Ianuarie 2019

ÎNTRE CEZAR ȘI DUMNEZEU
SCRISOARE DE PE FRONTUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL


Bunul meu tată,

Ţi-am urmat sfatul, dând Cezarului ce-i al Cezarului, în oastea cezaro – crăiască, unde m-am înrolat cătană acum patru ani. N-am uitat de Dumnezeu, tot după sfatul tău. Ceva îmi lipsea, totuşi!

Supus stăpânirii, m-am zbuciumat profund în următorii patru ani. Cauza pentru care luptam continua să-mi fie străină. Mergeam în direcţie opusă crezului din cea mai intimă firidă a fiinţei mele. Nu-mi era teamă, doar teama înseamnă păcat, iar păcatul ne îndepărtează de Pronie, ci mă certam pe mine, soldatul plecat la luptă fără ţintă. Patriotismul însemna să lupt pentru Franz Jozeph, ori spre acea ţintă n-aveam tragere de inimă.

Am încercat să alung îndoiala venită din adâncul întunecat al cugetului, ca o ispită diavolească. Era acea îndoială despre care ne-ai vorbit în predicile tale, numită greceşte „diabolo”, ce ne azvârle în două direcţii: dia = doi, bolos = direcţie. Când am văzut oameni sfârtecaţi de obuze, am simţit umbra lui „diabolo”. În cele din urmă, ceva din mine m-a întărit în asemenea momente, gonind îndoiala. Pustiul ce se aşternuse în mine cu hoarda lui de suferinţe, în nopţi de piroteală prin tranşee, mi-a fost, în cele din urmă, spre biruinţă. Iată, am ieşit din tranşee, din primejdia îndoielii, din necazuri, din boli şi ispite, ajungând la liman. Darurile şi binefacerile primite acum nu sunt rodul strădaniilor mele, ci vin de la Cel ce ne apără Neamul.

Temeiul suferinţei mele de patru ani nu-l înţeleg pe deplin. Mai mult decât frigul şi foamea m-a durut gândul la familia de acasă.

Trebuie să uit! Lumea a ieşit din încrâncenare, războiul s-a terminat. Prin durere m-am maturizat întru smerenie. Când şi cum am putut, m-am rugat, aşa cum m-ai sfătuit. Doar Mântuitorul m-a ţinut în viaţă vreme de patru ani. Mereu şi mereu, moartea mi-a ocolit fortul de apărare împotriva fricii – credinţa. Te-am purtat în mine pe front, din Galiţia în Italia, cu repaosuri la Budapesta şi Viena, iar acum te port spre casă, spre România reîntregită. Am fost şi violent, căci cu violenţă am iubit viaţa, cu gândul la familie. De fiecare dată, la ieşirea din tranşee dădeam asaltul spre teritoriul numit „mântuire”. Cât am zăcut bolnav în spital, mai temeinic m-am rugat, visându-te lângă mine.

Tocmai înainte de a mă înrola, citisem în „Românul” manifestul către fiii neamului român, semnat de Theodor Mihali, îndemnându-ne să răspundem la mobilizare şi să dăm ascultare autorităţilor. Mitropoliţii şi episcopii români dăduseră circulare cu acelaşi îndemn. Fratele mai mare, Pompei, preot în satul vecin, ca un adevărat părinte, m-a încurajat să urmez acele îndemnuri, deşi îi simţeam sufletul frământat. Mai târziu am înţeles că sfaturile ierarhilor fuseseră alimentate şi din neutralitatea României. Ne puneam, tainic, toate speranţele în ţara de peste Carpaţi, dar în acelaşi timp ne supuneam ordinelor într-un spirit aproape fatalist.

Nu ne-am răsculat împotriva stăpânilor de veacuri, ca Horia. Unii, mai ales cei fără familii, s-au refugiat în Regat. Alţii, mai târziu, pe front, s-au predat duşmanului, spre a ajunge în România. La mulţi, teama de represalii ce le-ar putea lovi familiile de acasă le înăbuşea orice gând de dezertare. Ameninţarea tribunalelor militare, a legilor marţiale, persecuţiile împotriva celor bănuiţi de sentimente naţionale, supravegherea, toate astea se aşezau peste sfaturile primite la înrolare, chemându-ne la supunere. Cu jenă ţi-o spun, mulţi nu ne puteam închipui o altă soartă decât sub coroana habsburgică. Aluviunile obedienţei depuse în cugetul meu ca nămolul în tranşee mă făcea să mă simt trădător de neam, dar încrederea în Domnul îmi dădea puteri.

