Februarie 2019

MICHEL HENRI: BARBARIA ŞTIINŢEI (II)

3. Barbaria ştiinţei

Pentru a înţelege disputa dintre cultură şi barbarie, trebuie să înţelegem, mai întîi, diferenţa dintre cunoaşterea vieţii şi cunoaşterea ştiinţifică. În general, ceea ce separă cele două forme ale cunoaşterii este literalmente distanţa. Cu alte cuvinte, cunoaşterea vieţii este o cunoaştere în absenţa distanţei dintre subiect şi obiect, adică, o cunoaştere prin identificare cu obiectul de cunoscut, în timp ce cunoaşterea ştiinţifică implică întotdeauna o distanţă între subiect şi obiect. Identificarea cu obiectul îl anulează ca realitate autonomă, transformînd cunoaşterea vieţii într-o mişcare a stărilor subiectului. Din această cauză, cunoşterea vieţii nu este una fenomenală, ci una care se întemeiază pe auto-fenomenalizarea vieţii, cum ar spune Michel Henry. Pentru cunoaşterea vieţii, obiectul nu se arată în orizontul lumii, aşa cum se întîmplă în cazul cunoaşterii ştiinţifice, care este o formă de cunoaştere a lumii.

Cele două genuri ale cunoaştererii nu sînt totuşi străine unul de altul, cunoşterea lumii fiind înrădăcinată în cunoaşterea vieţii. Astfel, nu ştiinţa explică viaţa, ci viaţa explică ştiinţa. Ştiinţa e cauzată de motivele vieţii şi se justifică prin scopurile vieţii, iar natura pe care ştiinţa o studiază este, în esenţa ei, tot un dat al vieţii, la care nu avem acces decît prin subiectivitatea noastră. Viaţa subiectivă nu întemeiază însă doar idealităţile ştiinţei, ci şi formele vieţii lumii în care are loc existenţa umana concretă. Aşadar, fiecare percepţie implică un act sintetic al subiectivităţii transcendentale, care ţese în felul acesta o reţea de semnificaţii. Lumea poate fi o iluzie, după cum afirma Descartes, însă faptul că simt nu poate fi o iluzie. Cunoaşterea obiectuală poate fi contestată, însă cunoaşterea vieţii nu poate fi pusă la îndoială. Iată de ce, date fiind toate contestaţiile sceptice care conduc la cogitoul cartezian, acesta nu poate supravieţui decît dacă cunoaşterea carteziană de sine este, de fapt, o cunoaştere a vieţii, care rămîne o cunoaştere de ordin practic, în timp ce cunoaşterea lumii rămîne teoretică.

Această relaţie de dependenţă a cunoaşterii ştiinţifice de cunoaşterea vieţii a fost inversată de către Galileo Galilei şi discipolii săi. Galilei a decis că proprietăţile lucrurilor sînt de două feluri: primare şi secundare; e o distincţie care va fi ulterior preluată şi dezvoltată de către empiriştii englezi. Calităţile primare sînt cele măsurabile, iar calităţile secundare sînt cele nemăsurabile. Înregistrăm deja aici o primă eroare, pentru că nu se poate vorbi despre măsurabilitate, în absenţa nemăsurabilelor, dat fiind faptul că se măsoară aspectul cantitativ al unor calităţii care sînt, în calitativitatea lor, nemăsurabile. În felul acesta, realitatea nemăsurabilă este cea care întemeiază realitatea măsurabilă, şi nu invers. Importanţa acestei observaţii se revelează în momentul în care aflăm că, în opinia lui Galiei,1 numai proprietăţile măsurabile sînt reale, în timp ce calităţile nemăsurabile sînt iluzii subiective. Desigur, el nu se oboseşte să ne spună cum ar putea o iluzie subiectivă să întemeieze o realitate obiectivă, un lucrul care nu a constituit un impediment nici pentru discipolii lui şi nici pentru propagatorii acestor idei, pînă astăzi.

