Martie 2019

OȘTILE TRISTEȚII


Caucazul, cu teritoriile învecinate, Transcaucazia, Azerbaidjan apoi spre Daghestan şi mai încolo, afară de frumuseţea locurilor, înseamnă o zonă de sinteze (şi) culturale interesante. Literatura popoarelor dinspre Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Iran până în Crimeea şi apoi spre Istanbul e un „mozaic” complex, cu poeţi mari despre care, din diverse motive, la noi ştim puţin spre deloc. Limbile popoarelor de acolo sună melodios, au o istorie interesantă, datorată şi acelor elemente de sinteză (şi) culturală asupra cărora ne vom opri, dar pornind de la faptul că Georgia, dincolo de toate astea, are propriile tradiţii, limbă frumoasă1 ş.a..

Gândindu-mă la acea regiune şi la mari poeţi care au trăit şi pe teritoriul ţării noastre, mi s-a părut interesant că unii scriau şi în persană şi/sau au fost influenţaţi de lirica persană/ arabă. Amintesc doi, născuţi la mii de kilometri unul de altul: Naim Frashëri (1846-1900), poetul naţional al Albaniei, şi georgianul Besarion Zakarias Gabaşvili, cunoscut după pseudonimul Besiki (Tblisi, 1750 – 25 ianuarie 1791, Iaşi), care, de acum, are o statuie în oraşul nostru.

Limba persană era considerată în regiune, spunea înţeleptul daghestan Dibīr Qād ī din Khunzakh, n. 1792, cea mai elocventă/ afşah… după arabă. Iar Teimuraz I (1589-1661), care a transpus în georgiană Leyla şi Mejnun, Yusuf şi Zuleiha ş.a., şi s-a proclamat cel mai mare poet al Georgiei, peste Şota Rustaveli, spunea că „dulceaţa limbii persane” l-a obligat să scrie astfel de versuri. Peste Georgia au trecut mongolii, turcii, persanii, arabii ş.a. Şi de aceea se dezvoltaseră fenomene ca turnirurile de curte, cu poeţi locali şi străini, aezi rătăcitori, dezvoltându-se poezia/ creaţia „aşugă”. Adică a celor numiţi în zona turco-arabo-persană aşık (din arabă – aşeq, îndrăgostit) – poet/ recitator rătăcitor, cu nuanţe/ specificităţi de la loc la loc, întâlniţi în Turcia, Azerbaidjan, Georgia, Turkmenistan, Armenia, Iran ş.a. Au fost poeţi renumiţi pe mii şi mii de kilometri pătraţi, ca Sayat Nova, Aşik Umer şi atâţia alţii2.

Besiki (care a fost trimis nu o dată ca diplomat şi în Persia, are legătura sa cu poezia persană) a trăit într-un un timp/ un loc în care poezia cunoştea ani aparte. Tatăl său, Zaharie Gabaşvili (născut în 1707), ajuns duhovnic la curtea lui Teimuraz al II-lea al Cartliei şi Carethiei (Georgia era, atunci, divizată), era „bun cunoscător al filosofiei antice, predicator, orator, minunat poet şi scriitor”3. A reînfiinţat o şcoală filosofică la care au studiat nume notabile în epocă, primind funcţii importante de la Teimuraz al II-lea, dar fiind temut/ duşmănit de Iracli, fiul acestuia. A luptat pentru credinţa ortodoxă cu acei care aveau înţelegeri secrete cu catolicii, între care, pare-se, şi Iracli. În 1762 moare Teimuraz al II-lea, urcă pe tron Iracli al II-lea, Zaharie pleacă în exil. Besiki însă a venit pe lume în 1750, cât încă Zaharie era la putere. Astfel, a studiat (şi) la şcoala lui, între învăţaţi de marcă, ştia limba/ mitologia greacă, cultura/ limba/ literatura persane, obligatorii atunci/ acolo în înalta societate, avea şi educaţie muzicală, era deprins cu armele. A ajuns, astfel, având şi înfăţişare remarcabilă, să fie şi imitat în ce priveşte îmbrăcămintea, comportamentul, şi duşmănit. După ce Zaharie pleacă în exil, Besiki, având 12-13 ani, rămâne în ţară protejat de Ana, mama vitregă a împăratului. Fiul mai mic al lui Iracli, organizând oştile regulate, l-a luat în corpul său de elită. Fanny Djindjihaşvili, în prefaţa din 1977, reprodusă şi în ediţia de faţă, scrie despre cum trăia Besiki la curte, relaţiile lui, cum era privit, intrigile/ comploturile, poveştile de dragoste ş.a.

