Aprilie 2019


SUB FORMA PURĂ
A LACRIMILOR


„Mi-am îndreptat faţa spre locul de unde Ar
trebui să te-arăţi şi aştept...

Drumul l-am apucat cu ambele mâini,
Trăgându-l ca pe-o frânghie
Dintr-un puţ al uitării.

De acolo Înecată
te scot.
Nu, încă nu ai murit!
Cu buzele mele-ţi redau suflarea.
Învie din nou şi vorbeşte-mi!”
(Carceră, 20 februarie 1985)
Visar Zhiti, Şi te aştept, libertate

„O, Doamne, câte lucruri mă aşteaptă pe
care ar trebui sa le fac
viaţa asta nu-mi ajunge
[…………………………………]
Aş vrea să las un zâmbet în
aer, doar unul,
dar nu ştim să citim
memoria aerului.”

Visar Zhiti, Câte lucruri mă aşteaptă (fragment)


În 2005 scriam despre o carte a lui Visar Zhiti1, poet albanez, născut în 1952 la Durrës, şi spuneam că este o voce aparte în peisajul poetic al ţării sale, care a suferit mult în perioada comunistă2 (persecuţii, torturi, opt ani de temniţă)3.

După ce a terminat studiile de limbă şi literatură albaneză la Universitatea din Skhodra a lucrat 5 ani în învăţămînt în sate din vecinătatea oraşului Kukës şi, înainte de a-şi publica primul său volum, învinuit că ar fi poet decadent şi duşman al poporului, a „primit” opt ani de lagăr. (În această carte sunt şi poeme ca Sfinxul, ori Mărul osândit, publicate când Zhiti era student, considerate „metafore împotriva dictatorului Enver Hoxha” în procesul din 1980.) Eliberat, va lucra ceva timp ca muncitor la o fabrică de cărămidă din Luşnie pentru ca, după 1990, să ajungă la primul ziar de opoziţie – Renaşterea Democratică/ Rilindja Demokratike, specializîndu-se ulterior în jurnalistică, colaborînd şi la marile cotidiene italiene Corriere della sera, Avvenire sau Il sole 24 ore.

Poezia sa, însă, a devenit cunoscută cu adevărat albanezilor după 1990. A debutat cu volumul de poezie Kujtesa e ajrit/ Memoria aerului, 1993, pentru care a primit Premiul Republicii Albania, pentru ca în 1994 să îi apară volumul Pun la picioarele voastre un craniu (poezii din închisoare), în acelaşi an, în Macedonia, editându-i-se volumul Semănatul de fulgere. Au urmat şi alte volume de poezii, proză, eseistică etc. Cel mai recent, în Italia, a publicat, un alt volum bilingv, Noaptea este patria mea.

A fost director al editurii Naim Frashëri din Tirana, având şi o activitate politică de luat în seamă4. Pentru creaţia sa a primit mai multe premii naţionale şi internaţionale.

După Psalm, apoi Funeralii nesfârşite5, pe care le-am prezentat deja cititorilor noştri, lui Visar Zhiti i-a apărut un nou volum în ediţie bilingvă, română-albaneză (care cuprinde şi poeme scrise în România), cu titlul Aripa frântă/ Flatra e mundur6, şi o prefaţă de Luan Topciu, care semnează şi versiunea română, împreună cu Renata Topciu-Melonashi.

Este o selecţie de poeme scrie în mai multe perioade din viaţa/ creaţia lui Visar Zhiti, de la zilele din închisoare (când „Nu te afli printre cei vii/ Dar nici printre cei morţi./ n-ai nici viaţă,/ nici mormânt!”, atunci când scria el, „La început n-am scris versurile, ci le-am compus în minte, între zidurile ciclopice ale celulei, în singurătate şi chin”, spunându-şi că va „sfida astfel absurdul şi teama”, va „alunga vidul şi teroarea”), când credea că mâinile îi vor fi în „în cătuşe pe veci”, şi vedea chiar şi soarele ca şi cum ar fi fost „agăţat în sârma ghimpată/ Ca boneta puşcăriaşului/ ucis de galeriile ocnei”, până la cele despre/ din călătorii, vorbind de locuri departe de ţară, între care şi Curtea de Argeş, Constanţa, Bucureşti, Luxemburg ş.a.

