Februarie 2019

ÎN CĂUTAREA VIEȚILOR PIERDUTE

Cum ar fi, se întreba Andrei Tarkovski în volumul său de memorii, Sculptînd în timp, să ai pe cineva care să filmeze pentru tine fiecare clipă din viața pe care o trăiești? Iar la urmă să facă un montaj de numai un ceas și jumătate, maxim două, cît durează – în medie – un film de lung-metraj. Ar fi, spunea regizorul Călăuzei și al lui Andrei Rubliov, și al Oglinzii, cel mai firesc gest de esențializare, de eliminare a oricărui surplus de balast cotidian, o reducere la ceea ce este cu adevărat necesar. Necesar pentru ce? Pentru mîntuire sau – cum spunea, citîndu-și tatăl, Rafail Noica – o devenire întru ființă. Ori poate pentru fericire, așa cum se descoperă ea în predica de pe munte a lui Iisus, în viața cea nouă „în duh și adevăr” a iudeului îndrăgostit de Hristos, Nicolae Steinhardt, ori în cumințenia viețuirii Călăuzei din apologul tarkovskian. Am urmărit recent un interviu cu Octavian Dabija, un fost actor (și fost profesor de actorie la institutul bucureștean de teatru și film), care acum este preot ortodox în Franța. Spunea, la un moment dat, că în biserică, la liturghie, intri într-un alt spațiu și într-un alt timp. A făcut o scurtă pauza, apoi a adăugat: „În teatru e la fel…”. Și mă gîndeam cît de greu ajunge cuvîntul său la omul deprins cu gîndirea de tip „sau-sau”. Adică, sau biserică sau teatru, cum sentențios exclamă Kiril, călugărul din Andrei Rubliov, cînd bufonul își isprăvește giumbușlucurile: „Monahul e omul lui Dumnezeu, iar măscăriciul e omul diavolului!”. O altă abordare de tip „și-și” am descoperit în volumul unui monah, Daniel Cornea, care – în descendență steinhardtiană – încearcă să cuprindă cinema-ul printr- o lectură îmbisericită. Strădania sa nu e deloc lipsită de dificultăți, nu în ultimul rînd datorită lipsei reperelor teologice pentru a cerceta fie și acele puține procente din cinematografia lumii consacrate Artei. Nu neapărat greutatea și pertinența comentariilor sale aplicate cîtorva filme importă în discuție, ci demersul său de a mărturisi cultura în cheie „lărgită” și în spiritul înțelegerii conferite de Christos Yannaras, ca pe însuși „modul nostru de viață foarte, foarte real”. Nu dintr-un moft sau din necunoașterea (ori greșita cunoaștere a) tradiției ecleziale, ci pentru că, în absența unei asemenea înțelegeri a expresiei artistice, „cultura și credința vor glăsui de-a surda, fiecare în legea proprie”. Rezultatul: „nici cei „din sfera culturii” nu vor cunoaște oferta Bisericii, iar credincioșii vor rata la rîndul lor gestul capital: asumarea în har a culturii” (Cinema-ul, o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii, Ed. Christiana, București, 2017).

La aproape 30 de ani de la metamorfoza postului unic de televiziune din România (care, în jumătatea a doua a anilor 80, ajunsese să emită doar vreo două ceasuri pe zi, exclusiv emisiuni propagandistice și osanale „conducătorilor iubiți”), în actuala babilonie mediatică a televiziunii prin cablu, prin satelit, prin internet etc. apare canalul numit Cinemaraton. Este încă insuficient cunoscut de către telespectatori și difuzează filme românești (deopotrivă artistice și documentare, de autor și populare), precum și o serie de emisiuni documentare și portrete de cineaști dedicate patrimoniului cinematografiei naționale. Medalionul cu secvențe din filme în care – în anii 80-90 – a jucat actorul Dragoș Pîslaru, precum și amplul spațiu de emisie consacrat într-un întreg week-end (mai exact, în duminica Dreptului Simeon, 2019) cîtorva din filmele sale de referință este – din mai multe puncte de vedere – un eveniment ce depășește obișnuitele evocări ale unor cineautori (regizori, actori) de altădată. Cineautor Dragoș Pîslaru, montajul video realizat de Cătălin Chirilă (din care nu lipsesc fragmente din muzicile originale scrise pentru filmele alese de Adrian Enescu, Lucian Mețianu, Cornelia Tăutu sau Petru Mărgineanu), dezvăluie cîteva puncte esențiale din devenirea unui destin: metamorfoza actorului Dragoș Pîslaru, pentru care teatrul a fost un fel de Preparatio Evanghelica, în monahul (și apoi ieromonahul) Valerian. „Ce ți-e scris în frunte trebuie să porți”, spune o zicală populară. Pe parcursul a 45 de minute, Cătălin Chirilă ne invită să descifrăm semnele traseului pe care, de la un moment dat încolo, a pășit actorul Dragoș Pîslaru.

