Aprilie 2019

„O SCÂNTEIE-N ALERGARE”:
ALEXANDRU VLAHUŢĂ,
OMUL-VERIGĂ-DE-LEGĂTURĂ
AL ISTORIEI LITERARE ROMÂNEŞTI


Din 1894-95 şi 1906-7, în ultima decadă a secolului al XIX-lea Vlahuţă se retrage din lupta politică pasibilă de expresii stradale pe alineamentele unui război cultural în cadrul căruia se apucă de clădit reviste. De la Vieaţa (1893- 1896), prin Semănătorul (pe care Vlahuţă o conduce de la înfiinţare, 2 decembrie 1901, la 29 decembrie 1902), la publicaţia săptămânală Scriitori români – iniţiată în 1916 la Alcalay şi întreruptă din pricina războiului, dar în cadrul căreia au apucat să apară volume de, în ordine, Delavrancea, I.Al. Brătescu-Voineşti, Nicu Gane, N. Iorga, G. Coşbuc, C. Dobrogeanu-Gherea, Octavian Goga, I.L. Caragiale, Ion Gorun, A. Vlahuţă (toţi aceştia în prima serie), apoi Eminescu, Constanţa Hodoş, M. Sadoveanu, D.D. Pătrăşcanu, Jean Bart, I. Paul, Emil Gârleanu, I.A. Bassarabescu, G. Topîrceanu, Vasile Alecsandri –, la ziarul Dacia şi, în fine, la revista lunară Lamura, cărora le-a dedicat ultimii săi ani de viaţă (1918- 1919), Vlahuţă a trasat, în cultura română, o linie naţională pe care a ştiut să o ilustreze cu patriarhală înţelepciune şi cu un echilibru alimentat şi de conectarea la cultura şi la istoria universale. Vlahuţă scria competent şi despre ţăranul român, şi despre problema birocraţiei şi a statului modern, traducea poeziile italiene ale Adei Negri despre viaţa proletară, comenta cu fină intuiţie şi pricepere cultura japoneză, pe Tolstoi sau pictura bunului său prieten Nicolae Grigorescu. Rolul lui Vlahuţă în istoria culturii române ar fi trebuit să capete o recunoaştere din ce în ce mai mare pentru că, aşa cum a scris Gala Galaction într-o carte care a ieşit de sub tipar în martie 1944 şi care nu a mai fost retipărită în deceniile care au urmat „eliberării” din august 1944, el a fost cel care a aşezat temeliile conceptuale şi instituţionale ale naţionalismului românesc modern: „Rechemând amintirile noastre despre Vlahuţă, trebue să subliniem un fapt de stăruitoare însemnătate. El este adevăratul iniţiator al literaturii neaoşe româneşti, izvorîtoare în jghiaburile naţionale, de vreo patruzeci de ani încoace. Uităm de obicei că Vlahuţă s’a despărţit, cu multe dureri, de şcoala lui Dobrogeanu-Gherea şi de curentul patronat de acest pontif al literaturii generoase universale, ca să pornească pe nesimţite într’o direcţie ajunsă mai târziu direcţia sămănătoristă. Au fost alte nume şi alte energii cari au impus şi au făcut faima şi puterea acestei direcţii, dar ţin bine aminte că revista Sămănătorul, cu tot programul ei, este fondaţia lui Alexandru Vlahuţă. Încet şi fără multă publicitate, Alexandru Vlahuţă a pornit într’un car cu coviltir şi făcut o mişcată descriere a munţilor, a plaiurilor, a podgoriilor şi a mânăstrilor noastre. La fel, ne-a interpretat aceleaşi privelişti, aceleaşi pajişti şi muncele, aceleaşi drumuri ale ţării, aceleaşi turme şi aceleaşi juguri de boi – de data aceasta adunate, în pictură, de geniul lui Grigorescu... Ne-a învăţat să privim şi să iubim peisagiul nostru românesc, s’a făcut dascălul multora din noi – scriitori, pictori, arhitecţi... – cu stăruinţa lui caldă, cu lecţiile lui scrise şi nescrise asupra pământului, asupra poporului şi asupra dragostei de tradiţia românească. Citind opera de ziarist a lui Eminescu, mulţi îl găsesc profet şi iniţiator al unora dintre doctrinele şi directivele de azi. Este adevărat. Dar – vom vedea cu vremea — începătorul lucrului aevea a fost Alexandru Vlahuţă”.1

