Aprilie 2019

MICHEL HENRI: BARBARIA ŞTIINŢEI (IV)

8. Universitatea

Dispariţia vieţii şi a culturii vieţii din mentalitatea contemporană are efecte drastice asupra universităţii. Instituţia universitară a fost creată şi gândită iniţial ca un instrument al progresului cunoaşterii şi al dezvoltării spirituale. Ea trebuie să fie locul în care viaţa culturală a studentului are posibilitatea să se dezvolte în virtutea unei logici propri. În cuvintele lui Michel Henry, scopul universităţii este „să transmită cunoaşterea, prin predare, şi să o sporească, prin cercetare” (p. 118). Universitatea este procesul culturii, în starea lui pură.

În afara ei, viaţa se ocupă de aspectele sale de rutină, în timp ce, la universitate, viaţa se ocupă de latura ei inovatoare. Sub acest raport, lumea tehnologică afectează negativ universitatea, prin faptul că anulează distincţia dintre cele două moduri de a fi ale vieţii; mai exact, pentru că tinde să reducă aspectul din urmă la cel dintâi.

În al doilea rând, una dintre funcţiile tradiţionale ale universităţii a fost aceea de a transmite generaţiilor viitoare cunoaşterea necesară menţinerii şi dezvoltării civilizaţiei. Această cunoaştere este cultura, adică, în cuvintele lui Henry, „realizarea de sine a vieţii, prin dezvoltarea de sine... în termenii tuturor posibilităţilor sale” (p. 125). Acest gen de cunoaştere este mai important decât toate celelalte şi are prea puţin de-a face cu cunoaşterea tehnică. Este o cunoaştere care-l constiuie pe om, nu una care vizează posibilităţile sale operaţionale. Orice transfer autentic al acestei cunoaşteri, presupune participarea intersubiectivă sau, mai exact, după cum ne învaţă Henry, „achiziţia şi transmiterea cunoaşterii sunt identice cu actualizarea ei fenomenologică concretă, în repetiţie” (p. 125).

Este un proces prin care cel care învaţă preia evidenţa de la cel care predă şi o preia prin transformarea evidenţei în evidenţă pentru sine. Este un proces caracterizat de o imanenţă personală radicală, un proces care trece dincolo de reprezentări şi cunoaşteri obiective. Oricine intră în contact cu un adevăr, de orice natură ar fi el, trebuie să devină una cu acest adevăr sau cu condiţiile care-l fac posibil. În prima situaţie, avem un adevăr al vieţii; în cea de-a doua, avem un adevăr teoretic. Adevărul teoretic se preia prin reinstanţierea reprezentaţională a conţinutului său, în timp ce adevărul vieţii se preia prin reactualizarea patosului acestuia.

Ideea că pedagogia ar fi o disciplină academică distinctă e greşită, susţine gânditorul francez. Există o esenţă a comunicării, însă ea se reduce la cele afirmate mai sus. Iată de ce adevăratul instrument al educaţiei este educatorul, adică, felul şi măsura în care el poartă în sine şi cu sine cunoaşterea pe care doreşte să o comunice. Nu există o ştiinţă a pedagogiei, care să depăşească lucrul acesta. Binomul pedagogic este compus din educator, ca depozitar al cunoaşterii, şi elev, în calitate de preluator al ei. Aşadar, în privinţa modului comunicării cunoaşterii, ne spune Henry, „iluzia... este convingerea că aceste legi specifice ale comunicării sunt legile formale ale unui domeniu autonom” (p. 123). Din cauza acestei iluzii, aflăm în acelaşi loc, „predarea devine independentă de conţinutul predat.” Astfel, în universitatea de astăzi, nu s-a pierdut doar conştiinţa faptului că omul care predă contează la fel de mult cât materialul pe care-l transmite, ci s- a uitat chiar faptul că metoda predării nu poate fi independentă de materialul predat.

În prezent, după toate aparenţele, universitatea a renunţat la cercetare şi la predarea de dragul cunoaşterii, pentru a se supune cerinţelor de pe piaţa muncii. În felul acesta, braţul economic al societăţii decapitează spiritual societatea, iar instituţia universitară încetează să mai fie făclia spirituală a societăţi, transformându-se într-un simplu apendice al activităţii economice.