Primul semn (care deschide suita de secvențe a evocării) avea să fie Alioșa, din apreciata montare a Teatrului „Nottara” după Karamazovii lui Dostoievski (regia: Dan Micu, adaptarea pentru scenă: Horia Lovinescu, 1980). „Există nemurire?” își întreabă mezinul Karamazov cel bătrîn și bufon (interpretat de George Constantin), după ce nihilistul și cerebralul Ivan (Alexandru Repan) îl asigurase că nici Dumnezeu, nici diavolul, nici nemurirea nu există. Răspunsul lui Alioșa (Dragoș Păslaru) – „Există! Există!!!” – capătă aici valoare de metonimie, de parte pentru întreg. Poate că aici, în acest strigăt de biruință se află nevăzutele „mări sub pustiuri” în care avea să- și găsească „apa vie” cel care, mînat de o veșnică răzvrătire, va ajunge să spună, asemenea personajului său din Patima fără sfîrșit (piesă de teatru TV de același Horia Lovinescu, de la începutul anilor 80):

„Și eu știu ce vreau. Sînt așteptat. Nu ți s-a-ntîmplat niciodată să ai senzația că tot ce faci e provizoriu, că te lași amăgit și că, de undeva, cîndva, trebuie să răsune o chemare la care să răspunzi spontan și cu inima plină de lumină, „Prezent!”?”. Mărturia aceasta, răspunsul „spontan și cu inima plină de lumină”, avea să fie, pentru ieromonahul Valerian, însăși asumarea condiției hristice. În 1980, actorul Dragoș Pîslaru – în postură de milițian – este încadrat, pentru cîteva clipe, de crucea neagră și subțire a camerei de filmat (a lui Constantin Chelba) din happening-ul elaborat al regizorului Iosif Demian, O lacrimă de fată. Omul legii de acolo este anchetat de un procuror venit de la oraș (Dorel Vișan), care îl anunță că „vestita lor cooperativă are un surplus de pămînt nedeclarat”. Despre pămînt (și încă unul bogat în petrol) e vorba și în Pruncul, petrolul și ardelenii (1981), unde Dragoș Pîslaru joacă un bandit (Collins) ce poartă (lucru neobișnuit pe ecrane, la vremea aceea, în România) un cercel în ureche. Acolo, pentru o dată, Dragoș Pîslaru a împărțit ecranul nu doar cu Ștefan Iordache, ci și cu ... Szoby Cseh (cunoscut ca Buză-de-Iepure, din serialul Drumul oaselor).

În Concurs, apologul lui Dan Pița din 1982, Dragoș Pîslaru e șeful echipei de Intervenție (după vorbă, după port, starostele unor „servicii secrete”) din pădurea în care au sosit, pentru un fel de team building, cîțiva din angajații unei întreprinderi. Pentru monahul Nicolae Steinhardt, Concurs este un jurnal cinematografic al fericirii, un poem „semnificativ și tulburător” închinat luminii şi unei anumite stări de puritate sufletească, de „mesianism laic”, o „Evanghelie în imagini, sunet și culori”. Tot în 1982, în Secvențe (scenariul și regia: Alexandru Tatos), Dragoș Pîslaru interpretează … un actor pe care întreaga echipă de filmare îl surprinde cu o „cameră ascunsă” vorbind la un telefon public. Personajul său (Ion) are o anume tristețe, e singur și nu are cu cine să petreacă revelionul. Cînd se termină filmarea, se duce la regizor (însuși Tatos) în microbuzul studioului și vrea să știe dacă „a fost mișto”. Acesta îl dojenește ușor: „Te-ai cam speriat!” La sfîrșitul montajului, ieromonahul Valerian spune: „Nu vă temeți!”, cu referire la adevăratul curaj, pe care l-a avut doar „Cel care a biruit lumea”.

