Aprilie 2019

PREZENTIFICĂRI


Motto-ul ales de Vasile Igna pentru prima parte din cele trei ale romanului Ora închiderii (anabasis) (Editura Cartea românească, 2016) este luat din volumul de poeme Anabase, al lui Saint-John Perse, şi sună astfel: „însoţitorii noştri, înalte trîmbe în peregrinare, clepsidre călătoare pe pămînt”. Neîndoios, m-am gîndit imediat la hagialîcurile întreprinse de craii de Curtea-Veche ai lui Mateiu I. Caragiale, la peregrinările lor „în viaţa care se vieţuieşte, nu în aceea care se visează”, atunci cînd, spune naratorul, „Înaintea ochilor mei, aievea, se desfăşura fermecătoare trîmba de vedenii”. Chiar dacă în romanul lui Vasile Igna primează dialogurile, care conferă o alură dramatică naraţiunii, există şi o linie poematică, deoarece acţiunea este mai degrabă statică, în sensul că personajele nu trec prin felurite întîmplări, ci le povestesc, prin incursiunea în perioade diferite suprapuse, într-un timp sacru (conclavul personajelor-narator demarează în preajma unui Crăciun) şi într-un loc ce a căpătat şi el atributele sacralităţii.

Oricît ar părea de curios, condiţiile sacralităţii pot fi îndeplinite şi într-o proaspăt deschisă cafenea bucureşteană Consul, în zilele noastre: „Consulul devenise un loc geometric de neocolit. O rezultantă a unui sistem de forţe centripete şi centrifuge ce nu putea avea o altă justificare decît naşterea unui univers cu graniţele ferme, dar greu de apărat” (p. 28). Potenţialul client ce se decidea să intre „se afla pe pragul imaginar ce despărţea înăuntrul de afară, spaţiu în egală măsură echivoc prin indeterminare şi tulburător prin concreteţea sa. Înăuntru şi afară, în acelaşi timp, o abolire a timpului şi spaţiului, un gest pe care conştiinţa îl accepta cu uşurinţa cu care te supui iremediabilulului, progresiei implacabile a timpului. Căci nu poţi intra înăuntru fără a lăsa ceva afară şi nu poţi ieşi afară decît ducînd cu tine ceea ce ai primit înăuntru. Banalităţi, poncife, prozaisme. Dar cum altfel să interpretezi acel exit, inscripţie anonimă şi banală, înscrisă deasupra tuturor uşilor aflate într-un spaţiu public, decît ca un triumf concomitent al provizoriului şi definitivului? Exit, adică ieşire din, dar şi intrare în, cel mai adesea într- o ţară a nimănui” (p. 32).

În această no man’se land, sau mai curînd Ţară a făgăduinţei ad-hoc, îşi făceau apariţia rînd pe rînd protagoniştii, care „soseau ca la o biserică veşnic deschisă, dar în care nu se slujeşte nicio liturghie. Erau, pe rînd sau toţi deodată, preot şi enoriaş, cantor sau lumînărar” (p. 52). Pe parcurs, sînt îndeplinite condiţiile participării la o laică cină de taină, fără solemnitatea vreunui ceremonial religios şi cu euharistia săvîrşită graţie unei azime speciale:

„Rupeau din cînd în cînd din aluatul subţire şi bine rumenit al focacciei, străduindu-se să păstreze cît mai mult în gură gustul duios al uleiului de măsline şi boarea răcoritoare a rozmarinului. Dar ciudata lor împărtăşanie nu-şi găsea împlinirea decît în însoţirea imediată cu vinul roşu ce aştepta în paharele pîntecoase din faţa lor” (p. 218).

Alegerea numelor pentru personaje are şi ea o asemenea raportare religioasă (Andrei, Luca, Marcu, Matei, Hristu, Elisabeta, Pierre, Tiberiade), pe parcursul romanului făcîndu-se unele analogii pe măsură, precum: „Pînă astăzi, Andrei n-a mai continuat povestea Elisabetei. În ochii comesenilor, el fusese născut de această poveste, aşa cum o altă Elisabeta îl născuse pe Ioan Antemergătorul, atunci cînd ea nu mai spera la zămislire şi cînd povara anilor o puteau face victimă sigură a clevetirilor şi derîderii” (p. 64) sau „Cu intuiţia diagnosticianului, Luca presimţise că pentru Andrei Elisabeta renăscuse la soroc, aşa cum în alte vremi o altă Elisabetă auzise în pîntecele său, înmugurit pe neaşteptate în pragul iernii, ecoul premonitoriu al veştii celei bune şi simţise acolo tresăltînd trupul născătorului de zaveră, a întemniţatului orgolios ce avea să fie descăpăţînat nu de capriciile unei curtezane, ci de zorii unei noi ere” (p. 69). Dar inserţia simbolurilor creştine este făcută de Vasile Igna cu discreţie, pentru a se evita turnura parabolică nemijlocită. Astfel, aluziile şi tîlcurile biblice risipite în ţesătura romanului strălucesc echivoc doar pentru o clipă, în scopul de a-şi pierde logica doctrinară explicită.