De la perioada dinainte de puşcărie (când scria, în Mărul osândit, „Sub picioarele mele/ Ziua se deschide ca o genune./ Cu anume ce s-o umplu ca să apuc ziua de mâine?”) la zilele de ocnă (când gândea, în Carcera din Spaç, în 1981, „ah, câte ţipete/ au fost înăbuşite în mine/ ca nişte trăsnete într-o fântână,/ iată, din acest craniu!” ori îşi vedea „O după-amiază în lagăr pierdută în van/ Ca un gol într-un craniu./ Iată, bucăţile de pâine pentru păsări,/ le-adună Mâna înfometată/ a unui Iisus bătrân”), până într-o zi de „azi”, când, lumea se metamorfozează uneori nu neapărat în bine, lumea gratiilor „schimbându-se/ îmbrăcându-se” în una mai stranie, poetul spune „Au devenit mai buni asasinii noştri?/ Nu e vorba dacă ştiu să ucidă mai bine,/ acum că sunt mai bogaţi şi mai implicaţi/ în afaceri şi-n străinătate, în afara sorţii.” şi „au devenit mai frumoase gunoaiele patriei”, şi, „odată cu libertatea, pline de culori, hârtie/ de ciocolată, strălucitoare, ca ideile, precum sfârşitul/ unui vis”. Călătorim pe drumul poeziei, cu Visar Zhiti, din zilele din celulele întunecate aidoma unui craniu, când gândea că „trebuie salvat cuvântul,/ cântecul trebuie salvat,/ până când în gropile zilelor vor fi puse/ seminţe de măr”, la vremea când, ieşind din ocnă, spunea: „Când am rămas desculţ,/ pantofii mei sfâşiaţi/ erau cu aripi.../ din cer au căzut, rupte .../ Picioarele mele acum/ se sărută/ cu noroiul” şi vedea în jur „eroi care se tăvălesc” şi „afaceri şi corupţie, cătuşe/ ruginite”, pentru că „au căzut/ măştile” „cu un zgomot sec/ precum al păsărilor omorâte”, „dezvelind frânturi ale craniilor goale” „bucăţi de fălci ale urii”, şi „aerul din jur […]/ s-a umplut cu măşti/ care rătăcesc/ ca într-o petrecere absurdă”, împrejurul fiind populat de „o grămadă de chipuri goale” care au umplut străzile, lumea, „toate pieţele/ ca ruinele unui fals panteon”. Apoi ne întoarcem cu gânduri despre frumuseţea lumii şi a vieţii, dar şi tristeţile ei, la versurile despre cântecul de leagăn al mamei, locuri frumoase, poezie/ poeţi ca Ovidiu ori Dante (care scria „Nicio durere nu e mai mare/ decât să-ţi aminteşti de vremurile fericite/ în nenorocire), istorie, iubiri din sufletul de acasă ori din cel plecat departe, ori vise despre iubire, cum este şi cel cu care se încheie volumul, şi în care scrie: „Eu locuiesc/ pare-se în interiorul ochiului tău/ […] Am atât de mult timp că trăiesc în ochiul tău./ Şi ca să te odihneşti,/ din când în când ies la plimbare/ sub forma pură a/ lacrimilor”.

Primind de la Luan Topciu acest volum le-am reluat pe celelalte apărute la noi, Psalm, apoi Funeralii nesfârşite (dificil de „catalogat”, mai curând un poem în proză decât un roman, în care parcă „exteriorul”, „ceilalţi”, „lumea” – zugrăvită de autor cu marginile cuvântului muiate parcă în oarecum acelaşi amestec de culori – dar dătătoare de altfel de viziuni (în care şi-a cufundat odinioară penelul un Jeroen Anthoniszoon van Aken, cunoscut nouă ca Hieronymus Bosch) sunt mai degrabă „decorul” pentru „neagra genune” dinlăuntru, „drapată” în stranii şi alambicate haine cusute cu fir suprarealist. La Zhiti „morţii”- vii îşi caută, îşi adâncesc singuri gropile, şi din spaima că moartea i-ar putea pune alături de cei care le-au batjocorit şi viaţa şi sfârşitul), am citit şi cărţi ale autorilor noştri despre ce/cum au simţit „universul” concentraţionar, mai vechi sau mai noi de la Nichifor Crainic, Radu Gyr şi ale altora care, aidoma lui Zhiti, îşi memorau versurile.

Şi, la fel ca atunci când am citit prima dată Psalm, îmi pare că, din anumite perspective, indiferent de perioada în care au fost scrise, poemele sale au o notă cu totul personală poate mai ales din punctul de vedere al forţei cu care reuşeşte să (re)creeze o atmosferă/ un „tablou” (fie el interior or exterior/oglindire a „exteriorului”) aparte, fără exces, dar nici cu parcimonie de figuri de stil, într-un limbaj pe alocuri mai curînd descriptiv/ imagistic, uneori nesofisticat, alteori cu metafore de o frumuseţe aparte, câteodată în culorile aspre ale unei nostalgii dureroase, nedisimulate, alteori în nuanţele/cu aparenţă de „instrument mnemotehnic”. Nu ştiu dacă înainte de a fi judecat şi închis, la 27 de ani, Zhiti avea o natură introvertită, dar din poezia sa se relevă (şi) ca un confesiv într-o „versiune” personală, pentru care sentimentele/ senzaţiile au o „greutate” aparte, trăirile, aşteptările, iluziile, emoţiile, suferinţele sunt descrise în versuri care trezesc în cititor impresia şi de rigurozitate, dar şi de autenticitate certă. Aproape că simţi apăsarea infernului, vântul rece/ tăios/ care caută să dezgolească omul de speranţă, al dezolării, neliniştilor, suferinţei din lumea pe care o zugrăveşte autorul. Dar, dincolo de această greutate care poate ucide spiritual, nu este renunţarea.