Acţiunea lui Galilei, care a însemnat o eliminare a subiectivităţii din sfera realului, în favoarea unei presupuse obiectivităţi, a condus la eliminarea vieţii din aceeaşi sferă a realului şi la înlocuirea ei cu aparenţa moartă a obiectului. Literalmente, Galilei a ucis realitatea, pentru occidentali, lăsînd în urma sa doar cochilia inertă a obiectivismului. Desigur, viaţa însăşi nu a dispărut, însă ea a fost eliminată din conştiinţa de sine a civilizaţiei occidentale. Contestarea galileană a vieţii a condus în felul acesta la barbaria pierderii sensului vieţii şi la distrugerea acestuia. Galilei a eliminat întreaga subiectivitate şi întreaga substanţă a vieţii, care au fost trecute în registrul iluziilor. Mai mult, după cum afirmă Henry, ipoteza galileeană a devenit „forma a priori a modernităţii” (p. xiv), fapt care a determinat prăbuşirea culturii reale şi transformarea Occidentului într-o civilizaţie a informaţiei de dragul informaţiei. Critica galileană a calităţilor secundare e, aşadar, sinonimă cu abandonarea vieţii şi, implicit, cu abandonarea culturii, care nu este altceva decît forma vieţii. Galilei se află la originea barbariei anti- culturale moderne, ale cărei roade le vedem în contemporaneitate. Ţinta acestei critici nu este totuşi ştiinţa sau tehnica, ci ideologia galileană, care-şi permite să abuzeze viaţa, în numele ştiinţei. Ştiinţa este o manifestare a vieţii şi trebuie să-şi cunoască limitele şi rostul. Ea nu are nici menirea şi nici resursele pentru a se pretinde o înlocuitoare a filosofiei şi cu atît mai puţin a credinţei şi a vieţii spirituale. Desigur, rădăcinile acestei probleme nu se opresc la Galilei, deşi din cauza lui această idee a devenit paradigma modernităţii. Sursele ultime ale problemei se află în Grecia antică şi coincid cu descoperirea abstracţiunii.

Galilei pare să fi făcut lucrul acesta, pentru a pune bazele unei ştiinţe obiective, mai exact, ale unei ştiinţe valabile pentru orice fiinţă raţională, capabilă să opereze eficient asupra naturii, situaţie pe care a confundat-o însă cu obiectivitatea. Pentru a-şi atinge primul scop, el s-a folosit de cunoaşterea matematică, deoarece această cunoaştere este mai puţin interpretabilă. Pentru a-şi atinge scopul al doilea, el a făcut apel la observarea directă a naturii, rezultatul fiind o abordare matematică a existenţei naturale. Aceasta a fost aşa-zisa ştiinţă nouă, al cărei exponent s-a făcut Galilei. El nu a înţeles însă că ceea ce a realizat nu a fost o mai bună cunoaştere a naturii, ci mai degrabă o mai eficientă modalitate de intervenţie asupra ei. Galilei nu a produs decît o înţelegere tehnologică a lumii. Greşeala lui a fost impresia că ştiinţa matematico-empirică poate trece dincolo de fluxul subiectivităţii, pentru a atinge realitatea însăşi, ca şi cum subiectivitate nu ar avea nimic de-a face cu realitatea. El a confundat obiectualitatea cu obiectivitatea. Implicit, atitudinea sa a condus la contestarea autonomiei ştiinţelor despre om, care au fost desfigurate pentru a se potrivi modelului ştiinţelor naturale; s-a contestat şi valoarea culturii, în raport cu tehnologia, ca şi cum dezvoltarea mijloacelor ar mai avea vreun rost, în absenţa scopurilor; de fapt, măsurabilele care întemeiază obiectivismul pozitivist sînt simple idealităţi subiective. Astfel, dintr-un instrument al vieţii, ştiinţa a fost transformată de ideologia galileistă într-o otravă a morţii culturale.

În forma lor actuală, cultura aparţine vieţii, în timp ce ştiinţa aparţine morţii. Diferenţa dintre omul cultivat şi cel necultivat, dintre omul rafinat sau elevat şi cel barbar, deşi greu de precizat conceptual, se întemeiază pe înţelegerea vieţii, pe o înţelegere de sine a subiectivităţii. Diferenţa este una de habitus, de stil. Şi din acest punct de vedere putem cunoaşte barbaria timpurilor noastre, pentru că numai un necioplit poate afirma că la început a fost materia, nu spiritul. Un astfel de om e cu totul lipsit de înţelegerea vieţii; şi de o astfel de barbarie se face vinovat omul de ştiinţă. Barbaria contemporană este o sărăcie a vieţii, o inversare a ei şi chiar o răutate intenţionată, contrară vieţii. În cuvintele lui Henry, „nu este o pură uitare, ci o intenţie deliberată” (p. 64). Neglijarea vieţii produce distrugerea culturii; religia devine de neînţeles; fiinţa estetică e negată, fapt care reduce opera de artă la un fiat arbitrar, rostit asupra unor lucruri banale; moralitatea ajunge un impediment, un anacronism rămas dintr-o epocă apusă, pentru că nobleţea şi valoarea ei nu pot fi înţelese decît în termenii vieţii. Omul şi faptele sale au încetat să mai existe ca atare, totul fiind redus la condiţii sociale. Adevărata ştiinţă înţelege că este doar un instrument al vieţii şi respectă astfel legea culturii. Ştiinţa actuală însă, negînd viaţa, se neagă pe sine, pentru că este un produs al vieţii. Creaţia e dragoste, nu ascundere de sine, iar Dumnezeu este extazul care se dăruieşte, nu fetişul uscat al unei imaginaţii teoretice.

