Ianuarie 2019

Șocul ciocnirii românilor cu „civilizaţia” în Primul Război mondial

Motto: „Condeele cinstite tăcuse şi la Bucureşti. Mai rămăsese însă condeele întinate şi «mitteleuropene» care torturau conştiinţele româneşti cu cugetări şi interese nemţeşti” (Eugen Lovinescu, În cumpăna vremei, 1919).
„Acum, pentru întâia oară, puterile răului se ridică toate împreună, unite pentru a da asaltul” (Henri Bergson, decembrie 1914, Académie des Sciences Morales et Politiques).

Înainte de a fi Mare, România a fost Mică, din 1859, şi apoi Foarte Mică, din toamna lui 1916 până în primăvara lui 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Înfrângerile armatei române au forţat, încă din octombrie 1916, strămutarea în Moldova a mase de refugiaţi din Sudul ţării, intrat sub stăpânire germano-austriaco-maghiaro-turco-bulgară. Regele Ferdinand a devenit „regele Moldovei sărace şi pustiite”1. Dezastrul campaniei armatei române din toamna lui 1916 – provocat de lipsa de susţinere din partea aliaţilor, facilitat de carenţele logistice ale armatei române şi agravat de amatorismul tactic al multor generali de salon sau intendenţă, aflaţi la cârma armatei la debutul campaniei – a făcut ca, în noiembrie/decembrie 1916, după ocuparea Bucureştiului, la Iaşi să se strămute Curtea, Parlamentul şi Guvernul.
La Bucureşti încep cele „707 zile sub cultura pumnului german”, cum le numea istoricul şi diplomatul Virgiliu N. Drăghiceanu în jurnalul publicat mai întâi în Neamul românesc, al lui N. Iorga, în 1919, iar apoi în volum, la Cartea Românească în 1990. Întâlnirea dintre românii din sudul ţării şi ocupanţii germani, reprezentanţi ai „civilizaţiei” apusene, e una traumatică. În Franţa, Bergson nota că modul în care acţiona Germania în Primul Război Mondial era o expresie a unui fenomen modern al civilizaţiei pervertite de tehnologie. Dacă, în lumea pre-industrială, expansiunea era limitată pentru că nu putea fi decât teritorială, şi cât pământ puteai lua de la vecini?, secolul al XIX-lea inventase expansiunea industrială: „În adevăr, spiritul de cucerire, oricât ar căuta el să nu cunoască margini, atâta vreme cât nu e vorba de cât de a lua pământ de la vecini, el trebue să-şi mărginească ambiţiunile lui imediate [...] Chiar atunci când te chiamă Frideric sau Wilhelm, nu poţi anexa mai mult de cât o provincie sau două dintr-o dată. Te-ai slăbi pe tine însuţi luând mai mult. Dar închipuiţi-vă că aceeaşi nevoie de a cuceri, care nu cunoaşte margini, s-ar pune în serviciul formei aceleia noi de bogăţie. Ambiţiunea, care până atunci îşi înşiruia realizările pe o lungime nedefinită de timp, fiecare dintre ele neputându-i aduce decât o porţiune definită de spaţiu, se îndreaptă acum dintr-o dată către un obiectiv nelimitat, ca şi ea. În oricare parte a lumii, unde va şti că poate găsi materii prime pentru industria sa, puncte de oprire pentru corăbiile sale, concesiuni pentru oamenii săi de afaceri sau debuşeuri pentru produsele sale, îşi va lua singură şi de îndată drepturi [...] Din ziua [...] în care militarismul prusian, devenit militarismul german, îşi legă destinele de acelea ale industrialismului, războiul, pe lângă distrugerea puterii militare a inamicului, trebuie să ţintească şi la nimicirea industriei şi comerţului acestuia, a izvoarelor bogăţiei sale, a bogăţiei sale însăşi. Uzinele sale trebuiau distruse, pentru a suprima orice concurenţă; trebuie de asemenea, pentru a-l sărăci pentru totdeauna, şi a se îmbogăţi pe sine, să se pună biruri fără de sfîrşit asupra oraşelor, să se jefuiască şi să se dea foc pretutindeni” 2.