Cultura morţii pătrunde în universitate prin universalizarea metodei ştiinţifice, acţiune care desfiinţează autonomia disciplinelor umane şi contestă utilitatea lor pentru viaţa omului. Prin natura ei, reducţia galileană a impus în timp reducerea omului la aspectul său material şi economic, generând, în paralel, o scădere a intereselor sale spirituale. Tendinţa aceasta nu organizează astăzi doar producţia şi consumul, ci şi progresul cunoaşterii şi lumea culturii., dat fiind faptul că tehnologia a ajuns să se impună vieţii ca administrator al ei, viaţa confruntându-se cu o transcendenţă care nu-i mai aparţine.

Hegemonia tehnologiei atinge inima universităţii, distrugând-o, ca loc al culturii, şi transformând-o într-un spaţiu al pregătirii profesionale.

Pe această filieră, se contestă astăzi universitarilor privilegiul de a mai fi întreţinuţi de stat, cu scopul de a dezvolta cultura. În prezent, ei trebuie să fie „utili” societăţii, unei societăţi care nu mai înţelege rostul umanizator al culturii, ci doar rostul economic al producţiei. Omul actual a pierdut o dimensiune importantă a fiinţei umane, dimensiunea culturală, pe care a redus-o, în cel mai bun caz, la statutul de divertisment. În aceste condiţii, cum s-ar mai justifica democratic privilegiul universitarilor de a lucra doar câteva ore pe săptămână, şase luni pe an?

