Februarie 2019

INDIFERENŢA
MARELUI OCHI DIVIN


Axa de organizare a acțiunilor din romanul Apocalipsis (Editura Polirom, 2019), semnat de Adrian G. Romila, este conferită de efortul sincretic de unire a Binelui cu Răul. Ceea ce tutelează viaţa și actele celor cfr apar pe scenă este reprezentat de firul ariadnic prin labirintul morţii, între cele două tărâmuri contrarii existând o corespondenţă secretă și o geneză reciprocă. Liniștite sau crude, romanţioase sau crunte, feluritele experienţe şi tragicele efecte suferite sunt venite din partea unei istorii nu atât construite din partea lor, cât îndurate cu sagacitate. Personajele lui Adrian G. Romila pendulează într-o spaţio-temporalitate agresoare şi rareori securizantă, ele încercând să nu accepte fatalitatea sau acceptarea necondiţionată a faptelor cu caracter definitiv. Deși „figura” centrală a romanului o reprezintă haosul, dezordinea istoriei și a lumii, corelaţiile care se realizează între Bine și Rău constituie componentele esenţiale de evoluţie a discursului narativ, structurat în jurul a două nuclee coagulante: tentația Genezei şi obsesia sfârşitului apocaliptic. Desigur că această confruntare dintre viaţă şi moarte, dintre trecut şi prezent, dintre vis şi realitate circumscrie și viaţa interioară a personajelor.

„Spaţiul-matrice” al unui sat din munții Neamțului îşi organizează constelaţia simbolică pe dimensiunile efortului de reunificare înțeleaptă a Binelui cu Răul în cadrul unei perspective dialectice asupra devenirii Lumii. În termenii concepției metaforizante a lui Lucian Blaga asupra timpului, prezentul-fluviu (ultima parte a anului 1917 și prima parte a celui următor) este supapa prin care se scurge timpul cascadă, dar prin care izbucnește și viitorul havuz. Apropierea de pomul Binelui şi al Răului, adică vina dintâi a omului paradiziac, duce la cunoaşterea contrariilor din confruntarea cărora se naşte Lumea: afirmând necesitatea verificării adevărului prin încălcarea poruncii biblice, omul îşi afirmă, în fapt, propria sa condiţie, de om căzut. Astfel, efortul cunoaşterii îl defineşte pe protagonist, Cristian David, prin intermediul căruia se desprind faptele din real pentru a fi trecute în imaginar. Deşi absolvise studii înalte de filosofie la Budapesta, el le făcuse doar pentru a-și lămuri lui însuși rosturile fundamentale ale vieții și ale morții. „Meşterul” ale- sese să rămână şi să trăiască, precum vechii breslaşi înnăscuţi, numai din lucrul mâinilor sale de tâmplar – o meserie moștenită de la un lung șir de generații. Chiar și printr-o meserie cum este aceea a tâmplăriei, Cristian David conştientizează posibilitatea atingerii desăvârşirii, a probabilităţii transformării lucrării comune într-o operă de excepţie. Opera vieții sale o va constitui făcutul unei cruci pe care, în locul unui Iisus din lemn la care lucra, va fi răstignit el însuși de rușii bolșevizați, în semn de represalii împotriva comunității în mijlocul căreia el se afla temporar, ca angajat la acea lucrare.

Romanul Apocalipsis este construit pe mai multe paliere ale timpurilor apocaliptice, care glisează permanent, identificându-se într-un loc pentru a se despărţi, aparent definitiv, în cel imediat următor, apropiindu-se şi iarăşi depărtându-se în mod ritmic. Segmentul narativ de deschidere ilustrează cruzimea timpurilor istorice, proiectând intriga textului în regimul anormalităţii și al absurdității. Este vorba despre Căderea Constantinopolului, din a cărui descriere merită citat un fragment mai lung, pentru a dovedi faptul că Adrian G. Romila este un foarte bun creator de atmosferă: „Cai drapaţi cu harnaşamente scumpe, catapulte şfichiuitoare, chioşcuri semeţe de asalt, steaguri de toate culorile, trompete de alamă, lănci, suliţe, soldaţi în zale şi coifuri se amestecau de- a valma, pe ziduri, pe străzi, în pieţe, în arene, în curţi, câmpii, livezi şi grădini. [...] Fumul, focul, mirosul de sânge, gemetele şi strigătele de luptă se- mpleteau cu cântările liturghiei curgând din bisericile luminate de aurul ferecăturilor, de candele rubinii şi de groaza din privirile credincioşilor. Prin cupolele şi acoperişurile lui strălucitoare, flămând, însetat, stors, Constantinopolul gâfâia de peste două luni în ruine, înconjurat de păgâni, pe apă şi pe uscat. [...] Ultimul Constantin, ieşit la numărătoarea împăraţilor ca al unsprezecelea, s-a aruncat în luptă fără coroană şi fără hlamida-i purpurie. A fost înghiţit de gura nesă- tulă a fiarei otomane, care i-a scuipat înapoi în praf numai cizmele din piele cu vulturi auriţi. Apucase să se împărtăşească de dimineaţă şi să-şi îndemne supuşii să primească martiriul mândri, fără teamă. [...] În turnul său de deasupra, prins în fereastra tri- unghiulară, Marele Ochi a privit rece şi a lăsat ca istoria să se-ntâmple întocmai, nesmintit” (p. 8-10).