Drăghiceanu documentează jaful, spontan, la ocuparea ţării, şi apoi metodic, acoperit de decrete militare, după instaurarea autorităţilor germane la cârma jumătăţii de Românie rămasă sub administrarea lor. Lista obiectelor jefuite sistematic de germani e infinită şi cuprinde „tronuri ţărăneşti, velinţe, cufere preţioase, scurteici, scaune fantezii, pirostrii, cazane, plăpumi sărăcăcioase, portrete în ulei, plăpumi de atlas, peste care zac porci vii sau tăiaţi, găini, raţe, pianine, urmate de cirezi întregi de oi, vaci elveţiene, cai”. Pe străzi se fură ceasornicele şi se jefuiesc farmaciile. Se fură milioane de tone de cereale, păduri întregi, tăiate, se taie parcuri – din Bucureşti sau Piteşti –, se fură manuscrise slavone, odoarele din biserici, se jefuiesc muzeele, se distrug antichităţi romane cu toporul, se fură lâna de pe oi, tortul, cânepa, inul, ghindă, castane sălbatice, jir, sămânţă de pepene, dovleac, marmeladă, ulei, legume, zahăr, unt, lapte caii pentru a fi tăiaţi şi transformaţi în hrană.
Pia Alimăneştianu, sora lui Ionel şi a lui Vintilă Brătianu, rămasă în Bucureştiul ocupat de germani (şi a rămas pentru că Ionel şi Vintilă, care au plecat la Iaşi cu guvernul, au vrut să dea un semnal întregii ţări că nu fug din calea inamicului, că nu abandonează ţara), s-a opus cu mijloace specifice doamnelor din înalta societate administraţiei militare germane care căuta să submineze Biserica Ortodoxă Română înlocuindu-l pe Mitropolitul Primat, mult-încercatul Conon Arămescu-Donici, cu un mirean cu agendă anti-Ortodoxă: „Singurul fapt demn de a fi semnalat azi este internarea Mitropolitului în Mitropolie şi numirea ca director şi locţiitor al şefului Bisericii Ortodoxe a lui Marius Theodorian, catolic, care a condus toate campaniile de răsturnare a Mitropoliţilor, în anii din urmă”.3 Pia nu e singură şi, aliată cu alte doamne Ortodoxe, luptă pentru susţinerea Bisericii Ortodoxe Române şi zădărnicirea tentativelor ocupantului german de a pune mâna pe sufletul ţării: „Iată cum s-a sfârşit cu internarea Mitropolitului. Aflând cele întâmplate în ajun, Dna Didina Cantacuzino, cu Zoe Râmniceanu, conducătoarele Societăţii Ortodoxe, s-au dus la Mitropolie, unde un sergent român împiedica accesul la şeful Bisericii. Dânsele au intrat cu sila şi l-au găsit în lacrămi. Li s-a plâns că a fost sechestrat din ordinul dlui Marghiloman. L-au pus să jure că până se vor întoarce nu va iscăli nicio hârtie de renunţare şi au alergat la Marghiloman. Acesta avea la el, tocmai întrunit, comitetul Partidului Conservator. Neputându-l vedea, au chemat pe Grigore Cantacuzino, care făcea şi el parte din comitet. I s-a expus cazul, arătând la ce scandal va da loc. Ieşind şi dl Marghiloman, le-a lămurit că într-adevăr consimţise la numirea lui Marius Theodorian, partizan politic, crezând că era cu consimţământul Mitropolitului şi al arhiereilor. Gr. Cantacuzino i-a declarat atunci că dânsul nu admite această numire a unui renegat în capul Bisericii Ortodoxe, şi că trebuie neapărat destituit. Marghiloman le-a sfătuit să meargă să se înţeleagă cu Lupu Kostaki, care a părut mâhnit de amestecul în această afacere. Le-a spus totuşi că se va duce la Mitropolit şi-l va libera. Când s-au reîntors doamnele la Mitropolie, au constatat că-şi ţinuse fagăduiala, deoarece au găsit pe Mitropolit liberat. Le-a declarat însă că nu face slujba de Paşte decât la 2/15 aprilie, după dogmele religiei ortodoxe, care sunt categorice asupra acestui punct. Paştele nu poate cădea, ca cel catolic, odată cu cel evreiesc, şi ar fi excomunicat. Marius Theodorian, a doua zi, a fost gonit de la Mitropolie, aproape în bătăile preoţilor şi afurisit de Mitropolit. Poimâine, de Bobotează, ne-am înţeles între noi să-i facem manifestaţie Mitropolitului, mergând in corpore la slujba de la Mitropolie, la orele 9 şi jumătate. Şi pe urmă să defilăm în faţa lui, sărutându-i mâna”.4