Vlahuţă a început odată cu Vieaţa, în 1893, adică la 35 de ani, la vârsta când Eminescu se zbătea deja în ghearele doctorilor şi gardienilor din ospicii, să întemeieze publicaţii, adică vehicule şi fortăreţe ale ideilor lui naţionale. Eminescu nu a mai apucat acest lucru. Dar Eminescu şi Vlahuţă au în comun cultul prieteniei, şi chiar un prieten, pe Caragiale, care poate că a fost un mai bun prieten al lui Vlahuţă decât a fost al lui Eminescu. Eminescu şi-a luat de mână prietenii talentaţi, precum Creangă, şi i-a dus la Junimea pentru a fi publicaţi în Convorbiri literare. Vlahuţă a adunat în jurul revistelor sale o pleiadă de tineri talentatţi pe care i-a publicat şi susţinut profesional, după cum ne mărturiseşte Corneliu Moldovanu, de exemplu. Şt. O. Iosif apare în paginile Vieţii lui Vlahuţă, dar şi în Semănătorul, câţiva ani mai târziu. Pleiada de scriitori publicaţi de Vlahuţă la Semănătorul e recuperată şi în săptămânala publicaţie Scriitori Români, şi în Dacia – unde apar şi poezii de Aron Cotruş şi Vasile Voiculescu şi unde apare cronica lui Nichifor Crainic la primul volum de versuri al lui Lucian Blaga, cronică scrisă, după cum povesteşte chiar Crainic, la îndemnul lui Vlahuţă, care l-a apreciat instantaneu pe poetul din Lancrăm –, şi în Lamura, de unde mulţi vor merge mai departe la Gândirea.

Vlahuţă a fost unul dintre primii „directori de conştiinţă” ai României moderne, el activând ca atare exact în momentul în care înflorirea presei şi a pieţei literare permitea apariţia unor astfel de autorităţi, după cum remarca el însuşi în articolele „Autori şi editori” şi „A doua aniversare”. Aceste articole optimiste în privinţa atmosferei culturale româneşti au fost publicate, în Vieaţa, într-o perioadă în care Vlahuţă era surprins şi încurajat de succesul de public al romanului Dan şi plănuia transformarea săptămânalului Vieaţa în cotidian, vis pe care şi-l va vedea împlinit abia cu apariţia Daciei, aproape douăzeci şi cinci de ani mai târziu. Vrednic de semnalat e faptul că Vlahuţă a fost un director de conştiinţă apreciat unanim pentru onestitatea lui. De la dreapta, la stânga, de la conservatori, la iconoclaştii de la Furnica2 şi la altminteri cârcotaşul Duiliu Zamfirescu3, Vlahuţă e văzut ca marele om onest al republicii literare din România. Leca Morariu aude de la Coşbuc cât de onest e Vlahuţă, spre deosebire de Goga, pe cale, considera Coşbuc, de a-şi rata vocaţia poetică din cauza afacerismului4. La 9 august 1919, Leca Morariu îl vizitează pe Vlahuţă împreună cu Gh. Mugur. Impresia pe care i-o face lui Morariu modestia lui Vlahuţă e de neşters: „La ruina casei lui Grigorescu stăm. În căsuţa din dos – Vlahuţă. E acasă. Să poftim. Pereţi albi, de curând văruiţi. Duşamele albe de brad ce miroasă a răşină. Simplicitate clasică, curată, cinstită. Iată-l. Modest, simplu. Mustaţa coborâtă în jos a nepretenţie. Ochii cu multe încreţituri de trudă, oboseală, resemnare. Ba şi puţin inflamaţi, parecă. Îşi şterge de câteva ori lacrimele cu batista. Şi ghetele – scrijelite, crăpate, neşterse – mărturie a modestiei lui...”5

