atît de clar, îngrozitor de clar – uite, imediat omuleţul o să-şi facă cruce, va întinde mîinile în faţă şi se va cufunda ca în apă – bîldîbîc!

Corabia № 40a străbătut cu bine vijelia şi a ancorat la ţărmul dimineţii. Pasagerii îşi poartă zoriţi servietele de lucru, coşuleţele pentru aprovizionare şi, pe lîngă ochelarii lui Osip, se grăbesc la mal: corabia e trasă la chei doar pînă seara, iar atunci – din nou oceanul.

Încovoindu-se, Elisei Eliseici purtă pe lîngă Osip cornişa invizibilului Ermitaj şi o prăbuşi de sus peste acesta:

–               Ei, noaptea asta – sigur o să fie percheziţie. Aşa că, să ştie toată lumea.

Însă, pînă la noapte, mai e de trăit o zi întreagă. Şi, în ciudatul şi necunoscutul oraş P e t r o g r a d, pasagerii rătăcesc buimăciţi. Seamănă prin ceva atît de tare – şi atît de tare se deosebeşte – de P e t e r s b u r g u l de unde porniseră în larg, de aproape un an de zile, şi unde e puţin probabil să se mai întoarcă vreodată. Valuri de piatră înzăpezită, valuri stranii, îngheţate: munţi şi gropi. Luptători dintr-un trib neștiut – în zdrențe ciudate, cu armele atîrnate cu sforicele pe umeri. Un obicei străin – să vii în vizită cu rămînere peste noapte: noaptea pe străzi cutreieră alde Rob Roy al lui Walter Scott. Și iată aici, pe bulevardul Zagorodnîi, stropi de sînge înfierați în zăpadă... Nu, nu e Petersburgul!

Pe necunoscutul Zagorodnîi rătăcea pierdut Mamai. Aripioarele de pinguin îl stinghereau; capul îi atîrna ca robinetul dezlipit al samovarului; pe tocul stîng, scîlciat – un globus hystericus de zăpadă îl chinuia la fiecare pas.

Și, deodată, capul îi saltă smucit, joc de picioare ca la douăzeci și cinci de ani, în obraji – bujori: dintr-o fereasctră îi zîmbea Mamai...

–     Hei, căscatule, dă-te din drum! – în calea lui, de-a dreptul, niște mutre roșii se îmbulzeau cu desagii lor uriași.

Mamai sări în lături, fără să-și ia ochii de la fereasctră, și nici nu trecură aceia bine, că el iar acolo: acolo îi zîmbea...

„Da, de dragul ei ești gata să și furi, să și înșeli, ești gata de orice”.

Din fereastră îi surîdea, întinzîndu-se ademenitor, senzual, o carte de pe timpul Ecaterinei:Imaginea descriptivă a splendorilor Sankt-Petersburgului. Și, cu un gest neglijent, cu o șiretenie femeiască, îți permitea să arunci o privire spre interior, acolo, în gropița dulce dintre două pagini arcuite elastic, azuriu-marmoreene.

Mamai era îndrăgostit ca la douăzeci și cinci de ani. Mergea zilnic pe Zagorodnîi, sub fereastră, și cînta în tăcere, din ochi, serenade. Nu dormea nopțile – umbla cu șiretlicuri față de el însuși: cică de aia nu doarme, pentru că sub podele, undeva, roade un șoarece. Pleca dimineața – și în fiecare dimineață străpungea pătrățelul de parchet din prag cu un cui dulce: sub pătrățel e îngropată fericirea lui Mamai, atît de aproape, atît de departe. Acum, cînd s-a mărturisit totul despre cele patru mii două sute, acum ce-o să fie?

A patra zi, cu inima strînsă în pumn, zbătîndu-se speriată ca o vrăbiuță, Mamai intră chiar pe ușa aceea de pe bulevardul Zagorodnîi. Anticarul – un Cernomor[iii]cu barba căruntă, cu sprîncene stufoase, a cărui prizonieră era ea.În Mamai învie strămoșul lui războinic: Mamai porni vitejește asupra lui Cernomor.

