Martie 2019

DESPRE IMNELE LUI IOAN ALEXANDRU

Ioan Alexandru scria, comentându-l pe Goga, că: „Satul este patria, locuitorii satului sunt neamul, această comunitate de suferinţă şi bucurie în grai şi vecie, acest arhaic fel de vieţuire liturgică [...]. Patria este satul, iar satul începe în amurg în serile liniştite când se adună laolaltă familia, părintele, în cazul de faţă preotul satului, maica şi fraţii; Patria este familia strânsă în suflarea aceasta de obârşie în amurg când se anunţă noua zi, în lumina zorilor. Atmosfera este asemănătoare cu serile de la Theba, când satul se aduna în preajma focului sacru şi pe cer se ridica luna şi începeau cântările de noapte în vremile precreştine. [...] Satul este graiul, locul unde se întrupează cuvântul, unde se alcătuieşte rostirea şi se întocmeşte acea stare sufletească de comuniune şi echilibru care este originea cântecului. Odată împlinită comuniunea, odată intrat în stăpânirea graiului, odată pătruns în apele adânci de origine, poetul iese afară înnoit, îmbrăcat cu putere şi devine exponentul acestui sobor Patrie”.1 Sentimentul cosmic al familiei, care însufleţeşte versurile lui Ioan Alexandru încă din primul volum, capătă valenţe noi odată cu Imnele, în care rudenia trupească, chtonică, prezentă în primele volume, unde moşii şi strămoşii sunt recuperaţi ca puncte de origine, e completat de rudenia duhovnicească, creştină, de un întreg sinaxar de „fraţi” întru Hristos (sau „Miel” sau „Logos”/ „Logos Întrupat” sau „Adevăr”), de un uriaş stejar de sfinţi, un „sobor Patrie”, sfinţi care nu sunt doar punct de plecare, ci şi, mai ales, de sosire. După cum am precizat, poetul nu abandonează niciunul dintre vechile moduri poetice, ci doar le amplifică şi completează în volumele de Imne în care strămoşii îngropaţi în vatra satului sunt pomeniţi alături de voievozi şi de sfinţii martiri, mucenici şi învăţaţi ai Bisericii Ortodoxe. Tradiţia poetică românească e şi ea văzută de Alexandru ca o continuitate de tip apostolic între poeţii întemeietori de ţară precum Alecsandri, Eminescu, Coşbuc sau Goga, premergători care, „organic izvorâţi din tradiţia autohtonă [,] au împlinit în drumul lor un rost apostolic în cuvânt şi prin aceasta s-au adăugat tezaurului de putere al comunităţii” fiindcă, spune Goga despre Alecsandri, „morţii sunt rădăcinile unui neam. Din fiecare se desprinde o fibră de viaţă”.2