Aşadar, Besiki vine dintr-o ţară cu o cultură veche, dar influenţată şi de limba/ poezia persană, marii poeţi ai locului cultivând diverse forme poetice, urmare şi acestei sinteze culturale. Însă, dincolo de aceste influenţe, vorbim de o ţară cu o cultură/ literatură/ tradiţie (şi) creştină veche, în care şi imnografia creştină avea un loc semnificativ, cu diverse tipologii, unele cu ritmică influenţată/ legată de a cântecelor folclorice/ populare, cum au relevat cercetători georgieni (de pildă Korneli Kekelidze4), şi/ sau, cu discuţii nuanţate, de cele greceşti/ bizantine. Genul epopeic (iranienii spun că datorită vechii poezii persane) era tradiţional. Rustaveli, care (în perioada socotită în Georgia a „vârstei de aur”5, secolele XI-XIII, începută cu David al IV-lea cel Mare) a compus Viteazul în piele de tigru, scrie cu ironie despre poemele de mică amplitudine.

După unii, cele mai vechi forme poetice din Georgia ar avea legătură cu literatura eclesiastică, regăsindu-se în fragmente în versuri din textele hagiografice, după alţii ar trebui mers înainte, la literatura păgână. După alţii, mai recent, nu ar fi folclorice, nici ecleziastice (Apolon Silagadze). Cert e, spun georgienii, că, înainte de traducerile de poezie religioasă din greacă, exista în Georgia vers scris6. Majoritatea specialiştilor georgieni încep, din ce am constatat, studiile despre istoria poeziei lor cu folclorul. Subliniază şi faptul că, fiind la răscruce de drumuri religioase/ comerciale, trebuie înţelese aportul/ influenţele persane şi greceşti/ bizantine, dar rădăcinile vin din folclorul local montan. Sigur, în timp au apărut variaţiuni complexe de versuri rimate, ca 16 silabe – shairi, pistikauri – 20 silabe ş.a., s-a dezvoltat genul epic etc.

Şi autorul evocat aici, şi alţii înaintea sa (cu toate influenţele amintite, manifestate şi în vocabular, simbolistică uneori şi cu note din mistica sufi7 sau simboluri perso-arabe, de la bulbul/ privighetoare la filomel, roză, lună ş.a. – întâlnite şi la Besiki – , forme orientale tip gazel, qasida ş.a.), au cultivat/ inovat genuri lirice de mai mică/ mai mare amplitudine. În contextul acestor influenţe/ sinteze culturale (cu rădăcini, după unii, poate prin secolul al XI-lea8, după alţii, cu discuţii, de prin secolul al IV-lea9 ori mai devreme) se discută, de pildă, de Mose Khoneli, secolul al XII-lea, cu Povestea lui Amiran, fiul lui Darejan (atribuită lui de către Rustaveli, în epilogul la Viteazul în piele de tigru), una din cele mai cunoscute opere din poezia epică medievală georgiană, în acelaşi secol XII – Tamariani10, de Grigol Chakhrukhadze, o colecţie închinată reginei Tamar (1184-1213), în care autorul foloseşte formula pentasilabică novatoare, numită de cercetători chakhrukhauli. Şi, sigur, în primul rând, Viteazul în piele de tigru a lui Rustaveli.

De la etapă la etapă au fost schimbări ş.a., pornind, de pildă, de la epoca în care s-a înstăpânit în poezia georgiană acel şairi de 16 silabe numit „rustvelian“11, la, de pildă, Davit Guramishvili (1705-1792)12, autorul cărţii de poeme autobiografice Davitiani (faimoasă fiind Ghinionul Georgiei), considerată poate cea mai importantă operă georgiană a secolului al XIX- lea (nepublicată în timpul vieţii lui) şi prin aceea că a introdus o mare varietate metrică/ de rimă13. Apoi Nikoloz Baratashvili, inovator, dar cerând şi întoarcerea la tradiţii; în secolul al XX-lea Galaktion Tabidze, supranumit de mulţi „noul Rustaveli” al vremurilor sale etc.

Aşadar Besiki, considerat ultimul mare reprezentant al literaturii vechi georgiene, mulţi văzându-l înainte de, alţii imediat după Davit Guramishvili, dincolo de fondul local profund, evident, rămâne, ca mulţi din epoca sa şi sub o sensibilă influenţă orientală. Se cultivau diverse forme poetice de origini persano-arabe, unele cu denumiri/ pronunţii „adaptate” locului (bayati, muhambazi14, mustazadi15, madjama – după un poem al lui Teimuraz ş.a.). Besiki a imprimat poeziei un mai puternic specific georgian. Ca şi Sayat Nova („ashug” şi muzician de origine armeană; nume real Harutyan Sayatyan, 1712/ 1722-1795), prin poemele sale, a avut un impact major, dezvoltând limbajul/ melodicitatea, modalităţile de scriere ş.a.. Având mulţi admiratori/ imitatori. unii au semnat cu numele lui, uneori fiind dificil de distins care sunt creaţiile sale. Pe de altă parte, din cauza vieţii sale complicate, călătoriilor, multe dintre manuscrisele lui s-au pierdut, se pare.

