Martie 2019

ÎNCEPUT DE SECOL.
JURNALUL DE TINEREŢE
AL LUI LECA MORARIU



Editarea integrală a operelor lui Leca Morariu, proiect iniţiat în 2011 de reputatul istoric literar Liviu Papuc, a ajuns la cel de al patrulea volum, cuprinzînd jurnalul de tinereţe al scriitorului, din anii premergători şi din timpul Primului Război Mondial (1909-1919). Textul jurnalului a fost stabilit şi redactat de doamnele Maria Olar (preşedinta Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” din Suceava) şi Olga Iordache, atent consiliate de acelaşi infatigabil Liviu Papuc, cunoscătorul cel mai avizat al vieţii şi operei cărturarului bucovinean (domniei sale i se datorează şi excelentul studiu monografic Leca Morariu. Viaţa şi opera, Editura Timpul, 2004, la origine teză de doctorat).

Cercetător erudit, dar fără pedanterie, care continuă spiritul pozitivist şi ironic al şcolii critice junimiste şi în care convieţuiesc parcă armonios un Vasile Pogor şi un Bogdan-Duică, Liviu Papuc subliniază în Cuvîntul introductiv, printre altele, că o parte din notele de jurnal (cele de pe timpul războiului) au fost prelucrate de autor, la senectute, în vederea alcătuirii unei cărţi cu caracter memorialistic, publicate postum (Viaţă. Din carnetul unui român, prizonier în uniforma împăratului, Editura ALFA, Iaşi, 2001). Plecînd de la această constatare, exegetul convorbirist apreciază global jurnalul lui Leca Morariu ca pe un text nedestinat publicării şi fără relevanţă estetică stricto sensu, un text aşadar neşlefuit stilistic, cu rol de aide mémoire, în care abundă notaţiile telegrafice şi adesea obscure pentru cititorul neprevenit. De aceea, editorii au considerat necesar (şi pe bună dreptate!) să descifreze anagramele şi celelalte „cuvinte conspi- rative” utilizate pe parcursul jurnalului (p. VII), însoţind textul cu un consistent aparat de note şi cu numeroase secvenţe iconografice prelevate din manuscrisele lui Leca (care era şi un talentat desenator), dar şi din presa vremii şi din diferite publicaţii româneşti şi austriece, spre încîntarea cititorului sensibil la astfel de răsfăţuri bibliofile.

