Dana Raluca SCHIPOR

Din antologie în antologie, Istoria postmodernismului românesc

Despre proiectul Studii de literatură română recentă lansat cu trei ani în urmă și coordonat de profesorul și criticul clujean Gheorghe Perian vorbisem și în numărul anterior, cînd, oprindu-mă asupra volumului al doilea, dedicat istoriei realismului socialist la noi, aminteam și de existența celorlalte două volume care întregesc în momentul actual seria de studii. Lansarea în 2016 a volumului prim, Teme și motive literare în proza scurtă (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016), a fost urmată, după cum spuneam, de alte două volume colective de referință, cel de-al doilea dintre acestea (Contribuții la istoria realismului socialist, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017) reunind o seamă de studii remarcabile pe una din temele predilecte ale criticii de azi, realismul socialist, în vreme ce ultimul și cel mai recent volum publicat în 2018, păstrînd aceeași structură deja cunoscută, este consacrat unuia dintre cele mai efervescente sectoare ale istoriei noastre literare: postmodernismul.
Istoria postmodernismului prin antologii este al treilea volum al colecției de studii de literatură română recentă și cel care își propune un ambițios proiect de periodizare a unui fenomen literar încă foarte actual, dacă consemnăm faptul că debutul în volum a unora dintre scriitori se realizează la începutul anilor ‘80, dar în aceeași măsură suficient eșalonat pentru a putea permite o astfel de perspectivă ,,progresivă și totodată cronologică” (p. 9), după cum are să fie consemnat încă din prefața volumului. Nimic mai simplu dacă istoria literară s-ar constitui din segmente și linii drepte care să deschidă și să închidă cicluri poetice, însă provocarea în cazul unei periodizări a postmodenismului la noi pornește din tocmai eclectismul sistemului de concepere și practică a literaturii, care refuză, totuși, punerea fenomenului sub marca unor direcții precise, a unui program unitar, a unor note sau formule generale. Inexactitatea în fixarea unor etape pe criterii de ordin intern, tematic sau al formulei literare, pe care critica a tot vehiculat-o și pe care chiar și semnatarul prefeței volumului o sesizează (,,Etapele sînt aproximative pentru că au existat suprapuneri și întrepătrunderi care îngreunează cronolo-gizarea”, p. 7) a determinat în cazul fenomenului postmodernismului românesc o abordare dintr-o cu totul altă perspectivă, și anume, inițial, prin prisma volumelor colective în care scriitorii anilor 1980 debutează. ,,Aer cu diamente”, ,,Cinci”, ,,Desant ‘83” sînt antologiile de referință, inseparabile de cenaclurile celebre, intrate deja în istoria literară, unde scritorii se lansează, ca ,,Cenaclul de Luni”, cenaclul ,,Junimea” ori ,,Universitas”.
,,Dublarea conștiinței de grup cu o conștiință de generație, dinamică și complexă” (p. 8) are loc abia după Revoluție, cînd apar, de altfel și primele antologii de generație, cum sînt ele numite, care își propun să fixeze o serie de puncte de referință supraindividuale, ce transgresează grupurile competiționale. Astfel apare în 1993 Antologia poeziei generației ‘80 editată de Alexandru Mușina; în 1994 și 1999 Competiția continuă. Generația ‘80 în texte teoretice îngrijită de Gheorghe Crăciun; în 1998 Generația ‘80 în proza scurtă de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa și în același an, Experimentul literar românesc postbelic de Ion Bogdan Lefter, Monica Spiridon și Gheorghe Crăciun.
Tot în preajma anilor ‘90 istoria literară semnalează și apariția unui fenomen ,,imitativ și anacronic” (p. 8) care restabilește practica mai veche a optzeciștilor, și anume antologia de grup. Este cazul unor antologii de rezonanță mai scăzută, dar care întregesc tabloul dinamic al aparițiilor în volume colective din perioada anilor ‘80-’90. Dintre acestea, Pauza de respirație (1991), Ficțiuni (1992), Tablou de familie (1995), Marfă (1998), Ferestre ‘98 ori oZone Friendly, majoritatea, la rîndul lor, rezultate ale frecventării de către scriitori astăzi de notorietate, a cenaclurilor literare, fie că este vorba de ,,Clubul literar”, ,,Cenaclul Central”, ,,Cenaclul Litere” ori ,,Club 8”.
O istorie a postmodernismului românesc prin prisma antologiilor nu se poate încheia fără a include și o antologie-reper, o antologie care să sintetizeze și să înglobeze întregul fenomen, depășind categoriile limitative date de perspectiva grupului și a generației, făcînd posibilă o panoramare a ceea ce devine deja curentul literar postmoden. Aceasta este, de fapt, ultima oprire pe care volumul clujean o propune în demersul său de sistematizare cronologică a amplului fenomen literar, făcînd trimitere la cea mai recentă antologie în domeniu, și anume, Noua poezie nouă de Dumitru Chioaru, apărută în 2011.