Şi iată cum a decurs slujba de Bobotează din 6 ianuarie 1917: „Turna cu găleata când am sosit la Mitropolie. Serviciul începuse. Lume destulă, dar nu destule doamne cunoscute, aproape numai cele aduse de noi de la spital. Aveam însă impresia unei atmosfere româneşti, simpatice, de căldură sufletească, până în clipa când şi-au făcut intrarea solemnă autorităţile pământene – secretarii, generali, prefecţii, consiliul comunal – şi-am simţit că, odată cu ei, intră şi o suflare rece printre noi: colaboratorii vrăjmaşului. După slujbă, am trecut la Mitropolit, care ne-a ţinut o scurtă cuvântare, asigurându-ne de sosirea unor vremuri mai bune şi, asemuindu-se cu Veniamin Costachi, susţinu că nu se va da în lături de la nimic spre a păstra nevătămată Biserica Ortodoxă. Mă întreb dacă în clipa când s-a întors către Lupu Kostaki şi i-a amintit că-i fusese strămoş, nu făcea vreo aluzie sângeroasă”.5
În faţa inimaginabilelor abuzuri împotriva Ortodoxiei ale civilizatei armate de ocupaţie germane, boieroaicele şi maicile vibrează la unison. Astfel pe 21 aprilie 1917, Pia Alimăneştianu notează în jurnal: „Se rechiziţionează din biserici clopotele şi argintul de pe icoane. Se spune că, în urma protestării mitropolitului, au fost redate azi unele, dar multe nu. Ca fulgerul s-a răspândit ştirea în ţară a acestui sacrilegiu şi dând loc unei indignări generale”. Pe 30 aprilie, revine: „Clopotele vor fi ridicate. Cuvintele de mai jos vor descrie, mai bine ca orice, jalea ce lasă în urmă ridicarea lor: ‚Azi-dimineaţă, plecând la plimbare, am găsit pe stareţă plângând pe bancă, sub clopotniţă; preoţii erau sus la clopotele de pe care copiau inscripţiile şi notele ce emiteau. M-am suit şi eu la ei. Când ne-am coborât, s-au dus cu toţii în biserică să copieze inscripţiile de pe icoane. Biata stareţă se închina la fiecare, o săruta cu foc, făcea cruce şi le mângâia. «Te cunosc de când eram uite aşa de mititică, m-ai văzut crescând şi vor să te ia». Plângea şi le săruta, apoi se închina: «Doamne, trăzneşte-i, doboară-i!». Şi, înfuriindu-se, îi blestema. Pe urmă trecea la alta şi iar începea, invocând la fiecare şi pe bătrâna stareţă, care o crescuse, şi pe donatori. Era foarte atingătoare, mi s-a părut chiar impunătoare în vanitatea şi umilinţa ei, care era plină de iubire şi de respect pentru mănăstire. Căutând s-o mângâi, spunându-i că tot germanii îi vor plăti în curând altele noi, dar dânsa cu mult simţământ: – Noi, mamă, noi, dar n-o să mai fie acestea vechi, cu care am trăit şi am îmbătrânit şi noi şi părinţii noştri, care ne-au sunat şi de bine şi de rău. Pe acestea le vor face ghiulele, să tragă tot în noi’”.6
Durerea şi patriotismul ţăranilor, ca şi al boierilor, îmbracă forme ritualice: „17 octombrie 1917. Ieri a sosit un ţăran din Răteşti, vechi servitor la curte. Purta barbă mare şi păr lung ca niciodată. Abia l-am recunoscut şi, când l-a întrebat unul dintre servitori, în bătaie de joc, ‚Nu te tunzi, moş Drăghici?’, dânsul i-a răspuns răzvrătit: ‚Cum să mă tund, când biata ţară geme? Când îţi moare un copil, şi eu am doi pe front, porţi o fâşie neagră la braţ; dar când ţi s-a strâns ţara de gât, cum să-mi tund părul? Nu-l tund până nu o voi vedea iar cum a fost mai înainte’”.7
Abia instaurarea comunismului, treizeci de ani mai târziu, va şterge amintirea acestei epoci.