Jurnalul de faţă are, aşadar, în primul şi în primul rînd, o vădită relevanţă documentară, pentru că surprinde secvenţe importante din biografia junelui intelectual şi din istoria culturală a Bucovinei şi a celorlalte provincii româneşti într-o perioadă foarte zbuciumată, ce avea să se încheie fericit, la sfîrşitul războiului, cu făurirea României Mari. Fiu al părintelui Constantin Morariu – cărturar patriot, care a luptat pentru drepturile românilor din Bucovina, punîndu-şi viaţa în slujba idealului naţional (Iorga îi se spunea „Sfîntul de la Pătrăuţi”) –, Leca a deprins din familie dragostea pentru folclor şi pentru tradiţia naţională (volumul său de debut, De la noi, e o culegere de poveşti populare reeditată de mai multe ori şi premiată de Academie), precum şi o conduită etică exemplară, modelată în spiritul valorilor creştine, ce-l va ajuta să înfrunte cu seninătate cumplitele încercări ale vieţii. Căci existenţa tînărului cărturar din Ţara Fagilor nu a cunoscut liniştea şi împlinirea decît în perioada interbelică, cînd fostul combatant se reîntoarce acasă pentru a pune umărul la integrarea Bucovinei în viaţa culturală a României Mari, remarcîndu-se ca jurnalist şi profesor la proaspăt înfiinţata Facultate de Litere şi Filozofie a Universităţii din Cernăuţi, dar şi ca director al Teatrului Naţional din acelaşi oraş (1933-1935), meritele sale de pedagog, de îndrumător cultural, de critic şi istoric literar şi de gazetar fiindu-i recunoscute, treptat, de cei mai de seamă intelectuali ai vremii. Leca Morariu a fost, de asemenea, preşedinte al Societăţii „Armonia”, fondînd şi conducînd publicaţii de notorietate în epocă, precum „Făt-Frumos” (1926-1944), „Fond și Formă” sau Buletinul „Mihai Eminescu” şi implicîndu-se cu entuziasm în activitatea celor mai importante reviste bucovinene („Junimea literară”, „Glasul Bucovinei” etc.). Starea aceasta de fericită euforie şi de elan creator nu avea totuşi să dureze prea mult, căci după anexarea Bucovinei de către trupele de ocupaţie sovietice, Leca Morariu se refugiază cu familia la Focșani, Iași, iar după 1944 în Rîmnicu-Vîlcea. Aşa se face că, în ultimele două decenii de viaţă (din 1944 pînă în 1963, cînd trece la cele veşnice), cărturarul bucovinean se vede nevoit să trăiască doar din expediente, ca profesor de violoncel, alături de soţia sa, Octavia Lupu Morariu (1903-1992), care dădea lecţii de pian în particular odraslelor de nomenclaturişti. Departe de a deznădăjdui, cărturarul bucovinean a căutat să-şi împlinească totuşi, în acele împrejurări complet nefavorabile scrisului, vocaţia sa autentică de muzician şi muzicolog, rămasă mult timp în umbră, cu care îl înzestrase natura şi care fusese cultivată mereu în familie (toţi fraţii Morariu cîntau la unul sau mai multe instrumente). Studiile substanţiale consacrate lui Iraclie şi Ciprian Porumbescu, precum şi numeroasele consideraţii formulate mai mult sau mai puţin sistematic în textele sale gazetăreşti atestă o bună cunoaştere a fenomenului muzical, Leca Morariu avînd meritul de a fi înfiinţat, în provincialul oraş de pe Olt, una dintre primele orchestre simfonice de după război. Personalitatea sa îşi va fi găsit aşadar în critica şi istoria literară doar una dintre multiplele-i valenţe creatoare, numele lui Leca Morariu fiind reţinut şi de istoria muzicii şi a muzicologiei româneşti, şi de istoria folcloristicii autohtone, şi de cea a presei şi a nvăţămîntului, şi de aceea politică, a luptei pentru cauza naţională.

Plecînd de la aceste repere biografice, observăm că jurnalul de tinereţe al lui Leca Morariu este, aşa cum spunea Mircea Platon la lansarea volumului, un Bildungsroman en miettes, care conturează profilul unei personalităţi avînd ca trăsături dominante generozitatea şi duioşia. Am avea de a face, aşadar, cu o personalitate de moldovean tipic, omenos, predispus la melancolie şi scepticism, dar şi de „mezin”, de frate mai mic (Mircea dixit!), căruia familia i-a croit deja drumul în viaţă. Aşa se explică, probabil, lipsa de încrîncenare a diaristului, pentru care viaţa nu pare a fi o luptă încrîncenată (nici măcar în război), ci un prilej nesfîrşit de încîntătoare petrecere. Aceasta e de fapt nota cea mai caracteristică a jurnalului de faţă, care respiră la tot pasul optimism şi poftă de viaţă, fiind străbătut de la un capăt la altul de credinţa că răul nu e decît trecător şi că binele va ieşi pînă la urmă biruitor. Preluînd din familie un model de comportament şi un set coerent de idei şi credinţe, precum şi cultul muncii (nemţesc, zice-se) şi al disciplinei, tînărul Leca primeşte o educaţie aleasă, sub atenta supraveghere a fratelui său, Victor (profesor de germană la Suceava, unde fratele mai mic urmează liceul), ce-l va introduce în cercurile intelectualilor însufleţiţi de lupta pentru unitate naţională.

