Ianuarie 2019

Eminescu în limba lui Du Fu

„…citeşte-l pe Eminescu
vei cunoaşte cu siguranţă sufletul românesc”

Jidi Majia, În memoria lui Eminescu,
15 ianuarie 2017

„Să-l omagiem aşadar pe Mihai Eminescu, spirit mitic al poeziei naţionale româneşti, deschizînd pentru tot mai mulţi cititori încă o cale de acces spre admirarea şi înţelegerea operei lui inegalabile”
Ding Chao, Spiritul mitic al poeziei naţionale româneşti şi opera inegalabilă a lui Mihai Eminescu. Mai aproape de marele poet român, Beijing, 4 mai 2018

În anul 2018 a apărut la Beijing o carte deosebită pentru noi, o ediţie bilingvă din opera lui Mihai Eminescu. Invitat la zilele revistei „Convorbiri literare”, Ding Chao1, nume cunoscut deja cititorilor noştri, ne-a prezentat, ca semnal editorial, un exemplar din cartea aflată încă, atunci, în lucru.
Eminescu nu este un deloc nume necunoscut cititorilor chinezi. Chiar fostul preşedinte al Chinei, Jian Zemin, ştia pe de rost poeme ale lui Eminescu. „Personalitatea lui Eminescu a avut ecou şi în rîndul oamenilor de rînd, inclusiv al tinerilor din China”, scrie Ding Chao. Am remarcat şi eu că majoritatea poeţilor chinezi care au vizitat oraşul nostru auziseră de Eminescu, unii ştiau şi versuri ale sale, dar toţi şi au fost curioşi să vadă locurile din Iaşi legate de poet.
De altfel, în postfaţa sa (Spiritul mitic al poeziei naţionale româneşti şi opera inegalabilă a lui Mihai Eminescu), atent documentată, Ding Chao vorbeşte aplicat, în succesiunea lor istorică, fie că este vorba despre poeme, articole despre poet sau volume, despre traducerile în limba chineză din opera „Luceafărului poeziei româneşti” (pe care îl socoteşte un uomo universale, „simbolul culturii româneşti”, locul şi importanţa lui în cultura română fiind „asemenea lui Dante în literatura italiană, Shakespeare în literatura engleză, Goethe din lumea limbii germane”).
În anul 1922, cînd Shen Yanbing (semnînd cu pseudonimul Mao Dun) a publicat în revista „The Short Story Magazine” un articol intitulat Despre doi mari scriitori români, l-a prezentat prima dată cititorilor chinezi pe Mihai Eminescu. Tot aici este şi prima traducere a lui Eminescu în chineză, cu o strofă din Rugăciunea unui dac. Iată ce scria Mao Dun cu referire la Eminescu: „Descrierile făcute de el, colorate şi concise, ameţitoare şi zguduitoare, îi dovedesc cu adevărat talentul de poet. A abordat, cu condeiul unui mare artist, tema eternă a iubirii şi cea a morţii. Atitudinea lui este melancolică şi deznădăjduită, dar el iubeşte viaţa, cu toate că o blestemă cîteodată, necruţîndu-şi nici un efort”.
Ediţia la care facem referire este una frumos îngrijită (realizată din iniţiativa şi cu finanţarea Centrului pentru Europa Centrală şi de Est din cadrul Universităţii de Studii Străine din Beijing, în parteneriat cu ICR de la Beijing), în care Jidi Majia – despre care am vorbit cititorilor revistei noastre în două rînduri anul trecut, privitor la poezia şi eseurile sale – are un poem, în loc de prefaţă, În memoria lui Eminescu, datat 15 ianuarie 2017. De altfel, Jidi Majia a recitat din acest poem la Bucureşti, în 2017. Apoi este un cuvînt de deschidere semnat de sinologul Constantin Lupeanu, directorul ICR Beijing, cunoscut cititorilor revistei noastre urmare a mai multor colaborări.