Punctul culminant al acelui tragism resimțit nu numai în peninsula balcanică este astfel surprins:

„Intrat în Sfânta Sofia, sultanul s-a oprit în mijloc, sub cupola cea mare sprijinită-n cele 40 de ferestre, privind de jur împrejur. Ecoul copitelor alaiului încă nu se stinsese în încăperea catedralei şi se amesteca printre porunci, scâncete şi rugăciuni. Înăuntru, în toate cotloanele era o vânzoleală ca la marile sărbă- tori ale ortodoxiei, când Patriarhul ieşea să-l întâmpine pe Basileu şi mulţimea dădea năvală. [...] Mehmet urlă o dată tare de bucurie, speriind mulţimea dinăuntrul catedralei şi făcând candelele şi candelabrele să se clatine, cu risipă de ulei. Armăsarul se opri, ţeapăn, şi slobozi printre picioarele de dinapoi un jet galben în spume, altarul se umplu de miros greu şi pişatul se adună într-o baltă care se sparse-n pârâiaşe lungi, răsfirate pe mozaic. Din absidă, Fecioara cu Pruncul încremeniseră, auzind şoaptele păcătoase ale vizirilor despre mulţimea de băieţei adunaţi înadins ca să umple cu poponeţele lor rozalii haremurile Prealuminatului Stăpân” (p. 11-12). După cum se vede, toate mecanismele şi resorturile epice acţionează complementar într-un acelaşi sens care s-ar putea numi mersul istoriei înspre Apocalipsă.

Este ştiută regulă care face din oameni nişte jucării acţionate de un mecanism căruia nu i se înţelege principiul de funcţionare și este acceptat cu teamă şi resemnare. În finalul romanului, Adrian G. Romila confruntă fluxul realităţii cu refluxul ficţiunii, anexând un fragment de „text promoțional” din era jocurilor pe calculator. Este vorba despre un joc deosebit de cele care există pe piaţa mondială de gaming, care dă și titlul romanului: Apocalipsis. Această convenție ludică este setată pentru 30 de opţiuni ale Apocalipselor care pot fi provocate, cu precizarea că fiecare dintre ele are o geografie pro- prie, detaliată amănunțit şi arborescentă. Înșirui câte- va dintre ele, deși nu le mai spun nimic celor intere- sați de astfel de jocuri, și de aceea nu voi ține cont de o ordine cronologică (cu totul nesemnificativă în optica „oamenilor recenți”): Căderea Constantino- polului, Căderea Romei, Incendierea Bibliotecii din Alexandria, Potopul cu Arca lui Noe, Ciuma devasta- toare din Europa medievală, Ierusalimul distrus de legiunile romane, Scufundarea Atlantidei, Pompeiul înmormântat de viu sub cenuşa Vezuviului, Bombardamentul japonez de la Pearl Harbour, Bombele nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, Căderea Troiei, Judecata de Apoi.

Însă am păstrat cronologia în ceea ce privește capetele de coloană, întrucât Căderea Constantinopolului și Judecata de Apoi (un arc de timp istoric ipotetic în privința acestei ultime Mari Înfățișări) constituie arcul temporal care cuprinde acțiunea romanului și pe orbita căruia evoluează destinul personajelor. Dar explicația dată de romancier mi se pare și mai pertinentă: „Aşezarea într-o ordine necronologică nu e întâmplătoare, ea sugerează un labirint temporal întortocheat, unde răul intervine simptomatic şi surprinzător în viaţa fragilă a oamenilor din toate epocile. Deşi distanţate în timp, istoriile seamănă şi construiesc analogii complicate între teme şi motive recurente. Nivelurile jocului constituie ocazii de-a petrece ore întregi configurând, distrugând şi amplificând gratuit catastrofe dintre cele mai spectaculoase. Distrugerile pe care le veţi comanda sub masca Marelui Ochi vă vor stimula adrenalina, aşa cum se va întâmpla şi dacă veţi alege (împotriva adevărului istoric) să le micşoraţi impactul. O anulare a lor nu a fost inclusă ca posibilitate pentru niciun nivel, plăcerea confruntării cu adevărul mitico-istoric fiind astfel prioritară pentru ide- ologii care au conceput jocul” (p. 221). Prin urmare, esenţial pentru formula epică aleasă este şi jocul cu timpul, al cărui sens este continua repetare a Istoriei şi al cărui efect este gustul amar al deja văzutului și al trăitului.