La început, ne-au permis să purtăm cocardă tricoloră, iar la ieşirea din garnizoană fanfara ne însoţea cu „Deşteaptă-te române”. M-am îmbătat cu iluzii când, plecând pe front, cu tricolorul la geamul ţugului, strigasem în cor, „Trăiască România, trăiască Regele Carol!”. Chiar şi ordinul de mobilizare, primit în limba română, îmi dădea ceva speranţe. Superiorii ne sugerau că România era prietena Austro-Ungariei, iar Imperiul o va sprijini să-şi recupereze pământurile stăpânite de Rusia.

Târziu, când aceste iluzii s-au risipit, mi-a fost totuşi greu să cred că Austro-Ungaria va fi înfrântă, mai ales că puternica Germanie era de partea ei. Sigur că-i doream tot binele neamului românesc, dar evitam visarea deşartă.

La început, sperasem că războiul va fi scurt, să revin repede acasă. Nu puneam zel, dar nici nu mă lăsam codaş, să nu-i blameze pe alţi români din cauza mea. Îmi făceam aspra datorie de cătană, deşi ungurii absolvenţi de seminar, ca mine, aveau grade. Luptam fără însufleţire, doar ca să arăt că suntem şi noi vrednici şi merităm o soartă mai bună.

Se şuşotea despre încercarea unei răzvrătiri a românilor, dar speranţele se spulberau sub ordinele „fraitărului” (fruntaş).

Supuşenia se împletea cu speranţa, ca ziua cu noaptea, în aşteptarea unui semn de peste Carpaţi. Dumnezeu le va rândui pe toate – gândeam în cele din urmă.

Prea mulţi români am văzut murind în ultimii ani fără un ţel, fie-le ţărâna uşoară! Vărsam lacrimi pentru ei, peste cele stârnite de gândul la familie. Slujind Cezarului, mergeam spre nicăieri, fără însufleţire. După august 1916, multe lucruri s-au limpezit: ţelul nu numai că-mi era străin, dar se împotrivea Neamului meu. Alte şi alte frământări mă torturau, sub ispita diavolului (dia-bolos) ce căuta să mă dezbine de mine.

Nu m-am lăsat în ispita fricii, nu m-am gândit la moarte şi, iată, izbânda a venit.

Din armata Cezarului am trecut în armata României, să-i apăr pe fraţii ce făptuiau Reîntregirea. Matei, fratele mai mic, s-a aflat în Sala Unirii, iar Aurel pe Câmpul lui Horea. Toţi cei şase copii ai tăi am urcat cu suferinţă această treaptă a împlinirii. Regimentul cezaro-crăiesc 50 Alba Iulia, din care făcusem parte, a ocupat cazarma ofiţerilor regalişti din Budapesta. În noiembrie, regimentul nostru a anihilat unele unităţi militare ce mai susţineau vechea administraţie ungară.

Dar să revin la începutul războiului. Ispita de a ceda, de a dezerta, de a fugi, deşi mă încerca şi pe mine, rămânea dincolo de un parapet bine străjuit de Duhul Sfânt din mine. Imensitatea iubirii dumnezeieşti mi-a înlăturat şi ispitele, dar şi teama de moarte, conştient că oricum, la vremea potrivită, voi veni la tine.

După toamna lui 1916, când pe Pompei l-au înrolat confesor militar, am devenit mai atent cu preoţii de pe front. Le căutam compania, căutam să mă simt o clipă în pielea lor. Acum zece ani, când absolvisem seminarul teologic-pedagogic „Andreian”, nu mi-am închipuit că voi regăsi, atât de aproape de inimă, pildele învăţate, îngemănate cu sfaturile tale, spre cinstirea neamului răstignit cu piroanele nedreptăţii. Învăţător, până să vin pe front, încercasem să strecor acele învăţături în cugetul elevilor, dar mă durea neputinţa de a face mai mult.