Note:
1. Eugen Lovinescu, În cumpăna vremei. Note de războiu (Bucureşti: Socec, 1919), 57.
2. H. Bergson, Spiritul german, trad. N. G. Eremie (Brăila: Typo-Lithografia Leonida G. Kostomyris, 1916), 8-9, 12.
3. Pia Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918) (Bucureşti: Corint, 2017), 43.
4. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 44-45.
5. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 46.
6. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 91, 83-84.
7. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 129-130.



Februarie 2019

ROMÂNII BASARABENI FAȚĂ CU PATRIOTISMUL CIVIC

Cu mijloacele de azi, cu acces la arhive, ale căror fonduri documentare le-a bătut temeinic, și cu o concentrare mai mare pe interacțiunea istoriei sociale cu istoria culturală decât cea a istoricilor (literari) mai vechi, precum Ștefan Ciobanu, Nicolae Enciu ne prezintă un portret al Basarabiei în 1918, „în pragul modernității”1 și urmărește destinul provinciei românești în perioada interbelică, între 1918-19402. Basarabia descrisă de Enciu sub stăpânire rusească nu e chiar tabula rasa a unei anumite propagande antirusești tradiționale în România, dar Enciu accentuează clar punctele de presiune pusă de Rusia țaristă asupra românilor și românității din Basarabia. Lumea despre care scrie Enciu e una rurală, a țărănimii și boierimii românești din Basarabia rupte, la 1812, din cuprinsul Moldovei și forțate apoi să aleagă între rusificare și analfabetism. Această lume rurală nu e însă, în nicun caz, inertă, așa cum ni se spune mereu că erau sau ar trebui să fie „masele rurale”. Și nu e nici lipsită de conștiință națională, neașteptând ascensiunea burgheziei – extrem de puțină în Moldova acelui timp – sau vreuna dintre numeroasele Revoluții Franceze pentru a dezvolta o conștiință națională. Conform Istoriei Moldovei tipărite la Iași în 1857 de Manolache Drăghici, moldovenii au așteptat din mai, când s-a încheiat tratatul dintre ruși și otomani care consfințea raptul Basarabiei, până în toamnă, pentru a-și da seama că ocupația e definitivă. Obișnuiți cu trecerea trupelor în toate direcțiile și cu ocupații frecvente dar de relativ scurtă durată, moldovenii din dreapta și din stânga Prutului au realizat abia în momentul în care a început să fie trasat noul hotar că jumătate din Moldova a trecut de-a binelea sub stăpânire străină:
„Locuitorii moldoveni multă vreme au țănut pacea încheiată la București ca nestatornică, așteptând dintr-o zi până în alta înapoierea pământului luat de cătră ruși și întregirea hotarului țării lor, precum au fost mai dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănea [...] Ceasurile acele au fost de plângeri, un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, cu turmele de oi, încinseră toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând și viind de prin sate și de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinți, de la frați și de la rudenii cu care crescuse și viețuise dimpreună până în vremea aceea când să dispărță unii de alții pentru totdeauna. Poate că nu știea nici zilele lor, nici supt ce regulă de stăpânire intra acei din Basarabia și mai ales poporul cel prost”3. Avem aici expresia cea mai directă a modului în care conștiința națională se naște din conștiința de neam și de moșie, națiunea fiind ceea ce face posibilă conviețuirea cu cei de un neam pe propria moșie, iar stăpânirea străină fiind ceea ce pune piedici acestei continuități etnice, georafice și istorice. De fapt, încă din 1812, zeci de mii de țărani au trecutul Prutul din Basarabia spre Moldova, spre uimirea oficialilor țariști care constatau, precum generaul rus Kiselev, că „locuitorii fugeau din Basarabia preferând ocârmuirea turcească, grea pentru ei, celei a noastre”4. Pentru a opri acest exod, autoritățile rusești au fost nevoite să-l pună pe ardeleanul Gavriil Bănulescu-Bodoni, cel pe care îl înscăunaseră mitropolitul nou înființatei mitropolii a Basarabiei, să emită o pastorală prin care îi ruga pe români să nu creadă zvonurile conform cărora în Basarabia va fi introdusă iobăgia și care promitea că „din înalta împărătească milostivire, aveți ocârmuirea din nația voastră și în limba voastră”. Aceste manevre propagandistice au fost completate cu lansarea zvonului conform căruia în Moldova ar fi izbucnit ciuma și cu instituirea carantinei pe Prut pentru a bloca trecerea râului5.