Antologia, în ediţie bilingvă, prima de acest fel, cuprinde poeme traduse de: Ge Baoquan, Xu Wende şi Feng Zhicen, în selecţia lui Ding Chao şi Constantin Lupeanu. Versiunea română a textelor din carte (deschisă cu Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?), 50 la număr, sînt din volumul Mihai Eminescu, Opere, ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Editura Univers Enciclopedic, 1999.
Din mai multe puncte de vedere această carte poate fi considerată un eveniment, începînd cu felul în care a fost alcătuită şi realizată, atenţia care s-a acordat selecţiei şi traducerii, îngrijirii ediţiei, realizării editoriale/ tipografice, dar şi preţuirii faţă de Eminescu, poezia română şi România pe care o arată cei care i-au făcut posibilă apariţia într-o ţară cu o cultură străveche, şi a cărei populaţie înseamnă un procent semnificativ din cea a planetei. Şi, deloc în ultimul rînd, şi cu felul în care Ding Chao scrie despre ce înseamnă Eminescu, „drumul” său în sufletul oamenilor din China, modul în care a fost receptat poetul nostru, în timp, în acest spaţiu cu o cultură străveche. Pentru a ilustra cît de cunoscut, de apreciat este marele nostru poet în China, Ding Chao dă, între altele, şi acest exemplu, despre fostul preşedinte al ţării, Jiang Zemin care, „a recitat în repetate rînduri în limba română din Eminescu”, inclusiv la întîlniri oficiale.
Încheiem semnalarea acestei cărţi de suflet, un „omagiu” adus lui Eminescu (scrie Ding Chao), apreciind iniţiativa şi efortul celor care au făcut posibilă apariţia ei, atenţia pe care o acordă poetului nostru, poeziei române şi României, cu un scurt fragment din poemul lui Jidi Majia, dedicat celui care. după cum spune, i-a devenit apropiat spiritual: „Pătrund la tine printr-o altă limbă/ N-am nici o îndoială că tu eşti făuritorul limbii materne/ Nu toţi poeţii au acest privilegiu”.
Mihai Eminescu, Poezii, prefaţă (În memoria lui Eminescu) de Jidi Majia, cuvînt de început (Despre Eminescu) de Constantin Lupeanu, antologie din traducerile realizate de: Ge Baoquan, Xu Wende şi Feng Zhicen, ilustraţii: Constanţa Abălaşei-Donosă, selecţie şi îngrijire ediţie: Ding Chao şi Constantin Lupeanu, Beijing, postfaţă: Ding Chao, Beijing, China, 2018, 324 p.

Notă:
1. Actualmente este profesor universitar la catedra de limbă română a facultăţii de Limbi şi Culturi Europene din cadrul universităţii de Studii Străine din Beijing, director al Centrului de Studii pentru Europa Centrală şi de Est, vicepreşedinte al Asociaţiei de Prietenie China-România


Februarie 2019


MURASAKI SHIKIBU,
STRĂLUCITORUL GENJI
ŞI LUMEA LOR


Înainte de a ajunge să văd muzeul dedicat doamnei Murasaki Shikibu, într-o zi de primăvară, plimbîndu-mă prin Kyōto (odinioară Heyan-Kyō/ „Capitala păcii şi a liniştii”, de unde numele perioadei Heian, 794 – 1185), au fost momente în care am avut impresia că am păşit dincolo de timp. Aşa a fost şi cînd am ajuns în curtea unui faimos templu al perioadei Heian. Am intrat şi… dintr-o dată totul părea pustiu. Nici un zgomot. Nici un om. Doar o femeie care parcă nu păşea, ci trecea prin privirile mele, nu departe, într-un kimono tradiţional, dintr-o loc spre altul al curţii. Părea că, în aerul netulburat al dimineţii, numai urmele ei se vedeau, abia, pe nisipul, măturat parcă de suflarea secolelor. A intrat undeva sau nu, nu ştiu, dar nu am mai văzut-o. Parcă nici nu fusese vreodată. Numai urmele ei abia se mai vedeau pe nisipul din curte. Apoi o pală de vînt le-a sorbit şi pe ele cu totul.
