Marian Sorin RĂDULESCU

ZIG-ZAG PRIN 2018

Nici după primii 50 de ani de viață n-am învățat să privesc cu suspiciune (pentru că, vezi Doamne, e „profană”) lumea fantasmelor și adevărurilor din cărți, filme, piese de teatru, din muzică – arta cea mai abstractă. De aceea, și în 2018, vizionările (film, teatru), lecturile sau audițiile au fost tot atâtea prilejuri de bucurie și de întâlnire – în diferite chipuri – cu poezia. Mă îngrozește lumea naturii, doar a naturii, fără pecetea gândului omenesc. Mai exact: a gândului omenesc îndeajuns de liber să lase duhul să sufle pe unde voiește. Deși, dacă omul ar lua-o de la început, ar descoperi – până la urmă – oglinda poeziei. Da, numai că ea, poezia, este – pentru cei mai mulți – fie o lozincă, fie un prilej exclusiv de distracție, de divertisment.
Unul din primele filme văzute în 2018 a fost Marița lui Cristi Iftime. Nu sunt sigur c-o să mi-l amintesc peste ani, dar sigur nu voi uita finalul, când Ana Ciontea dă să se ducă după fostul ei bărbat (acum reînsurat), șoferul „Mariței” (mașina întregii familii înainte de destrămare, o Dacia 1300 ajunsă în stadiul de rablă), a doua zi după reuniunea de familie (la o pensiune din nordul Moldovei) aranjată de unul dintre feciori. Și mi-a mai plăcut felul în care o familie este reunită fie și pentru câteva ceasuri. E ceva amărui în povestea lui Iftime, chiar dacă e presărată cu replici haioase în grai ardelenesc.
Din Pororoca lui Constantin Popescu jr. mi-au rămas în minte mai cu seamă secvența „exploziei” din bucătărie (susținută în forte de Iulia Lumânare) și metamorfoza lugubră a personajului jucat de Dragoș Bucur. Și căința acestuia pentru clipele când își dojenise prea aspru copilul dispărut (răpit) într-un parc, într-o clipă de neatenție.
Cartea monahului Daniel Cornea (✝ 2017) Cinema-ul, o lectură îmbisericită m-a bucurat enorm, mai cu seamă pentru premisele sale teoretice și mai puțin pentru analizele aplicate câtorva filme. (În primul rând datorită selecției filmelor comentate.) Ideea rămâne: nu sunt pregătiți pentru o asemenea abordare nici criticii (teoreticienii) de film „progresiști”, „nebisericoși”, „emancipați”, nici cinefilii „bisericoși”. Din motive diferite, și unii, și alții consideră că cinema-ul nu are nevoie să fie abordat din „tinda Bisericii”. Și unii și alții pierd din vedere că cinema-ul nu e cu nimic mai puțin vrednic a fi abordat din perspectivă iconologică decât pictura.
O mare bucurie a fost descoperirea cărții lui Ivo Andric, E un pod pe Drina… (Premiul Nobel pentru Literatură, 1961), un poem epic în proză ce se întinde pe parcursul a (circa) patru sute de ani. Epoci istorice, mentalități, culturi, povești, tipologii, destine tragice. Un tur de forță prin câteva sute de ani care au transformat în profunzime o anumită parte a Europei în care se întâlneau cultura creștin-ortodoxă, mozaică și islamică. Și în care – încet dar sigur – pătrunde duhul lumii noi, deopotrivă „reformată”, „iluministă”, „democrată” și „totalitară”.
Conferința în memoria Pr. Teofil Pârâian, care l-a avut invitat pe savantul Basarab Nicolescu (stabilit la Paris, după 1968) avea să aducă noi probe în sprijinul ideii că, pentru adepții „evlaviei populare” (ce nu sunt deloc puțin numeroși), știința e o pierdere de vreme. În sala barocă a Muzeului de Artă din Timișoara, savantul român în zadar încerca să vorbească despre „terțul exclus”, despre pericolele care amenință omenirea, despre importanța de a dobândi o dreaptă cugetare. A primit, cum spun englezii, a cold shoulder. Ceva de genul, noi avem credința neclintită în Iisus Hristos, să fie acolo la ei, în „acel Apus”, oamenii de știință, pe noi să ne lase-n pace să mărturisim „dreapta credință” ș.a.m.d.
La Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara am văzut Buzunarul cu pâine de Matei Vișniec, un spectacol regizat de cei doi actori-interpreți. Am rămas cu ploaia de cubulețe de anafură de la final. De ce anafură? Pentru că ultima replică sună așa: Degeaba arunci unui câine căzut accidental într-o fântână bucăți de pâine. Dacă nu te recunoaște de stăpân, tot va muri. Mult nu-ți trebuie să pricepi că și omul moare (înainte de moarte) atunci când e nerecunoscător (chiar dacă plouă cu bucăți de pâine din cer), când nu-L recunoaște pe Dumnezeu drept Stăpân.
Yami Distrikt, spectacolul lui Kokan Mladenovic (a mai montat, la TMST, Opera cerșetorilor, Sonetul 66) din Serbia e o privire ironică la adresa globalizării și a tranziției de după războiul civil din fosta Iugoslavie. Același regizor a mai fost prezent pe scena TMST (în cadrul festivalului regional) cu Norul cu pantaloni, o satiră pe tema crizei teatrului în lumea contemporană.
Am revăzut O vară de neuitat într-un bar din Piața Unirii, în deschiderea Festivalului Filmului European. Câteva săptămâni mai târziu, Lucian Pintilie avea să plece spre Câmpiile Alizee. Dar nu oricum, ci după rânduiala Bisericii. (Am înțeles că s-a ocupat de îngropăciune Marie France Ionesco.) În fond, când – vorba Mariei Tănase – ești creștin botezat, aceasta e calea spre „terminus paradis”, apropo de titlul filmului său din 1998. Uite că Pintilie de Cuvânt n-a fost lăsat.
O mare surpriză avea să fie distincția de „Cel mai fidel spectator în 2018”, care mi-a fost acordată de directorul TMST, imediat după reprezentația cu Incendii (regia Radu Alexandru Nica), pe care sper să-l revăd în februarie 2019. Tot la TMST am văzut Avalanșa, impresionant jucat în șoaptă de actori. Neobișnuit de ascetic, de profund uman, despre – între altele, nevoia de a te opune datinilor atunci când respectarea lor anulează libertatea și chiar demnitatea omului.
Theodor, fiul meu cel mare, a concertat la pian în Serbia (la Smederevo, în Serbia) și la San Bartolomeo al Mare (în Italia, lângă San Remo). A luat, la ambele competiții, premiul întâi. Cumva, ne-a ocrotit pașii prin San Remo și în împrejurimi, Mircea Veroiu (care – pentru Duhul aurului, în 1974 – fusese premiat la Bergamo, unde am zburat, și – pentru Adela, în 1985 – la San Remo), despre care am reușit să public un album glossy la Editura Noi Media Print. Ceasurile petrucute la Bussana Vecchia (o stațiune de munte, părăsită acum 200 de ani după un cutremur, repopulată de artiști plastici în ultimii 20 de ani), dar și cele petrecute la Antibes au fost de neuitat.
La început de octombrie l-am condus pe ultimul drum pe Ion, bunicul copiilor noștri. Chiar acum, când scriu, îmi amintesc de Steinhardt (cel din Jurnalul fericirii): „Toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai suferința nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, orșicând proaspătă.” Câteva săptămâni mai târziu s-a stins și directorul de imagine Călin Ghibu (Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Vânătoare de vulpi, Glissando, O vară de neuitat, Terminus paradis).
Am avut privilegiul să văd, în avanpremieră, filmul făcut de Cristi Puiu după Povestire despre Antihrist de Vladmir Soloviov. Și am redescoperit un cineast în toată puterea cuvântului, a cărui prezență și al cărui interes pentru cele nevăzute, pentru „cele de pe urmă”, aproape că mă obsedează. Premiera acestui film va fi, pentru mine, evenimentul cinematografic din 2019.
