Februarie 2019

DE PARTEA BUNĂ A IERBII,
ROMANUL CELOR CE SE ÎNTORC
ACASĂ



De la volumul de debut din 1991, Subomul, pînă la ultimul roman lansat chiar în luna decembrie a anului trecut, autorul Răsvan Popescu numără astăzi mai multe volume de povestiri şi cîteva romane, printre acestea, Omul cu cioc şi gheare (1999), Femeia visurilor (2005), dar şi mai recent, Oameni care nu contează (2015) ori Peştele cu aripi (2017). În plus, o parte din scrierile lui Răsvan Popescu se bucură astăzi de ecranizări, însemnate fiind colaborările cu cîteva nume de referinţă ale cinematografiei româneşti, precum regizorii Nicolae Mărgineanu, Dan Piţa, Radu Gabrea sau Marius Barna, colaborări care, de-a lungul timpului, aduc şi cîteva premii internaţionale importante, precum şi selecţia la unul din cele mai mari festivaluri de film cunoscute, Festivalul de la Cannes. Scriitor şi scenarist, Răsvan Popescu reflectă în proza sa pe de o parte suflul dramatic înnăscut, pe partea cealaltă, vocaţia de constructor epic, mai degrabă de intensitate, decît de amploare. De aici romanele sale tot mai condensate, epurate de orice surplus, clocotitoare, în schimb, de viaţă, ancorate îndeobşte în această realitate familiară, contemporană, întotdeauna actuală, din care se ridică la suprafaţă întreaga ţesătură de frămîntări şi drame ale societăţii noastre. Ca scriitor, Răsvan Popescu îşi găseşte resorturile creatoare în imediat, fapt pentru care, pentru acesta, scrisul – are să mărturisească acesta cu ocazia unui interviu foarte recent – rămîne în primul rînd o formă de reacţie, de răspuns la ceva, şi abia mai apoi construcţie în sine:

,,De scris vor scrie întotdeauna oamenii care nu au încotro, pentru că aşa îi mînă pe ei motorul interior. Un scriitor e un motor de căutare, el dacă nu caută lucruri noi, oameni noi, inspiraţia lui va rămîne la un nivel redus. Are nevoie de lucruri care să-l provoace. De regulă, scrisul este o reacţie, nu neapărat o construcţie. Construcţia vine după aceea. De obicei reacţionezi la ceva care într-un fel sau altul nu-ţi convine.” (interviu realizat de Oana Portase).

De partea bună a ierbii este titlul ultimului roman publicat de Răsvan Popescu la sfîrşitul anului trecut, la editura Cartea Românească, un roman care se prefigurează în principal pe o problematică adîncă, şi anume regăsirea resorturilor interioare în redobîndirea credinţei şi a valorilor autentice. Evenimenţialul ce păstrează ca nucleu principal dilema înstrăinării casei părinteşti, găseşte personajul principal într-o dublă criză: una a scrisului, cealaltă de ordin existenţial, într-o etapă a maturităţii depline. Întoarcerea la casa părintească după dispariţia pe rînd a fiecăruia din membrii familiei, readuce pe ultimul din cei rămaşi din familia veche de învăţători şi preoţi ai satului, într-o comunitate în care lumea tradiţională şi cutumele vechi sînt şi ele atinse, ori mai degrabă transfigurate cu totul, de liniile consumatorismului postmodern şi de politicile europene moderne, inter şi trans naţionale. Un spaţiu în care tradiţia nu s-a conservat devine un spaţiu al angoaselor moderne, în care personajul nu doar că îşi retrăieşte vîrstele, dar în care se supune unui proces de conştiinţă dintre cele mai tumultuoase, unde tradiţia şi prezentul dezrădăcinat, ,,cei mai înainte adormiţi” şi „oamenii noi”, lumea veche cutumiară şi lumea prezentă orientată întru cîştig, glisează permanent valori refuzate – unele prin primitivismul lor, celelalte prin superficialitate. Tocmai de aceea se ridică problematica aceasta a unui Dumnezeu improbabil, ca pură „creaţie umană”, ca plăsmuire, înscris într-o mitologie veche, răsturnată astăzi de instabilitatea tradiţiei şi de cea morală a noii societăţi.