E adevărat că au existat şi unii contestatari, precum D. Anghel care, în perioada lui tulbure, de sfârşit, îl ataca şi pe Vlahuţă laolaltă cu alţi mari scriitori ai epocii pe care îi considera „fosile”. Astfel, la un banchet dat de Constantin C. Arion, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii în Guvernul lui Petre P. Carp, Anghel „a avut regretabilul curaj să cadă în recidivă. Poetul Radu D. Rosetti închinând pentru pleiada marilor scriitori contimporani Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea, Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, şi pentru toţi premergătorii cari au şlefuit limba de care se slujesc azi literaţii, şi au desţelenit ogoare, şi au deschis noui drumuri, – domnul Anghel s’a ridicat îndată şi a comis necuviinţa de a pomeni de «fosile», de arheologie», şi alte îndrăzneli d’astea, pe cari de altfel ministrul instrucţiunei s’a grăbit să le «urechieze» cu subtila-i ironie”.6 De altminteri, Anghel nu putea pretinde că relaţiile lui Vlahuţă cu Academia Română ar fi fost dintre cele mai cordiale, în 1893 poetul refuzând în mod public să devină membru corespondent al Academiei, iar Academia refuzând să-i premieze volumele de versuri sau de proză în anii 1887 (Nuvele), 1888 (Poezii), 1897 (În vâltoare), 1905 (Poezii), 1909 (Din trecutul nostru)7 şi 1913 (Pictorul N.I. Grigorescu). Doar Clipe de linişte, în 1900, Romînia pitorească, în 1902, şi Poezii 1880-1915, în 1919, au luat premii ale Academiei. Dacă premiul din 1919, unde raportor a fost Iacob Negruzzi, răsplătea un clasic în viaţă, încă, iar cel pentru Romînia pitorească încununa una dintre cele mai reuşite cărţi de propagandă naţională şi dinastică scrise ca urmare a unei comenzi „de sus”, premiul pentru Clipe de linişte e rezultatul eforturilor lui Anton Naum, care, ca raportor, a recomandat cartea pentru premiere8, dar mai ales ale lui A.D. Xenopol, Spiru Haret şi I. Kalinderu, care au susţinut cu fervoare premierea lui Vlahuţă împotriva contracandidatului său, G.O. Gârbea, al cărui poem dramatic, Iov, prelucrat după Biblie, era susţinut de Gr. Tocilescu, N. Quintescu şi Iacob Negruzzi. Negruzzi şi Tocilescu argumentează că Gârbea a lucrat 23 de ani la traducerea lui, ceea ce, apreciază Negruzzi, reprezintă un „sbor poetic însemnat”, că, deşi sărac, a tipărit-o în condiţii grafice foarte bune pe cheltuiala sa, şi că deci trebuie susţinut prin premiere, mai ales că volumul lui Vlahuţă nu e dintre cele mai bune ale lui. Kalinderu şi Haret susţin în schimb că Vlahuţă trebuie premiat pentru întreaga sa operă pentru că, atunci când a candidat cu opere mai bune, nu i s-a acordat premiul din pricină de „împrejurări”. Xenopol îşi face cât se poate de clar dispreţul faţă de lucrarea lui Gârbea, notând că e tradusă la a şaptea mână, că are un conţinut imoral, „cârtitor” la adresa lui Dumnezeu, şi conchide punând în discuţie discernământul academicienilor:

„Lucrarea este o traducere, dar nu după original, ci după traduceri de a patra mână, căci din ebraică a fost tradusă în grecesce, apoi în nemţesce sau franţuzesce şi după acestea în românesce. Versurile sunt bine fäcute, dar ele nu sunt suficiente pentru ca lucrarea să fie premiată. Scrierea aceasta s’a presentat şi anul trecut la premiu şi a fost respinsă; acum se presintă din nou, sub cuvînt cä a schimbat câte-va vorbe. Este cu neputinţă a se premia o ase- menea lucrare şi a se lăsa nepremiaţi scriitori ori- ginali şi de merit cum este Vlahuţă”.9

Naţionalist, conservator, dar plin de compasiune faţă de cei mici şi ridicându-şi glasul fără frică în apărarea lor, ocrotitor părintesc al debutanţilor, cărora le dă nu doar sfaturi, loc în paginile publicaţiilor sale, scrisori de introducere care îi ajută să mănânce o pâine, ci şi vin vechi şi bun de Cotnari (după cum povesteşte D. Nanu în evocarea sa), Vlahuţă devine, la scara literaturii noastre, un părinte al naţiunii frust, puritan ca înveşmântare, dar estet pe dinăuntru, scriind despre poezia japoneză înconjurat de scoarţe ţărăneşti şi de tablourile prietenului său Grigorescu, dar şi de ale altor pictori, contingentul pictorilor şi sculptorilor de la înmormântarea sa fiind cel mai semnificativ, după cel al scriitorilor, şi cuprinzând multe din numele mari ale epocii: G. Pătraşcu, Jean Steriade, Kimon Loghi, Filip Marin, Iser, Teodorescu Sion, Ion Dimitriu Bârlad, Alexandru Satmary.

