Ianuarie 2019

Ca să se ştie...

Istoria, reconstruită restitutiv de scriitori din documente şi memorii, e scrisă ca să ştie cei de astăzi şi de mîine ce a fost ieri. Va fi vorba de un ieri recent care a influenţat, pe termen lung, destinul culturii noastre. Ceea ce se degajă din aceste surse, acum tipărite, explică logic, cauzal, nivelul la care sîntem, eliminînd orice mirare sau contrarietate că am rămas numai geografic o ţară europeană. Şcoala şi viaţa publică din anii postbelici au fost private de influenţa marilor modele decimate în închisori. Sub comenzi sovietice s-au produs atrocităţi de exterminare comise de conaţionali, neoameni contra Oameni. Fenomenul e vechi, de vreme ce a fost mereu citat versul lui Plautus din Asinaria: „Lup este omul pentru om, nu om” (Lupus est homo homini, non homo). Motivele transformării omului în fiară au fost variate. Atunci, la noi a fost la suprafaţă unul politic, dar în adîncime s-a urmărit mutilarea unui întreg popor prin decapitarea spiritului reprezentativ.

E mai mult decît important ca generaţia tînără, cu o conştiinţă în formare, să citească instructiv cărţile – document despre atrocităţile antiumane şi, în speţă, antiromâneşti. Vor şti, astfel, cum să protejeze puţinul pe care îl mai avem de imixtiunea hibridului politic comunisto – capitalist, nu atît indiferent, cît mai curînd dizolvant pentru cultura spirituală cu valenţele şi sensurile ei formative în procesul educaţiei. Cunoaşterea metodelor de distrugere a valorilor umane elitare, de după al doilea război mondial, poate alimenta speranţa că asta nu se va mai întîmpla în prezent şi în viitorul românesc apropiat, nici dacă metodele se vor schimba luînd alte forme. Este prea puţin să auzi cum a fost fără să citeşti, în date exacte, despre tortura fizică şi psiho-morală aplicată elitei noastre intelectuale. Sînt documente care vorbesc despre demnitatea în suferinţă ca atitudine valorică faţă de sine a deţinuţilor politici. Cu cît personalităţile erau mai demne în tăcere, refuzînd să dea informaţiile cerute în anchetă, cu atît mai mult au fost sadic tratate. Între alţii, a fost cazul medicului scriitor Vasile Voiculescu, supranumit „medicul fără arginţi”, torturat cu sălbăticie pînă i-au frînt coloana vertebrală. Adevăraţii vinovaţi, torţionari ai nevinovaţilor, erau inchizitorii comunişti despre care nu există vreo mărturie că ar fi fost apăsaţi de regrete pentru fapta inumană. Victimele lor şi-au găsit resurse de supravieţuire în ei înşişi, în valoarea de sine şi în credinţă. Şi, unii au supravieţuit astfel. Deşi anulaţi civic şi cultural, nu s-au lăsat exterminaţi fizic. Cu toate că a mai trăit puţin după eliberare, Vasile Voiculescu şi-a definitivat excepţionala scriere în proză, Lobocoagularea prefrontală, despre operaţia pe creiere ce avea ca urmare distrugerea oricărei puteri de reacţie a fiinţei umane.