Frica este liantul spre următoarea secvență, cea din Singur de cart (regia: Tudor Mărăscu, 1983). După ce- și ispășește pedeapsa în închisoare, Pavel, un tînăr mistuit de remușcări pentru vina de a-și fi ucis părinții într-un accident de mașină, se joacă de-a navigatorii cu un bătrîn lup de mare (Vasile Nițulescu). Scena se petrece pe acoperișul unui bloc. „Cum se face că-mi merg toate anapoda?”, îl întreabă. Răspunsul încercatului navigator: „Ești încă în furtună. Strînge pînzele și taie valurile de-a curmezișul. Ține cîrma drept chiar dacă ți-e greu. Va veni o zi cînd marea se va potoli și vînturi prielnice te vor scoate la mal!..” Glasul lui Vasile Nițulescu are adîncimi de Pateric și prefigurează, cumva, cuvintele de învățătură pe care monahul Valerian le va fi primit de la al său avvă înainte și după intrarea la mănăstire. Tot o secvență cu vînt și furtună este decupată din Miracolul (1987). Inginerul pe care îl „face” acolo Dragoș Pîslaru spune:

„Mă bucur să scap de vîntul și nisipul ăsta care a pătruns peste tot! Plec la Vîlcea, acolo e zonă de deal unde se poate face agricultură!…” Să fie replica aceasta din filmul lui Tudor Mărăscu încă o mică ironie a vieții, dat fiind că – la mijlocul anilor 90 – actorul, devenit monah, s-a stabilit la o mănăstire din Vîlcea, județ în care viețuiește și acum?

Pînă acum, toate „punctele nodale” din cariera cinematografică a lui Dragoș Pîslaru sînt înșiruite cronologic. Următoarea stație: Umbrele soarelui (regia: Mircea Veroiu, 1988). Povestirea lui Ion Brad este construită în jurul inginerului agronom Veanu, căruia îi murise soția (Ana Ciontea) într-un cumplit accident. Veanu este frate bun de suferință al lui Culi Ursake, personajul lui Mihail Sadoveanu pe care, în 1983, l-a cinematografiat Stere Gulea în Ochi de urs. Eroul sadovenian (jucat tot de Dragoș Pîslaru), care nu uită să-și facă cruce înaintea mesei, e stăpînit de „obsesia necuratului”, pe care-l bănuiește ascuns într- un ochi de urs. Veanu trăiește cu obsesia coarnelor de bivol care-i uciseseră soția. Pe soția lui Culi (Daniela Vlădescu) o ucisese boala. Atenționat de năluca fostei soții, să nu calce pe coasă, Culi își va izgoni furtunile lăuntrice și duhurile necurate prin post și rugăciune, prin citirea Psalmilor, așa cum – pînă la un punct – ne lasă să credem și filmul lui Gulea. Vindecare caută și Veanu, care se întreabă dacă „se poate vindeca sufletul numai cu lumină, prin mișcare, prin istovirea trupului”, dacă totul e cu adevărat „atît de simplu”. Îi amintește bunicii sale ocrotitoare (Leopoldina Bălănuță): „Cînd eram mici ne spuneai că marea e sufletul pămîntului…” Sufletul e însuși personajul principal din Umbrele soarelui. Bunica: „Da, numai că sufletul nu se vede. Cum poți să-mi arăți tu sufletu’ cu deș’tu?…” Tot ea observă, într-o altă secvență, că nepotului îi curge sînge din coastă. Și, pentru cîteva clipe, Veanu își ridică mîinile să-i oblojească rana provocată de lipitori, în timp ce se scălda în iaz. Postura sa amintește de un Hrist. Ca și Culi, Veanu își zărește aievea, iar și iar, soția pierdută. Crede o clipă (mai lungă decît veacul) că „atunci cînd ți se pare că începe, uneori viața se și termină”. Este mistuit de dor, ca Orfeu în infern. Dezvelește oglinda peste care, în primele ceasuri de după îngropăciune, fusese lăsată o broboadă neagră. Deodată zărește chipul luminos al femeii sale căreia, cîndva, i-a spus: „Ciudat vis am mai visat, aseară cînd m-am culcat… Uite, cerul s-a aprins! Să mergem, că nu e vis...”