Cu toate că introspecţia şi întreaga problematică a regăsirii credinţei ţin prim planul după ce personajul principal suferă o dramă personală, reverberaţiile sociale rămîn, în fapt, placa turnantă a romanului. Vorbind despre propriul volum, autorul aminteşte că povestea este de fapt şi una a vîrstelor, în măsura în care pretextul înstrăinării casei părinteşti devine, în fapt, motivul bilanţului pe care personajul, aflat la vîrsta deplinei maturităţi, îl realizează reflectînd asupra propriului destin şi a propriilor alegeri în viaţă. Cu toate acestea, romanul se constituie nu doar ca istorie individuală, ci şi ca unul al vîrstelor sociale, în care trei epoci, trei generaţii, cu tensiunile şi dramele lor, sînt puse faţă în faţă. Pe de o parte, e vorba de societatea tradiţională a satului autentic, a dogmelor şi a ritualurilor, a „destinelor trasate de la început”, a profesiilor duse mai departe din tată în fiu, avîndu-i ca piloni pe străbunicul Învăţător, pe bunicul Preot, şi pe Maia, „mica lume matriarhală, caldă şi sigură ca un marsupiu” (p. 19) a protagonistului, avînd ca ax stabil al comunităţii biserica şi credinţa. Apoi e lumea primei societăţi de ruptură, a societăţii comuniste, care deşi nu este numită ca atare, ea revine în panorama cărţii cu multiplele sale clişee, de la industrializarea masivă, la iluzia confortului vieţii moderne transfigurată aici în visul urban al mamei de a avea mult dorita şi promisa casă cu bideu, la viaţa toropitoare pe şantier, la dramele familiei muncitoreşti, în faţa cărora sînt puşi ca generaţie de sacrificiu părinţii protagonistului, tatăl acestuia fiind şi primul care va ieşi din tradiţia de preoţi şi învăţători a familiei, şi va alege domeniul hidrotehnicii, în numele noilor perspective de dezvoltare socială, pe care singur le şi vehiculează: ,,Eu muncesc, nu dau cu busuiocul. Eu duc greul!” (p. 46).

Dintre aceştia, profesorul, înstrăinat şi mai mult de lumea tradiţională şi de grila valorică sigură şi nealterată a înaintaşilor, este cel care nu doar că resimte tulburările cele mai puternice, dar şi cel în care se condensează, cu o anume intensitate, lipsa coerenţei dintre generaţiile anterioare. El aparţine biologic societăţii contemporane, cea de-a treia vîrstă socială reprezentată, a lumii postrevoluţionare, unde toate degenerează sub orînduirea noii ,,specii de consumatori”, cum o şi numeşte la un moment dat Ciupală, unul dintre personaje. Lumea aceasta prefăcută într-un ,,hipermarket” universal este lumea orientată înspre funcţional şi pragmatic, aşa cum o şi vehiculează presupuşii cumpărători ai vechii case părinteşti, Ciupală, Bujoaică şi Pîrlog, cei care vin cu planuri moderne de reconstrucţie, cum sînt, printre altele, ,,viloiul” visat de Pîrlog (,,Adică oricine ţi-ar lua coşmelia o dă jos şi îşi trage un viloi. Iar copacii sub secure! Păi sînt nişte boşorogi cu frunze!”, p. 35) sau afacerea en-gros cu fructe exotice a lui Ciupală.

Doar casa părintească rămîne sub semnul disfuncţionalului, căci aici toate ies din ordinea curentă a lucrurilor: beciul rămîne fără utilitate, via nu mai rodeşte de mult timp, heleşteul rămîne doar o mîzgă, vlăstarul de vişin apare mai curînd ca o glumă a naturii, căci el îşi face loc cu totul inutil între treptele de piatră, în vreme ce interioarele, pline şi ele de vechituri ieşite din uz, prăfuiesc şi mai mult imaginea ,,şandramalei” părăsite. Există, cu toate acestea, o adevărată poetică a acestui inutil care traversează întreg cuprinsul cărţii.