Am în faţă două cărţi ce pot revolta şi alarma spiritele vigile atente la realitatea aculturală perfid întreţinută astăzi de puterea politică profund coruptă şi suficientă în propriul ei agramatism. Ambele volume au apărut la editura „Fundaţia Academia Civică” din Bucureşti. Am parcurs acum, efectiv interesată pentru detaliile de adîncime furnizate de documentele de arhivă, cea de a cincea carte a poetei Ioana Diaconescu, „Rugul aprins”. Studii şi documente despre exterminare şi supravieţuire, tipărită în 2018. Cea de a doua carte e memorialistica lui N. Carandino despre experienţa din închisorile comuniste, Nopţi albe şi zile negre. Este o ediţie apărută în 2017, îngrijită de Paul Lăzărescu şi adnotată de Andreea Dobeş. Din perseverenţa ei de a continua stăruitor, mai mult de un deceniu, cercetarea arhivelor Securităţii româneşti de tip sovietic, pentru a deconspira şi condamna deschis, acuzator, exterminarea vîrfurilor intelectualităţii noastre, se configurează profilul cercetătoarei Ioana Diaconescu. E mai întîi o revoltă conţinută, abia ţinută în frîu, împotriva celor care au dictat şi îndeplinit fapta, inumană şi anti românească, a distrugerii fizice şi morale a profesorilor care au format-o intelectual, cum a fost, în primul rînd, Vladimir Streinu. Şi, concomitent, e denunţată urmărirea, arestarea şi anularea unor intelectuali şi condeie literare de vîrf: Vasile Voiculescu, Ernest Bernea, Dinu Pillat, Constantin Noica, Petre Pandrea şi alţii. Cercetătoarea arată că suferă prin contagiune afectivă eliberînd din arhive tainele despre suferinţa celor hăituiţi de Securitate. Separat, cu devotament de breaslă, Ioana Diaconescu a extras şi publicat documente semnificative, comentate şi sistematizate cu tehnică ştiinţifică, despre urmărirea politică, prin informatori cu nume de cod (unele decodificate), a unor scriitori de mare valoare: Marin Preda, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu. Sînt cărţi deconspirative, cu semnificaţie istorică, finalizate printr-o muncă ce poate fi apreciată ca act moral de, o atît de rară astăzi, conştiinţă civică, de nimic răsplătită. Cărţile Ioanei Diaconescu egalează, ca apărare a adevărului, emisiunile de televiziune ale Luciei Hossu-Longin. Dar, păstrate în biblioteci, cărţile, tot „memoriale ale durerii”, vor fi instrumente pentru arheologii politicului de după al doilea război mondial.

Prefaţată de Sorin Lavric într-un stil cu inserţii groteşti, ce evocă teribilul tratament la care au fost supuşi frecvenţii participanţi la Rugul aprins al Maicii Domnului, cartea – document a Ioanei Diaconescu propune un subiect de meditaţie pentru clericii de astăzi. Şi nu mai puţin pentru laicii trăitori în respectul faţă de ce a fost şi trebuie să fie Biserica în cultivarea simţului moral al mulţimii. În „Argument”, Ioana Diaconescu îşi integrează corect cercetarea în perspectiva cunoaşterii istoriei recente, pe care o lărgeşte în acest subiect special. Personalităţile bisericeşti nu erau hăituite oficial pentru misticism, ci pentru inventate, în parte, erori politice. Însă, motivul adevărat era ostilitatea surdă, implicită în credinţă, faţă de comunismul ateu, pe care o simţeau conducătorii noului regim. Cei dintîi care au umplut închisorile şi lagărele de muncă au fost capii politicii ţărăniste şi liberale, urmaţi de preoţi, atunci autorităţi în materie de credinţă şi morală. Aceştia din urmă, 16 figuri de clerici, unii erau personalităţi în devenire, cu mare influenţă asupra tinerilor, studenţi în general, dar şi asupra intelectualilor cu nume notorii. Biografiile celor mai importanţi organizatori şi susţinători ai întîlnirilor sînt reconstituite în nouă mealioane complete ca informaţie utilă pentru cei ce vor să ştie. Organizaţia „Rugul Aprins” a funcţionat legal, atent supravegheată (îndată după ocuparea României de armatele sovietice), între 1945 şi 1948. În ascuns, după interdicţie, membrii cei mai importanţi au continuat să se întîlnească la Mănăstirea Antim şi în casa profesorului Alexandru Mironescu, pînă în 1958, cînd au fost arestaţi şi s-a intentat un răsunător proces politic grupului numit lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”. Alexandru Teodorescu, cunoscut sub numele de Sandu Tudor, era un călugăr provenit dintr-un jurnalist antisovietic al anilor `30. El a compus şi un Imn al „Rugului aprins”. Amintita serie de medalioane, deschisă chiar cu profilul şi detaliile acuzaţiilor aduse acestui întemeietor al organizaţiei de rugăciune, este inspirat prefaţată de Ioana Diaconescu prin reproducerea integrală, cu italice, pe aproape 50 de pagini, a sentinţei de condamnare a „lotului”, formulată de Tribunalul Militar în şedinţa publică din 8 noiembrie 1958. De citit şi de luat aminte. În restul volumului, de încă 200 de pagini, Ioana Diaconescu reface după documente de arhivă, comentate completiv, într-un stil participativ, avatarurile biografiei teologilor de mare influenţă în viaţa spirituală a Bisericii vremii, care, nevinovaţi, au suportat iadul torturant al închisorii. Erau prelaţi instruiţi în cunoscutele facultăţi de teologie de la Cernăuţi şi Bucureşti, ei înşişi profesori, autori de cărţi, foarte activi întru credinţă ca elită clericală, pregătiţi să fie viitori ierarhi. Aşa a fost arhimandritul Benedict Ghiuş, adus în poziţia de vicar patriarhal la propunerea lui Justinian Marina, patriarhul protector – cît s-a putut – al rugătorilor de la mănăstirea Antim. În proces arhimandritul a fost considerat culpabil de „uneltire contra ordinii sociale” şi „condamnat la 18 ani muncă silnică şi zece ani degradare civică”. Cît despre „confiscarea totală a averii personale”, rezultatul este de-a dreptul ridicol: cîteva obiecte personale uzate. Pe acelaşi tipar au fost toate celelalte condamnări, după ce, torturaţi, drogaţi, inculpaţii au fost forţaţi să mărturisească tot ce doreau anchetatorii. Un capitol aparte, cutremurător, rezumă, prin exemple, martirizarea unor tineri studenţi care au frecventat întîlnirile „Rugului Aprins”, alegîndu-şi ca duhovnic pa Sandu Tudor, retras o vreme la Schitul de pe muntele Rarău.