„Amfitrion” este Andrei Ionescu, în calitate de posesor, cu acte în regulă, al unei mese rezervate pe timp nedeterminat de patronul cafenelei, care considerase că aşa poate fideliza primul client care îi păşeşte pragul la prima ei deschidere. „Invitaţii” (iniţial autoinvitaţii) lui Andrei Ionescu – Luca Hossu, Matei Alupei, Ioan Hristu, Marcu Popoviciu şi Augustin Steriu, pînă atunci străini unul de altul, cu rădăcini etnice, biografii şi profesiuni diferite (nu putem şti profesia lui Andrei Ionescu), dar înzestraţi cu un înalt discurs, demn de o antică „agora” şi de o cafenea din strada Docenţilor, ajung să creeze un grup omogen al discuţiilor şi un minimum de condiţii propice desfăşurării unor adevărate „simpozioane”. Ei dezbat, analizează şi drămuiesc un anumit număr de fapte şi de întîmplări, privind, dar nu cu mînie, mereu în urma lor şi după a altora. Din succesiunea aleatorie a acestor întîlniri, cu glisări şi intersectări de planuri narative iniţial autonome, se configurează o lume cu destinele încrucişate, reprezentată prin adunarea de probe pentru desluşirea enigmelor a trei „dosare de existenţă” de extracţie camilpetresciană pe care stă scris: Elisabeta, Dumitru şi Terezia. Vasile Igna articulează în aşa fel secvenţele narative, încît acestea să permită intersectarea sau convergenţa diferitelor destine între un trecut incert (cel mai nesigur pare a fi... trecutul), un prezent ambiguu şi un viitor imprevizibil.

Romanul poartă subtitlul Anabasis. Ştim că „anabaza”, împreună cu „catabaza”, constituie polii opuşi sus–jos ai unei aceleiaşi realităţi spirituale şi ajută la dobîndirea vindecării şi purificării sufleteşti. Pentru aceasta, este necesară transcenderea, totală sau parţială, pe o anumită perioadă de timp, a condiţionărilor şi limitărilor specifice planului fizic şi, implicit, ale trupului. Explicaţia unei asemenea stări ar putea fi găsită în următoarea frază: „După toate aparenţele, nici teatrul de umbre chinezesc de care pomenise Ioan Hristu nu fusese deloc adus întîmplător în discuţie, deoarece cei de faţă păreau a pierde tot mai mult din consistenţă, trupurile lor aruncau umbre alungite pe pereţii de un alb de cretă ai cafenelei” (p. 185). Ascensiunea conştiinţei fiinţei prin efort anabazic duce la un anumit grad de profunzime a purificării ei sufleteşti sau, altfel spus, a stării ei de catharsis. „Anabaza” se realizează cu ajutorul imaginaţiei creatoare, care este mai mult decît o simplă plăsmuire sau imaginare sterilă cu ajutorul minţii. În romanul lui Vasile Igna, revelaţiile anabazice sînt asemuite cu fulgerele care, „dacă nu sînt urmate imediat de trăsnet, nu lasă nicio urmă. Luminează scurt, apoi, pentru a lumina din nou, aşteaptă o altă ciocnire între norii încărcaţi cu electricitate de sens contrar. Iar, acolo Sus, curenţii sînt imprevizibili...” (p. 146).

Nu frecvenţa prezenţei în spaţiul cafenelei rămîne să le ordoneze personajelor gîndurile şi reacţiile, ci intensitatea confruntării în dialoguri dătătoare de dependenţă, de adicţie, dar nu la aburii de... cafea, ci la miresmele povestirii. De altfel, niciunul dintre ei nu ştie să ghicească în cafea şi cred că le-ar fi fost necesară pentru asemenea practici o prezenţă feminină dintre acelea cărora încearcă să le ghicească misterioasa existenţă şi inexplicabila dispariţie. Dialogul dintre „consumatori” devine pe neaşteptate o formă degradată a monologului, timpul deschiderii suprapunîndu-se peste cel al închiderii.

„Autoficţiunile” se construiesc pe sine, pornind de la ceva preexistent, dar nu pe deplin conştientizat, ele stînd la fundamentul despletirii tuturor firelor narative. Chiar dacă nu sînt cuprinşi de aburii alcoolului, protagoniştii discută îndelung, deoarece simt că le face bine, ca pe divanul psihanalitic, vorbăria aceasta într-o succesiune de monologuri frînte, de voci fără ecou. Iniţial, nimic nu se leagă în discuţiile lor, totul se reduce la o învălmăşeală a impresiilor şi a senzaţiilor. Un fel de carusel plin de fapte şi de întîmplări pare a se învîrti rapid, cu masă, cu tot, împiedecîndu-i pe convivi să vadă ceva clar. Aş asemăna această situaţie cu aceea în care priveşti atent spiţele unei roţi în mişcare şi ai impresia că se învîrt în sens invers (în situaţia din roman, pe axa temporală, dinspre prezent înspre trecut, iar nu spre viitor).

