Ianuarie 2019

Limită de vîrstă

În noul roman al lui Gellu Dorian, Ratații (București, Ed. Cartea românească, 2018), tipologia pe care o reprezintă Vasile Hrom – preşedinte de C.A.P. și erou al muncii socialiste, după ce participase activ la colectivizarea forțată a agriculturii – este aceea a activistului format cu opţiunile morale şi politice dubioase sub stalinism. El va fi un ratat, deoarece istoria a schimbat definitiv raporturile de forţe, vechea gardă dejistă fiind înlocuită cu aceea ceaușistă. Traseul „profesional” până în acel moment este astfel descris de autor: „Contribuise cu trup şi suflet la eliminarea elementelor duşmănoase, îşi pusese în joc toată priceperea şi răutatea cu care a fost dotat din familia în care a crescut, o mărginaşă, săracă lipită pămîntului, care în timpul foametei s-a înjumătăţit şi, din rea ce era, a devenit şi mai rea, răutate necesară pentru a-şi impune originea sănătoasă de care aveau nevoie cei care intrau în partid pentru a-şi face o viaţă mai bună pe spinarea celor care luaseră drumul pribegiei în munţi sau al închisorilor şi lagărelor comuniste. Îşi făcuse o glorie din asta, glorie care l-a dus la Şcoala de Partid de la București de unde s-a întors îndoctrinat și la dispoziția organelor douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru de ore” (p. 58). Comportamentul său de satrap local îi este intuit de directorul Liceului internat din Iași, unde Alin, fiul său, era elev: „– Cetăţene, să fii domn, dacă vrei să-ţi spun tovarăş!” (p. 87).

Alin Hrom este reprezentantul noii generaţii de intelectuali veniți de la țară în timpul ceaușismului, care vrea să descopere sensul existenţei în mecanica evenimentelor, prin confruntarea cu realitatea aspră din afara zidurilor liceului internat din Iași. Caracterizarea din partea directorului liceului îi este făcută astfel: „– Este un elev cu ceva probleme de comportament, pe care şi le-a reglat în scurt timp. Se adaptează foarte uşor la orice mediu. Asta e bine şi nu prea. Are personalitate, ceea ce înseamnă că va înţelege condiţiile aspre de aici” (Ibidem). Ca orice părinte, Vasile Hrom vrea să asigure fiului său preferat un climat familial securizant și dorește să-i impună, potrivit mentalității și concepției sale de viață, traiectul formaţiei intelectuale şi al evoluţiei în plan profesional și social.

În acest sens, Ratații este un roman al formării, dar și al de-formării. Cadru de nădejde al colectivizării dejiste într-o localitate din nordul Moldovei și rămas nostalgic al acelor vremuri sinistre până și în postdecembrism, Vasile Hrom vrea să-l modeleze după chipul și asemănarea sa grotescă pe cel mai îndrăgit dintre copii săi. Din dragoste părintească, îl arunca, mic fiind, spre cer, pentru a-l prinde în braţele-i ocrotitoare. Însă a venit vremea să-l arunce și în vâltoarea vieții, fără să ştie dacă aceasta îl va trimite înapoi la fel de curat cum îl lăsa cerul să cadă în braţele sale vânjoase. Timpul va dovedi că, mai curând, copilul fusese aruncat în lume odată cu apa murdară din albia de porci a familiei.

Luând act de identitatea sa socială și sexuală (practicarea viciilor solitare din adolescență nu-l scutesc), Alin învaţă să vadă dincolo de carnaţia întâmplărilor și a femeii cu care tata l-a momit pentru a-și regla problemele ce țin de criza intrării în viața sexuală. Ba, pe când era mic, eroul muncii socialiste comisese un viol chiar prezența sa, iar ceea ce i se demonstrează, fără voie, copilului prin această scenă traumatizantă este că exerciţiile de forţă în viață încep prin afirmarea puterii de natură instinctuală. Dar evoluția existenţei şi calității sale umane sunt și efectul necunoaşterii de sine, în primul rând prin neconștientizarea faptului că are chip un urât: „[...] figura lui Alin, de par cioturos în vârful căruia se afla un bostan cu puf negru şi creţ şi luminiţe aprinse în nişte găoace, încadrate de două urechi clăpăuge şi rozalii, nu putea să frângă atâtea inimi de puştoaice. Asta n-o ştia şi Alin, care avea o părere extraordinară despre el ca bărbat” (p. 60). Participând la desfăşurarea evenimentelor derulate cu repeziciune din ce în ce mai mare și judecându-le, adolescentul Alin îşi formulează un „cod” moral ale cărui principii nu coincid cu acelea ale tatălui. El nu dorește să se confrunte cu realităţile politice şi sociale ale vremii, evitând opţiunea părintească, aşteptând parcă să treacă timpul vitreg, pregătit să asiste la scurgerea istoriei şi refuzând un rol în „distribuţia” sa, dar pe care, din păcate, îl va primi de la Securitate.