La trecerea dintr-o limbă în alta, dincolo de căutarea echivalenţelor pentru cuvinte şi expresii, la poezia vremurilor lui Besiki, în particular, în acele locuri de sinteză culturală sunt dificil, uneori imposibil de transpus multe aspecte de mentalitate/ vocabular, de la chestiuni care ţin de jocuri de cuvinte/ înţelesuri proprii numai unei limbi într-un loc şi spaţiu date, la diverse influenţe care vin, cum este cazul aici, din trecutul Georgiei, din felul cum s-a făcut „melanjul” între tradiţia credinţa creştină/ populară şi valurile de popoare care au trecut pe acolo, sau aspecte care ţin lumea poeţilor rătăcitori, a simbolisticii sufi cu reverberaţii complexe. Un exemplu: un cuvânt din acest volum, trecut prin limba rusă fără a fi explicat – mijnur, îndrăgostit, despre s-a spus că ar putea proveni din persană, de la numele lui Majnun, din Leyla şi Majnun, care a devenit sinonim cu nebun/ suferind din dragoste.

Nu mereu sunt uşor de perceput cu totul semnificaţia, dar şi muzicalitatea/ măiestria cu care Şota Rustaveli (patriot, dar cu care „călătorim” din depărtările Orientului până spre cele ale Occidentului) folosea, de pildă, versificaţia cu catrenele tip shairi cu monorimă16, cum par a fi şi la Besiki în Mierle sure („În colivia neagră-s mierle sure –/ Privirea geamănă n-o rabzi uşure:/ Un grai li-i cântecul cu triluri pure/ Şi cum aleanul lor să nu mă fure? etc.). Sau greu de imaginat, dacă Besiki nu ar fi notat singur, cum sună cântat „după rastul persan: tonalitate de doliu”, un poem ca Râu de lacremi.

Oştile tristeţii relevă un poet preponderent liric (am în vedere şi discuţia liric-epic (şi) din Georgia), care a avut calea sa în poezie, tematică deloc monotonă, de la viaţa domestică la cea de curte, istoria neamului, bătălii, traiul său, lirică erotică/ de dragoste (de o delicateţe aparte), satirică ş.a., şi o viaţă parcă desprinsă din poveştile de demult, cu fond creştin, dar şi fir oriental. Pe de altă parte, a scris şi poeme patriotice/ despre lupta georgienilor pentru libertate (în acest volum, Bătălia de la Aspindza), personalităţi marcante (Epitaful împăratului Solomon). A introdus noi maniere de a scrie versuri care au influenţat lirica georgiană, cultivând ca nimeni altul până atunci procedee stilistice diverse, când laconic, când folosind metafora, aliteraţia, simboluri mai vechi şi mai noi, ş.a., exprimându-şi sentimentele într-o manieră aparte la vremea sa. Chiar şi trecute prin „filiera” încă unei limbi, rusa, din care au ajuns în română, şi-au păstrat, graţie şi traducătorului, Dumitru M. Ion (despre traducerile/ tălmăcirile căruia am scris nu o dată) melodicitatea.

Fanny Djindjihaşvili în prefaţă şi Dinu Flămând în postfaţă oferă două perspective de a citi lirica lui Besiki. Eu le-am citit poem cu poem, cu gândul la toate cele ce le ştiam şi despre poezia de acolo şi despre cea a acelor rătăcitori, aşugh, cum li se spune în Georgia, pe urmele cărora am călcat din Anatolia, de pe Eufrat, până în Bahcisaray şi de acolo în Transcaucazia. Parcă citind aceste versuri m-am regăsit din nou acolo, ascultând muzica unui muhambazi, simţind în suflet parfumul venind dinspre Georgia din inima unui autor cu un loc aparte în istoria literaturii ţării sale.

Besiki, Oştile tristeţii, ediţia a II-a, traducere de Dumitru M. Ion, prefaţă: Fanny Djindjihaşvili, postfaţă (Un poet georgian): Dinu Flâmând, au colaborat: Gary Djindjihaşvili, Laly Kociladze, Editura Junimea, Iaşi, 2018, 106 p.

