Ianuarie 2019

Preoţime, cultură şi viaţă spirituală în Bucovina

După știința noastră (care nu suntem experți în materie), singura lucrare amplă la temă datează de peste un secol, ne referim la Istoria Bisericii din Bucovina a lui Ion I. Nistor (București, 1916), dar aceasta, pe lângă faptul că a fost concepută în condițiile „oferite” de Primul Război Mondial – ba chiar în timpul refugiului autorului – este de o pronunțată coloratură partizană, politică, după cum îi spune și subtitlul: și a rostului ei național-cultural în viața românilor bucovineni. Cu totul altfel se prezintă ambițioasa și atotcuprinzătoarea apariție editorială a tânărului doctor în teologie Ioan-Paul Valenciuc: Preoțimea ortodoxă din Bucovina în timpul ocupației habsburgice (1775-1918) (Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2016, 610 pagini), care, mai mult decât spune titlul, nu se referă doar la preoțimea epocii, ci chiar la istoricul de ansamblu al Bisericii.
Impresionanta carte (ca volum și ca bogăție de informații) nu trebuie să-i sperie și să-i îndepărteze pe potențialii cititori, pentru că, pe lângă temeinica informație științifică bisericească (organizatorică, dar și privind practicarea cultului), ne oferă o privire de ansamblu pertinentă asupra istoriei zbuciumate a acelui colț de țară răpit și a rezistenței elementului românesc majoritar, supus permanent, din varii direcții, politicii de deznaționalizare, de anihilare. Și nu este de mirare, odată ce istoria Bisericii (și a preoților) din Bucovina a fost mai tot timpul întrețesută cu istoria provinciei în sine.
Simpla înșiruire a titlurilor de capitole ne deschide ochii asupra amplului și complexului fenomen bisericesc ortodox din provincia nord-moldavă (cu reflexe și la celelalte culte practicate în Bucovina de sub Habsburgi). După cuvenita Introducere, firescul calup de situaționare istorică (Eparhia Bucovinei sub ocupația habsburgică – p. 21-44) este ramificat în: Ocuparea Bucovinei, Jurământul de credință față de Austria, Administrația austriacă în Bucovina, Organizarea administrativă a Bisericii din Bucovina la data anexării și Eparhia Bucovinei în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX. Amplul capitol al II-lea (Paroh și parohie în Bucovina. Prevederi legislative. Organizare – p. 45-224) are în vedere, printre altele, existența instituției patronatului, obligațiile și îndatoririle preotului, colaboratorii acestuia și rolul asociațiunii clerului în viața preoțimii române, sau aspecte de reorganizare a parohiilor. Următoarele capitole se ocupă de Starea culturală a clerului ortodox din Bucovina (p. 225-338) – cu referiri la școala teologică (institut, facultate, seminar clerical, societăți studențești), conferințele preoțești, contribuția la dezvoltarea presei, literaturii, muzicii bisericești, valorificarea și conservarea folclorului – și de Situația materială a preoțimii bucovinene (p. 339-392), pentru ca ultima parte a lucrării, de asemenea de interes general, să aibă titlul: Conștiință națională și acțiune politică. Implicarea preoțimii în societatea bucovineană și în relațiile interconfesionale (p. 393-536) – cu accent pe sprijinirea școlii românești, înființarea internatelor pentru elevi (la Cernăuți, Siret, Rădăuți, Suceava), societăți create și conduse de preoții ortodocși, cabinetele de lectură, pelerinajele, apărarea caracterului ortodox al eparhiei, dar și relațiile cu celelalte confesiuni. Fireasca bibliografie (extrem de bogată și diversificată) și un indice de nume rotunjesc un op de referință.