O cercetare aparte, cu citate şi interpretări necesare, se ocupă, în trei seriale, „de urmărirea informativă” a personalităţii părintelui Bartolomeu Anania, aşa cum apare în dosarele Securităţii. Sinuozităţile biografiei, suficiente, ca materie, pentru o viaţă romanţată, dar şi situaţia de a fi fost „singurul deţinut politic din Sfîntul Sinod, una dintre puţinele feţe bisericeşti care a ţinut să-şi explice greşelile şi să se căiască” (în Memorii, 2008), au determinat-o pe Ioana Diaconescu să separe studiul de caz. Introductiv se precizează, cum se şi întîmplă, că documentele vor dezminţi acuzele aduse preotului, cum că, în închisoare, ar fi colaborat cu organele de anchetă scriind denunţuri. Ca mulţi alţi deţinuţi politici, părintele Anania, în Memorii, îşi descrie starea de tulburare sub influenţa drogurilor administrate spre a-i distruge voinţa şi autocontrolul. Cele trei capitole despre viaţa spectaculoasă a învăţatului, pasionatului (călugăr la început) de viaţa monahală şi de carte, trebuie citite, ca să se cunoască, după documente (reproduse în fotocopii) cum şi cu ce metode a fost golită de valori societatea românească din anii de după al doilea război mondial. Că metodele s-au schimbat e o problemă, de studiat, a prezentului, cu influenţe la fel de nefaste asupra viitorului.