,,Panoplia de vechituri care nu mai folosesc la nimic” (p. 38) condensează, de fapt, memoria locului şi fac din acesta un spaţiu al inutilului şi al nefuncţionalului compensat, în schimb, de afectivitatea condensată în toate mărunţişurile casnice: ,,Maşina de tocat, rîşniţa de cafea, de piper, făceam febră la mînă pînă ieşea ceva. Cu tuciul negru de mămăligă. Şi piua grea de bronz în care Maia zdrobea zahărul cubic cu mojarul pînă îl făcea pudră pentru glazura prăjiturilor, atunci farin nu se găsea. Cu rotativa de nuci pentru nuga. Cu pîlniile de tinichea, cu tingirile lucitoare de la ţigani, atîrnate... Şi preşurile de pe jos, cu cocoşi şi crizanteme. Şi şoarecii cafenii din cămară. Şi mileurile croşetate de mînă. [...]”. (p. 38)

Aidoma caietului de reţete al străbunicii rămas în casă şi purtat din mînă în mînă de gospodinele ce au urmat-o, toate lucrurile devin o formă de arhivare a memoriei care trezesc, de fapt, conştiinţa zdruncinată a protagonistului. Casa ,,afurisită” care pare să aibă viaţă, să poarte voci, să îi zdruncine somnul, este însăşi conştiinţa personajului, este substanţa adîncă a eului ce se trage din penumbrele istorice, din tenebrele strămoşeşti, originare, fapt pentru care, de altfel, revelaţia, în cele din urmă, se şi produce, marcată fiind prin memorabila frază finală: ,,Eu sînt Casa!” (p. 102). Casa ca organism reapare, de fapt, permanent în paginile romanului, pînă ce aceasta se constituie, în cele din urmă, aproape ca o prelungire a eului narator. Pulsaţiile celor doi sînt în tandem, se suprapun, disfuncţionalul marcînd, de fapt, ambele părţi: de pe o parte degradarea fizică a încăperilor, pe partea cealaltă, afecţiunile fizice multiple ale protagonistului (,,Prostata mă scoală de trei ori pe noapte. Şi nu e singura. Spondiloză cervicală, cefalee tensională, nervii periferici întinşi, dureri articulare.” p. 37). Timpul consumă la fel, degradarea se constituie concomitent, pentru că, de altfel, neglijenţa fizică se resoarbe în ,,şandrama”, şi invers: ,,Plouă fără sfîrşit. Ploaia rece, care se prelinge, pătrunde în crăpăturile acoperişului, în oasele mele bolnave.” (p. 75).

În fapt, protagonistul însuşi se naşte sub o stea aparent negativă, a ratării continue. Obsesia ,,destinului trasat de la început” este cea care adînceşte drama personajului, cel care şi realizează incompatibilitatea actuală cu legile simple ale lumii tradiţionale. Aceasta este ,,calea simplă” şi ,,uşor de urmat”, spune acesta la un moment dat, este viaţa care trece ,,după reguli simple, sezoniere [...]. Aici toate se repetă, e legea firii. Şi iarăşi, şi iarăşi, Domnului să ne rugăm...” (p. 74). Rămîne important să ne referim, astfel, la marile ratări ale protagonistului, care îi adîncesc şi mai mult aparenta disfuncţionalitate în societatea actuală. Înainte de toate, profesorul este cel care rupe definitiv tradiţia preoţiei în cadrul familiei, fapt şi consemnat ca singura dezamăgire din viaţa bunicului său. Mai mult, muzician prin vocaţie, acesta este respins din breaslă, atunci cînd lucrurile par să se aşeze pentru viitorul său, şi se trezeşte hotărît să abandoneze definitiv vioara în debara. Şi ca profesor lucrurile îi sînt potrivnice, comportamentul aşa-zis deviant, libertinajul excesiv îmbinat cu ,,hidratările” repetate cu elevii îi adîncesc spiritul de frondă şi sfîrşesc prin a-l împinge treptat înafara sistemului. Mai mult, dacă străbunicul, Învăţătorul, rămîne ax al vieţii tradiţionale în memoria colectivităţii, ,,oamenii noi” reglează întreaga scară valorică şi nu se sfiesc să îi aducă la cunoştinţă acestuia realităţile actuale, aşa cum o va face făţiş unul dintre personajele romanului, topograful Rîpă: ,,Un profesor de umanioare o fi mai sofisticat, dar nu e în prima grupă valorică, nici pomeneală” (p. 33).