După cum subliniază Enciu, teritoriul răpit de Rusia era cam de trei ori mai mare decât Alsacia și Lorena și mai mare decât teritoriul Danemarcei, Elveției, Olandei sau Belgiei. Cu 17 târguri și 685 de sate, cu o populație de circa 400-500000 de oameni, Basarabia era cu 7400 de km pătrați mai mare decât partea de Moldovă rămasă sub oblăduirea domnului de la Iași și, după cum protesta nobilimea moldovenească în octombrie 1812, contituia „cea mai bună parte”, „sufletul”, „comoara țării”, „tot câmpul hrănitor și inima Moldovei”, fiindcă din Basarabia se exportau anual la Istanbul 15000 de tauri, 13000 de vaci, 5000 de cai (față de 5000 de tauri și 5000 de vaci din Moldova de la vest de Prut), 140000 (din totalul de 300000) de ocale de unt și 120000 (din totalul de 200000) de măsuri de grâu6.
Basarabia a fost primul teritoriu european locuit de Ortodocși pe care Rusia l-a smuls Otomanilor, astfel încât el trebuia să dovedească popoarelor creștine din Balcani diferența dintre jugul otoman și „gradul de fericire ce i-ar aștepta, dacă ar fi adumbriți de aripile vulturului cu două capete”, după cum scria Leon Casso. Țarul Alexandru I va mărturisi că își dorește ca această țară „să pară în ochii locuitorilor din țările vecine ca un loc de odihnă sufletească și de bunăstare”7. Pentru a întări tratamentul special al acestei provincii, guvernul Rusiei admite „cârmuirea deosebită” a Basarabiei prin adoptarea la 1818, a „Așezământului regiunii înființate Basarabia”, un fel de „regulament organic” avant la lettre care prevedea menținerea vechilor legi și obiceiuri moldovenești, adică a cutumei juridice, „precum și întrebuințarea limbii moldovenești pe temeiul și spre întărirea dreptăților [...] și a legiuirilor locului, acele cu multă milostivire lăsate pentru deapururea Oblastiei Basarabiei”8. Veșnicia cu pricina a durat zece ani, țarul Alexandru I murind în 1825, iar țarul Nicolae I (1825-1855) abrogând „Așezământul” și înlocuindu- l cu „Regulamentul” lui Voronțov, care prevedea că Basarabia va fi cârmuită nu după nevoile țării, ci după legile rusești, puse în aplicare de cinovnici ruși aduși în Basarabia din toate colțurile împărăției pentru a înlocui pământenii în tot aparatul administrativ și de justiție. Odată cu legile și dregătorii, și limba română a fost înlocuită cu limba rusă ca limbă oficială a țării. Procesul va fi completat în 1871 când, din „oblastie”, Basarabia devine simplă „gubernie” a Rusiei, măsură care a însemnat totala înlocuire a legiuirilor pământene cu legile rusești și dispariția limbii române din școli, biserică și viața publică9.
