Aprilie 2019

SANDA GOLOPENŢIA,
DRUMURI ŞI DESTINE:
BULEVARDELE VIEȚII



Întretăind constant destinul unei vieţi, amintirile rămîn, dincolo de evanescenţa lor, reperele cele mai sigure, vagi rezonanţe care vibrează împreună permanent în interiorul individului care caută şi se caută. Obiecte şi senzaţii, oameni şi discuţii, întîlniri şi lecturi preţioase traversează, atunci cînd căutarea de sine se suprapune cu recuperarea unui trecut incert, biografiile memorabile ale oamenilor care trăiesc cu o conştiinţă ascuţită şi neobosită a valorii, în general.

Metafora ,,bulevardelor” care configurează traseul amintirilor pe care Sanda Golopenţia îl urmăreşte în ultimul său volum publicat de curînd, rămîne una fericită, atîta vreme cît traseele pe care autoarea le propune nu rămîn doar cele prefigurate urmărind chiar harta fizică a locurilor de care aceasta simte că aparţine, ci ele se deschid către altfel de spaţii, spaţii alternative, căci ,,bulevardele vieţii” rămîn, întîi de toate, bulevardele traseului existenţial, ale acelei încurcate hărţi interioare. Reunind eseuri şi fragmente de memorialistică, pagini de jurnal, articole pe multiple teme, interviuri şi impresii de lectură, cel mai recent volum al Sandei Golopenţia, Bulevardele vieţii, apărut în toamna lui 2018 la editura Spandugino, reactualizează, deşi mai curînd în subsolul textual, destinul unei intelectuale de seamă, ale cărei amintiri interferează cu cel puţin două epoci distincte şi două spaţii geografice şi culturale aflate la mii de kilometri distanţă unul faţă de celălalt. Emigrant în America începînd cu anii ‘80, autoarea rămîne vocea intelectualului a cărui destin de familie a cunoscut – cum s-a întîmplat celor mai mulţi, de altfel – cea mai întunecată faţă a sistemului totalitar, şi care, ulterior, asumîndu-şi identitatea emigrantului est-european în spaţiul american, s-a alăturat unei acţiuni de frondă pe care istoria a recunoscut-o mai apoi ca pe o formă reală de supravieţuire prin cultură.

Lingvist şi folclorist remarcabil, Sanda Golopenţia îşi are în mod cert destinul legat de cel al familiei sale, cu toţii intelectuali de elită. Fiica sociologului Anton Golopenţia şi a etnologului Ştefania Cristescu, autoarea condensează în materialul pe care îl structurează ca pe o formă indirectă şi subtilă de autobiografiere, trecutul întreg, al unei familii, al unei generaţii, al unei naţiuni, al unei culturi în totalitatea sa. Un trecut recuperabil de această dată nesistematic, pe care autoarea îl semnalizează vag, fără direcţie, dincolo de strînsoarea cronologică şi evenimenţială, ci făcînd apel la oameni şi obiecte, locuri şi discuţii, cărţi şi întîlniri esenţiale, toate, puse sub semnul unei vii dialogări, în timp şi peste timp. Căci din acest punct de vedere, bulevardul rămîne nu doar spaţiul de tranzit de-a lungul vieţii, ci şi locul întîlnirilor şi al dialogurilor, al marilor intersecţii de destine. De aceea, în structura volumului se păstrează ceva din dimensiunea antrenantă, dialogată specifică, la care autoarea apelează ca la o formulă prolifică de deschidere permanentă către largi teme de interes cultural (problematica acută a culturilor ,,mari” şi ,,mici”, aspecte educaţionale, fapte de limbă, statutul emigrantului etc.) din care se întrevede, înainte de orice, profilul intelectualului ca formaţie şi esenţă. Astfel, trei secţiuni distincte încadrează cuprinsul volumului, regăsindu-se aici, pe de o parte eseuri din cele mai provocatoare, scrise cu diverse prilejuri, spre rememorarea unor fapte şi oameni, adunate de- a lungul timpului, cu precădere în perioada 2003- 2018; pe cealaltă parte interviuri de colecţie, acordate mai cu seamă după plecarea definitivă a acesteia din ţară; şi nu în ultimul rînd, cîteva impresii interesante şi provocatoare de lectură.

O biografie spirituală se trasează pe parcursul întregului volum, unde, mecanismele memoriei şi ale amintirii funcţionează permanent nu pentru a recupera cît mai exact evenimenţialul şi fapta, cît pentru a surprinde, acolo unde istoria a trecut prea în grabă, angrenajul spiritual şi intelectual al unei epoci în care destinele individuale se desprind, de fapt, dintr-un fundal similar mult mai amplu şi complex, în esenţă: ,,Povestea vieţii mele nu se încheagă, nu se solidifică aici printr-un număr de evenimente acumulate destinal într-o direcţie ştiută sau descoperită treptat. Trimit spre ea, în cele ce urmează, cîte un amănunt sau altul aflate în vagi potriviri – de cele mai multe ori senzaţii, abur de afecte –, privind obiectele acestor liste. Or, abia auzite, cîteva mici refrene care se degajă în ansamblu” (p. 14).