Când vorbeşte despre lumea lagărelor din perioada de dinainte de 1990, cel puţin în acest volum, dar din ce am văzut şi în poemele din celălalt apărut la noi, versurile poetului sînt mai puţin marcate de politică, de „umbra” explicită a comunismului, cît de nenorocirile, de relele pe care şi le provoacă oamenii (nu neapărat torţionarii) în general (fără să renunţe, nici în acest loc lipsit de omenie, crud, la speranţa de mai bine pentru fiinţa umană, dragostea pentru om, deşi… ,,cât de puţin îl găseşti pe om în om”), de fantasmele/ chinurile spirituale din închisoare când totul pare o „moarte continuă” (dar, cum am văzut şi în Psalmi, nici moartea, însă nici viaţa nu par să aibă vreun preţ în închisoare, ci permanenţa existenţei zidului), de lipsa libertăţii, de însingurare şi acea ambivalenţă renunţare-revoltă/ sete de libertate pe care o înţeleg altfel oamenii sechestraţi, gândind, poate, şi când se află în preajma libertăţii, „Şi dacă am să mă-ntorc,/ O să vedeţi o nălucă pe străzi./ De fapt, în temniţă voi fi/ Sub lespezi, cu morţii”. Zilele de privare de libertate devin o închisoare mai altfel (o întrepătrundere între aşteptarea care inundă şi visele; un „tip” de aşteptare este legat de libertate, altul de iubire – „Clipele se vor preface în năsturaşii rochiei tale,/ Iar tu ai să ieşi la poartă să mă aştepţi”) şi îngrădirea zidului care îţi defineşte marginile lumii, care, în poemele lui Visar Zhiti, trece din afară, înăuntru, în cranii. Iar acestea sînt „gropile/ în care-au murit bătăliile”, „o neagră genune”. Doar acolo, înăuntru, „în craniu/ e timpul nostru” – spune poetul. Dar este un alt timp, greu de perceput când nu ai trăit asta.

Dragostea poate îmbrăca diverse „haine” la Zhiti („Nu sunt un străin/ pentru valuri şi bărci,/ nici pentru durere/ şi dragoste”), de la poezie (care, între gratii, era o formă de a (te) trăi/ retrăi, un mod, fie şi ideatic, de comunicare cu lumea – aşa cum o simţi, o mai ştii, o visezi – şi ea închisă între ziduri, interzisă, până ajunge a fi chiar forma în care poţi reprezenta pentru tine lumea), la fantasma, trupul concret, fiinţa/ spiritul, dorinţa unei femei. Deşi, şi când e vorba de femeie, ca şi în cazul libertăţii, despărţirea e „acolo”, aşteaptă (ca în poemul Dragoste – „Ne- au despărţit/ Şi ne-am despărţit/ Aşa cum buzele se despart/ Pentru a rosti cel din urmă cuvânt.”), cu toate că ar putea şi „Norocul să devină/ O mână a dragostei”… măcar uneori. Ori poate fi acea iubire cumva misterioasă şi dulce, ca aceea pe care o găseşti, fie şi pentru scurt timp, într-o femeie de departe de casă, ca o fulgerare de lumină: „Toată din lapte şi lumină eşti tu,/ Încărcată cu dorinţe noi; te apropii/ străinului ce va pleca departe de-a pururi”.

Dar, spune Zhiti, „Timpul e atemporal,/ sinea ta se repetă acum, apoi, odată,/ întotdeauna,/ niciodată, nicicând, e suficient sa-l doreşti/ şi se naşte în tine. Este./ Nici nu vine, nici nu pleacă./ Iese din tine, se împrăştie prin lume,/ ca suflu şi ideal,/ aşteptare şi inspiraţie, poezie şi stea”.

Dacă în Psalm şi Aripa frântă „lumea” este, în general vorbind, „simeza” pe care îşi desenează individul viaţa, trăirile, în Funeralii nesfârşite inşii, oamenii din faţa/ din jur devin anonimi (o sumă trunchiată de detalii anatomice), arareori schimbând un gând, o întrebare între ei: „în faţa mea se vedeau numai capete – partea dinapoi – şi cefe… Capete cu plete, cu păr scurt sau fără păr scurt sau fără păr”, şi, „luaţi unul câte unul oamenii sunt insuportabili, dar uniţi într-o masă tălăzuitoare, într-o atmosferă de tăcere adâncă, plăcută, această masă, deşi fără chip, te fascinează prin masivitatea ei compactă”. Este, aşadar, o mulţime fără chip, în care oamenii nu au nume, ci numai loc.

