Ianuarie 2019

Șocul ciocnirii românilor cu „civilizaţia” în Primul Război mondial

Motto: „Condeele cinstite tăcuse şi la Bucureşti. Mai rămăsese însă condeele întinate şi «mitteleuropene» care torturau conştiinţele româneşti cu cugetări şi interese nemţeşti” (Eugen Lovinescu, În cumpăna vremei, 1919).
„Acum, pentru întâia oară, puterile răului se ridică toate împreună, unite pentru a da asaltul” (Henri Bergson, decembrie 1914, Académie des Sciences Morales et Politiques).

Înainte de a fi Mare, România a fost Mică, din 1859, şi apoi Foarte Mică, din toamna lui 1916 până în primăvara lui 1918, când Basarabia s-a unit cu România.

Înfrângerile armatei române au forţat, încă din octombrie 1916, strămutarea în Moldova a mase de refugiaţi din Sudul ţării, intrat sub stăpânire germano-austriaco-maghiaro-turco-bulgară. Regele Ferdinand a devenit „regele Moldovei sărace şi pustiite”1. Dezastrul campaniei armatei române din toamna lui 1916 – provocat de lipsa de susţinere din partea aliaţilor, facilitat de carenţele logistice ale armatei române şi agravat de amatorismul tactic al multor generali de salon sau intendenţă, aflaţi la cârma armatei la debutul campaniei – a făcut ca, în noiembrie/decembrie 1916, după ocuparea Bucureştiului, la Iaşi să se strămute Curtea, Parlamentul şi Guvernul.

La Bucureşti încep cele „707 zile sub cultura pumnului german”, cum le numea istoricul şi diplomatul Virgiliu N. Drăghiceanu în jurnalul publicat mai întâi în Neamul românesc, al lui N. Iorga, în 1919, iar apoi în volum, la Cartea Românească în 1990. Întâlnirea dintre românii din sudul ţării şi ocupanţii germani, reprezentanţi ai „civilizaţiei” apusene, e una traumatică. În Franţa, Bergson nota că modul în care acţiona Germania în Primul Război Mondial era o expresie a unui fenomen modern al civilizaţiei pervertite de tehnologie. Dacă, în lumea pre-industrială, expansiunea era limitată pentru că nu putea fi decât teritorială, şi cât pământ puteai lua de la vecini?, secolul al XIX-lea inventase expansiunea industrială: „În adevăr, spiritul de cucerire, oricât ar căuta el să nu cunoască margini, atâta vreme cât nu e vorba de cât de a lua pământ de la vecini, el trebue să-şi mărginească ambiţiunile lui imediate [...] Chiar atunci când te chiamă Frideric sau Wilhelm, nu poţi anexa mai mult de cât o provincie sau două dintr-o dată. Te-ai slăbi pe tine însuţi luând mai mult. Dar închipuiţi-vă că aceeaşi nevoie de a cuceri, care nu cunoaşte margini, s-ar pune în serviciul formei aceleia noi de bogăţie. Ambiţiunea, care până atunci îşi înşiruia realizările pe o lungime nedefinită de timp, fiecare dintre ele neputându-i aduce decât o porţiune definită de spaţiu, se îndreaptă acum dintr-o dată către un obiectiv nelimitat, ca şi ea. În oricare parte a lumii, unde va şti că poate găsi materii prime pentru industria sa, puncte de oprire pentru corăbiile sale, concesiuni pentru oamenii săi de afaceri sau debuşeuri pentru produsele sale, îşi va lua singură şi de îndată drepturi [...] Din ziua [...] în care militarismul prusian, devenit militarismul german, îşi legă destinele de acelea ale industrialismului, războiul, pe lângă distrugerea puterii militare a inamicului, trebuie să ţintească şi la nimicirea industriei şi comerţului acestuia, a izvoarelor bogăţiei sale, a bogăţiei sale însăşi. Uzinele sale trebuiau distruse, pentru a suprima orice concurenţă; trebuie de asemenea, pentru a-l sărăci pentru totdeauna, şi a se îmbogăţi pe sine, să se pună biruri fără de sfîrşit asupra oraşelor, să se jefuiască şi să se dea foc pretutindeni” 2.