*

Despre memoriile din închisoare ale lui N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre, n-am putut să aflu decît din consistentul şi prea puţin circulatul „Jurnal literar”. Restul presei n-a înregistrat apariţia cărţii în 2017. A trebuit ca lingvistul român de la Paris, Alexandru Niculescu, să publice un comentariu în „Jurnalul literar” (Publicaţie de opinie şi atitudine intelectuală), serie nouă, iunie – octombrie 2018. După cei nouă ani de închisoare politică (1947-1956), remarcabilul om de cultură, talentat jurnalist şi cronicar dramatic, Carandino, în mod miraculos a mai trăit patru decenii. Şi-a reactivat resursele talentului de condei spre a recupera în scris etape ale vieţii şi o parte din experienţa jurnalistului şi omului de teatru, care a fost el, timp de trei decenii. Destinul i-a îngăduit răgazul pentru a-şi scrie cele şase cărţi. Cinci publicate – nu fără cenzură – între 1971 –1986, în general despre teatru, şi o autobiografie de pînă la începerea războiului. Este şi aceasta o carte de memorialistică, De la o zi la alta, care nu poate fi ocolită, interesantă fiind pentru experienţa culturală formativă a autorului şi un model de stil, expresiv nuanţat intelectual. Crescut mental într-un liceu de ţinută clasică, stil Spiru Haret, din Brăila cosmopolită a anilor `20 din secolul trecut, N. Carandino a făcut studii juridice, la Universitatea din Bucureşti, cu mari profesori de la Drept şi de la cursurile de istorie şi filosofie audiate paralel. Cu mare talent sînt schiţate portretele vii ale lui Istrate Micescu, N. Iorga, V. Pîrvan, O. Densuşianu, Alice Voinescu, Rădulescu Motru, Nae Ionescu. Le poţi citi cu real profit în amintita carte autobiografică. Din încercarea de a face un doctorat la Paris, abandonată din cauza lipsei resurselor financiare, s-a ales, după cum recunoaşte, cu noi prietenii şi cu o bogată iniţiere în viaţa culturală şi cea mondenă a lumii franceze. Altădată, pentru că merită, poate voi scrie detaliat despre cariera sa culturală începută în 1930, după întoarcerea de la Paris, şi proiectată colorat pe fondul atmosferei jurnalismului, literaturii şi teatrului bucureştean. Din amintirile stocate în volumul De la o zi la alta coboară figura unui intelectual autentic, un model ca nivel cultural, om de societate şi stil rafinat.

Voind să se ştie ce au fost distructivele închisori comuniste pentru un intelectual lucid, cum însuşi era, N. Carandino a refăcut, autoanalitic, stările psihologice şi gîndurile ce l-au bîntuit ziua şi noaptea, în cei nouă ani de nemeritată detenţie politică. Istoria manuscrisului acestei cărţi, Nopţi albe şi zile negre, este relatată de editorul din 2017, Paul Lăzărescu, redactor, foarte tînăr jurnalist la ziarul ţărănist „Dreptatea” condus de N. Carandino între 1944 – 1947. Venind în ţară prin 1982, Dean Milhovan – Niţu îl cunoaşte pe N. Carandino prin intermediul lui Corneliu Coposu. Milhovan avea la New York un ziar şi o editură cu titlul „Dreptatea”. La această editură, în 1986, el a publicat textul memoriilor lui Carandino, sub titlul File de istorie, cu o prefaţă. Revenit în România în 1986, Milhovan îi aduce un exemplar lui Carandino şi pleacă în America după ce face o înregistrare a textului în lectura autorului. Ediţia din 2017 (cu CD-ul ataşat) este lucrată de Paul Lăzărescu după textul olograf, de altfel folosit şi de Editura „Eminescu” pentru volumul De la o zi la alta. Nopţi albe zile negre, 1992. În prefaţă, Lăzărescu oferă preţioase informaţii, ca prieten apropiat, despre viaţa de după detenţia politică a lui Carandino şi despre reapariţia ziarului „Dreptatea”, în 1990, susţinut de Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, vechi ţărănişti. Şi apoi mineriada.