Ca un vis înlăuntrul unui alt vis.
Apoi, ieşind de acolo, au apărut şi oamenii, a revenit şi zgomotul, iar gîndul m-a dus, în timp ce păşeam către Kamo-gawa, Rîul Kamo, la Murasaki Shikibu şi la Sei Shōnagon.
Într-una din zilele următoare am ţinut în mînă, într-o încăpere din Kyoto, nu departe de impresionantul, prin simbolistica sa, Muzeu al Canalului Biwa1, mai multe mărturii ale vremurilor în care au trăit cele două doamne. O ediţie mai „apropiată” de noi (anul 1212), Hōjōki2, a călugărului budist de pe Muntele Hino, Kamo no Chōmei, dar şi una mai veche, Makura no sōshi (ad litteram – Caiete de pernă), Însemnări de căpătîi ale fiicei lui Kiyowara no Motosuke (dintr-o familie cu nume înrădăcinat în cultura niponilor, care fuseseră printre compilatorii primei cărţi despre trecutul Japoniei, Nihonshoki/ Nihongi), Sei3 „Shōnagon” (conform Taihō-ritsuryō/ Codului Taisho – „adaptare” a modului de organizare din China dinastiei Tang –, în vigoare în Japonia din anul 703). Nu e clar de unde asta, poate după ce a intrat în anturajul împărătesei Sadako (după o căsnicie ratată, pare-se), ca doamnă de onoare4. Între acestea, şi cele trei opere atribuite doamnei Murasaki Shikibu (cum este cunoscută, după acest pseudonim5 al său): Povestea lui Genji, Jurnalul doamnei Murasaki şi Amintiri poetice (128 de poeme, preţuite şi, unele, antologate şi de Fujiwara no Teika6). Au fost şi copii mai vechi, unele ale lui Fujiwara no Teika, dar şi gōkan (ad litteram „cărţi combinate/ plachete combinate” cu desen) din perioade mai apropiate de noi, dar care, din păcate, în timp, în siajul „democratizării” tipăriturilor, au dispărut. Într-o convorbire cu Mariko Sumikura (bună parte publicată în „Poezia”, în vara lui 2014) am vorbit despre familia sa, Suminokura. Cei mai cunoscuţi în istoria Japoniei: Suminokura Ryoi, 1554-1614, Suminokura Soan, 1571-1632. Ryoi şi fiul lui, Soan, nu au fost doar mari negustori, dar şi filantropi care au încurajat şi finanţat arta contemporană lor, literatura şi societăţile culturale. Mariko mi-a povestit despre rolul familiei sale în apariţia „Sagabon”, „cea mai frumoasă carte a Evului Mediu japonez”, tipărită pe blocuri cu litere făcute din lemn7. Şi despre manuscrise şi tipărituri Genji.
Am căutat apoi, mergînd prin curtea vechiului Palatul Imperial (Kyōto Gosho, numit acum „Vechiul Palat Imperial), care mai este azi – pentru că cel vechi arsese8, să îmi imaginez, pe cît se putea, lumea în care scrisese Murasaki Shikibu. Cu cartea în mînă „desenam” vreo scenă sau alta cu ochii minţii.
Am răsfoit ceva ediţii ale acestei cărţi, iar aceasta este una frumoasă. Deschizînd cartea frumoasă, realizată cu suflet de Angela Hondru (de altfel, în nota traducătorului, scrie despre un Genji „al meu”), m-au căutat amintirile de acolo. Pe de altă parte, am remarcat felul în care a fost alcătuită ediţia română, cu studiul introductiv atît de necesar pentru ca cititorul să fie mai aproape de înţelegerea cărţii pe care o are în faţă, nota traducătorului, cele 43 de ilustraţii (neaccesibile publicului larg, puse la dispoziţie, citim, de Institutul Naţional de Literatură Japoneză), evantaie rotunde, datînd din a doua parte a secolului al XVII-lea, ţinînd de Şcoala Tosa9. Şi, nu în ultimul rînd, eforturile de a găsi o cale pentru a păstra cît mai aproape de ediţia originală, ca terminologie dar şi putere de sugestie, versiunea română.
