Martie 2019

GHEORGHE DRĂGAN,
ISTORIA CA DATORIE



Luînd o distanţă considerabilă faţă de evenimentele istorice care au marcat puternic ultima parte a secolului al XX-lea pînă în anii ’90 şi ca un ecou consistent şi anii ce au urmat, ne găsim totuşi în faţa unui asalt impresionant de fapte, mărturii şi actualizări care ne certifică, de fiecare dată, că istoria ,,epocii de aur” nu e nici măcar pe punctul de a se fi încheiat. Istoria încă se scrie chit că nu se mai face la cald, ci devine o formă retrospectivă de actualizare, condensată în ineditul unor documente, scrisori şi mărturii, recuperate pentru a umple golurile ce marchează o perioadă totuşi incertă. După ’89, cînd adevărul oficial se divide într-o multitudine de adevăruri individuale, istoria devine proiecţia unor numeroase microistorii particulare, nu de puţine ori mai grăitoare ori mai credibile decît amploare fundalului.

Teribila preocupare de a găsi adevărul, aşa cum se individualizează el astăzi, rămîne în acest moment reflexul unei întregi societăţi care a cunoscut, pînă şi în cele mai intime sectoare ale vieţii, teroarea regimului. În numele adevărului este scris şi publicat şi ultimul volum al scriitorului Gheorghe Drăgan, ,,...aşa se scrie istoria!”, o reeditare a unei variante apărute iniţial în 2003 la Institutul European, faţă de care autorul găseşte necesar să aducă o serie de completări şi revizuiri care să aşeze lucrurile şi faptele în marginea singurului crez personal postulat în rîndurile cărţii: adevărul. ,,Cum s-ar zice, istoria nu este aşa cum o scrie unul sau altul, ci cum se scrie ea însăşi, în şirul nesfîrşit de fapte. Citeşti adevărata istorie cercetînd acţiunea umană. Cu răbdare, cu atenţie, cu patimă de analist” (p. 182). Patimă de analist, verticalitate şi spirit neobosit de investigare dovedeşte şi autorul atunci cînd concepe proiectul unui volum gîndit ca o colecţie pestriţă, neobişnuită şi impresionantă de mărturii din cele mai diverse, aflate sub eticheta unui timp precis (1944-2012), plin de anomalii, al perioadei comuniste de la început pînă la finalul acesteia, şi dincolo de ea, urmărind ecourile postrevoluţionare din ultimii ani.

,,Documentarul”, după cum îl numeşte autorul, condensează notaţii zilnice, obişnuite, de jurnal, care surprind timpul cotidian sub aparenta lui coerenţă socialistă, comentarii ulterioare nuanţate de raţionamentul lucid şi critic al autorului, mărturii străine consemnate cu diverse prilejuri, o colecţie preţioasă de documente din arhivele personale sau oficiale redate în facsimil, fragmente epistolare semnificative, secvenţe scurte de divagaţii, piste diverse pentru meditatiţii, întrebări, răspunsuri, presupuneri şi frămîntări. Un tumult neobosit de fapte şi evenimente, o frămîntare continuuă străbat întreg volumul unui autor, care dincolo de activitatea sa literară şi critică propriu-zisă, de poet, prozator, critic şi istoric literar, înregistrează şi o experienţă remarcabilă în domeniul jurnalistic, al presei scrise şi audio-vizuale, începînd chiar din anii ’70, prin activitatea susţinută la Editura Junimea. Spiritul de investigaţie al jurnalistului recompune, aşadar, o epocă cu dorinţa de a o expune ca atare, fără menajamente şi fără afectare, întocmindu-i dosarul complet de probe şi mărturii, documente şi fapte, acuzaţii şi sentinţe. Volumul devine o investigaţie istorică luată pe cont propriu, un proces în desfăşurare, asumat şi conştient, o colecţie de probe şi mărturii, ca o datorie a celui care a avut nenorocul să fie parte din nefireasca istorie comunistă. Iar de aici răsar cele două temeri majore ale aceluiaşi care şi semnează prefaţa primei ediţii a cărţii: pe de o parte încercarea de a rezista tentaţiei de a romanţa (,,Cartea nu este o construcţie literară, ci o mică expoziţie personală de cioburi, fragmente şi piese disparate.” – p. 9), iar pe partea cealaltă, teama de a nu ieşi de sub autoritatea adevărului istoric.