Discrepanţa produsă între aspiraţiile protagonistului şi ceea ce i se oferă în textura relaţiilor sociale reprezintă nucleul tematic în jurul căruia se organizează acțiunea romanului. Alin Hrom chiar își exprimă regretul de a nu fi fost născut în alt mediu: „Ce bine ar fi fost dacă el s-ar fi născut într-o familie mare, adică de oameni mari, ba chiar înstăriţi, din prima linie a partidului, că la altă lume nu-l ducea gândul în acele clipe. Ar fi fost minunat. Şi ce uşor i-ar fi fost acum să escaladeze munţii acestei lumi pe care încerca să o înţeleagă şi să o scoată din matricea pe care i-o fixase bătrânul în cap. Ce-a văzut el în curtea bătrânului, în casa lui? Numai văicăreli, o mamă mereu tristă şi făcându-şi cruce la orice, la greu şi la bine. Doi fraţi timoraţi şi o soră care-l lua de mică la mişto şi asta nu-i plăcea. Lumea oferită de tatăl său, privită acum, prin mintea sa ce se deschidea spre o altă zonă de lumină, era una săracă, săracă mai ales cu duhul, supusă pământului, care nici măcar nu mai era al ei, pământ pe care oamenii deposedaţi îl întorceau pe toate feţele pentru a scoate recolte bogate, pe care bătrânul lui le manevra cum dorea şi pe care le raporta la centru, de unde dispăreau ca prin foc. Nu se putea gândi mai profund, pentru că lui acum i se năzărise în cap o altă origine, una de duci, de prinţi, de nobili, plasată undeva în altă parte a lumii, aşa cum o cunoscuse în unele cărţi citite de el. Privită de acolo, cu ochii lui duşi în fundul capului, îmbrăcat elegant, conducând o maşină de lux [...]” (p. 112).

Destinul celui plecat să înfrunte viața în Capitală – după evenimentele din decembrie 1989 și ales cu o bătaie plină de urmări grave în timpul primei mineriade – pendulează între nemulţumirea faţă de ceea ce îi oferă societatea timpului şi conformismul atitudinii. Integrat aparent în structura socialului, Alin este un om singur care acuză deficitul de existenţă din planul exterior. Neputința comunicării personajului cu sine şi cu spaţiul exterior este efectul inconsistenţei prezenţei „celuilalt”, sau a „complementarului” (chiar dacă se va căsători și avea câțiva copii), întrucât Alin nu are practic prieteni. În timpul studenției, ratatul se învârtise într-un anturaj ieșean, care se adeverise a fi cu totul suspect. Ceea ce i se întâmplă nu îi induce sentimentul tonifiant al apartenenţei la generaţie, această inaderență constituind una dintre invariantele narațiunii. În climatul intelectual și literar al Iașului, el are nevoie de certitudini, pe care le va descoperi de-a lungul unui adevărat „drum iniţiatic” ce trece prin rețeaua ascunsă a Securității.

Dinamica raporturilor temperamentale, psihologice și comportamentale este de urmărit în relaţia lor pe verticală, de la tată la fiu – personaje generice a căror textură umană structurează reţeaua de semnificaţii a romanului. Prim-planul acțiunii este ocupat de confruntarea de concepţii între două generaţii, de distanţa care separă două moduri de a gândi şi de a participa la istoria imediată. Tata face practică revoluţionară, fiul întreprinde un fel de revoltă de tip romantic, să-i spun, împotriva tutelei paterne. Relaţia dintre părinte și fiu este o dispută dintre practica şi teoria existenţei; cele două concepţii constituie nivelele tensionale ale problematicii abordate de Gellu Dorian. La modul general, raporturile tată-fiu se organizează funcţional și se substituie unei relaţii care se stabileşte pe dimensiunile duratei umane între umbra pe care o lasă memoria trecutului peste instanţa prezentului şi forţa de impact a prezentului asupra viitorului abia schițat. Acestea sunt etajele cronologice care se confundă cu etajele edificiului epic, format din trei părți a câte aproximativ patruzeci de secvențe narative, la capătul cărora Alin Hrom va avea grave tulburări de memorie.