Este adevărat că studiile universitare dezvoltă abilităţile profesionale ale celor care le parcurg, însă aceste studii nu trebuie să aibă ca scop pregătirea profesională a studenţilor, ci pregătirea lor cognitivă şi umană. Neînţelegerea acestui lucru constituie o lacună uriaşă, care distruge rostul universităţii, transformând-o efectiv într-o şcoală profesională. După cum afirmă Henry, ideea de a „limita cunoaşterea la ceea ce poate fi efectiv aplicat în practică e contradictorie şi criminală. E contradictorie, din cauza fluctuaţiilor cerererii într-o lume în devenire... E criminală, pentru că semnifică blocarea dezvoltării potenţiale a individului. Ea înseamnă reducerea deliberată a fiinţei cuiva la condiţia de componentă a unei maşinării tehnico-economice.” (p. 121). Chiar dacă studiile universitare trebuie să-l pregătească pe om şi pentru viaţa lui economică, faptul acesta nu justifică blocarea dezvoltării omului la acest nivel. Ceea ce se caută este o înrobire capitalistă a spiritului. O astfel de decizie este contrară culturii, contrară vieţii şi contrară omului. Aşa cum ne învaţă acelaşi gânditor, viaţa economică se interesează doar de „actualizarea anumitor potenţialităţi ale individului”, (p. 122), fiind complet indiferentă faţă de dezvoltarea lui generală. Prin urmare, a limita pregătirea universitară la pregătirea profesională înseamnă a- i distruge vocaţia educativă autentică. Într-o societate tehnologică de felul acesta, doar câteva domenii selectate de interesele de afaceri şi câteva persoane implicate în aceste domenii mai păstrează o dimensiune creatoare. Marea majoritate este obligată la o viaţă de rutină, din care intelectualul autentic caută să evadeze. Universitatea, transformată astăzi în şcoală profesională, e frecventată de tineri doritori să obţină un loc de muncă uşor şi cu venit mare, nu de tineri doritori să-şi dezvolte umanitatea. Aceşti tineri sunt dispuşi să facă un efort, în perioada studenţiei, pentru ca apoi, toată viaţa lor, să nu mai fie supuşi acestui necaz. În esenţă, oamenii aceştia sunt nişte leneşi cu dor de câştig, dorul acesta fiind mai mare decât lenevia lor, dar nu cu mult, fapt care-i obligă să se supună chinului învăţării, pentru o vreme. Atitudinea lor e o consecinţă a secularismul şi a infantilizării economice a omul de către capitalismul contemporan. Astfel, pentru studenţii de azi, efortul pe care-l fac la universitate, dar şi la liceu, deşi ei înşişi s-au hotărât să-l facă, trebuie să fie cât mai mic. Pe ei nu-i mai interesează să cunoască, ci să parvină prin cunoaştere. Iată de ce studentul trage mereu înapoi, atunci când e vorba despre învăţătură, iar profesorul încearcă să ducă lucrurile înainte, între cei doi ivindu-se un conflict similar celui dintre oprimat şi opresor. Totul se va duce de râpă, în momentul în care profesorul va ceda şi el acestei presiuni; şi va ceda în momentul în care forţa care i se împotriveşte va deveni prea mare pentru energiile lui. După toate aparenţele, paiul (sau mai degrabă bârna) care rupe spatele cămilei va fi birocraţia. În momentul acela, perdeaua va fi dată la o parte şi adevărul anticultural al acestor practici şi mentalităţi va ieşi la lumină. Perseverenţa profesorului este cea care ţine încă perdeaua la locul ei şi, pe ici pe colo, pasiunea pentru învăţătură a câte unui student. La toate acestea, consideră autorul, se adaugă şi proasta înţelegere a democraţiei, adică, interpretarea ei în sensul neglijării calităţii. Aproape nietzschean, Henry afirmă că „întotdeauna, lupta majorităţii, a celor slabi... s-a asociat cu o răsturnare a valorilor. Ca urmare a acestei răsturnări, valorile cunoaşterii au ajuns să nu mai conteze, în universitate dându-se frâu liber unor valori mai potrivite: bunăvoinţa, semnificaţia socială, devoţiunea, dragostea faţă de copii, faţă de cei lipsiţi de privilegii, etc.” (p. 123). Această atitudine reprezintă consecinţa la nivelul universităţii a ideologiei socialiste, care acţionează astfel împotriva adevărului, a culturii şi a calităţii. În acest context, continuă Henry, „demagogi nefericiţi şi tot felul de leneşi” (p. 123) se grăbesc să-şi dea concursul la susţinerea acestei politici, rezultatul fiind scăderea definitivă a calităţii intelectuale a universităţii. Cei puternici au fost biruiţi, susţine el, de „ideologia şi resentimentul celor slabi” (p. 123), de nişte oamenii care „scuipă pe mormântul culturii” (p. 123).

9. Existenţa media

În prelungirea aceloraşi idei, se înscrie şi încercarea de a înlocui, în şcoli, clasicii literaturii universale cu cercetătorii mediului social şi clasicii filosofiei cu informaţia audio-vizuală. Faptul acesta constituie apogeul degradării culturale. Sub masca pregătirii elevilor şi studenţilor pentru „realitatea socială” (p. 135), ne spune Henry, purtările comune, banalitatea zilnică, limbajul analfabeţilor şi al jurnaliştilor înlocuiesc astăzi marile creaţii ale culturii universale. Marea cultură e schimbată pe fapte exterioare şi superficiale.

Acest atac împotriva spiritului omenesc are loc în contextul alienării comunicării, care nu mai este astăzi un aspect al vieţii intersubiective, ci proprietatea unor reţele tehnologizate. În prezent, esenţa comunicării este comunicarea media, iar esenţa comunicării media este televiziunea, care nu mai este o simplă formă de comunicare, ci şi o modalitate de instituire sau înlocuire a realităţii. De fapt, în afara experienţei nemijlocite, puţine dintre lucrurile care nu intră în spaţiul acestei comunicări au rămas reale. În general, realitatea consumatorului de media se reduce la ce i se prezintă şi cât i se prezintă de către mogulii presei. S-a reuşit înlocuirea realităţii umană, visul de aur al oricărui manipulator şi propagandist. Mai mult, valoarea oricărui eveniment şi chiar a oricărei persoane e determinată de numărul camerelor de luat vederi (sau mai bine zis, de luat vederea), aflate la faţa locului. Astfel, comunicarea media nu conferă evenimentului doar importanţa lui, ci şi autenticitatea existenţei sale, în ciuda faptului că realitatea media nu se comunică decât pe ea însăşi. După cum orice om normal ştie, întregul sistem mediatic trebuie pus sub semnul întrebării, însă tocmai acesta este lucrul pe care sistemul nu-l poate face, pentru că orice opoziţie faţă de sine este preluată de mijloacele sale contrare vieţii. Prin atot-prezenţa sa, mass media produce orice conţinut al minţii, interzicând omului să mai gândească el însuşi şi cultivând manipularea ideologică totală. Prin actul trădător al comunicării media, democraţia este anulată, iar viaţa este azvârlită în iluzoriu şi fantasmagoric. Controlată de finanţişti şi politicieni, media e dominată implicit şi explicit de ideologiile la modă, de conformismul social şi de materialism.