Păstrînd acelaşi principiu cronologic de ordonare a materialului, volumul reeditat în 2018 reuneşte de data aceasta două părţi consistente, cea de-a doua reprezentînd, de fapt, elementul de noutate al cărţii. Addenda înregistrează o serie de completări, revizuiri şi comentarii suplimentare la evenimentele deja consemnate în prima variantă, semn că autorul nu doar că a continuat cercetările şi în perioada ulterioară primei publicări, dar acesta a şi iniţiat un proces de reinvestigare şi revizuire a arhivei personale deja existente. Acelaşi lucru are loc şi în cazul secţiunii de documente în facsimil, în timp ce alte două noi secţiuni sînt inaugurate cu ocazia acestei ediţii. Este vorba despre întocmirea unui indice de materii şi al unui indice de nume.

Ceea ce rămîne ca aspect general pentru întreg volumul este, totuşi, caracterul său fragmentar. Autorul recurge la un soi de reinvestire a acestui model neunitar ca la un fel se supapă de eliberare din ţesătura neîndoielnic subiectivă a faptelor şi a evenimentelor trăite. O istorie narativ coerentă, devine, în fond, o istorie personală, contaminată, care predică şi se predică, topindu-se într-un flux ce riscă să se repete şi să reia, în ecou, marele discurs istoric naţional. De aceea, nu la o istorie ce mizează exclusiv pe evenimenţialul major consimte autorul Gheorghe Drăgan, ce porneşte pe urmele marilor acţiuni-cheie ale instaurării şi menţinerii sistemului comunist la noi, ci el restabileşte, în măsura în care conservă fundalul istoric major (instaurarea guvernului comunist, începerea colectivizării, acţiunea Securităţii, decretele ceauşiste etc.) o epocă şi un mentalitar colectiv reflectat într-o colecţie impresionantă de glume de epocă, anecdote tematice şi producţii lingvistice autonome, unele desprinse azi de context şi intrate în circuitul larg al vorbitorilor.

Există, în acest sens, un adevărat ,,folclor” comunist pe care autorul îl integrează în cuprinsul cărţii şi care, deşi pentru început poate fi privit ca un surplus al materialului documentar, el poate să constituie, în unele privinţe, adevărata carnaţie a scheletului evenimenţial. Cu un umor şi o ironie de netrecut cu vederea, autorul strecoară cu diverse prilejuri sloganurile care circulă sub acoperire în epocă: ,,Nihil sine pila magna cum propteaua”, ,,Cu cît mai rău, cu-atît mai bine” ori altundeva, ,,Decît mult şi fără rost/Mai bine puţin şi prost!”, pentru a încheia cu glorioasele versuri la loc de cinste în ,,noul folclor”: ,,Afară-i frig, în casă-i frig,/Deschid ferestrele şi strig:/ – Îţi mulţumesc, partid iubit,/ Mă m-ai călit!”. Cu aceeaşi scrupulozitate autorul consemnează, la un moment dat, o listă de perle pe care acesta le strînge din diversele discursuri ceauşiste: ezistă, secoritate, tutulor, realimente, în gineral – sînt doar cîteva. În aceeaşi manieră apar şi cîteva colecţii de stereotipuri şi eufemisme ale epocii (,,epoca de aur”, ,,cooperativa «Munca în zadar»”, ,,cooperativa «Ochiul şi timpanul»”, ,,revoluţia agrară” etc.), dar şi un minidicţionar al gastronomiei din perioada ,,de aur” a istoriei noastre naţionale (adidaşi – copite de porc, calculatoare – capete de porc, fraţii Petreuş – ,,doi pui vineţi, ce intră în raţia lunară, luată pe cartelă”).