În această derulare temporală în spaţiul afectat diverselor povestiri pus la dispoziţie în jurul mesei rezervate pentru Andrei Ionescu, prezentul vizibil şi viitorul incert îşi caută rădăcinile în trecut „asemenea zbaterii uşii batante de la intrare: înafară-înăuntru; înafară-înăuntru... ca şi cum nu s- ar fi putut hotărî să aleagă între un trecut incert, un prezent ambiguu şi un viitor imprevizibil” (p. 76). Însă prezentul din timpul discuţiilor probează o neînchipuită putere de absorbţie, o nebănuită capacitate de a anihila datele trecutul şi de a substitui promisiunile viitorului. Trăirea prezentului ca pe un trecut reinventat transformă totul într-o pastă omogenă, aparent fără putere de semnificaţie, dar care se dovedeşte a fi plină de ambiguităţi: „[...] a înainta spre viitor nu înseamnă altceva decît a conserva prezentul, a-i prezerva clipa, a o extrage din cloaca informă a trecutului şi a o proiecta pe cerul plin de variabile a zilei de azi. Din această perspectivă, nici viitorul, nici trecutul nu au vreo relevanţă. Existenţa lor stă ascunsă în neputinţa prezentului, nu în afirmarea lui deplină. Cu sau fără voia noastră, prezentul poartă în placenta lui spongioasă, în proporţii absolut aleatorii, atît cadavrul mumificat al trecutului, cît şi embrionul cu inima bătînd regulat al viitorului” (p. 202–203).

În economia narativităţii, o absenţă ce pare definitivă poate fi mai importantă decît o prezenţă sporadică: „– Ştim doar că a dispărut. Şi nimeni nu mă va putea convinge că o dispariţie care durează ani poate fi suplinită de o apariţie ce nu depăşeşte consistenţa unei iluzii. Ce diferenţă e atunci între prezenţa fantomatică a Elisabetei şi rătăcirea cît se poate de reală a unui Dumitru în carne şi oase, dar lipsit de memorie?” (p. 190). Obsesiile nutrite din absenţă, precum şi iluziile potenţate de frustrări ascunse, pot supravieţui în adîncurile fiinţei multă vreme, pentru ca apoi să răzbată cu totul neprevăzut la suprafaţă („[...] o singură deosebire între mine şi cei de la Auschwitz: numărul meu de identificare nu era imprimat pe braţ, ci pe muşchiul invizibil al inimii” – p. 300). Adevărul fiinţei rămîne relativ, asemenea meandrelor greu decriptabile ale trecutului, şi la fel de imprevizibil, asemenea incertitudinilor viitorului. Doar prezentul conferă semnificaţie rădăcinilor („răgăliilor”) trecutului şi virtualităţilor viitorului. Romanul lui Vasile Igna se constituie într-o pledoarie pentru acceptarea diferenţei dintre ce eşti şi ce rişti să ajungi dacă nu ştii să trăieşti pentru a gusta nuanţele provocate de stările echivoce: „– Ceea ce ne-a povestit Andrei seamănă cu o reclamă de pe hainele cumpărate în străinătate care, la spălat, se decolorează foarte uşor: laver avec des couleurs similaires. Altfel spus, să nu amesteci culorile, deoarece rufele vor sfîrşi prin a fi poate mai curate, dar de nefolosit” (p. 164). Ora închiderii (anabasis) este o carte despre încercarea de prezentificare a întregii axe temporale, despre iubiri terminate inexplicabil în lipsa trecerii unor probe de foc ale reciprocităţii sentimentelor, despre neputinţa activării memoriei pentru a stăpîni prezentul şi despre riscurile uitării. Din moment ce nicio poveste nu poate să înceapă cu sfîrşitul („dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit”), ea nu poate să se încheie nici cu „a fost odată”. Altiminteri, „Ai încălecat pe-o şea, dar povestea nu te vrea!...” (p. 213). Aşa se explică faptul că, pe nesimţite, „Consulul devine un labirint în miniatură, aşezat în mijlocul unui Cnossos în ruină, cu un Dedal în pragul nebuniei şi un Minotaur toropit de o căldură apocaliptică. în umbra subţire a zidurilor Palatului” (p. 290). Concluzia implicită, la „ora închiderii”, anunţată de motto-ul întregului roman („Dacă prin veşnicie nu se înţelege o durată de timp infinită, ci atemporalitatea, atunci trăieşte veşnic cel care trăieşte în prezent” – Ludwig Wittgenstein) ar putea fi: carpe diem!

Vasile Igna a scris un viguros roman polifonic, plin de virtuţi stilistice şi de accente filosofice puse prin fraze apoftegmatice, de obicei cu înţeles paradoxal. Sursele tensiunii ideatice au fost asigurate nu numai din sfera literaturii, ci şi din aceea a religiei, a logicii şi a fizicii. Cartea Ora închiderii (anabasis) trebuie citită cu mare atenţie pentru a i se pătrunde sensurile în totalitatea lor. Romancierul ştie să pună în scenă şi să schimbe cu abilitate cursul tramei epice; naraţiunea înnoadă şi dezleagă firele spre deznodăminte aşteptate cu nerăbdare.


BACK