Asemenea unui somnambul, omul umblă azi mânat de visele produse la televizor, în timp ce, pe de altă parte, relaţiile îi sunt computerizate. Spre deosebire de imaginea artistică, imaginea media nu contribuie la progresul vieţii, ci la evadarea din viaţă. Arta dispune de profunzime care ne interzice să o aruncăm imediat după ce efectul ei momentan dispare. Ea implică muncă de interpretare şi de conştientizare, în timp ce imaginea televizată este literalmente de unică folosinţă. Renunţarea la ea nu creează sentimentul unei pierderi, pentru că privitul la televizor se naşte din plicitseală; şi chiar aprofundează senzaţia de plictiseală, atunci când îi descoperim completa inutilitate. Plictiseala pare a fi o neîmplinire a creşterii. Energia rămasă astfel necheltuită caută posibilitatea de a se uita pe sine, şansă pe care o găseşte în succesiunea rapida a imaginii televizate, o imagine goală şi lipsită de consistenţă, un simplu joc de lumini. Monitorul preia şi duce la bun sfârşit fuga de sine a omului cu aripile frânte, pe care-l ascunde în hipnoze imaginare. El oferă leneşilor nemulţumiţi de ei înşişi putinţa de a trăi realizările altora. Televiziunea contestă seriozitatea oricărui lucru pe care nu-l poate frunzări şi reduce fiinţa umană, ne spune Henry, la „o prvire goală, înaintea unui lucru care se mişcă” (p. 107); ea îl ascunde pe spectator de sine însuşi, îngropându-l într-un ocean de imagini. Ceea ce-l reduce pe om la inconştienţa de sine este solicitarea pur perceptivă, generată de succesiunea imaginilor. Media oferă conştiinţă, dar fără conştiinţă de sine; şi acesta este lucrul pe care-l căutăm de fapt, atunci când privim la televizor. Este uitarea procurată de orice formă de intoxicare.

Succesiunea imaginilor, continuă Henry, implică „o mişcare a curiozităţii mereu dezamăgite şi astfel mereu renăscute” (p. 111). Atractivitatea imaginii televizate se întemeiază pe această renaştere perpetuuă a curiozităţii futile, potenţialul său manipulator întemeindu-se pe înlocuirea adevărului cu logica succesiunii imaginilor. Imaginea absoarbe întreaga atenţie a omului, aneantizându-i facultăţile critice, în timp ce ordinea imaginilor îi oferă, în locul adevărului, sugestia unei realităţi posibile, pe care omul o acceptă ca adevărată din cauza plauzabilităţii ei. Această substituire a realităţii e cu atât mai eficientă cu cât există un control mai bun asupra informaţiei de fundal, în termenii căreia omul interpretează ceea ce vede şi aude, adică, în măsura în care media utilizează mereu aceleaşi stereotipuri ideatice, ca filtre ale comunicării. În felul acesta, mediatizarea evenimentelor le lipseşte de conţinutul lor real şi alterează sensurile acţiunii.

Din această cauză, oamenii – mai ales personalităţile vieţii publice – nu mai acţionează în vederea unui scop sau altul, ci pentru a-şi construi o anumită imagine, o existenţă media corespunzătoare aspiraţiilor lor.