Perspectiva sociologică anunțată în deschiderea volumului dedicat postmo-dernismului românesc pune în lumină, întocmai cum sintetizează și coordonatorul acestuia, patru categorii distincte în jurul cărora se coagulează și cele patru capitole aferente: Grupurile, Generația, Afluențele și Curentul literar. Însă debutul în grup a optzeciștilor prilejuiește la nivelul volumului, nu exclusiv o sinteză și o analiză pornind de la antologiile reper, cît și o problematică interesantă ce de data aceasta ține de coerența creativă de grup. Din acest punct de vedere deschiderile conceptuale privind noțiunile de ,,grup” ori ,,cenaclu” scot la lumină în toate studiile cuprinse în prima secțiune a volumului, această necesară depășire a formulelor generalizatoare și monopolizante și demararea analizei, cum spune unul dintre autorii studiilor, ,,la firul ierbii”. Atmosfera competițională dintre grupurile literare existente scot la lumină, încă o dată, o generație numită, de fapt, impropriu ,,generație” în măsura în care un program coerent și unitar pentru toți nu a existat în niciun moment. Lucrul acesta se reflectă prin actualizările precise și atente realizate în cele patru studii incluse în capitolul prim, unde antologiile de referință, Aer cu diamante, Cinci, Desant ‘83, dar și o antologie de data aceasta a poeților germani din România – Vînt potrivit pînă la tare, țin prim-planul analizei.
Asupra celui de-al doilea concept deja menționat, acela de ,,generație”, lucrurile capătă un aspect cu totul nuanțat pe întreg cuprinsul volumului. Surprinzînd specificul primelor antologii de generație, fie ele de poezie, proză scurtă, teorie ori strategii poetice, autorii studiilor vorbesc în cîteva rînduri de caracterul nostalgic al unor asemenea volume, reliefîndu-le implicit rolul de document de epocă. Dacă antologia de poezie a lui Alexandru Mușina este mai degrabă ,,un prilej de nostalgie timpurie” (p. 53) ce mizează pe afinitățile elective ale autorului său, Generația ‘80 în proza scurtă de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa inaugurează o lectură pe care autorul studiului o declară ca fiind ,,inevitabil nostalgică” (p. 62). Fiind vorba de un demers ușor de intuit de autoconservare, din pricina unor împrejăriri nefericite în care volumul s-a aflat înainte de publicare, înșiși prefațatorii antologiei mărturisesc că: ,,acest model poartă în el marca (vremurilor) în care a fost elaborat și amprentele sociale, politice, culturale, existențiale ale unui context astăzi dispărut, deși lizibil încă printre rîndurile textelor.” (apud op.cit., p. 62). ,,Obsesia generaționistă” a optzeciștilor relevată și prin prisma unei asemenea antologii, pusă în discuție în acest mod de unul din autorii studiilor, Călin Teutișan, aduce în lumină și nevoia persistentă a acestor autori de a se delimita istoric și prin aderarea la o realitate particulară a celor ce constituie așa-numita ,,generație pierdută”.
După dizolvarea grupurilor optzeciste și apariția conștiinței tot mai acute a ideii de generație după decembrie ‘89, în interiorul fenomenului apare o altă particularitate de dinamică de grup semnalizată cu interes deosebit de autorii studiilor reunite în acest volum. Este vorba de nuanțările necesare aduse cu prilejul celui de-al treilea capitol, un capitol care deși se întoarce cu privirea de la ,,cenaclurile-fanion” din anii ‘80, apropiindu-se de cenaclurile ulterioare, constituite după modelul înaintașilor (Cenaclul Clubul Literar, Cenaclul Central, Cenaclul Litere etc.), propune la nivelul volumului cîteva lecturi originale. Printre acestea, o lectură a ratărilor estetice ori a marginalilor, cum o prilejuiește, spre exemplu, Cosmin Borza, ori o lectură a grupurilor umbrite de tăria și coerența individualităților, cum o propune Adrian Stan într-un alt studiu cuprins aici, pun în circulație o altă serie de ipostaze laterale ce ghidează conceptul principal de ,,generație”. Sintagma ,,generație de continuitate” (p. 110) vehiculat în studiul dedicat antologiei Tablou de familie atrage atenția asupra programului de continuitate pe care nouăzeciștii tind să îl promoveze pornind de la moștenirea lăsată de înaintașii optzeciști, contrar douămiiștilor declarat contestatari. În aceași măsură creativitatea colectivă articulează sporadic și un alt variat, acela de promoție în cadrul unei generații.
