Februarie 2019

ROMÂNII BASARABENI FAȚĂ CU PATRIOTISMUL CIVIC

Cu mijloacele de azi, cu acces la arhive, ale căror fonduri documentare le-a bătut temeinic, și cu o concentrare mai mare pe interacțiunea istoriei sociale cu istoria culturală decât cea a istoricilor (literari) mai vechi, precum Ștefan Ciobanu, Nicolae Enciu ne prezintă un portret al Basarabiei în 1918, „în pragul modernității”1 și urmărește destinul provinciei românești în perioada interbelică, între 1918-19402. Basarabia descrisă de Enciu sub stăpânire rusească nu e chiar tabula rasa a unei anumite propagande antirusești tradiționale în România, dar Enciu accentuează clar punctele de presiune pusă de Rusia țaristă asupra românilor și românității din Basarabia. Lumea despre care scrie Enciu e una rurală, a țărănimii și boierimii românești din Basarabia rupte, la 1812, din cuprinsul Moldovei și forțate apoi să aleagă între rusificare și analfabetism. Această lume rurală nu e însă, în nicun caz, inertă, așa cum ni se spune mereu că erau sau ar trebui să fie „masele rurale”. Și nu e nici lipsită de conștiință națională, neașteptând ascensiunea burgheziei – extrem de puțină în Moldova acelui timp – sau vreuna dintre numeroasele Revoluții Franceze pentru a dezvolta o conștiință națională. Conform Istoriei Moldovei tipărite la Iași în 1857 de Manolache Drăghici, moldovenii au așteptat din mai, când s-a încheiat tratatul dintre ruși și otomani care consfințea raptul Basarabiei, până în toamnă, pentru a-și da seama că ocupația e definitivă. Obișnuiți cu trecerea trupelor în toate direcțiile și cu ocupații frecvente dar de relativ scurtă durată, moldovenii din dreapta și din stânga Prutului au realizat abia în momentul în care a început să fie trasat noul hotar că jumătate din Moldova a trecut de-a binelea sub stăpânire străină:

„Locuitorii moldoveni multă vreme au țănut pacea încheiată la București ca nestatornică, așteptând dintr-o zi până în alta înapoierea pământului luat de cătră ruși și întregirea hotarului țării lor, precum au fost mai dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănea [...] Ceasurile acele au fost de plângeri, un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, cu turmele de oi, încinseră toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând și viind de prin sate și de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinți, de la frați și de la rudenii cu care crescuse și viețuise dimpreună până în vremea aceea când să dispărță unii de alții pentru totdeauna. Poate că nu știea nici zilele lor, nici supt ce regulă de stăpânire intra acei din Basarabia și mai ales poporul cel prost”3. Avem aici expresia cea mai directă a modului în care conștiința națională se naște din conștiința de neam și de moșie, națiunea fiind ceea ce face posibilă conviețuirea cu cei de un neam pe propria moșie, iar stăpânirea străină fiind ceea ce pune piedici acestei continuități etnice, georafice și istorice. De fapt, încă din 1812, zeci de mii de țărani au trecutul Prutul din Basarabia spre Moldova, spre uimirea oficialilor țariști care constatau, precum generaul rus Kiselev, că „locuitorii fugeau din Basarabia preferând ocârmuirea turcească, grea pentru ei, celei a noastre”4. Pentru a opri acest exod, autoritățile rusești au fost nevoite să-l pună pe ardeleanul Gavriil Bănulescu-Bodoni, cel pe care îl înscăunaseră mitropolitul nou înființatei mitropolii a Basarabiei, să emită o pastorală prin care îi ruga pe români să nu creadă zvonurile conform cărora în Basarabia va fi introdusă iobăgia și care promitea că „din înalta împărătească milostivire, aveți ocârmuirea din nația voastră și în limba voastră”. Aceste manevre propagandistice au fost completate cu lansarea zvonului conform căruia în Moldova ar fi izbucnit ciuma și cu instituirea carantinei pe Prut pentru a bloca trecerea râului.5