Note:

1. Gala Galaction, Vlahuţă, Bucureşti: Vremea, 1944, 57-59.
2. Tarascon/Ranetti se revolta în Furnica împotriva faptului că în presa maghiară, apăruse un interviu al Reginei Elisabeta acordat ziaristei maghiare Vilma Balogh în care regina, invitată de Balogh să numească pe cel mai mare poet al României, afirma: „– Cel mai mare poet român e Octavian Goga a cărui poezie se înrudeşte cu aceea a poetului ungur Petöfi. Îmi plac şi o parte din scrierile lui Coşbuc. Poete interesante sunt Matilda Poni şi Constanţa Hodoş”. Ranetti comentează: „Aşa cică ar fi grăit Carmen Silva. Fără să fim autorizaţi de mareşalul Palatului, dăm cea mai categorică desminţire gazetei ungureşti. Pentru că:
1) Este cu neputinţă ca M. Sa. Regina să fi mărginit numai la aceste patru persoane, câte două de fiecare sex, numeroasa pleiadă a literaţilor contimporani din România;
2) Este neadmisibil ca să se atribuie Carmen Sylvei ignoranţa de-a taxa pe d-na Constanţa Hodoş drept o poetă interesantă, pe când toţi ştim că această scriitoare n’a rimat în viaţa d-sale două versuri, şi că este o interesantă nuvelistă şi autoare dramatică; 3) Este de necrezut ca Regina României să fi afirmat că cel mai mare poet Român e d. Goga, adăogând şi o mică menţiune onorabilă (desonorabilă, mai bine zis!) pentru d. Coşbuc. Căci nu e admisibil ca Regina să ignoreze existenţa unui Alexandru Vlahuţă, unui Duiliu Zamfirescu, şi atâtor alţi fruntaşi ai poeziei româneşti moderne, bătrâni şi tineri. Ziarista maghiară Kişason Vilma Balogh a dovedit publicând astfel interviewul, pur şi simplu, că nu ştie că la noi în ţară numai Regele Carol are dreptul să iscălească decrete prin care Ionescu e numit prefect, Popescu e avansat procuror, Vasilescu e destituit şi Georgescu scos la pensie. Kişason Vilma ’şi-a închipuit că şi Regina noastră are prerogativa de-a avansa pe d. Goga poet de clasa I-a, de-a retrograda pe d. Coşbuc ca subt-poet, în fine de-a destitui sau a scoate la pensie cu duiumul pe aţâţi însemnaţi barzi ai neamului românesc, în fruntea cărora Maestrul Vlahuţă e cel mai năpăstuit.” (Tarascon, „Regina şi literatura noastră”, Furnica An VIII, No 1, 8 septembrie 1911, 2).
3. Pe 21 noiembrie 1891, Duiliu Zamfirescu îi scria lui Titu Maiorescu: „Ce mai ştiţi de bietu Alecu Vlahuţă? Aflu că e nefericit din cauza lipsei, cu nevastă şi poate şi copii. E teribil lucru să nu ai, şi mai cu seamă să nu ai nicio perspectivă de a avea. Când veţi mai veni vreodată la Minister, trebue neapărat să-i găsiţi vreo sinecură ca să poată lucra pentru el. Acesta este, ca om, cel mai bun dintre noi toţi. Ştiu că are o fire greu de mânuit, – dar nu trebue mânuit”. Pe 24 iulie 1894, Zamfirescu îi pomeneşte din nou lui Maiorescu de Vlahuţă: „Pe care eu cu toată lunga depărtare dintre noi, în toate sensurile, urmez a-l crede cel mai cinstit şi mai de talent dintre adversarii mişcării noastre” (Emanoil Bucuţa, ed., Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură şi Artă regele Carol II, 1937, 96 şi 141).
4. Leca Morariu notează că G. Coşbuc i-ar fi spus că i- a atras atenţia lui Goga că: „Băiete, dacă încetezi de a fi moral, nu mai faci tu poezie câtu-i hăul! Uite, Vlahuţă, din sărăcie a crescut mare!” (Leca Morariu, Opere vol IV. Jurnal (1909-1919), ed. Maria Olar, Olga Iordache, introducere Liviu Papuc, Iaşi: TipoMoldova, 2018, 402).
5. Extras din volumul al doilea, în curs de apariţie, al jurnalului lui Leca Morariu; îi mulţumesc prietenului meu Liviu Papuc pentru ajutorul său, care nu e mai puţin nepreţuit fiindcă e atât de frecvent.