Ca şi profesorul clujean N. Mărgineanu, Carandino a fost preocupat, pentru el, mai mult de tortura psihică decît de cea fizică, niciodată neglijată cînd era aplicată umilitor unor foşti mari oameni politici, miniştri, episcopi, generali, elita de la cîrma ţării. Ca jurnalist cult, inteligent şi urban, foarte respectat, Carandino îi cunoscuse, încît alături de nume e menţionată şi fosta funcţie. Chinuitorul tratament inuman îi lasă lui Carandino, intelectual cu lecturi esenţial asimilate, „impresia unei bolgii danteşti”, în care, programat, erau decimate valorile de continuitate a vieţii noastre culturale, atunci de marcă europeană. Încarcerat la Sighet cu trei astfel de intelectuali impuşi public printr-o formaţie solidă, nu se simte inferior, ci doar complementar: „Eu aduceam, pe lîngă cunoştinţele de bază ale formaţiei mele, un tezaur de informaţii despre oamenii şi faptele dintre cele două războaie – în teatru, în presă, în literatură şi politică”. Nopţi albe şi zile negre rememorate de Carandino au o consistenţă ce obligă la o lectură concentrată pe sensul fiecărui rînd. Mai ales psihologic şi mental urmărind, el a pătruns esenţa ascunsă, distructivă a fenomenului închisorilor comuniste. Înţelegerea fenomenului l-a ajutat să-şi construiască o „doctrină” a închisorii, la scurtă vreme după experienţa acumulată. Spre a înfrînge intenţia destrămării fiinţei sale încarcerate şi-a organizat raţional mişcarea aparent adaptivă, în scopul de a rezista. De aici dominanta reflexivă a memoriilor, cu numeroase meditaţii asupra demnităţii condamnaţilor, simbolic comparaţi cu vulturul rănit care suportă cu dispreţ şi resemnare batjocura gardienilor. Demnitatea, scrie Carandino, nu se învaţă în închisoare, se vine cu ea de acasă, dacă e. Dimpreună cu alte exemple e asociat comportamentul demn al episcopilor greco – catolici şi romano – catolici, „martiri ai credinţei”. Privindu-i printre zăbrele, atunci cînd erau scoşi la plimbare în curtea închisorii, Carandino nota rememorativ: „... lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Şi mă gîndeam dacă alţi ochi decît ai mei l-au înregistrat şi dacă se vor afla mai tîrziu pene care să-l descrie”.

Dincolo de acest conţinut reflexiv, excepţionalul „memorial al durerii”, scris de un intelectual cunoscător interesat al lumii Bucureştiului cultural, este un document. Se poate extrage din el un catalog al personalităţilor de valoare supuse torturilor înjositoare, înlocuite de instrumente ale noii ideologii comuniste, chemate să distrugă continuitatea întru calitate culturală deja cîştigată pînă la al doilea război mondial. Un singur exemplu reprezintă mecanismul în trena căruia se pot recunoaşte multe dintre stările actuale. Oameni de înaltă ţinută morală şi spirituală, scrie Carandino, erau înlocuiţi de mediocri, instrumentaţi de la Moscova. Revelatoare pentru acest fenomen al substituţiei e sublinierea scurtă, definitorie prin exemple, făcută cu amărăciune de Carandino: „Printre profesori, istoricul C.C. Giurescu este cel mai viguros, şi nu îşi precupeţeşte eforturile ca să înlocuiască la inevitabile corvezi pe cei mai bătrîni şi mai neputincioşi. George Brătianu, Giurescu, Lupaş duc tinetele închisorii la Sighet. Iar Roller scrie în libertate – Istoria Românilor!”. Teribilă ironie a istoriei. În notele de subsol, exemplar lucrate ştiinţific de Andrea Dobeş, se lămureşte, pentru generaţia mai nouă, ca să se ştie, cine erau personalităţile amintite. G. Brătianu preşedinte al Partidului Naţional Liberal, istoric, parlamentar, profesor universitar şi academician a decedat la Sighet, la 55 de ani. C.C. Giurescu liberal, istoric, profesor universitar, ministru în mai multe rînduri, a fost Rezident Regal al Ţinutului Dunărea de Jos. Ioan Lupaş, politician ţărănist, istoric, profesor universitar, academician, a fost fondatorul Institutului de Istorie Naţională din Cluj şi ministru al Cultelor şi Artelor. Roller? un angajat politic comunist, anonim cultural.