Numeroase sunt sugestiile – eventuale piste de cercetare segmențială – pe care ni le oferă complexul volum semnat de Ioan-Paul Valenciuc, pe baza cvasi-completului dosar al documentelor de epocă, reproduse mai ales în bogatele note de subsol. Unele aspecte ale vieții preoțești – autorul declară din start că interesul său nu s-a axat pe viața și activitatea ierarhilor sau a monahilor, ci pe „prezentarea sine ira et studio a activității preoțimii de mir, care a știut să-și călăuzească eforturile spre ridicarea culturală și materială a credincioșilor încredințați lor”, „preoțime care a fost nu doar un străjer al credinței strămoșești, ci și al naționalității române”, prin „implicarea lor dezinteresată și jertfelnică în aproape toate ramurile vieții sociale, politice și culturale a provinciei” (p. 12, 13) – au fost atinse, de-a lungul timpului, de exegeți, dar încă nici unul dintre aceștia nu a mers până acolo încât să închege „un tot” exemplar. Valenciuc însuși constată acest lucru, atunci când spune că „nu avem încă o prezentare a situației preoțimii ortodoxe din Bucovina”, considerând, cu modestie, că „aceste rânduri constituie un prim pas în acoperirea acestei zone lacunare din istoria provinciei”, pentru a continua: „deși am atins aproape toate dimensiunile vieții preoțimii bucovinene, în spațiul delimitat temporal între 1775-1918, rămân încă numeroase probleme neelucidate” (p. 547).
Nouă ni se pare că tânărul cercetător, a cărui rigoare științifică și extensie culturală sunt remarcabile, a reușit să facă nu doar „un prim pas”, ci cu mult mai mulți, demersul său de până acum fiind cu greu depășibil. Că mai rămân „numeroase probleme neelucidate” – asta o știe mai degrabă autorul, care mai ține în rezervă un al doilea volum, în care probabil că se vor mai limpezi destule lucruri nespuse, sau neadâncite. Doar de dragul de a glosa (ca să arătăm că mai știm și noi câte ceva!), câteva vorbe:
La cumpăna veacurilor, în jurul anului 1900, atunci când, sub guvernatorul Bourguignon, atentatele la ființa românească au fost fără precedent, au avut loc manifestații ample ale preoțimii, ale căror ecouri pot fi căutate și dincolo de fruntariile provinciei, ziarele ieșene („Evenimentul”, „Opinia” ș.a.) monitorizând cu atenție ceea ce se întâmpla în Bucovina, preluând articole (unele cenzurate, dar ajunse în capitala Moldovei pe căi ocolitoare) din gazetele cernăuțene și făcând propagandă națională.
Foarte interesantă – și binevenită – ni se pare începutul de reconsiderare a poziției lui Eugenie Hacman, care ar merita, se pare, o abordare mai aplicată și mai amplă, cu dezvoltarea argumentelor pro și contra – în cazul acestei personalități incontestabile a epocii. (În cazul Moldovei – gândul ne duce la Domnitorul Mihail Sturdza, al cărui profil nu este alcătuit doar din tușe de negru și gri, așa cum a fost perpetuat de posteritate),
Remarcăm cele 14 fundații preoțești înființate sub egida „Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina”, cele 13 de sub administrarea Societății „Școala Română”, precum și altele, dar și răspândirea benefică în zeci de comune a cabinetelor de lectură, cu minuțiozitate inventariate de autor. În acest context, ne oprim o clipă la Pătrăuți pe Suceava, unde aflăm că, la doisprezece ani de la înființarea societății de lectură: „În ziua de 30 august, a sfinţit „Casa naţională” preşedintele Societăţii Viitorul, păr. C. Morariu, împreună cu păr. Art. Berariu din Ceahor şi păr. V. Zaharoschi din Mahala, care a ţinut după sf. liturghie şi o frumoasă cuvântare despre Trecutul românilor, cu citate potrivite din Eminescu, Coşbuc şi Goga. Atât în decursul liturghiei, la sfinţirea casei, cât şi la petrecerea poporală din pădure, a cântat corul din Dumbrăveni, sub conducerea d-lui Calistrat N. Popărescu, primarul Dumbrăvenilor şi absolvent al Conservatorului din Bucureşti. La petrecerea cu danţ a participat o numeroasă „inteligenţă” din Suceava şi din satele megieşe, reprezentanţi ai societăţilor studenţeşti Academia ortodoxă, Bucovina, Dacia şi Junimea, deputaţii bucovineni dr. Florea Lupul şi Aurel Onciul, iar din România au fost de faţă la sfinţirea Casei d. deputat I.G. Duca, d. prof. universitar Săulescu, d.dr.I. Răducanu, secretar al Centralei coope-rativelor săteşti, precum şi d. Vintilă Brătianu, primarul Bucureştilor, căruia îi va fi tresărit desigur inima de bucurie când va fi zărit într-o Casă naţională din Bucovina portretul ilustrului său părinte” („Neamul românesc”, 10 sept. 1908, p. 1703).