Primele însemnări din jurnalul de faţă datează de la începuturile carierei de profesor a lui Leca Morariu, care, după absolvirea facultăţii din Cernăuţi (unde activează entuziast în rîndurile Societăţii academice studenţeşti „Junimea”), este angajat preceptor în familia lui Al. Constantinescu, cunoscut om politic din epocă. Aproape un an diaristul consemnează, uimit, frumuseţile întîlnite pe drumurile însorite ale Italiei, şederea la Abbazia (în Istria) jucînd un rol însemnat în formarea sa intelectuală. Instruindu-şi elevul (pe Atta, fiul ilustrului politician), Leca îşi continuă la rîndul său studiile, cu gîndul de a-şi făuri, răbdător, un destin în cultura română: studiază limbile clasice, exersează conştiincios la violoncel, vizitează muzee, merge la spectacole de teatru şi operă, citeşte, culege informaţii despre istro-români, dar şi despre o mulţime de locuri şi oameni, cu o curiozitate mereu trează. Revenit în ţară, e angajat profesor la liceul din Gura Humorului – oraş „nemţit”, unde petrece aproape doi ani, pînă la plecarea pe front, participînd asiduu la viaţa intelectuală a urbei, dar şi la fel de fel de petreceri care dau existenţei aspectul unei perpetue sărbători. Junele dascăl simte acum primii fiori ai dragostei, merge regulat la feredeu şi îşi urmăreşte cu atenţie greutatea, consemnînd mereu în jurnal numărul kilogramelor, practică diferite sporturi (patinatul în doi îi provoacă o mărturisită plăcere: „D.a. la gheaţă. Silvia. Patinatul e sportul cu cele mai estetice privelişti; şi elenii nu l-au cunoscut!”; „La patinat. Cascheta se duce în dulcele manşon…”), cinsteşte cum se cuvine mesele dichisite şi îmbelşugate la care este poftit ş.a.m.d. Dintre toate, sărbătorile de iarnă îl încîntă îndeosebi, pentru că tradiţiile româneşti (colindatul, uratul) îi amintesc de casă şi de copilărie („Ajunul petrecut ca acasă, cu borş cu burechiţe, plăcintuţe…”; „Răsună Humorul de colindători. Harapnicele trăsnesc, fluierul doineşte şi se aude şi „buhaiul”, de altfel făcut să tacă de către autorităţi”).

Conştient de importanţa acestor detalii de viaţă curentă, menite a surprinde atmosfera caracteristică unei epoci, culoarea locală ireductibilă, Leca Morariu citează la un moment dat un fragment din monografia lui E. Lovinescu despre C. Negruzzi, pe care şi-l asumă de fapt ca artă poetică pentru propriul său jurnal: „În vremurile acele – de altminteri ca şi astăzi – cărţile de amintiri se iveau foarte rar. E o mare pagubă. Istoria nu înscrie în paginile ei decît clipele luminoase, popasurile de întremare; ea nu urmăreşte decît firul roşu al evenimentelor – dar în jur, cîte lucruri mărunte, cîte amănunte pitoreşti, preţioase, purtînd, adese fără să pară, în cutele lor atît înţeles, ce nu aşteaptă decît un ochi ca să-l vadă şi să-l priceapă!”. Atent aşadar la relevanţa documentară a memoriilor de orice fel, intelectualul bucovinean ţine de fapt un jurnal de tip maiorescian (un „Tagebuch”), hotărît să noteze în carnet zi de zi, cu o regularitate de ceasornic, tot ce se întîmplă în existenţa sa, inclusiv lucrurile cele mai banale. El ştie că şi banalitatea poate căpăta semnificaţii nebănuite într-un jurnal, şi asta deoarece scrisul conferă sens oricărei existenţe, inclusiv celei mai anoste.

Leca nu a avut însă norocul de a duce o astfel de viaţă liniştită şi fără evenimente. Va fi mobilizat chiar de la începutul războiului în rîndurile armatei austro-ungare, fiind rănit de trei ori în cei patru ani de front, dar fără a-şi pierde încrederea şi buna dispoziţie. Aşa cum spune de altfel Liviu Papuc în cuvîntul introductiv, jurnalul de front ocupă cea mai mare parte din volum, interesul cititorului îndreptîndu-se, firesc, către momentele mai dramatice ale vieţii junelui cărturar bucovinean. Surprinzător mi s-a părut însă faptul că Leca Morariu nu-şi schimbă atitudinea odată cu mobilizarea. Atunci cînd ia contact cu atrocităţile războiului, el preferă să le menţioneze în treacăt, compătimind victimele, fără a detalia insistent răul, mizeria. De pe cîmpul de luptă găseşte nimerit să reţină secvenţele amuzante, ca acest dialog dintre români din provincii diferite, deveniţi fără voia lor adversari:

„– Mă, frate moldovene, de ce nu vă astîmpăraţi? – îl întreb eu.

– D-apoi, parcă noi de bună voie ne batem?!