În tot acest ansamblu, de o intensitate cu totul aparte rămîn amintirile legate de tatăl scriitoarei, Anton Golopenţia, reţinut la vîrsta de 41 de ani de Securitate în cazul procesului Lucreţiu Pătrăşcanu, şi decedat ulterior în închisorile comuniste. Dacă întîlnirea la maturitate cu tatăl se realizează impropriu, prin intermediul dosarului de Securitate pe care, după 1989, autoarea ajunge să îl consulte în dubla sa ipostază, de fiică şi viitor editor, amintirile din timpul copilăriei, deşi puţine (pentru că tatăl este luat cu asalt chiar din sediul bibliotecii Academiei pe cînd fiica acestuia avea doar nouă ani), revin sistematic activînd un altfel de mecanism al memoriei, mult mai puternic şi intens în ceea ce priveşte autonomizarea unor vagi conţinuturi intime:

,,De acum îl voi întîlni pe tata doar în amintire. Întîlnirile punctuale, prin amintiri, survin însă la ceasul lor. Mecanismele memoriei sînt puse în mişcare de amănunte care ne scapă. În timp, prin repetarea aceluiaşi detaliu sau prin detalii care funcţionează similar, unele amintiri intră în zestrea lucrurilor ştiute, a amintirilor autonome” (p. 373).

Acestor amintiri, totuşi, li se suprapune permanent, conştiinţa mult mai vocală a omului de cultură şi a editorului Sanda Golopenţia, cea care se va ocupa, de-a lungul anilor, de altfel, de proiectul Operelor complete ale lui Anton Golopenţia, unde sînt incluse atît textul integral al declaraţiilor din anchetă ale sociologului, cît şi o parte din studiile sale salvate din mîna comuniştilor (Românii de la est de Bug), precum şi corespondenţa acestuia publicată într-un volum intitulat Rapsodia epistolară. Din această perspectivă se întrevede permanent o idee a trecutului ,,care trebuie ajutat să treacă”, cum însăşi autoarea mărturiseşte într-un interviu din 2012 acordat Elenei Solunca Moise. ,,Cred că trecutul trebuie ajutat să treacă, prin luminarea, în el, a tot ce ne poate ajuta” (p. 712), conchide din această poziţie intervievatul. O anume supleţe intelectuală direcţionează, în acest sens, gestul recuperator al autoarei dinspre o conştientizare a trecutului imputat, înspre o iluminare a acestuia făcînd recurs la un principiu incoruptibil: valoarea. Nevoia unor repere esenţiale pentru cultura noastră solidifică, în acest sens, proiectul mai larg al unui ,,trecut acceptat care să se incorporeze firesc într-un viitor vizibil” (s.n., p. 191), după cum susţine autoarea.

În plus, ceea ce rămîne particular în cazul Sandei Golopenţia este ceea ce putem numi în chip vizibil, un anume sentiment al generaţiei, căruia în acest caz i se suprapune, la un nivel mult mai complex, o întreagă reţea intelectuală amplă şi de esenţă. Recuperabil din acest punct de vedere, trecutul se instituie nu doar prin prisma reperelor valoroase, ci şi ca fundal, ca formă de realizare comună, ca sistem de legătură, ca tendinţă de sinteză în spiritul unor comunităţi intelectuale antrenante şi mult mai complexe decît ar părea la o primă vedere.

,,Sentimentul aderenţei la breaslă” pe care autoare îl invocă amintind de grupurile lingvistice conduse de Al. Rosetti şi Iorgu Iordan în timpul studenţiei, subszită atunci cînd, într-o perspectivă larg culturală, autoarea vorbeşte despre importanţa unor personalităţi de fundal, fascinante în dinamica noastră culturală, precum Petru Comarnescu, spre exemplu, ,,interesant ca tip intelectual, prin enorma lui capacitate de a imagina asociaţii, societăţi, grupări” (p. 496). Alături de figura lui D. Gusti, A. Golopenţia ori Octavian Neamţu devin repere prin ,,formidabila putere de captare a energiilor” (p. 496). Astfel, într-o perspectivă mai largă, acestea sînt figuri care reuşesc mai presus decît afirmarea de sine, să capteze în sens larg ,,posibilităţile epocii” (p. 495), cu alte cuvinte, vocaţia, istoria şi condiţiile intelectualităţii româneşti de la un moment dat, în sensul în care, există un deziderat înalt al intelectualului în general, înscris în această misiune a sa pentru continuitatea culturii. Se poate vorbi, aşadar, despre o reţea intelectuală amplă care ghidează în sens larg societatea şi cultura, despre care autoarea vorbeşte la modul concis şi într-un eseu din 2013, în care aceasta notează cîteva aspecte despre importanţa ,,amintirilor comune care leagă între ei oamenii în grupuri memoriale definitorii pentru o profesie, o atitudine, o epocă europeană” (p. 208).