Fără înţelegerea, pe cît se poate, a epocii, a caracteristicilor acesteia din punct de vedere social/ cultural ş.a., a mentalităţii de atunci a japonezilor, şi în special a celor de la curte, e şi nu este o lectură uşoară pentru un om al timpului nostru, mai ales occidental. Sînt alegeri ale traducătoarei care, în opinia mea, înlesnesc lectura. De pildă în perioada în care a trăit Murasaki (Heian), cei de la curte erau cunoscuţi după funcţii, nu după nume, iar funcţiile lor nu rămîneau, adesea, aceleaşi, ceea ce sporeşte dificultatea de înţelegere. Se putea ajunge ca un personaj mai des întîlnit să aibă mai multe „nume”/ funcţii, iar un fost „nume” (fostă funcţie) al său să fie apoi atribuit altuia. Angela Hondru a păstrat fie funcţia iniţială a personajului, fie porecla (explicate şi în glosarul de nume), ceea ce simplifică/ uşurează fluidizarea înţelegerii textului. Sînt şi alte aspecte (care ţin fie de particularităţi ale limbii japoneze ori jocuri de cuvinte, fie de cele ale epocii) pentru care a găsit, cred, soluţii adecvate. Mai amintesc doar că femeile erau apelate după funcţiile („numele”) taţilor/ soţilor/ fraţilor – cum e şi cazul doamnei Murasaki Shikibu –, ori li se dădea numele unei clădiri imperiale, erau numite după/ de la diverse întîmplări/ incidente ş.a. Murasaki face multe trimiteri de tot felul, fie la evenimente, fie la antologii din epocă, în cazul poemelor, fie la situaţii diverse ş.a. De asemenea, cartea este considerată semnificativă de lingvişti/ specialişti şi datorită faptului că reflectă felul în care se crea/ evolua vocabularul/ limba/ scrierea japoneză în epocă, ştiut fiind că pînă în secolul al IX-lea textele în Ţara Soarelui Răsare erau scrise cu caractere chinezeşti, folosind scrierea man’yōgana10, trecîndu-se cu timpul la celelalte silabare kana11, scrieri ale locului. La curte era o atitudine cumva ambiguă, Japonia începînd de acum să preia/ păstreze ceea ce considera că îi este necesar, putea fi potrivit japonezilor, de acum, deşi la curte se mai recitau poeţi clasici chinezi (fiind chiar util pentru succes în înalte societate), se purtau mătăsuri chinezeşti ş.a. În fine, pe scurt, cred că soluţiile alese de Angela Hondru sînt în folosul lectorului român.
S-a spus şi că întîmplările din carte s-au petrecut cu ceva vreme înainte (de altfel, începutul este: „La curtea Împăratului Japoniei – pe vremea cui să fi fost oare?”), Murasaki ţesînd trecutul cu firele prezentului său şi trăirilor pe care le avea. Povestea/ Legenda lui Hikaru Genji, „Strălucitorul Genji” se petrece într-o lume/ o vreme cu multe meandre, dată fiind şi ordinea socială, acceptarea, pe lîngă soţia principală, a concubinelor – de unde intrigi, gelozii ş.a. – căsătoriile pentru alianţe/ din interes (cum este cea a lui Genji cu mătuşa sa, Aoi), felul în care poezia (îndeobşte în formula tanka/ waka12) era socotită absolut necesară pentru primii paşi în dragoste şi mai departe, tipologia rangurilor la curte (zece, cu sub- ranguri), felul în care erau considerate şi virtuţi, dar şi urmare a comportamentului dintr-o viaţă anterioară ş.a.. Mai era semnificaţia specială a hainelor, cu tot felul de detalii, normele diverse de comportament, vorbire, îmbrăcăminte ş.a.