După cum subliniază Enciu, teritoriul răpit de Rusia era cam de trei ori mai mare decât Alsacia și Lorena și mai mare decât teritoriul Danemarcei, Elveției, Olandei sau Belgiei. Cu 17 târguri și 685 de sate, cu o populație de circa 400-500000 de oameni, Basarabia era cu 7400 de km pătrați mai mare decât partea de Moldovă rămasă sub oblăduirea domnului de la Iași și, după cum protesta nobilimea moldovenească în octombrie 1812, contituia „cea mai bună parte”, „sufletul”, „comoara țării”, „tot câmpul hrănitor și inima Moldovei”, fiindcă din Basarabia se exportau anual la Istanbul 15000 de tauri, 13000 de vaci, 5000 de cai (față de 5000 de tauri și 5000 de vaci din Moldova de la vest de Prut), 140000 (din totalul de 300000) de ocale de unt și 120000 (din totalul de 200000) de măsuri de grâu.6

Basarabia a fost primul teritoriu european locuit de Ortodocși pe care Rusia l-a smuls Otomanilor, astfel încât el trebuia să dovedească popoarelor creștine din Balcani diferența dintre jugul otoman și „gradul de fericire ce i-ar aștepta, dacă ar fi adumbriți de aripile vulturului cu două capete”, după cum scria Leon Casso. Țarul Alexandru I va mărturisi că își dorește ca această țară „să pară în ochii locuitorilor din țările vecine ca un loc de odihnă sufletească și de bunăstare”7. Pentru a întări tratamentul special al acestei provincii, guvernul Rusiei admite „cârmuirea deosebită” a Basarabiei prin adoptarea la 1818, a „Așezământului regiunii înființate Basarabia”, un fel de „regulament organic” avant la lettre care prevedea menținerea vechilor legi și obiceiuri moldovenești, adică a cutumei juridice, „precum și întrebuințarea limbii moldovenești pe temeiul și spre întărirea dreptăților [...] și a legiuirilor locului, acele cu multă milostivire lăsate pentru deapururea Oblastiei Basarabiei”8. Veșnicia cu pricina a durat zece ani, țarul Alexandru I murind în 1825, iar țarul Nicolae I (1825-1855) abrogând „Așezământul” și înlocuindu- l cu „Regulamentul” lui Voronțov, care prevedea că Basarabia va fi cârmuită nu după nevoile țării, ci după legile rusești, puse în aplicare de cinovnici ruși aduși în Basarabia din toate colțurile împărăției pentru a înlocui pământenii în tot aparatul administrativ și de justiție. Odată cu legile și dregătorii, și limba română a fost înlocuită cu limba rusă ca limbă oficială a țării. Procesul va fi completat în 1871 când, din „oblastie”, Basarabia devine simplă „gubernie” a Rusiei, măsură care a însemnat totala înlocuire a legiuirilor pământene cu legile rusești și dispariția limbii române din școli, biserică și viața publică.9

Enciu scoate la lumină foarte bine caracterul multinațional al stăpânirii țariste în Basarabia, politica de colonizare a guvernului de la St Petersburg utilizând nu doar ruși, ci și populație europeană sau asiatică, pentru a slăbi elementul românesc din Basarabia. Ceea ce nu se menționează în lucrările dedicate istoriei Rusiei la noi e că patriotismul civic sovietic – care a îmbrăcat forme violent antirusești în anii ‘20 – a fost precedat de un patriotism civic țarist, în care apartenența națională nu ținea neapărat de conștiința unor origini etnice comune, a unor strămoși comuni, ci de aderarea la ordinea constituțională dată, adică la țarism, la societatea structurată de Condica/Tabelul rangurilor și la o Ortodoxie care, reprezentată de o biserică devenită odată cu Petru I un fel de departament al statului condus de un laic, era mai mult un fel de gardian al ideologiei oficiale de stat decât o instituție divino-umană mărturisitoare a lui Hristos. Așa-zisa anarhie stărețească, de care a beneficiat atât de mult Moldova și mănăstirile ascunse în munții ei, adică Ortodoxia duhovnicească, a fost descurajată în favoarea unei Ortodoxii protestantizate și reduse la rolul de instituție inchizitorială, ocupată cu cenzura cărților și a moravurilor și cu proptirea statului bine orânduit din punct de vedere politico-administrativ. Ca atare, indiferent de originea etnică, trecerea la Ortodoxie aducea după sine asimilarea imigranților sau a celor din teritoriile ocupate în rândul „rușilor”. Românii Ortodocși din Basarabia nu au beneficiat însă de acest tratament și au fost în schimb supuși deznaționalizării și prin intermediul valurilor de imigranți aduși de stăpânire din toate colțurile lumii:

„Urmărind un dublu obiectiv – necesitatea repopulării localităților pustiite de operațiunile militare, pe de o parte, dar și deznaționalizarea noii provincii prin rusificarea populației băștinașe, pe de altă parte –, guvernele Rusiei țariste vor recurge în scurt timp la o masivă colonizare a Basarabiei cu populație alogenă, adusă din diverse regiuni ale Turciei, Poloniei, Germaniei, Elveției, unde aceasta era persecutată și ducea o viață de mizerie”10. Acești coloniști sau „minoritari venetici”, cum îi numește un raport al autorităților române din 1918, „nu aveau cu moldovenii, autohtoni, afară de regimul țarist, nimic comun, nici ca limbă, nici ca origine, nici ca cultură, nici ca obiceiuri, nici ca tradițiuni, nici ca mentalitate, nici ca asporațiuni și unii din ei – catolici, protestanți etc. –, nici ca religie”11.

Contactul cu tirania patriotismului civic a fost vătămător pentru țăranii români din Basarabia, reduși la stadiul de iloți ai proto-globalizării coloniale:

„Respectivii colonişti s-au bucurat de întregul concurs al administraţiei ţariste, oferindu-li-se suprafeţe suficiente de pământ (câte 60 de desetine de fiecare cap de familie) şi acordându-li-se o serie întreagă de privilegii şi scutiri considerabile privind serviciul militar şi diversele impozite directe către stat”12. În plus, „moldovenii basarabeni autohtoni au fost nevoiţi să dea concursul lor atât prin munca lor, cât și cu cheltuiala lor” la așezarea acestor coloniști pe noile lor pământuri. Astfel, istoricul rus A. Nacco scrie că, în 1814 „s-au strămutat din herţogatul Varşoviei 1443 de familii de colonişti [germani], care şi-au întemeiat în câmpiile [Bugeacului] şapte colonii [...]. Materialul necesar pentru construirea caselor coloniştilor a fost transportat din pădurea Orheiului de către locuitorii basarabeni, care au luat parte atât la construirea însăşi a caselor, cât şi la întreţinerea, pe cont propriu, a acestor noi colonişti”.13

Filip F. Vighel, guvernator al Basarabiei în anii 1823-1826, descrie și el modul în care s-au așezat elvețienii în sudul Basarabiei: „Se pare că în apropiere, la o parte, se aflau două colonii franco- elveţiene: Şaba şi Draculea. Locuitori ai acesteia din urmă fuseseră moldovenii, care aveau aici case, livezi şi chiar biserică ortodoxă, făcută cu cheltuiala lor. Inzov [guvernator al Basarabiei în perioada 1820- 1823] aşa de mult s-a bucurat de elveţieni, care nu vroiau să vină decât cu condiţia să găsească totul gata, încât a alungat pe vechii locuitori, dându-le loc în altă parte, iar averea lor imobilă a pus-o la dispoziţia veneticilor – prişeliţev – şi chiar biserica a transformat-o în protestantă”. Vighel conchide exclamând că „e de necrezut câte nedreptăţi îşi permit uneori superiorii în posturi îndepărtate”.14