Volumul Nopţi albe zile negre, cu titlul dat de autor, are o structură bipartită; primii trei ani de după august 1944 şi apoi anii de închisoare de după întîmplarea „Tămădău”. Prima jumătate a memoriilor, despre instalarea treptată a comunismului, plină de dramatism, e de o inestimabilă valoare. Totul e înregistrat lucid din perspectiva unui jurnalist care face efortul de a-şi menţine libertatea, chiar în poziţia de director, preferat de Maniu, al ziarului ţărănist de opoziţie, „Dreptatea”. Încrederea în propria valoare şi experienţa jurnalistică din anii interbelici l-au făcut, pînă într-un punct, să creadă naiv că se poate. Dar tot încrederea în sine, ca instanţă a personalităţii sale şi energia psihică, l-au salvat în închisoare, l-au ajutat să reziste. Istoricii pot parcurge aceste memorii cu mare profit pentru datele exacte şi pentru atmosferă. Nimic inventat, totul trăit moment cu moment, de neuitat, scris cu vibraţie intelectuală. Partea a doua, cealaltă sută de pagini, este împărţită ca interes şi pentru istorici şi pentru psihologii care vor să înţeleagă cum a supravieţuit torturilor psihice un intelectual, prin ce exerciţii de voinţă şi autocontrol a rezistat.

Eşecul încercării de expatriere, egalat cu o catastrofă, s-a produs la Tămădău, lîngă Fundulea – Bucureşti, unde urma să fie îmbarcaţi, într-un avion. Se întîmpla în 1947. Dar, Securitatea fiind informată, grupul de fideli lui Maniu, între care şi Carandino, îndatorat moral ca redactor al ziarului „Dreptatea”, angajat direct în bătălia politică, au fost arestaţi. Rămas în Bucureşti, Maniu a fost şi el arestat. Ancheta, „deosebită prin ferocitatea morală”, nu ţine cont că el, Carandino, lucrase alături de N.D. Cocea la ziarul democratic „Facla”. Dimpotrivă: „Labe groase îmi scormoneau trecutul, sufletul, gîndurile, inima, în căutarea cine ştie cărui secret nemărturisit”. Dintre martorii săi la proces, Arghezi „a încercat să scape cu tertipuri”, Zaharia Stancu s-a dezis prin absenţă, doar Zambaccian şi alţi cîţiva i-au dat, onest, „certificat de lealitate democratică”, neluat în considerare. Maniu, „cheia de boltă” în proces, a fost făcut răspunzător de activitatea grupului de „diversionişti şi terorişti” şi pentru multe altele. A urmat închisoarea de la Galaţi, apoi cea de la Sighet. Cu totul , nouă ani furaţi din viaţă, urmaţi de anii domiciliului obligatoriu şi izolării culturale. Important de reţinut e că memoriile capătă o semnificaţie particulară în conţinutul lor autoanalitic, paralel dublat de segmentele privind starea celorlalţi condamnaţi, sporadic aflată de la gardieni, ori prin alfabetul Morse „transmuros” creat de ei, apoi părăsit, descoperit fiind de mijloace nevăzute de ascultare. Cu toţii „am înţeles că sîntem detectaţi, că sîntem prinşi într-o plasă de control din care nu mai putem scăpa”. Erau pierdute puţinele informaţii ce şi le puteau comunica, rupţi fiind de lumea dinafară. Carandino nu mai putea juca, prin Morse, partide de şah. Deţinuţilor le era organizată tăcerea absolută, psihologic mai terorizantă, mai obositoare decît zgomotul. Singurătatea „căpăta dimensiuni înfricoşătoare. Vai de aceia care n-aveau la ce se gîndi, care nu aflau înlăuntrul lor sprijinul care să-i oprească în drumul spre nebunie”. Împotriva somnului erau anchetele nocturne, zgomotele bruşte şi puternice, becul permanent aprins care nu lăsa glanda pineală să fabrice melatonina, şi multe alte forme de teroare. Carandino, atunci la vîrsta de 42 de ani, autostudiindu-se, mărturiseşte: „mi se administrau alternativ excitante şi depresive (în apă şi alimente), cu scopul de a mi se zdrobi sistemul nervos”. Drogarea o primea şi prin medicamentele date de dr. Davidson: „Ajunsesem să urlu în celulă, să am halucinaţii”. A început să refuze medicamentele şi să nu mai ia masa de seară. Cînd şi-a dat seama că numai el e supus unui astfel de tratament, a suferit un adevărat şoc moral: „Nu-mi imaginasem vreodată că o asemenea crimă împotriva unui om, fără apărare şi fără vină, era posibilă.” În cele din urmă, a dedus că „fiecare celulă are regimul ei aparte, fixat în conformitate cu personalitatea deţinutului, cu rezistenţa lui morală şi fizică, dar mai ales cu scopurile avute în vedere de torţionari”. Carandino era tînăr, fusese un faimos ziarist, deci viitorul lui trebuia distrus. A făcut şi experienţa mimării nebuniei ca să i se administreze calmante. Voiau de la el să devină „agent”, util în închisoare. A fost din nou anchetat pentru că îi ţinuse partea lui Pătrăşcanu, în ziarul „Dreptatea”, apărînd conţinutul „discursurilor de la Cluj şi Oradea”, fatale pentru politicianul comunist, mai patriot decît alţii.