Enciu scoate la lumină foarte bine caracterul multinațional al stăpânirii țariste în Basarabia, politica de colonizare a guvernului de la St Petersburg utilizând nu doar ruși, ci și populație europeană sau asiatică, pentru a slăbi elementul românesc din Basarabia. Ceea ce nu se menționează în lucrările dedicate istoriei Rusiei la noi e că patriotismul civic sovietic – care a îmbrăcat forme violent antirusești în anii ‘20 – a fost precedat de un patriotism civic țarist, în care apartenența națională nu ținea neapărat de conștiința unor origini etnice comune, a unor strămoși comuni, ci de aderarea la ordinea constituțională dată, adică la țarism, la societatea structurată de Condica/Tabelul rangurilor și la o Ortodoxie care, reprezentată de o biserică devenită odată cu Petru I un fel de departament al statului condus de un laic, era mai mult un fel de gardian al ideologiei oficiale de stat decât o instituție divino-umană mărturisitoare a lui Hristos. Așa-zisa anarhie stărețească, de care a beneficiat atât de mult Moldova și mănăstirile ascunse în munții ei, adică Ortodoxia duhovnicească, a fost descurajată în favoarea unei Ortodoxii protestantizate și reduse la rolul de instituție inchizitorială, ocupată cu cenzura cărților și a moravurilor și cu proptirea statului bine orânduit din punct de vedere politico-administrativ. Ca atare, indiferent de originea etnică, trecerea la Ortodoxie aducea după sine asimilarea imigranților sau a celor din teritoriile ocupate în rândul „rușilor”. Românii Ortodocși din Basarabia nu au beneficiat însă de acest tratament și au fost în schimb supuși deznaționalizării și prin intermediul valurilor de imigranți aduși de stăpânire din toate colțurile lumii:
„Urmărind un dublu obiectiv – necesitatea repopulării localităților pustiite de operațiunile militare, pe de o parte, dar și deznaționalizarea noii provincii prin rusificarea populației băștinașe, pe de altă parte –, guvernele Rusiei țariste vor recurge în scurt timp la o masivă colonizare a Basarabiei cu populație alogenă, adusă din diverse regiuni ale Turciei, Poloniei, Germaniei, Elveției, unde aceasta era persecutată și ducea o viață de mizerie”10. Acești coloniști sau „minoritari venetici”, cum îi numește un raport al autorităților române din 1918, „nu aveau cu moldovenii, autohtoni, afară de regimul țarist, nimic comun, nici ca limbă, nici ca origine, nici ca cultură, nici ca obiceiuri, nici ca tradițiuni, nici ca mentalitate, nici ca asporațiuni și unii din ei – catolici, protestanți etc. –, nici ca religie”11.
Contactul cu tirania patriotismului civic a fost vătămător pentru țăranii români din Basarabia, reduși la stadiul de iloți ai proto-globalizării coloniale:
„Respectivii colonişti s-au bucurat de întregul concurs al administraţiei ţariste, oferindu-li-se suprafeţe suficiente de pământ (câte 60 de desetine de fiecare cap de familie) şi acordându-li-se o serie întreagă de privilegii şi scutiri considerabile privind serviciul militar şi diversele impozite directe către stat”12. În plus, „moldovenii basarabeni autohtoni au fost nevoiţi să dea concursul lor atât prin munca lor, cât și cu cheltuiala lor” la așezarea acestor coloniști pe noile lor pământuri. Astfel, istoricul rus A. Nacco scrie că, în 1814 „s-au strămutat din herţogatul Varşoviei 1443 de familii de colonişti [germani], care şi-au întemeiat în câmpiile [Bugeacului] şapte colonii [...]. Materialul necesar pentru construirea caselor coloniştilor a fost transportat din pădurea Orheiului de către locuitorii basarabeni, care au luat parte atât la construirea însăşi a caselor, cât şi la întreţinerea, pe cont propriu, a acestor noi colonişti”13.
Filip F. Vighel, guvernator al Basarabiei în anii 1823-1826, descrie și el modul în care s-au așezat elvețienii în sudul Basarabiei: „Se pare că în apropiere, la o parte, se aflau două colonii franco- elveţiene: Şaba şi Draculea. Locuitori ai acesteia din urmă fuseseră moldovenii, care aveau aici case, livezi şi chiar biserică ortodoxă, făcută cu cheltuiala lor. Inzov [guvernator al Basarabiei în perioada 1820- 1823] aşa de mult s-a bucurat de elveţieni, care nu vroiau să vină decât cu condiţia să găsească totul gata, încât a alungat pe vechii locuitori, dându-le loc în altă parte, iar averea lor imobilă a pus-o la dispoziţia veneticilor – prişeliţev – şi chiar biserica a transformat-o în protestantă”. Vighel conchide exclamând că „e de necrezut câte nedreptăţi îşi permit uneori superiorii în posturi îndepărtate”14.