Barbaria constă din eliminarea dimensiunii umane a vieţii şi a lumii, în favoarea osificării ei întru abstracţiune. Este o boală a esenţei fiinţării, o boală a vieţii. Cele trei forme de bază ale culturii superioare – arta, morala şi religia – sînt legate împreună de ideea frumosului. Cultura e înfrumuseţarea sau înnobilarea vieţii. În cultură, viaţa se dezvoltă întru frumos. La faptul acesta, ştiinţa nu are acces, chiar dacă unele descoperiri ştiinţifice sînt reprezentate artistic. În esenţa lor, ele nu sînt artistice deloc, pentru că arta ţine de subiectivitate. Sensibilitatea întemeiază patetic orice acţiune care se poate concepe. Problema culturii se pune, aşadar, într-un spaţiu care depăşeşte sfera cunoaşterii ştiinţifice. Acest spaţiu este cunoaşterea vieţii. Iată de ce, consideră Henry, „orice model ştiinţific impus culturii este o prostie” (p. 100). Ideea de cultură trebuie desprinsă de noţiunea de reprezentare, aceasta însemnînd o abordare a ei din perspectiva adevărului lumii, nu a adevărului vieţii. Substanţa culturii este praxisul vieţii. În final, dorinţa nu e modelată de obiecte, pentru că e dorinţă de sine.

4. Cultura morţii

Cultura morţii se manifestă prin universalizarea metodei ştiinţifice, care ucide disciplinele umane şi contestă aplicabilitatea lor la viaţa omului. Accentul pe care cultura contemporană îl pune pe obiectualitate o transformă într-o cultură a morţii, o cultură a uitării şi a abandonării vieţii. Cultura adevărată este forma vieţii. Misiunea ei este aceea de a pregăti viaţa, în vederea vieţii. Ştiinţa contemporană este însă o formă de abuzare a vieţii. Pentru că a pierdut percepţia raţionalităţii vieţii, ea a căzut în ostilitate faţă de spirit. În centrul acestei civilizaţii a morţii se află atitudinea teoretică. Fără îndoială, nu trebuie să ne întoarcem la epoca pre- teoretică, însă trebui să reînnoim contactul teoriei cu viaţa, altfel întreaga subiectivitate şi întreaga substanţă a vieţii devine iluzorie. Lumea de astăzi e martora unei lupte pe viaţă şi pe moarte între cultură şi civilizaţie. Civilizaţia încearcă să sugrume cultura, cu braţele robotice ale metodei ştiinţifice. Omul contemporan a pierdut sensul spiritualităţii, transformînd-o în mental şi devenind el însuşi, pritr- un fel de anti-metanoia, o fiinţă zombificată, incapabilă să-şi mai perceapă şi să-şi mai înţeleagă dimensiunile profunde, o fiinţă nătîngă, prinsă în plasa paianjenului consumerist. Apa transformată altădată în vin este azi transformată din nou în apă. Vechea cunoaştere calitativă a fost înlocuită de cunoaşterea cantitativă, formulabilă matematic, care respinge orice altceva, ca nesemnificativ. Iată, aşadar, ce se află în inima modernităţii, a cărei lumină este, de fapt, întuneric.

Universul este redus la o serie de fenomene materiale obiective. Grav nu este faptul că o astfel de perspectivă există, ci faptul că ea a fost asumată atît de profund încît ea însăşi nu se mai înţelege pe sine, ca rezultat al unei opţiuni teoretice intenţionate.