Pusă în permanenţă în slujba culturii, munca Sandei Golopenţia, devine, în cele din urmă, o formă interesantă de extindere şi lărgire a orizonturilor prin radicalizare. Din perspectiva emigrantului în America, autoarea vorbeşte în cîteva eseuri şi interviuri, cu precădere în cele care privesc avantajele şi diferenţele instituţionale şi educaţionale, despre nevoia şi interesul constant de a ţine pasul cu lumea, realităţile şi inovaţiile din acest spaţiu cultural străin, foarte ancorat în actual. Dar mai presus de această nevoie absolut firească, există un crez individual mărturisit cu fiecare ocazie, care depăşeşte prin puterea sa, nevoile curente: ,,N-am încetat nicio clipă să consider că poziţia mea intelectuală are ca centru cultura românească. […] Au fost momente cînd am scris în fiecare săptămînă cîte un eseu şi cînd am avut impresia că româna şi scrisul fac parte integrantă din existenţa mea. Plecare a fost pentru mulţi dintre noi prilej de întărire a scrisului în română şi de acţiune românească, pe care nu le avusesem în ţară. Este vorba despre un fel de radicalizare a interesului pentru România, multiplu dintr-o dată, pentru că o priveam din afară şi o priveam sub mai multe faţete” (p. 516-517).

O nevoie aproape vitală pune în funcţiune un mecanism particular de supravieţuire ,,înafară”, tradus, de această dată, prin cîteva gesturi de natură să menţină vie identitatea celui înstrăinat. Pe de o parte, o adevărată religie a obiectelor autentice ia naştere atunci cînd autoarea rememorează momentul propriu-zis al plecării din ţară, dar şi episoade ce i-au urmat, căci, în noua sa împrejurare de viaţă, autoarea îşi creează ,,o zestre de emigrant”. Din ea fac parte ţesăturile şi volumele adunate de părinţi şi trimise cu diverse prilejuri în America, borcanul de iaurt ,,Mioriţa” adus din ţară şi păstrat în Providence ca vază pentru florile de primăvară, ori rochia croită în timpurile negre ale anilor ’70, devenită în timp adevărat simbol, adusă peste ani în America, dată mai departe şi rămasă în memorie nu ca simplu obiect, ci ca adevărat talismal: ea devine cu desăvîrşire însăşi ,,rochia mîndră a amărăciunii”.

Cu toate acestea, adevărata legătură cu această cultură de apartenenţă o păstrează autoarea prin intermediul scrisului, al culturii şi al limbii române, în general. Cultura devine adevărata formă de rezistenţă şi libertate, atît în împrejurările nefericite în care autoarea se găseşte în anii de comunism, în ţară, cît şi ulterior, ca emigrant în America. Profilul lingvistului rămîne, întîia natură a autoarei, căci dincolo de viaţa individului şi de destin, volumul Sandei Golopenţia lasă să se întrevadă mai precis decît orice, viaţa cu desăvîrşire a omului de cultură, în general, care traversează intelectual istoria şi împrejurările de viaţă. Din acest punct de vedere, eseul Cum am devenit lingvist deschide paginile unei istorii individuale în care viaţa nu se arată doar simplu ,,interesantă”, ci şi ,,lingvistic aventureasă” (p. 153). În scurte pasaje intime, în care rememorarea prinde gustul dulceag al invocărilor, trecerea timpului se măsoară, în paginile Sandei Golopenţia, apelînd nu la fapte, cît la o realitate alternativă, realitatea instituită prin limbaj, singurul în măsură să înregistreze schimbările unei lumi în curs de modernizare: ,,Nimic nu putea egala însă cramelnele moi [...]. Nu le pot spune nici acum jumări, cramelne e cuvîntul magic. Pe un alt plan, tot sărbătoresc însă, craftele şi cnedălele au devenit în timp gogoşi şi găluşti, fără să-mi dau seama cînd s-a petrecut schimbarea” (p. 41).

Importantă rămîne în această istorie de viaţă consemnată în volumul Sandei Golopenţia, perenitatea unei conştiinţe culturale care găseşte, indiferent de momentul şi împrejurările în care se află, resorturile necesare pentru a conserva ori recupera, după caz, valoarea autentică. Scrisul se instituie nu doar ca refugiu, soluţie, armă, cît şi ca o formă în sine de supravieţuire şi vieţuire. Scrisul ca o formă de viaţă, devine, în fapt, adînca temă de reflecţie a întregului volum, în care, două rămîn căile posibile ale autorului: scrisul ori... scrisul. Căci între ,,scrisul profesionalizat” ce desăvîrşeşte profilul lingvistului, şi scrisul de adîncime, ,,scrisul cu toată fiinţa”, care desăvîrşeşte natura sensibilă şi aplecarea spre literatură a acesteia – autoare şi a cîtorva volume de beletristică, printre altele – nu există alternativă. Iar acest lucru se întîmplă cu atît mai mult cu cît, odată cu destinul individual, pe ,,bulevardele vieţii” se conturează din umbră şi o întreagă generaţie, o întreagă epocă, numeroase nume de referinţă ale culturii româneşti, repere comune pentru generaţiile de azi şi pentru cele de mîine.


BACK