Mesajul romanului Apocalipsis se clarifică dintr-o sumă de întâmplări care probează ceea ce era deja prevestit prin sunetul de trompetă scos de Cristian David. În acelaşi timp, Adrian G. Romila știe să anticipeze unele episoade nodale: invazia plutonului de ruși bolșevizați în „raiul” de la Prisăcani este anunțată prin apariția unei ursoaice care face prăpăd prin gospodăriile țăranilor, iar aflarea știrii în biserică despre asasinărea unui soldat rus în urma intenției acestuia de a o silui pe fiica învățătorului (Magdalena) este precedată de citirea din partea părintelui a unui fragment religios referitor la Fecioara Maria. Motto-ul ales pentru roman, din Scrisoarea I eminesciană („În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,/ Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;/ Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ/ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;/ Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit...”) își găsește corespondent în ceea ce aflăm în paginile deznodământului: „Soarele trist şi roşu din zorii lui 22 februarie descoperi, înălţându-se dea- supra pădurilor, locul unde fusese atâţia ani raiul Prisăcaniului. [...] Prin aceste ruine au rătăcit ţăranii cu nevestele şi copiii lor toată dimineaţa aceea, cu ochii înlăcrimaţi şi inimile zdrobite de amar, ca să mai caute lucruri pe care focul nu le făcuse cenuşă şi pe care să le ia cu ei în pribegie. [...] Fiecare umbla să se-ndrepte pe la prieteni şi rude, în satele de pe albia Bistriţei, până la Piatra, unde s-ar fi găsit loc de găzduire îndelungată” (p. 212).

I-ar fi stat bine acestui motto să fie urmat de un altul, extras din pastelul Iarna, al lui Vasile Alecsandri: „Soarele rotund și palid se prevede print- re nori ca un vis de tinereețe printre anii trecători”. Și aceasta deoarece romanul se încheie totuși într-o tonalitate optimistă: „Răul e repetitiv, omniprezent, dar nu constant şi deloc victorios în istoria Pământului. După Judecata de Apoi, la sfârşitul lumii, răul e definitiv înfrânt, conform concepţiei creştine exprimate în pictura de la Voroneț [...]. În grădina Raiului avem numai eternitatea Binelui, trebuie să credem în triumful său final şi-n anularea durerilor şi a morţii” (p. 228).

Conturul evenimenţial al sfârșitului Primului Război Mondial este trasat prin intermediul unor personaje pe al căror chip se citeşte timpul istoric. Inițial, totul se desfășoară între hotarele satului Prisăcani, din ținutul Neamțului, unde locuitorii trăiesc parcă în şi prin condiția atemporalității.

Netrecut nici măcar pe hărțile strategice ale beligeranților din Primul Război Mondial, așezarea nu reprezintă practic nici realitatea imaginarului, nici închipuirea realităţii, ci o identitate care este reală şi ireală în acelaşi timp, cele două atribute „prezentificându-se” reciproc. Câtă ficţiune, atâta realitate în roman, veridicitatea evenimentului trăit confundându-se insesizabil cu „minciuna” faptului inventat. Romanul nu prezintă doar istoria comunității românești de la granița de la Lacul Roșu (ivit tot printr-o acțiune apocalptică, pe cale seismică) cu Imperiul Austro-Ungar, ci mai multe „istorii”, corespunzând traiectelor urmate de unele personajele doar evocate, precum tatăl lui Cristian David. Astfel de personaje, dincolo de dramele lor, trebuie văzute şi ca nişte reprezentanţi ai unor fragmente din fresca epocilor cărora le aparțin. Acesta este, în fond, modul de a exista al trecutului: prezenţă prin absenţă, proiecţia zilei de astăzi și a celei de mâine în detrisurile Istoriei.

Adrian G. Romila dovedeşte o foarte bună cunoaştere a perioadei istorice înfățișate, ceea ce i-a permis crearea unor tipologii care păstrează atributele autenticităţii, dezvăluind tocmai de aceea veridicitatea istorică. Romanul este construit pe două nivele: primul aparţine ficțiunii (condiția însăși a oricărui tip de roman), cel de-al doilea ține de istoria Primului Război Mondial. Din această perspectivă, vor fi reconstituite evenimentele războiului atât documentar, cât și, mai ales, prin intermediul conştiinţei personajului focal, Cristian David. Pe romancier nu-l interesează în primul rând faptele cunoscute ale istoriei, ci dramele omului comun, pe care nicio carte de istorie nu le cuprinde. Personajele devin persoane, viaţa lor stabilind numeroase conexiuni cu evenimente, locuri istorice și personalităţi (supliciul lui Horea și al lui Cloșca la Alba Iulia, ultimele zile din viața lui Eminescu, expediția lui Emil Racoviță, dar, mai ales, evenimente din Primul Război Mondial). Reconstituirea istorică este una de identificare, miza cărţii fiind rescrierea Istoriei, înţeleasă, deopotrivă, ca reconstituire şi redimensionare în ficţiune, urmărire a adevărului istoric cunoscut şi recreare a detaliului neștiut sau ascuns. Ceea ce îl interesează pe Adrian G. Romila nu este Istoria, ci ilustrarea ei prin intermediul unor „istorii” particulare față de care Marele Ochi divin pare a fi indiferent.


BACK