Omul de azi e convins că lumea îi este dată aşa cum i-o descrie ştiinţa şi nu înţelege cu adevărat că lumea aceasta este un construct teoretic. Revendicîndu-se de la senzaţii, o astfel de mentalitate contestă tocmai valoarea sensibilităţii. Apostolul ei e omul de ştiinţă, care nu există decît în virtutea idealităţilor lui, negîndu-se astfel pe sine însuşi, ca om. E un caz clasic de schizofrenie. El neagă viaţa, în viaţa lui profesională, în timp ce se luptă să se bucure de ea, în viaţa lui personală. Putem, aşadar, afirma că Europa suferă azi din cauza predominanţei unei singure forme de raţionalitate, cea care aparţine ştiinţelor naturale. Înaintea ei se deschid, astfel, două posibilităţi: căderea Europei, prin pierderea sensului raţional al vieţii şi căderea în ostilitate faţă de spirit, sau renaşterea Europei, prin efortul unei filosofii capabile să biruiască naturalismul.

Civilizaţia noastră îşi are principiul de organizare situat în afara vieţii. E orientată către furnizarea de bunuri straturilor de jos ale societăţii. Faptul acesta a condus la proletarizarea valorilor, adică, la abandonarea culturii spirituale, în favoarea culturii materiale. Sîntem o civilizaţie proletară. Relaţiile interumane contemporane au la bază nevoile corporale, prin care se încearcă definirea umanului. Aici se ascunde nihilismul, care se instalează odată cu coborîrea în imanenţă a esenţei valorilor. E o stare de lucruri indusă de cunoaşterea lumii prin intermediul ştiinţei empirice matematizate, o ştiinţă desprinsă de nevoile fiinţei umane vii şi întemeiată pe neînsufleţirea unei realităţi pur măsurabile, adică, pe forma cea mai de jos a realităţii. Lumea devine astfel o sumă de procese neutre, care puteau fi şi altfel, fără ca lucrul acesta să conteze cu adevărat. Este lumea unei orbiri satanice. Singura pîlpîire de viaţă este lupta pentru profitul economic, dar pînă şi aceasta îşi înneacă finalitatea ei autentică în acumularea inutilă de lucruri. Este o lume redusă la tehnologie şi în care tehnologia e redusă la proceduri. Barbaria modernităţii stă în faptul că este o societatea fără cultură. În ea se ascunde o întoarcere a puterilor vieţii împotriva vieţii însăşi. Orice etapă de regresiune socială ascunde sub masca stagnării şi a violenţei, refuzul vieţii de a se cultiva pe sine. Sîntem martorii celei de-a doua tăieri în două a omului, operată de Zeus, după cum ne spunea Platon. E întunecarea minţii celor care n-au iubit adevărul.

Este actul lui Dumnezeu, care se retrage din lumea celor care-l resping. Este o închidere a uşii harului, care devine astfel străin conştiinţei umane. Persistenţa în timp a acestei barbarii se explică prin faptul că împotrivirea faţă de viaţă nu se manifestă în toate formele culturii, ci doar în interiorul uneia dintre ele: cunoaşterea ştiinţifică. Desigur, obiectul poate fi şi instrumentul bucuriei de a crea, însă ştiinţa îl foloseşte ca pe un mijloc al ascunderii omului de sine. Mentalitatea ştiinţifică îşi proiectează singură pomii printre care se ascunde apoi de glasul spiritului. Această negare a culturii e în aceeaşi măsură teoretică, datorită afirmaţiei că nu există altă cunoaştere în afara celei ştiinţifice, şi practică, prin construirea modului ştiinţific de a fi.