Mă dureau nedreptăţile la care erau supuşi românii, elevi sau maturi. Mai brutală, însă, chiar decât durerile de pe front, trecerea ta la cele veşnice în 1913, la numai 55 de ani, m-a zdruncinat fără seamăn. Nisipul clepsidrei se umezise cu lacrimi, blocându-mi timpul. Ni l-ai lăsat pe Pompei, frate mai mare, ca părinte grijuliu, duhovnic şi prieten. Din nefericire, pe preoteasa lui, Marioara, au arestat-o în 1916, iar pe el l-au trimis pe front.

Într-o dimineaţă în tranşee, după ce l-am visat, am înţeles ce vitregit este să nu aibă un frate mai mare. Îl visasem puternic, cum îl ştiu, nu-i dădea târcoale îndoiala, acel lup hămesit ce-mi adulmecase mie pacea.

Noroc că amintirea ta nu m-a lăsat pradă îndoielii. M-ai însoţit, ca un înger păzitor. După ce am scăpat ca prin minune în timpul unui asalt, văzând faţa desfigurată a prietenului de alături, am căzut în rugă, cutremurat de recunoştinţă. Mi-a apărut un giulgiu fin în faţa ochilor închişi. Simţeam foşnetul pânzei albe, translucide şi te zăream dincolo de ea. Cu ochii închişi, am întins mâna şi am simţit atingerea suavă a ţesăturii. Ai dispărut uşor, lăsându-mă cu fiorul atingerii. Mă rugasem din toată fiinţa, iar tu ai apărut aproape, dându-mi să înţeleg că îmi mijloceşti ruga.

Pe 20 august 1917, când le-am trimis o fotografie mamei şi surorii, neştiind ce va urma, le-am scris doar că ne-au mutat într-un loc mai greu. Nimic altceva nu puteam scrie. Dragele de ele, îmi trimiseseră pachet, iar la primire ne-am bucurat ca la o sărbătoare.

De sărbători, Crăciun şi Paşti, nu ne doream altceva, decât să fim sănătoşi, să rezistăm. Ne vaccinaseră de boli, aşa încât apa din păraie pe care o beam nu ne îmbolnăvea. De spectrul morţii, însă, nu ne vaccinase nimeni, decât semnul crucii. M-au încercat gânduri negre, dar n-am căzut în deznădejde. O slujbă aparte s-a ţinut pe 29 noiembrie 1916, ziua înmormântării lui Franz Jozeph, chiar dacă schimburile de focuri au întrerupt-o.

Când, rebegit de frig în marşuri istovitoare prin zăpezi, am trăit momente incredibile, mijlocirea ta m-a salvat. Când mă dureau dinţii şi umărul din cauza armei, când ne umpleau sacul de pâine cu muniţie, trimiţându-ne lihniţi în luptă, m-am hrănit cu gândul la tine. Când luptam nu numai cu oastea italiană, dar şi cu viscolul năprasnic, amintirea ta m-a încălzit. N-am avut a mă plânge, bunul meu tată, nici de foame, nici de frig, nici de păduchi, căci frica e păcat, iar sufletul tău, rugător pentru cei rămaşi în viaţă, mă îmbărbăta.

Suferinţa îndurată de mine este nimic pe lângă suferinţa neamului, de veacuri. Autoritate ce părea instalată direct între noi şi Dumnezeu la începutul războiului, Împăratul a fost detronat acum, în decembrie, de Neamul românesc, pentru care mă rog cu pioşenie.

Ai reuşit să-mi aduci pacea în suflet, trecându-mă de proba îndoielii, a ruperii în două direcţii, între Cezar şi Dumnezeu.

În sfârşi, în acest decembrie 1918, am o singură direcţie, căci totul s-a unit într-un singur ţel, binele Neamului, mai presus de Cezar, aşa cum Alba Iulia ne-a adunat într-o singură ţară.

Să mă ierţi, tată, de acolo din veşnicie, că vin să adun înţelepciunea ca o cenuşă sfântă din jarul războiului: între Cezar şi Dumnezeu s-a aşezat Neamul românesc, dându-mi cheia tuturor frământărilor.

Ţi-am scris în gând toate acestea, tată, să ştii că Pronia m-a trecut cu trupul, sufletul şi demnitatea neştirbite prin acest vălmăşag de lupte, sub veghea ta de sus.

Silvestru1

Notă:
1. Silvestru Moruşca (fotografiile alăturate) a fost soldat în Regimentul 50 Alba Iulia, pe toată durata Primului Război Mondial


BACK