În plus, camera de luat vederi publicizează totul. Ea elimină autenticitatea relaţiei interpersonale, care ţine de intimitate, introducând deranjul provocat de prezenţa ochiului superficial al spectatorului anonim, care este mânat, în esenţă, de o curiozitate inutilă. Când te adresezi camerei, eşti pătruns de conştiinţa faptului că te adresezi unui dezinteresat şi că cerşeşti atenţia unei persoane apatice, nu de conştiinţa faptului că te adresezi unei fiinţe reale, cu nevoi specifice concrete. Superficialitatea monitorului se transmite în mod inevitabil utilizatorilor săi; şi nu doar celor care privesc, ci şi celor care sunt priviţi. Fără îndoială, cei mai afectaţi sunt privitorii, pentru că succesiunea rapidă a informaţiilor şi a imaginilor, înşiruire lipsită de orice ordine umană reală, induce privitorului un adevărat roller- coaster afectiv, de care nu se poate apăra decât prin indiferenţa faţă de orice. Această indiferenţă devine treptat o trăsătură de caracter. Acesta este unul dintre pericolele utilizării monitoarelor TV în educaţie, pentru că preluarea formelor sufleteşti deţinute de educator, fapt în care constă esenţa însăşi a educaţiei, este înlocuită cu preluarea formelor comunicării media, caracterizate de haos tematic, superficialitate şi indiferenţă faţă de orice altceva în afară de falsitatea imaginii sociale. Pentru cel care se educă astfel, comunicarea media se transformă în existenţă media, banalitatea şi prozaicul prezentate în locul valorilor făcându-l pe privitor la fel de futil ca televizorul. Prin implicarea televiziunii în educaţie, acţiunea de formare a tinerelor generaţii a fost luată din mâinile filosofilor şi a teologilor şi pusă în mâinile politicienilor şi jurnaliştilor, care slujesc superficialitatea fără măcar să înţeleagă ceea ce fac. Din nefericire, „cei cărora li se dă microfonul,” afirmă Henry, „sunt noii clerici, adevăraţii gânditori ai timpului nostru” (p. 141). Ei reduc gândirea la clişee şi limba la onomatopeie. Mulţi dintre ei sunt oameni care nu ştiu nimic şi care nu au nimic de spus.

Discontinuitatea semnificaţiilor şi semantica sincopată promovată de imaginile televizate induce o fărâmiţare a realităţii şi o spargere a ei în momente independente şi lipsite de o coerenţă fermă. Ceea ce ar putea da coerenţă acestor imagini ar fi viaţa, însă ea este exclusă din relaţia superficială pe care omul o întreţine cu monitorul TV, dându-se astfel frâul liber transformării lumii într-un colaj de inconsistenţe imagistice, în care viaţa prigonită la nivel cotidian se ascunde de ea însăşi, căutându-şi moartea. Pe lângă cenzura politică şi cea ideologică, impusă de utilizarea stereotipurilor ca filtre ale comunicării, cea mai cumplită formă a cenzurii nimicitoare de cultură este tocmai natura televiziunii, adică, trivializarea oricărui lucru pe care-l atinge şi care nu poate fi prezentat decât pentru a fi ulterior suprimat. Acesta este modul în care, afirmă Henry, „media corupe tot ce atinge. Dacă întâlneşte ceva important sau esenţial – o lucrare, o persoană sau o idee – prin însuşi faptul că introduce lucrul acesta printre celelalte ştiri, media îl plasează, în acelaşi timp, în inconsistenţă” (p. 112).