5. Desfiinţarea subiectului şi obiectului

Înainte vreme, culturile se ridicau şi cădeau la unison. Toate valorile lor treceau relativ simultan prin procesul de ridicare şi descompunere. Criza culturală contemporană, consideră Henry, este însă un fenomen fără precedent, în care găsim împreună „explozia ştiinţei şi distrugerea fiinţei umane” (p. 3). Una dintre valori este în ascensiune, în timp ce toate celelalte sînt în descompunere. Acesta e profilul structural al noii barbarii, la care se referă filosoful francez. Cauza ei este îndepărtarea ştiinţei de temeiul ultim al valorilor şi al cunoaşterii. Ea a pierdut călăuzirea spiritului şi acum aruncă lumea în abisul superficiului policrom al fragmentărilor. Lumea a devenit o faţadă în perpetuă trecere, o aparenţă lipsită de profunzime, o simplă arătare. Din universul ei, lipseşte carnea vie a realităţii subiectului, care a fost înlocuită cu scheletul idealităţilor ştiinţei, ştiinţa transformîndu-se într-o continuă şi detaliată inspectare a mormîntului omului. Ştiinţa modernă nu distinge între realitate şi reconstrucţia ei matematică. Dezvoltarea ei, consideră Henry, nu trebuie confundată cu o pilulă a mîntuirii, „pentru că ştiinţa nu are nicio legătură cu cultura, [iar] dezvoltarea ştiinţei nu are nimic de-a face cu dezvoltarea culturii” (p. 18). Dimpotrivă, dezvoltarea ştiinţei, în condiţiile mentalităţii actuale, produce atrofierea culturii şi, în final, anihilarea ei. „Această imagine”, continuă autorul, „nu este nici idealistă şi nici abstractă. Este lumea concretă în care trăim, o lume care tocmai a dat naştere unui nou tip de barbarie, mult mai serioasă decît oricare alta care a precedat-o, o barbarie de pe urma căreia fiinţele umane riscă să moară” (p. 18).

Neutralitatea ştiinţifică, cea care s-a transformat în debusolare spirituală, în momentul în care ştiinţa s- a confundat pe sine cu înţelepciunea, pare să-şi aibă originea în goliciunea spaţiului galilean (p. 127). Abordarea tehnologică a realităţii nu este în ea însăşi un rău. Răul stă în ideologia galileistă, care distruge orice cultură din lume cu care intră în contact, ba chiar posibilitatea oricărei culturi. Această ideologie afirmă că tot ceea ce se supune criteriilor galileice e ştiinţă şi că nimic altceva nu prezintă importanţă. Ştiinţa nu vorbeşte niciodată despre om. Numai disciplinele umane pot să ofere o cunoaştere autentică a omului. Negarea ştiinţifică a adevărului subiectivităţii a condus la negarea valorii filosofiei, empirismul fiind cel care a condamnat filosofia la moarte, deşi, paradoxal şi contradictoriu, el face apel explicit tocmai la subiectivitatea pe care o neagă implicit. În felul acesta, filosofia a fost redusă la reflecţii privitoare la valabilitatea cunoaşterii sau a actului de comunicare. În final, subiectul însuşi a fost alungat chiar din psihologie, de către aşa-zisa psihologie empirică, omul fiind redus la comportament, iar psihologia transformîndu-se în etologie umană. Astfel, deoarece comportamentul nu putea fi decît manifestarea unor cauze biologice, înstrăinarea omului de sine însuşi îşi atinge aici punctul ei maxim.

Adevărul este însă că, despre stările profunde ale minţii, biologia nu ne poate spune nimic, iar aplicarea proiectului galileic la cunoaşterea omului este complet absurdă. În opinia lui Henry, oarecum în reacţie faţă de empirismul psihologic, psihanaliza s-a născut ca o încercare de recuperare din inconştient a subiectul transcendental (p. 132), care a fost alungat acolo de către psihologia obiectivistă a comportamentului. Psihanaliza devine astfel substitutul inconştient al filosofiei vieţii, o încercare de recuperare a umanităţii omului, pornită din interiorul ştiinţei galileice, o încercare care atribuie unor concepte empirice funcţii transcendentale.

Subiectul a fost alungat şi din sociologie, de către sociologia obiectivistă a unor legi sociale care nu ţin seama de legile subiectivităţii persoanei. E sociologia sondajelor şi a analizelor statistice. Faptul a generat absurda idee marxist-leninistă a societăţii devenită cauză a individului. Pe această idee s-a întemeiat politica şi etica dubioasă a bolşevismului. Sociologia ştiinţifică nu mai discută despre oameni, ci despre nişte structuri transcendente înaintea cărora oamenii sucombă. Ea a transformat filosofia într-o simplă istorie a ideilor. Într-adevăr, autonomia individului în raport cu societatea nu mai are nicio noimă, după ce libertatea lui a fost negată, sociologia contestînd în felul acesta şi dreptul culturii la autonomie.