–    A, domnul Mamai! Cam de multișor, de multișor... Am pentru dumneavoastră cîte ceva pus deoparte.

Strîngînd vrăbiuța și mai tare, Mamai răsfoia, mîngîia prefăcut cărțile, dar toată atenția îi era concentrată în spate; în spate, în vitrină, surîdea ea.Alegînd „Teleskopul”[iv]îngălbenit, pe anul 1835, Mamai se tîrgui îndelung și renunță fără speranță. Apoi, cotrăbăi prin rafturi, dîndu-le tîrcoale ca un vulpoi, și ajunse la fereastră unde, parcă așa, în treacăt:

–    Ei, dar asta cît?

Oh, vrabia își luă zborul – ține-o! Ține-o!

Cernomor își greblă barba cu degetele:

–    Păi, așa, ca saftea... pentru dumneavoastră... o sută cincizeci.

–    Hm... Se poate... (Ura! Să sune clopotele! Să bubuie tunurile!) – Ei bine, se prea poate... Mîine o să aduc banii și o iau.

Acum, trebuie să treacă prin ce-i mai teribil – pătrățelul de lîngă prag. Noaptea, Mamai s-a pîrpălit ca pe jar: trebuie, interzis, posibil, imposibil, se poate, inadmisibil, trebuie...

Atotștiutoarea, binevoitoarea, cumplita profeție cu inel de logodnă lua ceaiul.

–    Hai mănîncă, Petenka. De ce ești așa, nu știu cum... Iar n-ai dormit?

–    Da. Șoa... șoarecii... nu știu...

–    Lasă șervetul, nu-l mai suci! Într-adevăr, ce înseamnă toate astea!

–    Eu nu... nu-l sucesc...

Și iată, în sfîrșit, e băut un pahar de ceai: ba nu un pahar – un polobocel, parcă fără fund, de vreo patruzeci de vedre. Buddha la bucătărie primește ofranda bucătăresei. Mamai e singur în cabinet.

            Mamai ticăi, precum orologiul înainte de a bate ora douăsprezece. Luă o gură de aer, trase cu urechea și, în vîrful picioarelor, spre birou: acolo e cuțitașul de tăiat foile. Apoi, febril, se ghemui ca un mic gnom în prag, pe chelie – rouă de gheață; băgă cuțitașul sub pătrat, scormoni – și... un țipăt disperat!

La auzul țipătului, Buddha tună din bucătărie – și, la picioare, văzu: o cojiță lucioasă de bostan, mai jos – un mic gnom chircit, cu un cuțitaș, și încă și mai jos – cea mai neînchipuită pulbere de hîrtie.

–    Patru mii – șoarecii... Uite-l, uite-l! Uite!

Crud, necruțător, precum Mamai al anului o mie trei sute și ceva, Mamai din anul 1917 se înălță brusc din poziția în patru labe și, cu paloșul, direct spre colțul de lîngă ușă: în colț, se pitise un șoarece care izbutise să se smulgă de sub pătrățel. Și, însetat de sînge, Mamai țintui cu paloșul vrăjmașul. Harbuzul: o clipă, anevoios, coaja, apoi, ușor – miezul și stop: pătrățelul de parchet, sfîrșitul.

1920

Prezentare, traducere și note de Adriana Nicoară și Leonte Ivanov

​

[i]Este vorba de poetul și traducătorul Ippolit Fiodorovici Bogdanovici (1743-1803), autorul nuvelei în versuri Душенька/Suflețelul(1775), care s-a bucurat de o deosebită apreciere, inclusiv din partea Ekaterinei a II-a, și a fost tipărită, în următoarele șase decenii, în cinsprezece ediții.

[ii]Litera t din alfabetul rusesc

[iii]Personaj din poemul lui Pușkin, Ruslan și Ludmila(1920)

[iv]Revistă editată de Nikolai Nadejdin la Moscova, între anii 1831 și 1836. După apariția Scrisorii filosofice a lui Ceaadaev, revista este interzisă de autorități, autorul scrisorii este declarat nebun și i se instituie domiciliu forțat, iar Nadejdin demis și exilat în capitala actualei Republici Komi, Ust’-Sîsol’sk.