Această formă momentană de existenţă este ceea ce numim astăzi „existenţă mediatică” (p. 113) sau existenţa media; un fenomen care pune treptat stăpânire pe toate lucrurile. Mass media vizuală ne obligă la un fel de a privi fără a vedea. Hipnotic, ea ne oferă posibilitatea de a fi altcineva şi de a trăi viaţa altcuiva, uitând de noi înşine şi de realitatea propriei noastre vieţi. Calitatea programelor ei ne impune o subdezvoltare a instinctelor, o răstălmăcire a valorilor şi o degradare a spiritului şi a minţii. Forţa e interpretată ca violenţă; onoarea devine aroganţă; dreptatea e redusă la răzbunare; dragostea e confundată cu sexualitatea; iar sexualitatea devine pornografie. Aceste instincte, în acelaşi timp infantile şi animalice, nu pot fi şi nu trebuie actualizate în viaţa reală, motiv pentru care, continuă Henry, „lumea media este... o satisfacţie imaginară” (p. 113), esenţa televiziunii fiind „voaierismul” (p. 113). Marea ei ofertă este negarea vieţii, în forme diverse: violenţă, moarte, distrugere, etc. Tot o negare a vieţii este însă şi adunarea a milioane de oameni înaintea monitorului TV, în fiecare zi. Ceea ce spectatorul vede la televizor nu este însă decât propria lui superficialitate. Treptat, prin transferul în virtual, viaţa privitorului la televizor e secătuită de dispoziţia şi de putinţa ei de a mai căuta în realitate lucrurile pe care acum le trăieşte în imaginar. Ecranul TV devine astfel un parazit care suge seva vieţii, fiind capabil, în acelaşi timp, să producă dependenţă.

Ascunsă sub masca preciziei, eliminarea subiectivităţii din mentalitatea contemporană a produs lumea asubiectivă a tehnologiei. Viaţa nu mai persistă acum decât sub forma nevoilor ei brute, fapt care conferă acestei existenţe un caracter barbar. Tehno-media nu face decât să adauge acestei societăţii materialiste şi anti- culturale un element de stupoare şi vrajă, o glazură care ascunde goliciunea reală sub aparenţa unui lux de suprafaţă. Ea funcţionează asemenea unui halucinogen şi reprezintă simptomul bolii care ucide lumea contemporană. „Televiziunea,” susţine gânditorul francez, „este adevărul tehnologiei; este practica barbariei par excellence” (p. 109). Libertatea presei s-a transformat astăzi în libertatea lumii media, adică, în cuvintele lui Henry, în „libertatea nelimitată de a stupefia, a degrada şi a înrobi” (p. 142). De fapt, satisfacţiile imaginare sunt singurele posibile, atunci când îngăduim ca reală să ne fie înlcouită de lumea media. Trist cu adevărat este faptul că această tembelizarea a tuturor se desfăşoară sub egida democraţiei, o regulă căreia media însăşi trebuie să i se supună, operând şi ea sub impactul legii de fier a numărului celui mai mare.

În sfârşit, exclusă din universitate de către proletarizarea instituţiei şi eliminată din spaţiul public de către existenţa media, cultura autentică devine astăzi o mişcare clandestină, întreţinută de oameni al căror suflet refuză să moară. Visul american a devenit groparul culturii, rămăşiţele ei retrăgându-se astăzi în viaţa particulară a unor creatori şi consumatori de cultură, care se încăpăţânează să persiste, dar până şi acolo ea este urmărită de imixtiunea potopului de neaveniţi. În măsura în care continuă să existe, cultura îşi află astăzi sălaşul în contactele izolate şi neoficiale ale unor idivizi care se recunosc unii pe alţii prin dorinţa lor de a-şi cultiva sufletele şi prin greaţa pe care au faţă de existenţa media.

Concluzii

După cum am văzut, aşadar, iluziile în care omul s-a lăsat prins şi prin care a fost despărţit de logica vieţii sunt o consecinţă a sistemului idealităţilor ştiinţifice. Fiinţa mereu identică cu sine nu este reală, ci ideală, iar ştiinţa care face uz de această abstracţiune nu poate fi decât un instrument care permite administrarea problemelor practice ale vieţii. Ea nu poate fi un scop în sine, pentru că scopul este o categorie a vieţii. Întemeiată pe un simplu postulat metodologic, ştiinţa modernă îşi urmăreşte obiectivitatea ei radicală, arătând o totală indiferenţă faţă de soarta omului şi a culturii. Ea renunţă la relaţia cu cultura, în momentul în care pretinde că este singura cale de acces la adevăr şi realitate. Aşadar, nu ştiinţa în sine este problema, ci mai degrabă ideologia care pretinde că ştiinţa înlocuieşte înţelepciunea tradiţională. Colapsul credinţelor nu pare să atingă şi această credinţă.