Acest lucru e cu putinţă deoaerece, după Ioan Alexandru, cultura română a izvodit modalităţi artistice majore de a birui moartea spiritualizând-o, după cum o dovedesc Mioriţa şi Meşterul Manole, dar şi Brâncovenii şi alţi voievozi şi eroi populari români cântaţi de Ioan Alexandru în Imnele sale, imne care evocă şi împărtăşesc bucuria înserată a unui „ceas escatologic al suferinţii, al izbăvirii prin lepădarea unui anume fel de a fi hazardat şi minor biologic doar”.3 Iată, de exemplu, cum vede Ioan Alexandru răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, ca pe un moment de Mioriţă à rebours, în care brazii şi păltinaşii intră nu în hora nunţii, ci a descătuşării prin luptă: „Horia intră-/ Ntâiul în horă, după el umăr la umăr, braţ pe braţ/ Hora se încinge fulger din sat în sat, culme/ Pe culme. Brad strigă din păduri pe brad, gorunii/ Cheamă şi-n rotocoale-aruncă flăcări pe zări/ Vestind prăpăd în nopţi. Frate mi-eşti tu şi eu sunt// Iarăşi frate, aceeaşi/ Lege şi acelaşi gând. Acelaşi/ Pelican care se frânge în/ Toate cimitirele de pe pământ. Vine vremea/ Scorburei, vremea sihastră când trebuie să pleci/ Degrabă-n pribegie” („Imnul lui Horia Rex Daciae”). Stingerea Sfântului Nicodim de la Tismana e, şi ea, văzută iconic, ca moment de participare a realităţii văzute la adevărul nevăzut: „Apoi vremea trecerii de aici către Domnul sosi/ Sfânta şi fericita clipă a mutării la moarte/ La viaţa nestricăcioasă se apropia/ Pe care sfântul din pruncie o dorise nespus/ Nu era moartea care veni ea murise demult// Nu era jalea cea care-i cuprinseră ci sfinţenia/ prisosea şi făclioara preastrâmtului vas de lut/ Făcu loc arderii duhului miresmei de mir/ Tuturor să vorbească. Nu era moartea care/ Veni a doua zi de Crăciun în peşteră să-l trezească/ Ci viaţa fără amurg lina tăcere unde nu-i durere/ Nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit” (“Imnul lui Nicodim de la Tismana”). Departe de a coborî în platitudini civice, Ioan Alexandru scrie despre Niucodim de la Tismana în limbaj de Panihidă care nu are nimic în comun cu inscripţiile de pe urnele de activişti stivuite la Crematoriul Cenuşa. Eminescu e văzut şi el despuiat de folia propagandei oficiale şi înălţat către lumină: „Corpul tău văzutu-l-am în vis/ Descojit de bronzul din morminte/ Oasele în ploaie aşteptau/ Să primească duh de la părinte// Îţi vorbeam într-o grădină-n vânt/ În puterea umbrelor de noapte/ Plânsu-n teasc s-a prefăcut în vin/ Și pe dealuri holdele sunt copate// Și- nţeleg că locul este sfânt/ Și nu-i moarte unde e iubire/ cei răniţi în sânge de cuvânt/ Numai dorm acolo-n cimitire” („Eminescu”). Pe lângă evocarea marilor figuri ale istoriei noastre, a liniilor de forţă ale culturii române şi a permanenţelor spirituale româneşti,4 volumele de Imne conţin şi vignete ale micilor oaze de armonie domestică, naturală şi duhovnicească din lumea satului românesc sau din jurul mănăstirilor. Poetul are în grijă „cele ce nu par a avea nevoie de ocrotire, cele străine şi ale nimănui, cele ce trebuie însă să fie mereu cu noi altfel îngheţăm în istorie”.5

Momentele istorice cântate de Ioan Alexandru în Imnele sale sunt alese conform unor principii stricte de relevanţă ontologică:

„Trebuie făcută deosebirea între evenimente. Un eveniment ca să intre în atenţia cuvântului, să devină obiect pentru operă în cuvânt, trebuie să împlinească foarte multe cerinţe. Întâi trebuie să fie istoric, adică să izvorască interior ca o necesitate, apoi să fie universal, adică să se refere la toate cerinţele şi capacităţile omului, să nu-l frustreze pe om de nici una dintre libertăţile reale ale lui şi de necesităţile lui fiinţale. Marele eveniment, naţional şi universal în acelaşi timp, care este moartea, arta noastră l-a prezentat şi înţeles cum puţine neamuri pe pământ au făcut-o. Celelalte evenimente trebuiesc văzute mereu în lumina acestei biruinţi. Căci cine nu înţelege moartea aşa cum a înţeles-o poporul la noi, n-are cum înţelege celelalte evenimente istorice”.6 Poeţii sunt, după cum spune Goga citat de Alexandru, „păstrătorii cei mai de seamă ai misterului nostru de existenţă”, cei care pătrund adânc în sufletul unui neam, venind mai din adâncuri şi mergând mai departe.7 De fapt, chiar acesta e rostul poeţilor, de a căuta originile lumii şi destinaţia ei.8 Geniu, notează Ioan Alexandru, e cel care menţine legătura cu izvoarele, cu sursele naşterii noastre: „A fi geniu înseamnă a fi născut, a veni de la origini, a te solidariza cu începutul, a coborî la izvor, a fi cel întâi născut”.9 Menţinând legătura cu sursa înfiinţăriii şi identităţii noastre, poetul împiedică poporul sau naţiunea să-şi „trădeze originile sau strămoşii” şi astfel să „degenereze în adunătură”.10 Spre deosebire de intelighenţie, care mereu urcă din „josul” patriei înspre „susul” universalităţii, aşezând mereu valorile naţionale într-un raport de subordonare faţă de cele cosmopolitane, în zona unui„mai puţin” care trebuie să devină „mai mult”, Ioan Alexandru urcă de la universalul rădăcinilor înspre văzduhul Patriei, aşezând astfel în bună rânduială raportul dintre naţional şi universal şi ilustrând astfel implicit conceptul „societăţii deschise” pe verticală, al lui Henri Bergson, iar nu pe cel al „societăţii deschise” pe orizontală, al lui Karl Popper.