– Da cum dară? De silă... Ca şi noi, moldovenii din Austria!...

El face ochi mari...

– Da, da! În Austria noastră, în Bucovina şi-n Ardeal, în Ungaria sînt milioane de moldoveni şi români, fraţi de-ai voştri!... Şi nouă ni-i drag că vă vedem!... Noi fraţi sîntem, măcar să se puie cu curu-n sus, gata de pupat, ţarul vostru moscălesc şi împăratul nostru nemţesc!... Haide, trage un gît de ţuică aice – şi D-zeu să te ducă sănătos acasă!... – Mi se taie glasul şi nu-l pot privi...”

Remarcabil mi s-a părut că jurnalul lui Leca Morariu relevă o preocupare vădită pentru ceilalţi, pentru oamenii din jur, fiind lipsit de amprenta narcisistă a scrierilor de această factură. Bucovineanul nu-i un egotist, un individ obsedat de sine. Ca atare, despre rănile şi suferinţele lui aflăm mai multe din prefaţa volumului decît din propriul text, unde nu am găsit decît această fugară consemnare: „Un an de la a 2-a mea rănire, serbat cu cinema şi cafenea, ispitit fiind de Ioneţ şi Alvirescu”. Băiatul părintelui Constantin Morariu rămîne deci şi în cele mai grele momente ale existenţei sale acelaşi tip vesel şi generos (trimite bani celor rămaşi acasă şi face donaţii către copiii dintr-un orfelinat din Sibiu), care ştie să se bucure de toate frumuseţile vieţii şi care sfidează curajos moartea, ca un cavaler din vremuri de mult apuse. Dragostea de oameni, mai cu seamă de cei mulţi şi necăjiţi, nu-i atrofiază totuşi ascuţitul său simţ critic, ce-şi scoate colţii chiar şi atunci cînd e vorba despre oameni de toată isprava, ca acel Apostol D. Culea, cunoscut cu prilejul descinderii sale în Gura Humorului. Secvenţa portretistică merită citată măcar fragmentar, pentru a înţelege mai bine spiritul răutăcios al de altminteri atît de blajinului Leca: „Nu-i frumos bietul băiat (sprîncenele selbatec îmbinate, nasul prea scurt poartă nişte ochelari grei care îi dau aerul de pedagog bătrîn cu coatele roase), dar rîsul care-i porneşte din toată inima, apoi gestul de ajutorare la superlativele explicărilor şi povestirilor cu braţul ridicat deasupra capului şi ochii puţin încruntaţi ca pentru a pătrunde aievea ceea ce şi mîna ridicată vrea să explice, şi mai ales firea naturală şi neafectată îi dau toată simpatia”.

Elementele portretistice şi anecdotice înviorează lectura jurnalului, care mai ales în partea a doua conţine pasaje mai puţin telegrafice, mărturisind intenţia prelucrării literare a materialului diaristic. Din dialogurile cu scriitorii epocii sale, Leca reţine cu plăcere amănuntul picant, colportat cu nedisimulată satisfacţie. De la urîţelul Apostol Culea află astfel lucruri interesante „despre un început de dragoste, de pildă, între Principesa Elisaveta şi V. Eftimiu cel searbăd; despre felul cum uneori îşi primeşte Iorga oaspeţii veniţi în redingotă (pe Făgeţel şi Tomescu, care în 1911 vin la Iorga cu numărul închinat lui din Ramuri, să i-l prezinte legat elegant, şi Iorga îi duce de mînecă drept la – coştereaţa de galiţe, pentru ca să le arate groaznica şi ireparabila nenorocire: o păuniţă moartă); despre înmormîntarea lui Iosif, după coşciugul căruia urmau abia 15 intelectuali, fiindcă toţi ceilalţi erau stăpîniţi de elanul lui La arme cei de-un sînge şi de-o lege...”.