Guvernatorul I.N. Inzov va nutri și coloniști bulgari în Basarabia, „oferindu-le un total de 450 000 de desetine de pământ, scutindu-i de serviciul militar pentru o perioadă îndelungată de timp, precum şi de impozitele directe către stat. Aceste drepturi şi privilegii vor fi confirmate prin ucazul imperial din 29 decembrie 1819 şi, mai ales, prin actul special din 12 martie 1820, fapt pentru care coloniştii bulgari îi vor ridica lui I. N. Inzov o statuie în localitatea Bolgrad. Pe parcursul secolului al XlX-lea, în Basarabia vor fi întemeiate 83 de colonii bulgăreşti cu o populaţie totală de peste 120 000 de suflete”15.
Ca urmare a acestor eforturi colonizatoare, populația Basarabiei a explodat, populația ajungând, de la circa 400 000 de mii în 1812, la 2 657 000 de locuitori. Pe lângă imigranții stabiliți în orașe, cercetătorul rus K. Arseniev menționa că cea mai spectaculoasă creștere a populației s-a înregistrat în guberniile predominant agrare din „cauza numărului enorm de imigranți, care se strămută aici anual din guberniile populate și cu lipsă de pământ”16. În încercarea de a crea o structură multinațională a populației basarabene, populație care astfel ar fi fost ferită de naționalismul centrifug și ar fi cedat unui patriotism civic centripet, Basarabia a fost colonizată în secolul în care s-a aflat sub stăpânire țaristă cu, printre altele, 27 de sate cu populație germană, 1 sat de elvețieni, 30 de sate bulgărești, 11 sate rusești și căzăcești, 2 sate de țigani și 16 sate de evrei. În total, adăugând și alte minorități imigrante, cu 124 de sate, adică cu ½ din „numărul târgurilor și satelor mari din Basarabia”17.
În același timp, românii basarabeni erau stimulați să părăsească pământul natal, unde se îngrămădeau toți veneticii, pentru a căpăta pământ în regiunile nepopulate ale Siberiei, Caucazului, Amurului și Turkestanului (unde vor fi deportați țăranii basarabeni și sub Stalin): „Așadar dacă până la Primul Război Mondial pentru găgăuzi, bulgari, germani şi alte etnii s-a promovat o politică de colonizare a Basarabiei, pentru moldoveni s-a promovat una de deznaţionalizare prin emigrări forţate. Propaganda făcută printre ţăranii basarabeni de a se strămuta în regiunile nepopulate ale Siberiei, Caucazului, Amurului, Turkestanul etc i-a determinat pe mulţi dintre ei să se îndrepte spre ‘ţara făgăduinţei’, aceștia pierind cu miile de-a lungul lunilor de călătorie spre mizerie, până la coastele Oceanului Pacific. O misiune militară română avea să găsească, în timpul Primului Război Mondial, Ia Vladivostok, circa 30 000 de agricultori basarabeni care doreau să revină în locurile natale”. În 1908, N. N. Durnovo scria următoarele: „În curgerea unui secol, mii şi mii de hectare de pământ s-au dat rușilor, bulgarilor şi coloniştilor germani cu singurul scop – de a sili pe moldoveni, autohtoni în această ţară, de a părăsi pământul lor de baştină. Şi chiar în anul 1908 sunt pornite în Siberia 885 de familii moldoveneşti pentru a coloniza acolo pământurile îngheţate din această parte a Imperiului Rusesc”. După cum punctează Enciu, „faptul că prin colonizarea Basarabiei a fost urmărit un scop expres de rusificare a acesteia a fost conştientizat de majoritatea absolută a populației care, în cadrul manifestărilor pentru unire din anii 1917-1918, prin numeroasele memorii şi moţiuni adoptate, a insistat ca ‘colonizarea pământurilor basarabene prin colonişti străini, din alte ţări, să se oprească’”18.