Drăghiceanu documentează jaful, spontan, la ocuparea ţării, şi apoi metodic, acoperit de decrete militare, după instaurarea autorităţilor germane la cârma jumătăţii de Românie rămasă sub administrarea lor. Lista obiectelor jefuite sistematic de germani e infinită şi cuprinde „tronuri ţărăneşti, velinţe, cufere preţioase, scurteici, scaune fantezii, pirostrii, cazane, plăpumi sărăcăcioase, portrete în ulei, plăpumi de atlas, peste care zac porci vii sau tăiaţi, găini, raţe, pianine, urmate de cirezi întregi de oi, vaci elveţiene, cai”. Pe străzi se fură ceasornicele şi se jefuiesc farmaciile. Se fură milioane de tone de cereale, păduri întregi, tăiate, se taie parcuri – din Bucureşti sau Piteşti –, se fură manuscrise slavone, odoarele din biserici, se jefuiesc muzeele, se distrug antichităţi romane cu toporul, se fură lâna de pe oi, tortul, cânepa, inul, ghindă, castane sălbatice, jir, sămânţă de pepene, dovleac, marmeladă, ulei, legume, zahăr, unt, lapte caii pentru a fi tăiaţi şi transformaţi în hrană.

Pia Alimăneştianu, sora lui Ionel şi a lui Vintilă Brătianu, rămasă în Bucureştiul ocupat de germani (şi a rămas pentru că Ionel şi Vintilă, care au plecat la Iaşi cu guvernul, au vrut să dea un semnal întregii ţări că nu fug din calea inamicului, că nu abandonează ţara), s-a opus cu mijloace specifice doamnelor din înalta societate administraţiei militare germane care căuta să submineze Biserica Ortodoxă Română înlocuindu-l pe Mitropolitul Primat, mult-încercatul Conon Arămescu-Donici, cu un mirean cu agendă anti-Ortodoxă: „Singurul fapt demn de a fi semnalat azi este internarea Mitropolitului în Mitropolie şi numirea ca director şi locţiitor al şefului Bisericii Ortodoxe a lui Marius Theodorian, catolic, care a condus toate campaniile de răsturnare a Mitropoliţilor, în anii din urmă”.3 Pia nu e singură şi, aliată cu alte doamne Ortodoxe, luptă pentru susţinerea Bisericii Ortodoxe Române şi zădărnicirea tentativelor ocupantului german de a pune mâna pe sufletul ţării: „Iată cum s-a sfârşit cu internarea Mitropolitului. Aflând cele întâmplate în ajun, Dna Didina Cantacuzino, cu Zoe Râmniceanu, conducătoarele Societăţii Ortodoxe, s-au dus la Mitropolie, unde un sergent român împiedica accesul la şeful Bisericii. Dânsele au intrat cu sila şi l-au găsit în lacrămi. Li s-a plâns că a fost sechestrat din ordinul dlui Marghiloman. L-au pus să jure că până se vor întoarce nu va iscăli nicio hârtie de renunţare şi au alergat la Marghiloman. Acesta avea la el, tocmai întrunit, comitetul Partidului Conservator. Neputându-l vedea, au chemat pe Grigore Cantacuzino, care făcea şi el parte din comitet. I s-a expus cazul, arătând la ce scandal va da loc. Ieşind şi dl Marghiloman, le-a lămurit că într-adevăr consimţise la numirea lui Marius Theodorian, partizan politic, crezând că era cu consimţământul Mitropolitului şi al arhiereilor. Gr. Cantacuzino i-a declarat atunci că dânsul nu admite această numire a unui renegat în capul Bisericii Ortodoxe, şi că trebuie neapărat destituit. Marghiloman le-a sfătuit să meargă să se înţeleagă cu Lupu Kostaki, care a părut mâhnit de amestecul în această afacere. Le-a spus totuşi că se va duce la Mitropolit şi-l va libera. Când s-au reîntors doamnele la Mitropolie, au constatat că-şi ţinuse fagăduiala, deoarece au găsit pe Mitropolit liberat. Le-a declarat însă că nu face slujba de Paşte decât la 2/15 aprilie, după dogmele religiei ortodoxe, care sunt categorice asupra acestui punct. Paştele nu poate cădea, ca cel catolic, odată cu cel evreiesc, şi ar fi excomunicat. Marius Theodorian, a doua zi, a fost gonit de la Mitropolie, aproape în bătăile preoţilor şi afurisit de Mitropolit. Poimâine, de Bobotează, ne-am înţeles între noi să-i facem manifestaţie Mitropolitului, mergând in corpore la slujba de la Mitropolie, la orele 9 şi jumătate. Şi pe urmă să defilăm în faţa lui, sărutându-i mâna”.4