Perioada modernă s-a axat pe ştiinţa verificabilă şi demonstrabilă matematic şi empiric, din care a făcut capul de afiş al dezvoltării umane. Dar, pentru că această ştiinţă a fost cultivată în detrimentul valorilor umane, modernitatea a ajuns să poarte în ea însăşi sâmburele propriei sale disoluţii, dat fiind faptul că civilizaţia se întemeiază pe cultură şi că orice cultura stă pe valori. Prin atacarea valorilor a fost atacată viaţa însăşi, care a fost astfel redusă la stafia colorată a aparenţelor. Astfel, consideră Henry, astăzi nu avem de-a face cu o simplă criză a culturii, ci cu o „brutală şi progresivă anihilare” (p. 2) a ei. Barbaria ştiinţei nu e vizibilă decât pe fundalul culturii pe care o distruge. Stiinţa însăşi, în urma dezvoltării sale explozive şi a lipsei unui context cultural real care să-i interpreteze şi săi integreze realizările, şi-a pierdut unitatea şi direcţia, pentru că metoda singură nu poate asigura unitatea obiectului cercetat. Nimeni nu mai poate cuprinde azi întregul ei areal, nici chiar arealul unei singure discipline; şi chiar dacă ar putea, lucrul acesta nu ar transforma ştiinţa într-un sistem al realităţii şi cu atât mai puţin într-un sistem care să implice preţuirea valorilor. Astfel, ştiinţa s-a dezintegrat metodologic şi s-a rătăcit filosofic, pierzând conştiinţa rostului ei şi a valorii reale a propriilor sale reuşite. Mintea umană a împins cunoaşterea ştiinţifică până dincolo de limitele capacităţilor ei de integrare, motiv pentru care suntem astăzi martorii unei proliferări haotice a ştiinţelor. Implicaţia pe care lucrul acesta îl va avea asupra unei lumi în care comportamentul raţional e întemeiat ştiinţific pare destul de limpede.

În sfârşit, ne spune Henry, „abordarea fizico-matematică determină ceea ce percepem cu adevărat din fiinţă şi ceea ce căutăm în ea, ceea ce ne aşteptăm din partea ei şi ceea ce putem face cu ea în mod legitim” (p. 33-34). Realitatea acestui fapt anulează pretenţia că ştiinţa ar fi neutră ideologic şi că nu intenţionează să ne spună ce trebuie să facem, ci doar cum trebuie să facem. O ştiinţă care şi-ar cunoaşte locul în sistemul civilizaţiei ar ocupa, într-adevăr, locul acesta, însă ideologia scientistă obligă ştiinţa să-şi depăşească atribuţiile. Se crede că ştiinţa nu este decât o mare acumulare procedurală, dar nu este aşa. Ea creează mentalităţi, cadre de gândire şi de simţire, care dirijează apoi întreaga acţiune umană. Ea ne impune o lume apăsătoare, prin lipsa ei de sens, şi tocmai aici se înrădăcinează noua barbarie, în spiritul nihilist al ştiinţei.

Abstractizarea matematică a datelor sensibile ascunde în esenţa ei negarea vieţii, viaţa fiind o temă pe care ştiinţa o ratează în întregime. Ea neglijează simţirea din senzaţie şi preia doar măsurabilul, pe care-l osifică apoi, transformându- l într-un concept. Procedând astfel, ştiinţa neagă interioritatea, în favoarea exteriorităţii, în timp ce viaţa aparţine simţirii şi se află în afara orizontului abstracţiei. Sensibilitatea nu dispare din ştiinţă, dar nu este luată în considerare sub raportul legilor sale lăuntrice. Astfel, afirmă Michel Henry, „o lume în mod esenţial estetică încetează să mai asculte de prescripţii estetice şi aceasta este barbaria ştiinţei” (p. 26).


BACK