Cu totul special şi impresionant, ca putere a minţii pregătită să învingă, a fost studiul orientat spre evoluţia stării de sine supusă tratamentului de distrugere, la început medicamentos. Scopul era slăbirea voinţei şi atrofia cerebrală. În apărare nu mai era decît propriul efort voliţional de a-şi menţine luciditatea. Forţat la o viaţă vegetativă, în absolută singurătate, încerca să se spiritualizeze. Îşi ţinea conferinţe pe diverse teme, zilnic organizate în gînd, apoi le rostea cu glas tare, bucuros că se poate auzi: „aşa izbuteam să fim doi”. Imaginîndu-şi că se află într-o sală spre a ţine o conferinţă despre literatura franceză a secolului al XVII-lea, îşi verifica memoria „pe care viaţa de celulă o rugineşte”. Scrijelea pe pereţii celulei citate în greacă, date istorice, poezii. Cu deţinutul din celula de vizavi, prin vizieră, îşi puneau întrebări privind date istorice importante. Obsesiile erotice erau şi ele chinuitoare. La Sighet, cu mai mulţi în celulă, prin dialog, avea fiecare aportul său din direcţia specialităţii în care se formaseră, istorie, filosofie, morală, matematică, în timp ce Carandino „aducea un tezaur de informaţii despre oamenii şi faptele dintre cele două războaie – în teatru, în presă, în literatură şi politică”.

Un capitol special al memoriilor, „Maniu în închisoare”, oferă date despre ultimii ani de viaţă ai fruntaşului ţărănist, mort în celulă la 80 de ani. Conducerea închisorii de la Sighet i-a permis lui Carandino să-l îngrijească pe Maniu, bolnav şi neajutorat, după şase ani de închisoare „suportaţi cu aceeaşi nobleţe morală în care toată viaţa se complăcuse”. L-a asistat cu rar devotament pînă în clipa ultimă. Profund impresionat de ţinuta umană, de consecvenţa politică pînă la sacrificiu a celui „plecat spre gloria eternă”, Carandino îi completează imaginea cu un medalion adăugat la sfîrşitul memoriilor. Este recapitulată, în momentele ei de importanţă majoră, cu nume şi date istorice exacte, acţiunea politică proromânească a lui Maniu, efigie sculptată în cuvinte potrivite. Sînt pagini ce pot intra, ca articol complet, într-un dicţionar al personalităţilor politice româneşti de elecţie. Nu sînt mai puţin importante, pentru evoluţia acestui personaj cultural care a fost N. Carandino, amintirile scoase din memorie, despre experienţa domiciliului obligatoriu în două sate din Bărăgan. Ele trebuie citite, pagină cu pagină, ca şi întreaga carte Nopţi albe şi zile negre, fiind scrise în acelaşi stil intelectual care comunică o viaţă sechestrată, torturată nemotivat, pe fondul instalării comunismului în România pentru jumătate de veac. N. Carandino a scris ca să se ştie, să nu se mai întîmple, deşi urmările dezastrului de atunci încă se resimt acut.

BACK