Şi iată cum a decurs slujba de Bobotează din 6 ianuarie 1917: „Turna cu găleata când am sosit la Mitropolie. Serviciul începuse. Lume destulă, dar nu destule doamne cunoscute, aproape numai cele aduse de noi de la spital. Aveam însă impresia unei atmosfere româneşti, simpatice, de căldură sufletească, până în clipa când şi-au făcut intrarea solemnă autorităţile pământene – secretarii, generali, prefecţii, consiliul comunal – şi-am simţit că, odată cu ei, intră şi o suflare rece printre noi: colaboratorii vrăjmaşului. După slujbă, am trecut la Mitropolit, care ne-a ţinut o scurtă cuvântare, asigurându-ne de sosirea unor vremuri mai bune şi, asemuindu-se cu Veniamin Costachi, susţinu că nu se va da în lături de la nimic spre a păstra nevătămată Biserica Ortodoxă. Mă întreb dacă în clipa când s-a întors către Lupu Kostaki şi i-a amintit că-i fusese strămoş, nu făcea vreo aluzie sângeroasă”.5

În faţa inimaginabilelor abuzuri împotriva Ortodoxiei ale civilizatei armate de ocupaţie germane, boieroaicele şi maicile vibrează la unison. Astfel pe 21 aprilie 1917, Pia Alimăneştianu notează în jurnal: „Se rechiziţionează din biserici clopotele şi argintul de pe icoane. Se spune că, în urma protestării mitropolitului, au fost redate azi unele, dar multe nu. Ca fulgerul s-a răspândit ştirea în ţară a acestui sacrilegiu şi dând loc unei indignări generale”. Pe 30 aprilie, revine: „Clopotele vor fi ridicate. Cuvintele de mai jos vor descrie, mai bine ca orice, jalea ce lasă în urmă ridicarea lor: ‚Azi-dimineaţă, plecând la plimbare, am găsit pe stareţă plângând pe bancă, sub clopotniţă; preoţii erau sus la clopotele de pe care copiau inscripţiile şi notele ce emiteau. M-am suit şi eu la ei. Când ne-am coborât, s-au dus cu toţii în biserică să copieze inscripţiile de pe icoane. Biata stareţă se închina la fiecare, o săruta cu foc, făcea cruce şi le mângâia. «Te cunosc de când eram uite aşa de mititică, m-ai văzut crescând şi vor să te ia». Plângea şi le săruta, apoi se închina: «Doamne, trăzneşte-i, doboară-i!». Şi, înfuriindu-se, îi blestema. Pe urmă trecea la alta şi iar începea, invocând la fiecare şi pe bătrâna stareţă, care o crescuse, şi pe donatori. Era foarte atingătoare, mi s-a părut chiar impunătoare în vanitatea şi umilinţa ei, care era plină de iubire şi de respect pentru mănăstire. Căutând s-o mângâi, spunându-i că tot germanii îi vor plăti în curând altele noi, dar dânsa cu mult simţământ: – Noi, mamă, noi, dar n-o să mai fie acestea vechi, cu care am trăit şi am îmbătrânit şi noi şi părinţii noştri, care ne-au sunat şi de bine şi de rău. Pe acestea le vor face ghiulele, să tragă tot în noi’”.6

Durerea şi patriotismul ţăranilor, ca şi al boierilor, îmbracă forme ritualice: „17 octombrie 1917. Ieri a sosit un ţăran din Răteşti, vechi servitor la curte. Purta barbă mare şi păr lung ca niciodată. Abia l-am recunoscut şi, când l-a întrebat unul dintre servitori, în bătaie de joc, ‚Nu te tunzi, moş Drăghici?’, dânsul i-a răspuns răzvrătit: ‚Cum să mă tund, când biata ţară geme? Când îţi moare un copil, şi eu am doi pe front, porţi o fâşie neagră la braţ; dar când ţi s-a strâns ţara de gât, cum să-mi tund părul? Nu-l tund până nu o voi vedea iar cum a fost mai înainte’”.7

Abia instaurarea comunismului, treizeci de ani mai târziu, va şterge amintirea acestei epoci.

Note:
1. Eugen Lovinescu, În cumpăna vremei. Note de războiu (Bucureşti: Socec, 1919), 57.
2. H. Bergson, Spiritul german, trad. N. G. Eremie (Brăila: Typo-Lithografia Leonida G. Kostomyris, 1916), 8-9, 12.
3. Pia Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918) (Bucureşti: Corint, 2017), 43.
4. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 44-45.
5. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 46.
6. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 91, 83-84.
7. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 129-130.


BACK