Transferul de repere de la o lume la cealaltă (de la dejism la ceaușism și apoi la postdecembrism) tulbură datele realităţii cu imagini amăgitoare. De fapt, această pereche de personaje tată-fiu generalizează raportul de forţe pe care l-a constituit confruntarea dintre trei modele de comunism: dejist, ceaușist și iliescianism (ultimul fiind întruchipat de personajul Elia Despot). Gellu Dorian surprinde raporturile de forţă prin intermediul unor modele psihologice, temperamentale, comportamentale, propunând tipologii care să explice prin însăşi natura lor specificul unei epoci şi sensul de evoluţie a unui proces istoric. Romancierul vizează, mai mult decât biografiile unor oameni siluiţi de împrejurările schimbării istorice radicale, raporturile acestora cu sistemul, relaţia de influență reciprocă dintre destinul individului şi traiectul devenirii istorice. Ratații nu este atât un roman despre tipurile ori modurile de existență ale puterii, cât unul despre exerciţiile posibile ale acesteia, prozatorul vizând dinamica istoriei în perspectiva actelor, a manifestărilor ideii de putere şi, numai în al doilea rând, profilul celor care o exersează.

La întrebarea câtă istorie şi cât prezent include conținutul romanului Ratații, răspunsul ar fi următorul: nu există un prezent care vorbeşte despre trecut, ci un trecut care vorbeşte în prezent. Dar aceasta nu înseamnă că nu poate fi pus totul și sub semnul hipotipozei, adică sub tutela figurii retorice prin intermediul căreia trecutul să fie identificat în prezent. Personajele se definesc din perspectiva manifestării acestei relaţii dintre cele două repere temporale – prezent şi trecut –, care acumulează în sfera lor experienţe şi trăiri grăitoare despre viaţa interioară a lor. Pe curba acestui arc temporal se desfășoară întreaga istorie a devenirii faptelor unei vieţi, de la trăirea de „atunci” şi „acolo”, prin depozitarea în structura afectivă a fiinţei, la retrăirea de „acum” şi „aici”, cu virtualităţile celei mai autentice existenţe şi, implicit, cu putinţa de a structura textura unui anumit destin.

Romanul Ratații conturează un spaţiu al cărui reper principal este sentimentul de incertitudine şi insecuritate, efect al acţiunii elementelor agresive provenind din interiorul fiinţei, din preajma lor ori dinspre textura relaţiilor sociale. Acțiunea din cele trei părți narative este marcată de o transparenţă a realității, cu un zbor nu prea înalt al fanteziei auctoriale, deoarece perioada istorică surprinsă este generoasă în subiecte. Trăind sincronic în durata epocii respective, autorul (care este cam de o vârstă cu personajul Alin, dar acest amănunt nu prea are importanță) îi acordă acesteia o semnificaţie, trecând-o din timp în istorie suferită. Gellu Dorian face parte din acea categorie de prozatori pentru care calitatea esenţială a unui roman rămâne povestitul.

Prin felul de a privi realul, de a-l interoga şi de a-l organiza din perspectiva modelării psihologiilor, prozatorul Gellu Dorian (un poet ce este congener vechii promoții de prozatorilor textualiști) are în intenție transferarea, iar nu transformarea lumii în text. El posedă atât știința conceperii și structurării ansamblului romanesc, ca şi pe aceea a folosirii detaliului pentru a contura o atmosferă şi a defini spaţiul unor situaţii epice. Printr-o foarte bună priză la real, sunt înregistrate temeinic adevăratele stări de lucruri ele unei epoci. Romanul Ratații, Gellu Dorian scoate la suprafață câteva dintre gunoaiele venite odată cu apele tulburi ale unei jumătăți de veac românesc.


BACK