Există, de altfel, secvenţe aparte de glume sau anecdote care condensează ficţional şi aluziv realităţile sociale improprii. Între acestea, gluma cu Iţic şi rabinul, spre exemplu, sintetizează în anii ‘80 într-un mod desăvîrşit, care refuză orice alt fel de comentariu suplimentar, situaţia locuinţelor socialiste, tot mai mult proiectate urmărind principiul cantităţii în detrimentul calităţii, al economiei de spaţiu în detrimentul funcţionalului. Astfel, cînd Rabi se plînge de spaţiul prea mic alocat celor şapte persoane care locuiesc în apartamentul său, Iţic îi recomandă să găzduiască, pe lîngă membrii existenţi, şi o capră. A doua zi, cînd Rabi simte deja că este în pragul clacării, prietenul său îl îndeamnă pe acesta să renunţe la ultimul găzduit, fapt care îl determină în cele din urmă pe Rabi să exclame cu mulţumire: ,,Rabi, mulţumesc, îţi sînt recunoscător, acum se mai poate trăi!” (p. 98). Acesta este de fapt mentalitarul unei generaţii crescută şi educată în marginea a ceea ce autorul numeşte la un moment dat, ,,înţelepciunea supunerii” (p.199), devenită o modalitate de adaptare, o soluţie de compromis în faţa absurdului epocii. Interesante sînt, în acest sens, scurtele secvenţele ce fundamentează dimensiunea eseistică a volumului, în care se dezvoltă aşa-numita ,,teorie a filozofiei tragi- comicului existenţial” la români: ,,Pentru că nu puteau accepta că au ajuns să moară de foame, de frig şi de dor de libertate, românii (nu toţi) au ajuns să moară de rîs” (p. 267). Rîsul ca neputinţă şi ca salvare, devine, în alte circumstanţe, umor masochist (p. 106), cu alte cuvinte, o dureroasă şi ,,fericită” aparentă eliberare de sub jugul traiului în nedreptate, pînă la trezirea de pe urmă a ,,demnităţii revoltei”.

Radiografierea epocii rămîne, de fapt, în volumul scriitorului Gheorghe Drăgan o radiografie devenită prioritar una a Iaşiului din perioada comunistă, şi mai mult decît atît, a Iaşiului cultural din această vreme. Aspecte interesante din ,,cîmpul muncii” culturale din perioada 1950-1989 ţin prim-planul multor pagini, în măsura în care autorul lucrează în toţi aceşti ani în redacţia cîtorva reviste ieşene însemnate, iar în perioada 1970-1990 ocupă un post în cadrul Editurii Junimea din Iaşi. Galeria de clişee din domeniul producţiei de carte şi din cel al culturii, în general (propaganda prin cultură, cenzura, presiunea ideologică, turnătoria, şantajele, cultivarea limbajului de lemn etc.), reapare pe fundalul unor cazuri particulare de care autorul ia cunoştinţă prin alţii, sau alteori prin propria experienţă. Printre figurile poeţilor comunişti care marchează copilăria elevului din anii ’50 (A. Toma, M. Beniuc etc.), semnificative rămîn amintirile şi mărturiile pe care autorul le consemnează în legătură cu cîteva nume importante ale literaturii noastre: Marin Sorescu, Zaharia Stancu, L. Blaga, Geo Bogza, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, I.D. Sîrbu şi alţii. Mărturii de culise lasă autorul referitor la publicarea cîtorva volume de referinţă. Controlul impus de Securitate şi cenzura aspră împiedică în 1984 apariţia volumului de proză Cetatea scufundată a poetului Mihai Ursachi, caz precedat de istoria apariţiei volumului Povestiri petrilene al lui I. D. Sîrbu, moment în care redactorul acestuia, însuşi Gheorghe Drăgan, este acuzat de neglijenţă şi propus pentru concediere pe motivul cuprinderii în volum a povestirii Crucea, a cărei aparent misticism nu trece prea uşor de vigilenţa unuia din tovarăşii care supraveghează politic-ideologic cărţile publicate de Editură. Schimbările în domeniu culturii sînt surprinse şi cu alte ocazii, cînd autorul realizează lista de căpătîi a ,,instrucţiunilor” primite de edituri în decursul anilor: cuvinte înlocuite (,,neatîrnat” înlocuit cu ,,independenţă”), expresii eludate (ca ,,rezolvarea problemei naţionale”), evitarea unor genuri (jurnalul de călătorie, interviul), vigilenţă în ceea ce priveşte titlurile, interzicerea reeditării volumelor aparţinînd autorilor în viaţă, dar şi a citării autorilor aflaţi în exil.