Gazeta „Bucovina” de la Cernăuți (nr. 12, 24 dec. 1848, p. 82-83), sub titlul Noua școală pentru învățători în Cernăuți, ne detaliază rolul deosebit pe care l-au avut preoții în dezvoltarea școlii, în care „Predarea se face în limba națională, însă cu cuviincioasa între-buințare și a limbilor germană și ruteană”, odată ce, din cei 9 dascăli, unul singur nu era purtător de sutană (învățătorul de desen I. Barcinschi), ceilalți fiind profesori de teologie (N. Hacman, V. Ivanovici, C. Popovici, Ilarion Hacman), de religie la liceu (I. Vorobchievici), rectorul Seminarului T. Bendella, catihetul P. Dimitrovici-Carpino, prof. spiritual al Seminarului, T. Blajevici.
În contextul acesta școlar, dar nu numai, foarte importantă a fost înființarea internatelor în patru dintre principalele orașe ale provinciei, în care au fost nu numai adăpostiți, ci și bine îndrumați tineri din comunele limitrofe. Internatul de băieți „Ștefan cel Mare” de la Rădăuți, de exemplu, unde „Cel dintâi care s-a înscris ca membru fondator a fost egumenul mănăstirii Putna, arhimandritul Teofil Patraș” (fost „activist” socio-cultural și ca preotul Toader, la Frătăuții Vechi, unde înființase Societatea „Silvestru”, în 1896), a devenit în scurt timp de la înființare (1902) un focar de cultură românească, adevărată pepinieră de tineri care urmau să dea o altă față mișcării de integrare națională.
Preoțimea ortodoxă... este o sursă inepuizabilă de informații, de detalieri, de interogații, de investigații, de limpeziri, într-un final, de așezare pe baze temeinice, documentate și bine analizate a unui segment de viață spirituală foarte important, am spune decisiv, în cazul Bucovinei. Într-un mod temperat, chibzuit, bine cumpănit, fără excese pro domo, într-un stil plăcut, care face casă bună cu demersul științific, Pr. Dr. Ioan-Paul Valenciuc ne pune pe masă, la îndemână, nu doar un instrument de lucru extrem de util, ci chiar o lucrare fără de care nu poți ieși în lume cu fruntea sus, pentru care merită toată prețuirea și care ne face să așteptăm cu nerăbdare și volumul al doilea.


Februarie 2019

DESPRE EUDOXIU HURMUZAKI, NUMAI DE BINE!

S-a gândit oare cineva că s-au scurs 145 de ani de la trecerea din viață (10 februarie 1874) a unui om mic la stat, dar mare în cuget și fapte? Dacă da – cu atât mai bine! Noi regretăm încă o dată plecarea prea curândă ad patres a istoricului cernăuțean (român veritabil) prof. dr. Ilie Luceac (1950-2017), care, după emblematicele sale cărți din 2000 – Familia Hurmuzaki între ideal și realizare (o istorie a culturii românești din Bucovina în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea) – și 2007 (Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei), ar mai fi avut destule de spus întru conturarea profilului istoricului, politicianului, juristului care a marcat pentru români nu numai o jumătate de secol XIX, ci și-a întins efectele benefice peste timp.