Ratarea se reflectă, într-un anume sens şi în scris. Ca metaficţiune, romanul trădează ezitările permanente ale personajului în ipostaza sa de scriitor: ,,Nu iese nimic din povestea asta, îmi vine s-o arunc! O însăilare!” (p. 57). Criza scriitorului este evidentă, reală, puternică, şi însuşi romanul, de altfel, începe abrupt: ,,Stau pe prispă, cu o pagină goală în faţă şi o casă pustie în spate, aşteptînd înfiorat creaţia spontană! Dacă te respinge o femeie, treacă-meargă, încă mai vine alta, dar o coală goală! [...] De şapte ani niciun rînd! Blazat, încărcat negativ, istovit prea devreme. [...] Prea tîrziu să mă reinventez” (p. 6). În fapt, tulburările societăţii actuale se reflectă şi la nivelul limbajului, pe care scriitorul le resimte în adîncime, deşi problematica mai mult mocneşte în paginile cărţii. Există, cu toate acestea, un raport subtil stabilit între cuvîntul aşteptat de scriitor în incipit (,,Nu-mi vine niciun cuvînt”, p. 6) şi problematica limbajului alternativ, superior, care, în cazul acesta, este muzica. Fraza juvenilă, rostită într-o doară de protagonistul aflat la tinereţe, care încearcă să- şi impresioneze iubita, rămîne totuşi de remarcat: ,,Eu îmi luam un aer superior şi îi spuneam că la început a fost sunetul şi nu cuvîntul şi ea mă aproba” (p. 27). Scriitorul aflat în faţa colii goale de hîrtie caută cuvîntul revelator, instaurator, el visează ,,scrisul ca viziune”, şi tocmai de aceea ceea ce îl preocupă pe acesta este ritmul şi sonoritatea frazelor: ,,Rostesc cuvintele ca să mă asigur de muzicalitatea lor.” (p. 6).

Preocuparea este evidentă, iar lucrul acesta poate fi urmărit în cîteva pagini memorabile care descriu situaţia ,,noului limbaj” al lumii contemporane.

Limbajul actualităţii rămîne doar limbajul politic, manipulator, epurat de idee, golit de sens: ,,Ce-mi place mie noul limbaj! Expresia unei gîndiri incoerente, dezarticulate, a unei societăţi anomice, haotice, măcinate de impostură, bagajul genetic comunist pe care îl cărăm după noi... O limbă care ne desparte, amestec pitoresc de subînţelesuri şi cuvinte inventate din care niciodată nu eşti sigur că ai înţeles corect.” (p. 41). Iar în tot acest amestec de pitoresc, modern şi lipsit de substanţă, primarul Păstîrnac rămîne prototipul, exponentul vedetă, nu omul ideilor, ci dimpotrivă, omul ticurilor verbale (,,o, o, o, secundă!”), al stereotipului, cu alte cuvinte, omul dezarticulării morale şi sociale pătrunse pînă în substraturile individului, pînă în limbaj.

Revenind la cele trei vîrste sociale recognoscibile în De partea bună a ierbii, mai trebuie adăugat faptul că romanul constituit în jurul actului nostalgic al rememorării – amintirea fiind, de fapt, nucleul generator al întregii ţesături epice (,,o alcătuire literară stranie, un dans cu memoria”, p. 76) – păstrează în aceeaşi măsură deschidere şi către o generaţie probabilă, tînără şi neînfăptuită pe deplin. Este vorba despre generaţia aflată încă în potenţialitatea sa, generaţia post-postrevoluţionară, curentă, foarte actuală. Către aceasta naratorul-personaj îşi îndreaptă aşa-numitele ,,prelegeri”, ei îi oferă, într-un discurs postmodern, chiar de esenţă parodică, setul de învăţături, punîndu-le laolaltă generic sub forma unor ,,învăţături” ale profului către elevii săi, urmînd modelul ,,învăţăturilor bunicii către fiica sa” din cartea de bucate a familiei. Iar ele sînt cele care fac dovada unui timp care are să vină, care nu se opreşte şi nu sfîrşeşte aici.

Ultimul roman al lui Răsvan Popescu, De partea bună a ierbii – pentru ca nimeni să nu uite şi nimeni să nu fie uitat, condensează vîrstele unei societăţi şi ale unui individ, realizînd în decurs de puţin peste o sută de pagini o galerie a vîrstelor în care, rămîne totuşi, nealterat, nucleul: credinţa. Un roman care deşi rămîne ancorat în actual şi recognoscibilul social, se deschide mai mult ca niciodată parcă înspre acel dincolo, într-o căutare frămîntată a rădăcinilor, pe care însuşi autorul cărţii tinde să o vadă ca pe o necesară şi naturală devenire a scriitorului deplin, înclinat, de la un moment dat, tot mai reverenţios îndărăt şi tot mai reflexiv înspre sine. Un roman pentru cititorul de toate vîrstele, în care se reflectă, un autor care se revendică el însuşi, pare-se, tuturor vîrstelor.


BACK