Literatura în comunism devine, fără îndoială, o formă de rezistenţă în faţa unui regim care lucrează într-o singură şi unică direcţie. Văzută în acest fel, literatura îşi caută propriile strategii de luptă. Rezistenţa pasivă, rezistenţa ,,activă”, rezistenţa trucată şi rezistenţa eroică sînt cîteva forme ale scriitorilor de a se pune în gardă şi de a dezaproba în scris realităţile socio-politice de la această dată. În acest sens, un loc important acordă autorul jurnalului, o formă ,,eroică” de opoziţie prin care scrisul devine, susţine acesta, ,,o mărturie deschisă, directă prin învingerea fricii şi acceptarea jertfei” (p.145). Reproşul personal al autorului vine, însă, tocmai de aici: ,,Îţi spun cinstit: nu am avut curajul să ţin un jurnal, cu consecvenţă şi asumîndu-mi riscul. Am făcut scurte notaţii în agende (uneori criptice, că azi nu le mai pot descifra) ori pe fişe risipite în plicuri. Am notat în memorie fişe, idei, anecdote, discuţii. De aceea pe unele le-am redat cu aproximaţie” (p. 178).

Un ,,jurnal” impropriu, eteroclit, fragmentar, se naşte totuşi, ca rezultat al modului în care autocenzura funcţionează şi la acest nivel. Fragmentarul devine un mijloc, o soluţie, o ultimă soluţie, un altfel de mod de a scrie istoria, conservînd şi salvînd, în maniera în care se mai poate, trecutul aşa cum a fost. Fără prea multe condiţionări, ,,laşitatea” din relatările sale, pe care autorul şi-o reproşează în epilogul primei părţi, rămîne marca unui timp şi a unei epoci, posibil de compensat într-o singură manieră: făcînd din istorie o datorie, sortită sieşi pentru a investiga, indiferent de condiţii, (propriul) adevăr(ul).

Şi tocmai în acest punct îşi găseşte ,,documentarul” lui Gheorghe Drăgan resorturile adînci ale propriului său demers investigator. Căci dincolo de actul de justiţie, dincolo de imputări şi acuze, dincolo de dorinţa de a discerne răul, urîtul, absurdul şi ilogicul de restul istoriei, se păstrează un fond de o cu totul altă valoare, pentru că există, în adîncime, un adevărat cult al strămoşilor şi un foarte puternic sentiment al coeziunii de familie care străbate întreg scrisul lui Gheorghe Drăgan. Cîteva figuri de marcă se înalţă deasupra evenimentelor şi veghează din umbră în permanenţă conştiinţa scriitorului: părinţii, vărul ALECU, profesorul Dan Protopopescu, fratele Mihai Drăgan şi mai înainte de toate, Unchiul Gheorghe Cahu cu povestea sa dramatică, căruia, de altfel, autorul îi închină întreaga lucrare. Şi nu întîmplătoare majusculele, căci istoria comunismului înseamnă, înainte de toate, drame individuale nesfîrşite, istorii mici, trăite şi scrise pe cont propriu ca o datorie reciprocă a noastră, a tuturor, a unora faţă de alţii.


BACK