Note:

1. „Georgienii au o profundă şi ardentă dragoste pentru limba lor, care, în cuvintele unui cântec din sec. al X-lea, conţine în profunzimea sa toate felurile de mistere” (Sh. Dzidziguri, The Georgian Language, Tbilisi, 1969. cf. Katharine Vivian, Sufic Traces in Georgian Literature, Institute for Cultural Research, Monograph Series No. 18)
2. Un autor din regiune, Pertev Naily Baratov, clasifica aceşti aezi din ultimele şapte secole astfel: 1. „aşugh-ii sufi,
2. cei urbani, 3. cei rurali, 4. nomazi/ rătăcitori.
3. Ioane Batonişvili, fiul lui Gheorghe al XII-lea, în Calmasoba, „adevărată enciclopedie a vieţii şi obiceiurilor din Georgia”, citat de Fanny Djindjihaşvili în prefaţă.
4. Cf. Gocha Kuchukhidze, Imnografia georgiană, în Georgian literature, History in the context of International Literary Process, I, Shota Rustaveli Institute of Georgian Literature, Georgia, Tblisi, 2016. 5. „Vârsta de aur” (figura poetică dominantă: Şota Rustaveli), secolele XII-XIII, s-a „întretăiat” pe drumurile poeziei cu epoca marilor poeţi sufi; după secole de invazii, lupte interne/ cu duşmani străini, din secolul al XVII-lea, târziu, „Vârsta de argint”, cu oameni de stat/ literaţi/ savanţi ca Sulkhan-Saba Orbeliani (a alcătuit un lexicon georgian, dar şi Cartea înţelepciunii şi minciunilor), Davit Guramishvili ş.a.
6. A.G. Baramidze, G.M. Gamezardashvili, Georgian literature, Univ. Press of the Pacific, Honolulu, Hawaii, 2001; Introducere: „mult înaintea cărţilor scrise în Georgia existau variate forme de folclor, mituri, cântece epice şi lirice”.
7. Katharine Vivian, op. cit: „multe teme din povestir- ile sufi se regăsesc, în varii forme, în georgiană”.
8. De pildă, în Analele Georgiei, cronică din secolul al XI-lea, sunt pasaje referitoare la Şah-name dar şi la altele care sugerează familiarizare cu literatura persană.
9. Posibil întreruptă de cucerirea Persiei şi a unor teritorii din Georgia de către arabi, prin secolele VII-IX; şi aici însă putem vorbi, de pildă, de traducerea, pe filieră arabă, a operei budiste Varlaam şi Ioasaf (persană Belawhar o Būdāsaf), în Georgia Balavariani. 10. P. Ingorokva, în Viteazul în piele de tigru, Tbilisi, 1938 (cf. Katharine Vivian, op. cit.), scrie că după ce a compus Tamariani a părăsit curtea reginei Tamar şi a rătăc- it prin lume, fiind semnalat în Iran şi ţări arabe ca „poet rătăcitor”, recitând în arabă şi persană, fără să fie clar de ce, dar aparent având comportamentul unuia care apucase pe calea sufi.
11. Khintibidze A., History and Theory of Georgian Verse, Tbilisi, 2009 ş.a..
12. Idem.
13. The Princeton Encyclopedia of Poetry and poetics, ed. A IV-a, ed. Ronald Greene, Stephen Cushman ş.a., Princeton University Press, New Jersey, SUA, 2012, p.
555. Sau, din cărţile publicate în Occident, cu mai multe detalii, A.G. Baramidze, G.M. Gamezardashvili, Georgian literature, University Press of the pacific, Honolulu, Hawaii, ediţia din 2001, p. 38 şi urm. Khintibidze, în op. cit, p.39-43, vorbeşte despre 57 de metri, 40 fiind introduşi chiar de Davit.
14. În câteva locuri din Transcaucazia am ascultat cân- tece gen muhambazi. Am citit eseuri interesante despre cum a apărut din cultura urbană poliglotă a zonei, dar având rădăcinile in zone persane/ arabe.
15. Mustazād – formă clasică de poezie, practicată de persani apoi arabi, turci, dar şi de poeţi ai unor popoare din zona lor de influenţă, gen urdu şi georgieni. Ad litteram ar însemna „adaos/ adăugat”.
16. Cunoscute şi drept „catrene rustaveliene”; versuri în 16 silabe, cu cezura între a opta şi a noua (cumva ca la beyt, din anumite perspective), şi rime feminine şi dactilice şi alte caracteristici şi de rimă datorate limbii georgiene. Putem vorbi, de două tipuri de astfel de şairi: maghali (put- ernic/ înalt) – cu versurile în patru secţiuni de patru silabe, cezura fiind preferată pe a doua secţiune – , şi dabali (slab/ jos) – fiecare vers e împărţit în patru părţi de 5 şi 3 silabe.


BACK