„Autopsia înseamnă să vezi cu proprii tăi ochi” – spune medicul legist Tit Liviu din Femeia în roșu (regia: Mircea Veroiu, 1996). De aceea, continuă el, „nu e bine să lucrezi cu mănuși, pentru că adevărul pe care-l cauți se poate opri în cauciucul lor”. Cel care-i interpretase pe Culi și pe Veanu iscălește pe o foaie – pe ascuns, în caligrafii diferite – numele „femeii în roșu”: Ana (Elena Albu). „Pînă cînd moartea ne va despărți!” – îi aude ecoul, ca dintr-o altă lume. Asta după ce tocmai l-am auzit pe Culi cum strigă, neputincios, numele femeii sale suferinde, în trecătoarea acoperită de nămeți din Ochi de urs. În Balanța lui Lucian Pintilie, unde trei răpitori de copii (interpretați de Dragoș Pîslaru, Adrian Titieni, Bogdan Uritescu) sînt împușcați, ca-n Bonnie and Clyde, moartea vine cu elicopterul. Primul-secretar de județ (Ștefan Radof) primise ordin telefonic, de la însuși secretarul PCR, să împuște răpitorii laolaltă cu grupul de copii luați ostateci. Unui alt prim-secretar de județ i se aduc osanale de către niște pionieri pe care îi dirijează un regizor politruc jucat de Dragoș Pîslaru în Șobolanii roșii (1991). După „momentul șoc și momentul foarte dur”, acesta ne invită pe o terasă. Nu e terasa din filmul lui Florin Codre, ci balconul din Drumeț în calea lupilor, filmul lui Constantin Vaeni care a ajuns pe ecrane în aprilie 1990, după ce fusese oprit de la difuzare doi ani. „Este un moment de mare excepție pe care l-am gîndit!”... Și nu sîntem pe deplin siguri dacă nu cumva sînt și vorbele lui Dragoș Pîslaru, nu doar ale regizorului turnător și oneros din Șobolanii roșii: „Nicicînd n-a fost mai puternică Legiunea, nicicînd n-a pășit mai avîntată în marșul ei nestăvilit spre biruința deplină!” Sînt chiar momentele de perorație paroxistică ale lui Horia Sima, ce declamă că în Mișcarea Legionară intri ca simplu om și ieși „erou legionar”: „Rană lîngă rană, mormînt lîngă mormînt, așa am biruit pînă acum... Să dezgropăm sfînta lege a răzbunării!”. Tăietură de montaj spre o altă „sfîntă lege a răzbunării”. Îl vedem pe actorul Dragoș Pîslaru pe un drum de Golgotă, prin centrul Bucureștiului invadat de mineri. Este dimineața de 14 iunie 1990. Secvența apare și în Piața Universității România (1991), filmul de montaj produs de Lucian Pintilie și regizat de Stere Gulea. Îi auzim glasul, apoi îi vedem și chipul după cîteva luni de la mineriadă. Vorbește despre frica și ura acumulată în oameni în anii de dictatură. Vorbește nu în nume personal, ci în numele tuturor celor asupra cărora s-a revărsat frica, ura și neputința agresorilor din Piața Universității.