Momentul prilejuit de comemorarea „trecerii” membrului Academiei Române și a căpitanului Bucovinei, făuritorul Colecției de documente care îi poartă numele și autorul unor Fragmente din istoria românilor, publicate postum în cinci volume (1878 – în limba germană), după care a urmat și traducerea în limba română, datorată lui Mihai Eminescu (vol. I) și Ion Slavici (vol. II și III), între anii 1879-1900, ne aduce aminte, ca în atâtea alte cazuri, de o figură importantă a culturii române, care a fost pusă, pe bună dreptate, pe un piedestal, undeva departe sus, de pe care grija urmașilor nu este decât de a șterge, ocazional, praful.
Departe de noi gândul de a analiza faptele lui Eudoxiu Hurmuzaki, căci nu ne ajută puterile, dar încercăm măcar să-i aducem un pios omagiu prin intermediul unor glasuri distincte din trecut, exprimate prin texte apărute în publicații mai greu accesibile, de existența cărora (a textelor!), îmi mărturisesc limitele, nu știam, până de curând, dar care s-a întâmplat să ne treacă prin mână și care sunt (presupun) mai puțin vehiculate. Cunoscutul istoric și inițiator al revistei „Arhiva genealogică” Sever de Zotta, bucovineanul stabilit în România ca director al Arhivelor Statului din Iași (1912- 1934), al cărui bunic era Gheorghe Hurmuzaki, fratele mai mic al lui Eudoxiu, îi închină moșului său un articol, la 100 de ani de la naștere, cu mare putere de generalizare și „cu bătaie lungă”, plin de prospețime și în zilele noastre, din care extragem un fragment:
„Noi, cei tineri, care am venit de-a gata la o Românie unită, la o Bucovină dezbătută de sub stăpânirea Galiției, la o limbă românească formată și statornică, la istoria neamului scrisă, la Academie, Universități și alte instituțiuni culturale – nici nu putem cuprinde cu puterea înțelegerii uriașa muncă depusă de marii noștri înaintași, luptele lor, suferințele și decepțiunile lor, cum și complexul de zbuciumări sufletești și de frământări, care premerg totdeauna operelor mari, nepieritoare; de aceea noi, cei mai mulți, nici nu putem prețui meritele lor. Mulți i-au uitat, unii i-au criticat, puțini i-au urmat. În cursul repede al vieții moderne, când ziua de azi dezminte pe cea de ieri, când se creează peste noapte oameni mari cu merite mici, cu ajutorul tipografiilor și hârtiilor răbdătoare, mulți au pierdut facultatea de a distinge ce-i bun și ce-i rău, sincer sau poză, mare sau mic.
Nu voim să facem parte din gloata acelora care tot trec înainte orbește, cu setea în suflet după glorii ale zilei, situații efemere, averi trecătoare sau petreceri istovitoare, neprivind nici în dreapta nici în stânga, necum îndărăt, spre trecutul mut pentru ei și mormintele acoperite cu mușchii uitării fărʼ de vreme. Ne întoarcem deci privirile spre trecut și, descoperindu-ne sufletește în fața mormântului din Cernauca vestită, lăsăm simțirile noastre pradă amintirilor vechi.
Nu vom privi pe Eudoxiu Hurmuzachi din punct de vedere al activității sale politice, care a fost foarte roditoare, meritul său principal fiind liberarea Bucovinei din brațele înăbușitoare ale Galiției: deci al slavismului cuceritor. Nu ne vom ocupa nici cu valoarea lui Eudoxiu ca istoric, lăsând altora mai chemați această sarcină pioasă.