6. George Ranetti, „Ţîrcovnicii ţin locul episcopilor”, Furnica, An VIII, No 15, 15 decembrie 1911, 2.
7. Raportul istoricului I. Bogdan a fost necruţător în apărarea profesionalizării scrisului istoric şi a recomandat nepremierea cărţii: „Prezentată la Marele Premiu Năsturel de 12.000 de lei, scrierea d-lui A. Vlahuţă este o istorie populară a Românilor, scrisă cu intenţia de a deştepta în inimile tinerei noastre generaţii interesul pentru istoria neamului şi sentimentul patriotismului. […] Este o încercare analogă cu scrierea aceluiaş autor, apărută cu câţiva ani mai înainte, sub titlul: «România pitorescă». D-l A. Vlahuţă e unul din poeţii noştri cei mai talentaţi şi în acelaş timp şi un prozator de frunte. Nu poate încăpea dar îndoeală că scrierea de care ne ocupăm are o frumoasá limbă românească şi că ea va fi cetită cu interes şi cu folos de cei ce o vor lua în mână. […] Cu toate acestea, n’aş putea-o recomanda pentru cea mai mare distincţiune ce o acordă Academia noastră, din două, motive: întâiu, tot materialul cărţii este scos din izvoare de a doua mână, d-l Vlahuţă neavând pregătirea trebuincioasă pentru un studiu mai adânc al istoriei noastre; al doilea, chiar acest material nu e totdeauna bine ales, deoarece autorul a primit din literatura pe care a consultat-o multe idei cari astăzi sunt părăsite. Astfel, cine mai poate susţineà astăzi că organizarea pe care o avea Moldova în timpul cronicarului Ureche este dată întreagă de Alexandru cel Bun, cum spune d-l Vlahuţă la pag. 89-91, sau cine ar putea să afirme că în Ţeara-Românească exista pe la 1369 funcţiunea de hatman (p. 76)? […] Greşeli de felul acesta sunt multe în cartea d- lui Vlahuţă. […] Din punct de vedere al planului, cartea d- lui Vlahuţă mai are un defect capital: pe când ea tratează istoria veche a noastră până la epoca fanariotă în 328 pagi- ne, epoca renaşterii şi istoria contimporană, cari din punct de vedere educativ au mare importanţă, sunt tratate numai în 20 pagine. Cetitorul rămâne cu impresia că autorul sau nu şi-a isprăvit cartea în proporţiile în care o începuse, sau că el socoate istoria noastră contimporană mai puţin vred- nică de expus decât cea veche. În orice caz, impresia e penibilă. Astfel, recunoscând toate meritele incontestabile ale d-lui Vlahuţă ca scriitor, regret că nu pot recomanda cartea «Din trecutul nostru» pentru Marele Premiu Nasturel” (Analele Academiei Române Seria II, Tom. XXXI 1908-1909, Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1909, 392-393).
8. Naum nota în raportul său că: „Scrise în stilul cel mai poporal, nuvelele d-lui Vlahuţă, pline de simţiri generoase pentru clasele de la ţară, au ca obiectiv principal descrierea stării de lipsă a muncitorilor, prigonirea contra lor ascunsă din partea arendaşilor şi chiar a autorităţilor însărcinate cu proteguirea lor. Din această situaţiune nefericită, din causa lipsei de culturä intelectuală, se nasc în viaţa câmpenească scene furtunoase, fapte de desnädejde, crime şi sinucideri. Şi în vederea acestor nuvele şi în vederea mai cu seamă a lucrărilor poetice şi literare din trecut ale d-lui A. Vlahuţă, conchid la premiere” (Analele Academiei Române Seria II, Tom XXII 1899-1900, Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1900, 435).
9. Analele Academiei Române Seria II, Tom XXII 1899- 1900, Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1900, 225-227.


Din prefaţa la volumul Alexandru Vlahuţă, Primul şi ultimul, în curs de apariţie.



BACK