Crescut în admiraţia întregii familii pentru Iorga şi pentru „Sămănătorul”, scriitorul bucovinean evocă nostalgic, în alt loc, bucuria pricinuită cîndva de lectura gazetei cu rol decisiv în edificarea conştiinţei noastre naţionale: „Petrec cu ochii titlurile din O luptă literară: toate, toate, atîtea amintiri dragi… Din vremea cînd ne cumpăram Semănătorul, număr cu număr, la Şcoala Română… Articolul Două cărţi pentru români cetit pentru toţi de Tătuca pe cărarea grădinii din Pătrăuţi, sub fragedul verde-auriu de primăvară, lîngă tufa de ruje cu bujori de sînge… O, vremuri de aur – epoca Semănătorului! O singură credinţă, de sus pînă jos! Lamura celor mai aleşi – o singură mînă. O mînă de oţel şi o inimă de aur! N. Iorga! Vindeai o carte, o haină veche, ca să-ţi cumperi Semănătorul… Şi apoi jocul nostru nebun cu sosirea Sămănătorului! După masă, cam pe vremea cînd sosea factorul poştal, numai ce-şi făcea apariţia în sală Laţec ori Luţcu ori Leca, ori toţi deodată cu – chipurile – nr-ul cel mai recent din Semănătorul sub bandă. Cu cît interes şi cu ce încordată încruntare din sprîncene cetea pezevenchiul – vezi Doamne – cuprinsul revistei!” Întîlnindu-se peste ani, în capitală, cu prietenii săi bucovineni, Leca aduce vorba despre Lovinescu, apreciat ca monografist al lui Costache Negruzzi, după cum am văzut, dar criticat pentru modernismul său militant, ce l-a determinat să devină „detractorul poeziei populare” („care, pentru Dsa, e un fetişism modern” – „Flacăra”). Poezia populară e plină însă de frumuseţe şi de subtilităţi pe care bucovinenii ştiu să le preţuiască aşa cum se cuvine, ca între connaisseurs: „Ia, fantasmagorii! – replică D. Onciul. Şi odată prinde a cita la frumuseţi din cîntecele populare, de te cuprinde mirarea: Pe cărarea mîndrii mele/ Sămănat-am viorele,/ Răsărit-a dor şi jele…/ Sămănat-am busuioc/ Răsărit-a dor şi foc…; Nu departe de-acolea/ A picat din cer o stea/ Şi-a găsit-o mîndra mea/ Şi s-a-mpodobit cu ea…; Înălţate împărate,/ Ardă-ţi curtea jumătate,/ De curună să n-ai parte./ Să n-ai parte de curună/ Cum n-am eu de voie bună!... Şi cîte altele, pe care le-a adunat ca student şi le-a dat lui Marian S. Fl. (Nu departe de-acolea, din Marian o cunosc!). Iar cînd ajungem la grădină, la ceai, voia bună ajunge la apogeu cu povestea fetei care, ieşind la joc, îşi ţine cinstea, după povaţa înţeleaptă a mamei, pînă se află un om al lui Dumnezeu de i-o prinde cu un cui, încît nu mai era nevoie să şi-o ţină cu mîna!!!”. Popasul în Bucureşti prilejuieşte diaristului motive de satisfacţii majore, căci abia acum intră el propriu-zis în contact cu elitele intelectuale ale ţării, cu artiştii revoluţionari din cadrul grupării „Tinerimea artistică”, cu scriitori, cu muzicieni şi cu artişti plastici. Leca îşi împarte timpul cu parcimonie între întîlnirile acestea cu confraţii şi studiul istovitor la arhive, fără a neglija nici partea aşa-zicînd frivolă a vieţii, după cum reiese din această sumară dar elocventă secvenţă diaristică:

„Chitară. – La Grădina Blanduziei: „Fetele din Popa Nan” – iară ghiveci naţional, operetă, mahalagii, păruială, nebunie, bucurie. Morgenstern de faţă. – Medicinista dră Moisescu. Deci cu cîrdul de fete la Şosea, împreună cu actorul Valentineanu. Dar alergînd am rămas singuri... Şi... Leca tot Leca! La 3 demin. acasă!!!”.