Culminînd cu momentul apariției unei antologii mari, atotcuprinzătoare cînd vine vorba de un fenomen literar de amploare ce ia proporțiile unui adevărat curent literar, direcțiile volumului se îndreaptă spre o alternativă a conceptului de ,,generație” văzut de data aceasta ca ,,generație de creație”. Preluat de la Tudor Vianu, conceptul susține teoretic și structural proiectul antologiei din 2011 a lui Dumitru Chioaru, de altfel singurul cu asemenea miză pînă la momentul actual. Studiul inclus în ultima secțiune din cuprinsul volumului semnalizează acest lucru delimitînd conceptul de celelalte prin apel chiar la un scurt pasaj din prefața antologiei vizate: ,,Cred că valurile ‘80, ‘90 și 2000 alcătuiesc aceeași generație de creație, în sensul acordat acestuia de Tudor Vianu în eseul Generație și creație, determinînd o generație nu în funcție de vîrsta biologică a scriitorilor, ci de comunitatea de principii ideologice și estetice care animă creatori de vîrste diferite” (apud op. cit, p. 148). Perspectiva prilejuiește astfel apariția unei antologiii care își propune, de data aceasta, dizolvarea marcajelor inițiale ale grupului ori ale cenaclului, și sistematizarea scriitorilor și a fenomenelor în funcție de alte criterii care lărgesc, implicit, unghiul de vizualizare, pînă la o panoramare a întregului curent postmodenist.
Așadar, deschiderile sociologice pe care volumul de față le prefigura încă din prefață justifică și susțin la acest nivel o cronologizare realizată prin prisma antologiilor celebre care au stat la baza configurării postmodernismului românesc. Activitatea de grup, debuturile în volume colective, consacrarea unor cenacluri însemnate, ulterior dublarea conștiinței de grup cu o conștiință de generație, în cuvintele criticului Gheorghe Perian, toate puse sub semnul unor antologii care marchează pe alocuri ,,nostalgic” activitatea literară a cel puțin două decenii, susțin profilul unei perioade literare la care se raportează multe din direcțiile literare actuale. Iar acest lucru nu se poate realiza fără o susținere teoretică și conceptuală aferentă care, întregește, și de această dată, un volum colectiv cu bătaie lungă. De la conceptele indispensabile deja amintite de ,,grup”, ,,cenaclu”, ,,generație ”, la cele de intersecție, cum sînt aspectele legate de experimentalism, textualism, ,,realism poetic”, ,,noul antropocentrism”, pînă la conceptul general, conceptul-pălărie, postmodernism, toate sînt serios integrate în instrumentalul operațional al criticilor.
În plus, particularitatea volumului stă și în această deschidere care tinde să depășească pe alocuri radiografierea prea fixă a unei epoci efervescente. Panoramarea unui fenomen înseamnă implicit în studiile autorilor din volumul clujean și o antrenare dinamică a perspectivei. Se are în vedere, în cele mai multe dintre articole, ideea schimbării de paradigmă produsă de optzeciști și mai tîrziu, într-o altă măsură, de nouăzeciști și douămiiști, nu printr-o formă de ruptură și negare, ci prin una concomitent de înnoire, dar și de continuitate. În acest sens, criticul Gheorghe Perian pune, spre exemplu, experimentalismul din proza unor scriitori de la ,,Desant ‘83” precum Cristian Teodorescu sau Constantin Stan în continuitatea trăsăturilor prozei șaizeciștilor, în vreme ce, pe cealaltă parte, perspectiva înțelegerii nouăzeciștilor mai degrabă ca niște intim apropiați de modelul optzecist este atent gestionată prin sublinierea, totuși, a unei ,,mutații esențiale”, identificate de critica actuală și repusă în vedere și de autorul ultimului studiu inclus în volum prin sesizarea acestor schimbări intervenite, în principal, la nivel discursiv. Este vorba, în fond, despre o dinamică esențial de subliniat într-un volum colectiv cu asemenea obiective complexe; o dinamică necesară, fără de care istoria literară recentă poate aluca oricînd spre forme exclusiviste, sub tăria postulatului de noutate și autenticitate din care optzeciștii și mai tîrziu, valurile următoare de scriitori, fac adevărate programe.
Un alt volum de referință, Istoria postmodernismului prin antologii completează astăzi colecția Studii de literatură română recentă, aducînd pe masa de lucru a cercetătorului, a specialistului ori pur și simplu a cititorului interesat, o întreagă colecție de antologii de referință din literatura pe care obișnuim să o numim larg ,,postmodernă” și, implicit, cel puțin trei veacuri de producție literară contemporană. Rezultat al unor cercetări individuale, volumul reunește studii importante care, propunînd în parte o analiză gradată, sistematică, din antologie în antologie, vin să ofere în cele din urmă o imagine de ansamblu a fenomenelor literare recente, ordonată respectînd principiul cronologic, dar întotdeauna dinamică și complexă, în măsura în care postmodernismul însuși o configurează. Un volum colectiv de neratat, care întregește și mai exact tabloul literaturii române actuale, pe care tinerii cercetători clujeni și-au propus a-l proiecta printr-o serie de volume remarcabile.