Imnele lui Ioan Alexandru sunt astfel nu poezie comunistă, ci radical anticomunistă pentru că se opun masificării făcând apel la „testamentul părinţilor”, punând în lumină scorburosul arbore genealogic şi spiritual căruia îi aparţinem, scoţându-ne din izolare pentru a ne aşeza în mijlocul unei comunităţi de sfinţi, martiri şi creatori: „Noutatea unui poet vine din puterea de-a rosti frumos şi profund şi convingător acelaşi alfa şi omega al părinţilor noştri, lăsându-ne moştenire acest grai românesc, aceste sacre ctitorii şi acest topos binecuvântat”.11 Arta poetică a lui Ioan Alexandru e una care uneşte gramatica (graiului „frumos”), logica (graiului „profund”) şi retorica (graiul „convingător”), adică clasicul trivium, care stătea la temelia artelor liberale în antichitate, adică a pregătirii unui om liber ca membru activ şi vertical al cetăţii.

Imnele lui Ioan Alexandru sunt o uriaşă arcă pe care poetul o construieşte şi umple de creaturi, dar pe care nu o cârmuieşte, ci o lasă în voia formei sau entelehiei ei.12 Arca lui Ioan Alexandru aşteaptă, până la marele potop, în mijlocul cetăţii, ca monumentul-pomelnic din satul lui. La poalele acestei arce se desfăşoară toată viaţa noastră naţională. E, această construcţie poetică, un monument legat de inimile tuturor.

Note:
1. Alexandru, Iubirea de patrie, 32-33. Vezi şi 42.
2. Alexandru, Iubirea de patrie, 39.
3. Alexandru, Iubirea de patrie, 52.
4. „Poeţii Franţei şi-au făcut datoria faţă de centrele naţionale de spiritualitate precum Chartres, celebrată de Peguy sau Claudel, apoi se ştie entuziasmul lui Dostoievski faţă de Optina strămutată în poemele sale [...]. Imnele cărţii de faţă, ţinând seama de erminiile ctitoriilor mănăstirilor ce-şi mai păstrează zugrăveala exterioară şi interioară, refac dogmatic icoana Putnei distrusă în momentele centrale, se doresc Logosul acelor splendori de aur şi azur dispărute pentru totdeauna” scria Ioan Alexandru, în „Prinos la Putna” din Imnele Putnei (Bucureşti: Cartea Românească, 1985), 8.
5. Alexandru, Iubirea de patrie, 62.
6. Alexandru, Iubirea de patrie, 53.
7. Alexandru, Iubirea de patrie, 39.
8. Alexandru, Iubirea de patrie, 41.
9. Alexandru, Iubirea de patrie, 62.
10.Alexandru, Iubirea de patrie, 53.
11.Alexandru, Iubirea de patrie, 60.
12. „Imnul este această navă gata făcută în care se pot încărca bunuri şi călători, pe care apele o pot purta după voia lor. Rostul corăbiei este de a fi gata pentru marele drum, de-a fi durabilă şi încăpătoare aşa cum a fost prototipul ei. Când au venit puhoaiele potop şi-au fost ghemuite în ea toate vietăţile perechi, Noe nu a fost cârmuitor de corabie, ci constructor, aşa cum este şi Manole ctitor pe un pierdut temei regăsit” (Alexandru, Iubirea de patrie, 192).


BACK