Guvernatorul I.N. Inzov va nutri și coloniști bulgari în Basarabia, „oferindu-le un total de 450 000 de desetine de pământ, scutindu-i de serviciul militar pentru o perioadă îndelungată de timp, precum şi de impozitele directe către stat. Aceste drepturi şi privilegii vor fi confirmate prin ucazul imperial din 29 decembrie 1819 şi, mai ales, prin actul special din 12 martie 1820, fapt pentru care coloniştii bulgari îi vor ridica lui I. N. Inzov o statuie în localitatea Bolgrad. Pe parcursul secolului al XlX-lea, în Basarabia vor fi întemeiate 83 de colonii bulgăreşti cu o populaţie totală de peste 120 000 de suflete”.15

Ca urmare a acestor eforturi colonizatoare, populația Basarabiei a explodat, populația ajungând, de la circa 400 000 de mii în 1812, la 2 657 000 de locuitori. Pe lângă imigranții stabiliți în orașe, cercetătorul rus K. Arseniev menționa că cea mai spectaculoasă creștere a populației s-a înregistrat în guberniile predominant agrare din „cauza numărului enorm de imigranți, care se strămută aici anual din guberniile populate și cu lipsă de pământ”16. În încercarea de a crea o structură multinațională a populației basarabene, populație care astfel ar fi fost ferită de naționalismul centrifug și ar fi cedat unui patriotism civic centripet, Basarabia a fost colonizată în secolul în care s-a aflat sub stăpânire țaristă cu, printre altele, 27 de sate cu populație germană, 1 sat de elvețieni, 30 de sate bulgărești, 11 sate rusești și căzăcești, 2 sate de țigani și 16 sate de evrei. În total, adăugând și alte minorități imigrante, cu 124 de sate, adică cu ½ din „numărul târgurilor și satelor mari din Basarabia”17.

În același timp, românii basarabeni erau stimulați să părăsească pământul natal, unde se îngrămădeau toți veneticii, pentru a căpăta pământ în regiunile nepopulate ale Siberiei, Caucazului, Amurului și Turkestanului (unde vor fi deportați țăranii basarabeni și sub Stalin): „Așadar dacă până la Primul Război Mondial pentru găgăuzi, bulgari, germani şi alte etnii s-a promovat o politică de colonizare a Basarabiei, pentru moldoveni s-a promovat una de deznaţionalizare prin emigrări forţate. Propaganda făcută printre ţăranii basarabeni de a se strămuta în regiunile nepopulate ale Siberiei, Caucazului, Amurului, Turkestanul etc i-a determinat pe mulţi dintre ei să se îndrepte spre ‘ţara făgăduinţei’, aceștia pierind cu miile de-a lungul lunilor de călătorie spre mizerie, până la coastele Oceanului Pacific. O misiune militară română avea să găsească, în timpul Primului Război Mondial, Ia Vladivostok, circa 30 000 de agricultori basarabeni care doreau să revină în locurile natale”. În 1908, N. N. Durnovo scria următoarele: „În curgerea unui secol, mii şi mii de hectare de pământ s-au dat rușilor, bulgarilor şi coloniştilor germani cu singurul scop – de a sili pe moldoveni, autohtoni în această ţară, de a părăsi pământul lor de baştină. Şi chiar în anul 1908 sunt pornite în Siberia 885 de familii moldoveneşti pentru a coloniza acolo pământurile îngheţate din această parte a Imperiului Rusesc”. După cum punctează Enciu, „faptul că prin colonizarea Basarabiei a fost urmărit un scop expres de rusificare a acesteia a fost conştientizat de majoritatea absolută a populației care, în cadrul manifestărilor pentru unire din anii 1917-1918, prin numeroasele memorii şi moţiuni adoptate, a insistat ca ‘colonizarea pământurilor basarabene prin colonişti străini, din alte ţări, să se oprească’”18.