„Strălucitorul Genji”, copil al unei concubine nu de prim rang cu împăratul (dar pe care acesta îl scosese din „linia de succesiune”, din motive politice), întrunise o sumă a calităţilor/ virtuţilor – era frumos, poet şi caligraf remarcabil, muzician, dansator preţuit şi invidiat dar… avînd parte de tot felul de încercări, eşecuri, suferinţe.
În general, structura acestei proze este împărţită în trei mari secţiuni: 1. Ascensiunea şi căderea lui Genji (a. tinereţea, capitolele 1-33), b. succese şi căderi, 34- 41, pînă la moartea soţiei sale), 2. Tranziţia/ Trecerea (42-44), episoade scurte, după moartea lui Genji, 3. Capitolele 45-54 – Urmaşii oficial şi secret ai lui Genji, Niou („Prinţul parfumat”) şi Kaoru (Prinţul înmiresmat”). În ediţia română capitolele 42 – 54 sînt redate printr-un sinopsis. Titlurile acestor capitole sînt ele însele poezie (Tunica cicadei, Mlădiţa de mei- păsăresc, Prinos împărătesc adus frunzelor de arţar, Primul ciripit ş.a.).
Interesant este şi faptul că, deşi bărbaţii erau cei care „acţionau”, dominau, femeile fiind cvasi- excluse de la viaţa publică, totuşi, pe Genji îl cunoaştem, de fapt, prin intermediul femeilor, iar viaţa de curte prin trăirile acestora. Asta deşi ele trăiau într-o continuă aşteptare, pentru a fi iubite, „vizitate” seara, şi lăsate singure dimineaţa.
Citind din/ despre Kenzaburō Ōe, am văzut că spunea în discursul la Banchetul pentru Premiul Nobel din 10 decembrie 1994: „sînt un japonez neobişnuit care şi-a petrecut copilăria sub influenţa puternică a lui Nils Holgersson. Atît de puternică a fost influenţa lui Nils asupra mea, încît a fost vreme în care puteam să numesc frumuseţile Suediei mai bine decît pe cele ale ţării mele”, adăugînd, peste cîteva fraze, că, astfel, s-a „întors cu spatele către Legenda lui Genji”, simţindu-se „mai apropiat de Selma Lagerlöf” pe care a „respectat-o mai mult decît pe Murasaki Shikibu”. Dar… „mulţumită din nou lui Nils şi prietenilor săi” a redescoperit „atracţia” către Legenda lui Genji...
Este, una peste alta, un „tablou” complex, în nuanţe multe şi detaliate, cu trăiri, sentimente, gesturi, moduri de a acţiona/ reacţiona al oamenilor din preajma curţii Heian din acea vreme, cu tot ce însemna asta, de la reguli de comportare, mod de organizare/ ierarhizare, legături între cei de acolo ş.a. Este o poveste fermecătoare prin multe aspecte – de la dragostea pentru natură la poezie, de la multele poveşti la felul în care vede Murasaki lucrurile… şi multe altele.
Ar mai fi şi povestea manuscriselor cărţii, cuprinzătoare şi ea13, „poveştile” despre ele dar şi despre Murasaki Shikibu, şi...
O lectură plăcută, interesantă, despre o lume aparte, o carte frumos realizată cu totul.

Note:
1. Canalul Lacului Biwa (Biwako Sosui): construit în timpul perioadei Meiji, în Japonia, de la Lacul Biwa la Kyoto. Canalul a aprovizionat prima hidrocentrală publică din Japonia.
2. Tradusă în engleză cu titluri ca: An Account of My Hut sau The Ten Foot Square Hut (de la cabana de 10 metri pătraţi în care a locuit în ultima perioadă a vieţii). 3. Sei – de la numele de familie, Kiyohara (kiyo în citirea sino-japoneză a vremii se citea „sei”).
4. S-a spus că ar putea fi de la al treilea soţ al ei. 5. Numele vine de la o funcţie avută de tatăl său (Shikibu–biroul pentru ceremonial), iar Murasaki – numele unei plante.