Ideologiile barbariei sînt nişte ideologii ale obiectivităţii, care se împart în filosofii ale naturii şi pseudo-antropologii. După ce omul acceptă iluzia obiectivităţii, el nu mai are contact cu natura reală, revocarea subiectivităţii îngăduind formelor naturale să rămînă geometrice, desfiinţîndu-se astfel obiectul autentic. Dependenţa obiectului de subiectivitate rămîne totuşi detectabilă la nivelul inseparabilităţii obiectului de metoda lui de cercetare. Astfel, dacă metoda e dictată de obiectul pe care-l abordează, avem de-a face cu o recunoaştere implicită a faptului că obiectul nu e separabil de metoda prin care este abordat, în timp ce obiectivitatea pură presupune o singură metodă de abordare, anume, cea aferentă acestei obiectivităţi. Aşa-zisul obiect, în ce priveşte forma şi conţinutul său, e, de fapt, o obiectivare a vieţii subiective. Conţinutul înrădăcinat în nevoile concrete ale vieţii este supus formei transcendentale a obiectivităţii, ceea ce înseamnă că obiectivitatea radicală a ştiinţei galileene este o iluzie transcendentală, tocmai din cauza radicalismului ei. Ochiul nu vede, iar mîna nu atinge. Mintea face aceste lucruri, prin obiectivarea capacităţilor sale perceptive la nivelul organelor de simţ respective, care sînt, la rîndul lor, forme obiectivate ale experienţei subiective. În mare parte, ceea ce numim întrupare este asocierea experienţei funcţiei subiective cu experienţa subiectivă a organului prin care funcţia se exercită. Obiectivarea experienţei perceptive este corporalitatea empirică, în timp ce obiectivarea galileană a experienţei perceptive e obiectul ştiinţific. Cea dintîi e o obiectivare simplă a puterilor perceptive; cea de-a doua e o obiectivare în termenii idealităţilor matematice. În felul acesta, ştiinţa se subminează singură, progresul ei nemaifiind călăuzit decît de posibilitatea unor rezultate practice. Din această cauză, ne spune Henry, ea e caracterizată de o „goliciune tematică” (p. 77), al cărui semn este lipsa de unitate. Ştiinţa devine astfel proliferarea haotică a unor găselniţe empirice de rang înalt.

Urmînd acelaşi model, teoria ştiinţifică despre om se construieşte ca un sistem de corelaţii între astfel de idealităţi conceptuale. În felul acesta, adevăratele ştiinţe umane sînt înlocuite de cunoaşterea ştiinţifică a omului, care elimină esenţialul din existenţa umană. Obiectivarea ştiinţifică a vieţii nu înseamnă că viaţa se prezintă înaintea ei însăşi, prin intermediul obiectului galileic, ci înseamnă uciderea ei, printr-o conceptualizare de tip galileic. Viaţa e înlocuită cu o reprezentare goală de viaţă. Astfel, cu cît mai amplu este apelul ştiinţelor umane la statistică, fapt care le oferă şansa de a mima ştiinţa galileană şi de a-şi ascunde ignoranţa sub rigoarea aparentă impusă de măsurare, cu atît mai puţin vor cunoaşte omul autentic, schema matematică aplicată fenomenelor umane rămînînd exterioară acestora. În felul acesta, deşi proiectul galileic nu reuşeşte să elimine complet viaţa, el reuşeşte totuşi să o vulgarizeze complet.

Experienţa vieţii se pierde, mai întîi, odată cu separaţia subiectului de obiect, separaţie prin care lumea, ca orizont al experienţei obiectuale, ia fiinţă. Abia în această goliciune a exteriorităţii, proiectul epistemologic devine posibil, introducînd astfel cea de-a doua etapă a pierderii experienţei vieţii, prin inventarea de idealităţi obiectuale. Astfel, ştiinţa nu mai are acces la modul în care ne este dat fenomenul, ci doar la modul superficial în care lucrurile se desfăşoară. Cunoaşterea vieţii e redusă la enumeraţii şi la sublinierea unor relaţii exterioare. Prin acest proces, are loc o distanţare de esenţial şi, în final, o pierdere din vedere a vieţii însăşi, ceea ce înseamnă că fiinţa umană e mai puţin înţeleasă astăzi decît oricînd altcîndva, motiv pentru care se impune o revenire la cunoaşterea vieţii aşa cum este ea de fapt, în subiectivitatea ei.

Notă:
1. „Consider că gusturile, aromele, culorile şi aşa mai depart nu sînt decît nişte simple nume, în ce priveşte obiectul în care le localizăm şi că ele nu există decît în conştiinţă. Astfel, dacă creatura vie ar dispare, toate aceste calităţi ar fi eliminate şi anihilate.” Galileo Galilei, The Assayer, trad. Drake (New York: Doubleday & Co., 1957) p. 274.

BACK