Despre Psalm scriam că, deşi nu lipseşte lumina, speranţa, dragostea, omenia, avem în faţă o poezie cu accente amare, un tablou în versuri al unei lumi care, totuşi, să nu uităm, nu s-a putut schimba peste noapte, rămânând, după 1990, în fond, populată de „aceeaşi” care, ca şi la noi, i-au aplaudat pe mai-marii comunişti, dar i-au şi judecat şi condamnat în virtutea unor idealuri pe care s-au considerat şi ei îndreptăţiţi să le îmbrace ca pe o haină, cel puţin socială, potrivită „noilor vremuri”, noilor roluri pe care şi le-au asumat odată cu „schimbarea”, sustrăgîndu-se cu tot cu amintiri din haina celor vechi. O lume în care o mască a fost înlocuită, prea adesea, cu o alta. Dar rămîne doar o mască, nu un chip adevărat, nu un suflet, nu un om. Încă.

În Aripa frântă, un volum mai compozit decât Psalm, se păstrează, desigur, senzaţia de, cum o numeşte Luan Topciu, „poezie picturală”, rămân umbrele şi apăsarea/ întunericul închisorii, dar sunt mai puternice nuanţele luminii, ale puterii dragostei, ale speranţei. Poate şi pentru că, aşa cum spune Visar Zhiti într-un poem, „În urma somnului soseşte visul./ În urma visului soseşte drumul./ În urma drumului soseşte iubirea./ În urma iubirii soseşte fiinţa./ Creaţia nu are sfârşit.”

Visar Zhiti este o voce a poeziei albaneze de luat în seamă, iar această imagine este întărită prin această aripă a sa care ajunge, prin efortul lui Luan Topciu şi a Renatei Topciu-Melonashi, să zboare pe cerul limbii române.


Visar Zhiti, Aripa frântă/ Flatra e mundur, poeme, ediţie bilingvă română-albaneză, prefaţă de Luan Topciu, care semnează şi versiunea română, împreună cu Renata Topciu-Melonashi, Editura Asdreni, a Asociaţiei Liga Albanezilor din România, Craiova, 2018, 152 p.



Note:

1. Cronica, Iaşi, februarie 2005, despre Visar Zhiti, Psalm, ediţie bilingvă română-albaneză, îngrijită de Dumitru M. Ion, selecţie, bibliografie şi tălmăciri de D.M. Ion şi Carolina Ilica, traduceri: Renata şi Luan Topciu, Editura Orient-Occident, Bucureşti, 1997.
2. Un rol însemnat în declanşarea persecuţiilor abătute atât asupra poetului, cât şi a familiei sale a avut-o poemul Îmbrăţişarea duşmanilor.
3. De altfel, şi tatăl său, scriitor cunoscut, a fost persecutat de regimul comunist din cauza poeziei sale. Visar Zhiti, turnat de un cunoscut, a fost arestat în 1979, pe când îşi pregătea primul volum de versuri.
4. A fost consilier în Parlamentul Albaniei, deputat, diplomat: de două ori la Ambasada Albaniei din Italia, la Sfântul Scaun din Vatican şi, recent, la Washington, SUA. A fost şi ministru al culturii.
5. „Convorbiri literare”, Cartea străină, iulie 2009, Visar Zhiti, Funeralii nesfârşite, versiunea română: Luan Topciu, Editura Leda, Bucureşti, 2009, 190 p.
6. A mai publicat volumele: Memoria aerului, 1996 – premiul Republicii Albania, Pun la picioarele voastre un craniu (poezii din închisoare), 1994, Porţi vii – versuri, şi cărţi de proză, eseistică ş.a.: Timpul ucis în ochi, Priştina, 1996, Cum să poate merge în Kosovo, Tirana, 1997, Comorile fricii, Tirana, 2005; Piciorul lui David, povestiri, Tirana, 1996, Funerarii nesfârşite, roman, Tirana, 2003, Secolul următor, povestiri, Tirana, 2008, La vremea strigătului, roman, Tirana, 2009, Panteonul subteran sau literatura condamnată, eseuri, Tirana, 2010, Drumurile iadului, roman, Tirana, 2012, Infernul spart, roman, Tirana, 2012, Vestitori ai Europei, antologia morţilor, Tirana, 2014, Geamantanul sfâşiat, poveşti, Tirana, 2016, Cum a venit el la noi, deţinutul, eseu-mărturisire, Tirana, 2017.


BACK