Acest efort colonizator masiv a avut ca rezultat alterarea aspectului etnografic al Basarabiei, mai ales în orașe și târguri. În zonele rurale din treimile de nord și de centru ale Basarabiei, populația a rămas preponderent românească. Recensământul din 1897 ne arată că, după aproape un secol de colonizări, românii alcătuiau încă, în mod oficial, adică trăgând de cifre în jos, 47,58% din populația Basarabiei, cu 14,7% din populația urbană și 53,55% din populația satelor19. După cum scria Petre Cazacu, „de la barierele târgurilor începea marea nesfârșită de sate moldovenești, care, parcă anume pentru a-și manifesta mai pronunțat deosebire și izolarea statornică de stăpânirea imperială, nu aveau nici drumurile acătării”20. Această izolare în ceea ce Sadoveanu va numi, scriind despre satele Moldovei, „noroaiele dacice” care ne-au salvat de invaziile imperiale, va ajuta la menținerea caracterului național. Viceguverrnatorul rus F. Vighel nota că „în mijlocul robiei, ei [țăranii basarabeni] au păstrat o extraordinară curățenie de moravuri, neatingându-i exemplele rele; eu nu cunosc tâlhăria și nu sunt bețivi, credința conjugală și virginitatea fetelor se consideră ca virtuți obișnuite, n-a fost niciun caz ca țăranul să vândă cinstea femeii sau fetei sale”21.

Enciu subliniază foarte bine faptul că toată această colonizare distructivă etnic – prin afluxul de imigranți – și cultural – prin refuzul de a crea un sistem de școlarizare în limba română – s-a făcut în numele „civilizării” poporului român, al „europenizării” lui, autoritățile țariste proclamând că, „prin unirea cu Rusia”, Basarabia pătrunsese „în spațiul culturii europene”, „perfecționându-se în domeniul cugetării și spiritului” și „înaintând cu pași rapizi pe calea civilizației”22. În realitate, în recensământul din 1897 (primul recensământ oficial al populației din Basarabia), românii sunt pe penultimul loc la știința de carte, cu doar 10,5% din bărbați și 1,7% din femei. Mai rău decât românii stăteau doar țiganii (cu 0,9% la ambele sexe), iar mai bine decât românii se găseau velico-, malo-, și bielo- rușii (cu 39,9%, 15,3%, respectiv 42,3% la bărbați și 21,1%, 3,1% și 3,1% la femei), polonezii (55,6% și 52,9%), bulgarii (31,4% și 6,4%), germanii (63,5% și 62,9%), evreii (49,6% și 24,1%) și turcii (21,1% și 2,4%).

Această populație rurală, țărănimea română din Basarabia, era exploatată și de populația urbană, de negustorii și speculanții satelor, și de o „boierime de viță nouă”, de o aristocrație sau „elită” de recentă extracție imigraționistă, care avea tot interesul să se investească în identitatea civică „basarabeană” pentru a-și „crea și întări situația” și pentru „a primi subvenții de la stăpânirea rusă pentru a întări în Basarabia spiritul rus”, după cum scrie un document din fondul Pantelimon Halippa citat de Enciu, care menționează și opoziția unor deputați din Duma precum Purișkevici, Crupenski și Crușevan față de introducerea limbii române în școlile și bisericile din Basarabia.

Note:
1. Nicolae Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului spulberat de istorie: Basarabia în pragul modernității (Chișinău: Arc, 2018).
2. Nicolae Enciu, Populația rurală a Basarabiei în anii 1918-1940 (Chișinău: Epigraf, 2002). Vezi și Nicolae Enciu, În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice (București-Brăila: Editura Academiei Române - Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2018).
3. Citat în Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 29.
4. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 35.
5. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 35.
6. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 30-31.
7. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 33.
8. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 33.
9. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 34-35.
10. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 35-36.
11. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 36.
12. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 36.
13. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 36.
14. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 37.
15. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 37.
16. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 81.
17. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 95-96.
18. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 98.
19. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 82.
20. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 42.
21. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 39.
22. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 45.
23. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 89.


BACK