Atunci, în acele zile de grea cumpănă, cînd a parcurs traseul nu de la viață pînă foarte aproape de moarte, ci de la moarte la adevărata viețuire în Hristos, îi va fi încolțit gîndul care avea să rodească abia peste zece ani: să se călugărească și să viețuiască în pustnicie. Îl vedem apoi rănit, dus în spate de un bărbat (Constantin Dinulescu) și ocrotit de o femeie (Ildiko Zamfirescu). Este o scenă scurtă din A unsprezecea poruncă (scenariul și regia: Mircea Daneliuc, 1991). Cadrul e plin de fum, se zăresc arbori în flăcări și o vegetație amenințată de foc. În secvența următoare, flacăra unei brichete arde un timbru și auzim: „Tertium non datur”. Este vocea lui Adrian Pintea, care-l dubla la post-sincron pe Dragoș Pîslaru în Capul de zimbru (1996), filmul pentru televiziune regizat de Nicolae Mărgineanu după nuvela lui Vasile Voiculescu. Aici, un ofițer român – atunci cînd onoarea militară îi este rănită, cînd este desfigurat moral ca om – îi spune superiorului său: „Îmi cer permisiunea să mă retrag. Simt nevoia să iau contact cu pustietatea. E mai nobilă decît noi…”. Îl salută regulamentar și se îndepărtează la orizont. O retragere ca o înviere. Ca răspunsul chemării despre care vorbea personajul său din Patima fără sfîrșit.

Spre final, scena din O lacrimă de fată în care milițianul predă un dosar-plic procurorului aflat într- un jeep și-i spune: „Urmați-mă!”. Apoi se urcă pe bicicletă și traversează un drum de țară, urmat îndeaproape de mașina procurorului de la oraș cu operatorul ce filmează tot. Dar și de cîțiva zglobii copii din sat care însoțesc alaiul într-un fel zburdalnic, foarte asemănător bucuriei exprimate de pruncii care, cu două mii de ani în urmă, îl înconjurau pe împăratul iudeilor ce intra în cetate pe un asin. De Florii. În duminica Floriilor din 1999 – vedem o epistolă semnată de actorul Dragoș Pîslaru în vhiar ziua primirii sale în monahism – avea să rodească în monahul Valerian. Într-o ultimă fotogramă îl vedem înconjurat de cîțiva alți copii. Stă îngenunchiat în fața intrării în biserica din Vătășești, Vîlcea, unde a început să slujească în toamna anului 2018. Lăcașul are hramul Sfîntului Mucenic Filimon, ocrotitorul făcătorilor de spectacole.

„Așezați-vă cu nădejde pe cruce!” spune, spre final, Ieromonahul Valerian, în montajul realizat de Cătălin Chirilă pentru Cinemaraton. Actorul Dragoș Pîslaru se așezase pe cruce împreună cu Alioșa din Karamazovii, cu Veanu din Umbrele soarelui, cu Dimitri Botev din O vară de neuitat. Ca și Pavel din Singur de cart, Culi din Ochi de urs avea și el crucea sa. Nu numai în secvența în care îl vedem opintindu- se să care în spate grămada voluminoasă de lemne asemenea unei cruci. Din această așezare „în iconare” (cum ar spune Sorin Dumitrescu), sinonimul (sau, cîteodată, antonimul) actorului Dragoș Pîslaru ne îndeamnă, pe cei ce îl privim (înregistrarea datează din 2011), să fim plini de bucurie și mereu treji la minte, să nu ne fie frică de nimeni și de nimic – în afară de noi înșine. Involuntar, îmi amintesc replica din Călăuza: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!…”. Da, numai că rămîne de văzut cît de pregătiți sîntem de întîlnirea cu icoana, cu realitatea transfigurată din icoană, care – în forme și culori și geometrii poetice aparte, reprezentare vizuală a nevăzutului Cuvînt – conține hrana necesară nouă pentru a viețui, ca oameni. Sînt cuvintele de la urmă rostite de Ieromonhaul Valerian în 2011, în biblioteca schitului Pătrunsa pentru toți cei ce simt nevoia unui îndreptar în vederea întoarcerii acasă și a venirii în fire.


BACK