Martie 2019

DISTANȚA DINTRE MINE Și MINE
SAU FARMECUL DISCRET
AL UTOPIEI INTERNAȚIONALISTE



Poeta Nina Cassian este personajul documentarului realizat de Mona Nicoară şi Dana Bunescu după o idee de Ada Solomon, Distanţa dintre mine şi mine. Secvenţe din Arhiva TVR, din arhiva personală a poetei, sînt intercalate cu cîteva note informative de la Securitate şi alte cîteva fragmente de interviuri luate în ultimii ani de viaţă, pentru a forma un portret de tip puzzle al uneia din cele mai celebre figuri din literatura română postbelică.

Evreică fiind, Nina Cassian nu a fost atrasă în adolescenţă nici de sionism, nici de mişcarea comunistă din Israel (pentru că a dorit să trăiască în România), ci de idealul „ca de basm” al noii orînduiri ce se construia deja în URSS. A devenit membră de Partid (în afara legii, pe vremea aceea) la numai 16 ani. Visul ei era „să mîntuie lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase”. Au urmat, în perioada imediat următoare instalării puterii sovietice totalitare în România, utopia proletcultistă căreia poeta încerca zadarnic să-i reziste prin metafore şi o exprimare non-conformistă. Semnele limbajului său poetic – sofisticat, elevat – au fost criticate ca fiind rămăşiţe ale „moştenirii burgheze”. A fost, mărturiseşte poeta, un „tribut de sînge estetic, nu etic”. Utopia comunistă i se părea cel mai curat, nobil, vrednic de slujire, ideal. Era, aşa cum îi plăcea să spună, o „dreptcredincioasă”. De aceea credea că admonestarea adusă de Partid era singura ce merita luată în seamă. „Dacă Partidul spune că am greşit, înseamnă că aşa este!”. Schimbarea, cîtă s-a produs în anii care au urmat, ţine mai degrabă de atitudinea faţă de personajele istorice ale scenei politice româneşti. Stalinismul şi propaganda sovietică fuseseră înlocuite, pe la începutul anilor ’60, de un naţional-comunism cu care Nina Cassian (la fel ca cineastul de excepţie al acelor ani, român după tată şi evreu după mamă, care a fost Mircea Săucan) nu se putea împăca. „Eu nu m-am schimbat, voi însă v-aţi schimbat!”. La un moment dat, octogenara poetă spune că nici măcar nu a fost vorba despre comunism, că el, comunismul, nu era decît „un pretext pentru masacre, gulaguri, persecuţii”. Că, altfel spus, idealul comunist a fost întinat de cultul personalităţii – lui Stalin, Ceauşescu etc. – ajuns „insuportabil”. Că distanţarea de sine, sugerată de titlu, s-a produs doar la apariţia naţional-comunismului.

Secvenţele de arhivă conţin şi cîteva fragmente din două remarcabile documentare de propagandă ale anilor ’60 – Uzina (regia: Slavomir Popovici), Tehnică nouă, oameni culţi (regia: Alexandru Sîrbu) – pentru care Nina Cassian a compus cîntece şi versuri „revoluţionare”, „de agitaţie”. Se cîntă acolo despre „fruntea curată” şi „umerii mai drepţi” ai inginerilor şcoliţi la cursurile serale, neobosiţi scormonitori în „tainele ştiinţelor”. De remarcat viziunea radicală, ieşită din comun, a lui Slavomir Popovici, cu aportul deloc neglijabil al directorilor de imagine (Costea Ionescu Tonciu, Claudiu Soltescu) şi al muzicii lui Anatol Vieru (care, peste opt ani, avea să o prelucreze pentru coloana sonoră a Sutei de lei, filmul lui Mircea Săucan – în varianta originală, de autor – „îngropat de viu” pînă în 1990). Astfel de filme pot însă oferi o imagine deformată despre vremurile în care fericirea şi „mai binele” erau aduse cu de-a sila în viaţa oamenilor, cînd veselia şi antrenul erau regizate şi atent ţinute în frîu. Pentru unii spectatori de azi, ele reprezintă o epocă de aur generatoare de nostalgii şi noi manipulări. Alţii, dincolo de cosmetizări, ştiu să recunoască bucuria contrafăcută şi falsul, tristeţea chipurilor şi crisparea.

Nina Cassian nu s-a sfiit să povestească despre iubirile ei (Al. I. Ștefănescu, Ion Barbu, Marin Preda, Vladimir Colin, Slavomir Popovici ş.a.), despre depresia pricinuită de exilul autoimpus la mijlocul anilor ’80. Era în America pe cînd prietenul ei, arhitectul Gheorghe Ursu aka Babu, fusese arestat şi anchetat de Securitate (la scurtă vreme a şi murit, în urma torturilor la care a fost supus). De teama eventualelor represalii nu s-a mai întors în România. Au urmat zece ani de acomodare – cu limba, statutul de emigrant – pînă a izbutit să scrie primele versuri în engleză. La capătul lor avea să-l întîlnească pe Maurice Edwards, fost director artistic al Filarmonicii din Brooklyn, bărbatul alături de care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. „El m-a salvat!” – spune poeta, care nu mai contemplă gîndul sinuciderii de dragul omului pe care – în fine, fără patimă – îl iubeşte.

Mai mult decît orice însă, Nina Cassian a iubit nevoia omului de basm, de a crede că binele învinge răul. Secvenţele decupate dintr-o emisiune TV în care autoarea de texte pentru copii citeşte (şi adesea rosteşte pe de rost fragmente întregi) din aventurile puilor de tigri Ninigra şi Aligru încheie acest remember pe o notă candidă.


BACK