6. S-a născut (într-o ramură de rang mai jos) în familia Fujiwara; mulţi bărbaţi au avut funcţii înalte la curte. Tatăl autoarei, deşi învăţat, a fost guvernator de provincie, în Harima, Echigo şi Echizen, unde Murasaki l-a însoţit în 996. În 1006 a fost solicitată la curte, pare-se datorită talentelor ei şi în arta scrisului. Ultima înregistrare despre ea e din 1013. Posibil să fi murit anul următor. Fujiwara no Teika, dincolo de rangul său, a alcătuit şi o antologie renumită şi azi.
7. Saga este numele unui district din Kyoto. Una dintre metodele de tipar mobil care a pătruns în Japonia pe la sfîrşit- ul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea: Chōsen kokatsuji („vechiul stil coreean – pentru că fusese practicat în Goryeo, vechea Coreea ); o alta, adusă din Europa de misionarii catolici/ iezuiţi în 1549, era în maniera metode- lor de tipărire ale lui Guttemberg. Cărţile tipărite după metodele aduse din Europa au fost numite Kirishitanban, „ediţii creştine”. Nu mult după asta, Suminokura Soan – care locuia în districtul Saga - a fost printre pionerii primul stil nativ de tipar mobil cu litere mobile din lemn, folosind tehnicile dezvoltate de meşterul Hon’ami Kōetsu (1558–1637) şi oamenii acestuia. Cărţile de acest tip au fost numite Sagabon – Cărţi Saga. Mulţi le consideră (poate şi pentru că folosesc o hîrtie aparte pentru decoraţii, numită karakami - hîrtie chinezească, şi o tehnică de legare/ coasere numită tetsuyōsō, care imită stilul manuscriselor) cele mai frumoase din istoria tipăriturilor japoneze.
8. În 1855. La fel, celălalt palat din parc (considerat secundar), Palatul Imperial Sento sau Sentō Gosho (construit în 1630 pentru împăratul al 108-lea, Go-Mizunō, care abdicase în anul şase al „erei” kan’ei, în a opta zi a celei de-a 11-a luni, adică 22 decembrie, în 1629) arsese în 1854.
9. Fondată în perioada Muromachi (sec. XIV-XV). Mai mulţi pictori ai acestei şcoli au pictat şi scene din Genji monogatari. Cea mai veche înregistrare a unui artist care a folosit acest nume, Tosa, e de la începutul secolului XV, anume Fujiwara Yukihiro (1406–1434) cunoscut ca Tosa Shōgen, datorită funcţiei de guvernator al provinciei Tosa. 10. Numele derivă din cel al unei antologii de poezie japoneză faimoasă, Man’yōshū (din perioada Nara), în care s- a folosit acest mod de a scrie. Sistem vechi de scriere japonez, folosind caracterele chinezeşti, dar e considerat primul „silabar” kana cunoscut, limba japoneză fiind grafiată fonetic. Nu e limpede cînd a fost folosit cel mai devreme, dar se pare că era folosit pe la mijlocul secolului al VII-lea.
11. Sînt trei tipuri de scrieri „silabice” kana (diferite de cele folosesc caracterele chinezeşti numite în Arhipelag kanji): katakana, hiragana şi man’yōgana, însă istoria lor e o poveste. De pildă „hentaikana” („variantă de kana”) este o versiune mai veche a hiragana, spun specialiştii. Numele lor este legat de al unor personaje japoneze. 12. Tanka (cunoscută şi cu numele de waka): gen de poezie cu formă fixă japoneză, din punct de vedere formal conţinînd 5-7-5-7-7 silabe, dar şi cu alte cerinţe. Gen practicat şi azi, nu doar în Japonia, inclusiv în România. Mai multe la „Biblioteca haiku”, în revista „Poezia”.
13. Cele din secolul al XIII-lea, atribuite lui Minamoto no Chikayuki (Kawachibon) şi Fujiwara no Teika (Aobyōshibon), scopul acestora, cele din categoria Beppon. Am citit că pe 10 martie 2008 a fost găsit la Kyōto un manuscris dinspre sfîrşitul perioadei Kamakura, 65 de pagini, capitolul al şaselea, Şofrănelul...