Am văzut (într-o sală goală de mall) Alice T. și mi-am amintit de 4,3,2 al lui Mungiu. Pentru că ambele vorbesc (deloc moralizator, deloc didactic) despre responsabilitate. La filmul lui Mungiu sălile s-au umplut (atât cât s-au umplut), cred, și datorită premiilor și recunoașterii internaționale. Fără să spargă tiparele (cum s-a întâmplat cu 4,3,2), filmul lui Radu Muntean – despre vârsta adolescenței rebele, despre nevoia adolescentului de afecțiune, de înțelegere, despre „toată lumea din familia noastră” (mai exact: despre lipsa unei sentiment de apartenență la o familie), despre indiferență și superficialitate – merita mai mult decât un spectator în sală. A rulat doar șapte zile. Probabil cu sălile mai mult goale. De neuitat ultima scenă, cu acel eco-surpriză (dar era, oare, o surpriză?) pe un monitor care – după câteva secunde – intră în stand by. Filmul danez The Guilty a strâns ceva mai multă lume. Uciderea unui bebeluș (chiar dacă e doar descrisă la telefon) e mai vandabilă și mai de interes decât pruncuciderea (Alice T), care, pentru mulți nici nu e ucidere.
Din nou la TMST, pentru o premieră de toamnă-iarnă: Depravarea. Bine povestit de un actor devenit regizor. Și bine jucat – doi dintre interpreți sunt la debut, la TMT. Contrar imaginii pe care o poate stârni titlul, spectacolul este o elegie luminată de iubirea jerfelnică despre care scria Ap. Pavel în 1 Corinteni 13.
Mi-a apărut, în sfârșit, traducerea cărții De la baptist la Bizanț (la Editura Teosis din Oradea), despre fascinația Ortodoxiei asupra unui pastor baptist care – în fosta Iugoslavie, unde era „în misiune” – descoperă splendoarea cadrului eclezial ortodox și, la începutul mileniului 3, devine preot ortodox. Neofitul spune că discuțiile despre Ortodoxie aveau să-l îndepărteze de mulți prieteni. Ceea ce nu spune e că discuțiile despre Ortodoxie te pot îndepărta de mulți prieteni chiar dacă aceștia nu sunt baptiști, ci (prin botez) ortodocși.
Ultimul film văzut în 2018 a fost Bohemian Rhapsody. În trei rânduri, m-am simțit înconjurat de un public relativ numeros, care a știut că vine să vadă o versiune asupra vieții celui care a fost mega-starul rock Freddie Mercury, nicidecum o „biografie” perfect „fidelă” vieții acestuia. Am auzit voci care (fără temei, pentru că accentul nu cade pe extravaganța stilului de viață al cântărețului, ci pe nevoia lui de iubire, de iertare, despre bucuria de a fi parte dintr-o familie alături de ceilalți trei membri ai formației Queen) s-au declarat indignate, acuzând filmul că face propagandă LGBT. N-am îndrăznit să-mi imaginez cum ar trebui să arate, după standardele lor, un film despre o persoană (o personalitate) așa cum a fost Freddie. Sau poate că nici nu ar trebui făcut un astfel de film, că doar ce nu se vede, nu se fluieră.
N-am mai pomenit despre ceasurile speciale petrecute la restaurantul timișorean non-conformist Musiu în 2018 (un botez, o cununie, câteva vizite cu prieteni), la București (cu ocazia evenimentului dedicat lui Cristian Mungiu, la Arcub), Gura Humorului, Negoi, San Remo, Monte Carlo, Buturugeni sau Novi Sad. Despre întâlnirile față către față sau discuțiile telefonice cu câțiva apropiați ai lui Mircea Veroiu și Mircea Săucan (despre care am în pregătire un album, tot la Editura Noi Media Print). Și uite c-a mai trecut un an când am stat la masă cu Cel ce este, care își dăruiește prieteni și care va fi zis, în colindul uitat de vreme, „Să vă fie casa casă, să vă fie masa, masă!”…