Acest efort colonizator masiv a avut ca rezultat alterarea aspectului etnografic al Basarabiei, mai ales în orașe și târguri. În zonele rurale din treimile de nord și de centru ale Basarabiei, populația a rămas preponderent românească. Recensământul din 1897 ne arată că, după aproape un secol de colonizări, românii alcătuiau încă, în mod oficial, adică trăgând de cifre în jos, 47,58% din populația Basarabiei, cu 14,7% din populația urbană și 53,55% din populația satelor19. După cum scria Petre Cazacu, „de la barierele târgurilor începea marea nesfârșită de sate moldovenești, care, parcă anume pentru a-și manifesta mai pronunțat deosebire și izolarea statornică de stăpânirea imperială, nu aveau nici drumurile acătării”20. Această izolare în ceea ce Sadoveanu va numi, scriind despre satele Moldovei, „noroaiele dacice” care ne-au salvat de invaziile imperiale, va ajuta la menținerea caracterului național. Viceguverrnatorul rus F. Vighel nota că „în mijlocul robiei, ei [țăranii basarabeni] au păstrat o extraordinară curățenie de moravuri, neatingându-i exemplele rele; eu nu cunosc tâlhăria și nu sunt bețivi, credința conjugală și virginitatea fetelor se consideră ca virtuți obișnuite, n-a fost niciun caz ca țăranul să vândă cinstea femeii sau fetei sale”21.
Enciu subliniază foarte bine faptul că toată această colonizare distructivă etnic – prin afluxul de imigranți – și cultural – prin refuzul de a crea un sistem de școlarizare în limba română – s-a făcut în numele „civilizării” poporului român, al „europenizării” lui, autoritățile țariste proclamând că, „prin unirea cu Rusia”, Basarabia pătrunsese „în spațiul culturii europene”, „perfecționându-se în domeniul cugetării și spiritului” și „înaintând cu pași rapizi pe calea civilizației”22. În realitate, în recensământul din 1897 (primul recensământ oficial al populației din Basarabia), românii sunt pe penultimul loc la știința de carte, cu doar 10,5% din bărbați și 1,7% din femei. Mai rău decât românii stăteau doar țiganii (cu 0,9% la ambele sexe), iar mai bine decât românii se găseau velico-, malo-, și bielo- rușii (cu 39,9%, 15,3%, respectiv 42,3% la bărbați și 21,1%, 3,1% și 3,1% la femei), polonezii (55,6% și 52,9%), bulgarii (31,4% și 6,4%), germanii (63,5% și 62,9%), evreii (49,6% și 24,1%) și turcii (21,1% și 2,4%).
Această populație rurală, țărănimea română din Basarabia, era exploatată și de populația urbană, de negustorii și speculanții satelor, și de o „boierime de viță nouă”, de o aristocrație sau „elită” de recentă extracție imigraționistă, care avea tot interesul să se investească în identitatea civică „basarabeană” pentru a-și „crea și întări situația” și pentru „a primi subvenții de la stăpânirea rusă pentru a întări în Basarabia spiritul rus”, după cum scrie un document din fondul Pantelimon Halippa citat de Enciu, care menționează și opoziția unor deputați din Duma precum Purișkevici, Crupenski și Crușevan față de introducerea limbii române în școlile și bisericile din Basarabia23.

Note:
1. Nicolae Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului spulberat de istorie: Basarabia în pragul modernității (Chișinău: Arc, 2018).
2. Nicolae Enciu, Populația rurală a Basarabiei în anii 1918-1940 (Chișinău: Epigraf, 2002). Vezi și Nicolae Enciu, În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice (București-Brăila: Editura Academiei Române - Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2018).
3. Citat în Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 29.
4. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 35.
5. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 35.
6. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 30-31.
7. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 33.
8. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 33.
9. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 34-35.
10. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 35-36.
11. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 36.
12. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 36.
13. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 36.
14. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 37.
15. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 37.
16. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 81.
17. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 95-96.
18. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 98.
19. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 82.
20. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 42.
21. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 39.
22. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 45.
23. Enciu, 1918. Pe ruinele imperiului, 89.