Istoric nepărtinitor, conștiincios, servindu-se de izvoare originale – cele mai multe descoperite de el însuși – și de o limbă aleasă, avântată, uneori chiar poetică, a fost Eudoxiu Hurmuzachi – variind cuvintele cronicarului – Om deplin, cap întreg, fire adâncă, cât poți zice că nasc și în Bucovina oameni” [Eudoxiu Hurmuzaki. 1812-1912, în „Arhiva genealogică” (Iași), An. I, nr. 9 și 10, sept.-oct. 1912, p. 130-131].
Un alt mare istoric, Gheorghe I. Brătianu (cine vrea să știe mai multe despre acesta, să i se adreseze prof. univ. Ioan Toderașcu), declară din start, doisprezece ani mai târziu: „Cărturarul însă nu este numai al Bucovinei, munca lui răbdătoare şi cinstită a aşezat puternice şi nepieritoare temelii culturii româneşti de pretutindeni. Pentru dânsul, iubirea de neam şi de moşie n-a fost sabia care loveşte; mâinile lui n-au ţinut steagul răzvrătirii împotriva cârmuirii străine. Şi totuşi, printre cei ce au alcătuit, pe la jumătatea veacului trecut, elementele de la care s-a putut purcede în zilele noastre spre desăvârşirea tuturor unirilor, numele său rămâne spre veşnică şi slăvită amintire”, pentru a continua cu aplomb:
„A înţeles că, pentru a râvni neatârnarea politică, un popor trebuie să-şi dovedească întâi independenţa culturală; că trebuie să arate că rostul său pe pământul strămoşesc nu-l datoreşte întâmplării oarbe, ci datinii şi moştenirii glorioase a trecutului de jertfe şi de luptă.
Pe hârtia roasă de vreme a documentelor, ochii lui de cercetător şi de vizionar au văzut dincolo de şirurile strânse ale slovelor sucite; deasupra hârtiei moarte, sufletul viu al istoriei strămoşeşti a înviat în faţa sa. Firul destrămat al veacurilor s-a tors din nou, lucrurile moarte au prins a se mişca, povestea uitată a fost iarăşi, în închipuirea lui aprinsă, faptă trăită. Iar peste filele îngălbenite ale cronicilor sângele de odinioară s-a aşternut în dâră lungă, amintindu-i că gloria viitoare se înalţă pe mormântul suferinţelor şi sacrificiilor ce le îngrămădesc veacuri vitrege de asuprire şi îndoială.
Aceasta i-a şoptit-o bătrânului boier glasul vrăjit al vremurilor de altădată. Astăzi noi privim mai departe, spre alte zări mai întinse decât generaţia Hurmuzăcheştilor, ce-şi încălzise sufletele la flacăra generoasă a idealului naţionalist din 1848. Nu trebuie însă să uităm că avântul nostru de ieri l-a pregătit îndelung răbdarea cuminte şi stăruitoare a înaintaşilor. Şi piticul, de pe umerii uriaşului, vede mai departe decât cel care l-a ridicat – asemănarea e banală; nu trebuie însă nesocotită temelia pe care începem, la rândul nostru, a clădi.
Din opera lui Eudoxiu Hurmuzaki fragmentele vor rămâne, cu trecerea vremii, tot mai mult fragmente. Documentele însă, ale căror colecţii îi mai poartă şi astăzi numele, rămân adevărate pietre de temelie ale istoriei naţionale” [Eudoxiu Hurmuzaki. Cincizeci de ani de la moartea lui (1874-1924), în „Lumea” (Iaşi), An. VII, nr. 1631, 24 feb. 1924, p. 2].
Poate n-ar strica să mai citească (și să mediteze asupra celor scrise!) și unii „istorici” de astăzi (cu premii obținute – numai ei știu cum – în U.E.) – nu că le-ar schimba ceva din modul de manifestare, dar optimismul ne-a caracterizat întotdeauna… Mai știi?