O însemnătate aparte o dobîndesc însă pasajele care descriu întîlnirile cu George Coşbuc, apostolul românismului, surprins în etapa de cumplită depresie declanşată de moartea unicului său fiu, Alexandru. Fiul părintelui Morariu îi cîştigă însă repede simpatia, bătrînul bard destăinuind tînărului bucovinean o mulţime de lucruri care, altfel, ar fi rămas pe veci îngropate. Mărturiile lui Coşbuc despre Regele Carol şi despre Regina Elisabeta, precum şi cele despre scriitorii pe care i-a cunoscut îndeaproape (Iosif şi Anghel, Vlahuţă, Delavrancea, Goga), presărate cu piper anecdotic, interesează cu prisosinţă pe istoricul literar ce vrea să fixeze tabloul epocii. Iată o mostră, sper, lămuritoare: „Din Goga şi bietul popa Lucaciu ce-au făcut? Goga premii, Goga subvenţii, Goga 400 lei ajutor de la stat pentru cîtă vreme învaţă franţuzeşte la Sorbona, şi el cu chefurile şi afaceri rentabile… Goga subvenţie particulară de la Dna Brătianu… şi el face speculă cu permise de vagoane! Dar i-am şi spus-o: Băiete, dacă încetezi de a fi moral, nu mai faci tu poezie, cîtu-i hăul! Uite, Vlahuţă – din sărăcie a crescut mare! Şi Delavrancea, şi cutare! – Şi în afară de asta. Eu la Sibiu de 2 ori l-am vizitat. Şi el stă un an la Bucureşti şi nici bună-ziua nu-ţi dă! [...] Aşadar, cu Goga nu mi-a prea mers. Doi copii am avut eu: pe Iosif şi Goga. – Iosif, desigur, a fost altfel! – Iosif? Ar fi murit mai bine decît să ceară sau să primească. A murit în urma unei injecţii de Salvassan şi grecoteiul cela de Anghel mai avu pe deasupra neruşinarea de a-şi apoteoza fapta într-o schiţă, Şarpele (din Universul literar, pare-mi-se). Grecotei ticălos! Satanist care-şi făcea poezia cu o colecţie de cîteva cuvinte poetice prinse fericit în felul sataniştilor francezi. Egoist, care-şi era el singur idolul său! Drept că şi Natalia era frumoasă, adecă voluptoasă, corpulentă. Dar în cele din urmă ajunsese prost de tot cu ea. Îl lua la palme, ba şi cu oala de noapte… – Şi începuse a colabora cu Eftimiu? – Da! Dar numai literariceşte, fiindcă arnăutul de Eftimiu era prea calculat decît să se destindă asupra unei colaborări mai largi… Ştia el că-i mai răsplătitoare calea la Palat! Biata Regina avea nevoie de cineva – pentru literatură, nu pentru altceva. Şi tot scria prost, că arnăutul, bietul, nici pentru sine nu-şi ajungea. Are talent, dar prea e zvăpăiat, prea nedisciplinat şi fără autocritică. Am fost şi eu la Palat. Scrisesem o poveste despre războiul de la 1877 şi-i cam batjocurisem pe ruşi.

Atunci Regele mă cheamă la Palat: Tomnu C., poate schimbi D-Ta ceva!. Nu, Măria-Ta – că aşa-i ziceam eu – nu pot schimba. Şi nu şi nu şi nu, încît cartea tipărită pe socoteala mea rămase neschimbată. Iar pentru ministerul de culte (?) urmă altă formă, mai blajină. (Povestea unei coroane şi Războiul pentru neatîrnare)”.

De Coşbuc se desparte Leca într-o scenă emoţionantă, în care necăjitul bard se simte stingher că nu poate plăti tînărului său confrate ţigările, iar acesta din urmă pune capăt stînjenelii poetului sărutîndu-i mîna ca unui părinte, înainte de a intra iar în vîltoarea războiului. Jurnalul se încheie apoi cu episodul palpitant al evadării din rîndurile armatei austro-ungare şi cu descrierea drumului plin de peripeţii al întoarcerii în ţară – o întoarcere fericită, care îi va deschide tînărului bucovinean calea unei cariere publice pe deplin meritate, propulsîndu-l în prim-planul vieţii noastre culturale de după război. În 1921 îşi va trece doctoratul la Cluj, sub îndrumarea lui Sextil Puşcariu, cu o teză de filologie, pentru a reveni apoi în Bucovina natală, unde îl aşteptau toţi ai săi şi unde avea încă atîtea de făcut.

Apariţia acestui remarcabil jurnal (care e şi un profund document omenesc, dar şi literatură de cea mai bună calitate) se cuvine salutată ca un eveniment editorial de excepţie. Aştept cu nerăbdare continuarea!


BACK