Martie 2019


CONSTANTIN HURMUZACHI
– POMENIRE LA 150 DE ANI



A trăi în trecut nu este o opțiune viabilă, mai ales atunci când societatea contemporană trece prin transformări capitale, de neimaginat. Departe de noi ideea paseismului militant, dar există acolo, undeva, ceva mai departe în timp, umbre care ne trag de mânecă, încercând să ne facă să nu uităm că au constituit, cândva, jaloane ale unei evoluții (de care ne bucurăm și astăzi), repere în devenirea națională. Este și cazul lui Constantin Hurmuzachi, de la a cărui moarte, în 15/27 februarie 1869, iată că au trecut 150 de ani.

Cel mai mare dintre frații unei familii care a făcut (a construit) istorie, mai ales în Bucovina (Eudoxiu, Gheorghe, Alexandru, Nicolae, Eufrosina, măritată Petrino, și Elisa, căsătorită Sturza), s-a născut la Cernauca, în 12 noiembrie 1811, a făcut studii strălucite, de Drept, la Viena, unde a început „scotocirea” arhivelor, în căutarea trecutului românesc (ocupație predilectă și de durată, mai târziu, pentru mult mai cunoscutul său frate Eudoxiu). Nevoile materiale l-au determinat să abandoneze un doctorat în desfășurare și să vină în Moldova, la curteaprietenului Constantin Balș, de la Dumbrăveni, și mai departe, în Basarabia și la Petersburg, unde a câștigat procesele domeniale ale acestuia. Descoperirile făcute peste Prut și peste Nistru, la Odessa, l-au propulsat în calitatea de vrednic și apreciat colaborator la publicațiile lui Mihail Kogălniceanu, „Dacia literară” și „Arhiva românească”. Contribuţiile lui Constantin Hurmuzachi la publicaţiile lui Mihail Kogălniceanu se remarcă nu numai prin furnizarea de documente, ci şi prin comentarii pertinente. Poezia lui C. Stamati, Gafiţa blăstămată de părinţi, de exemplu, care apare în „Dacia literară”, este însoţită de o scurtă prezentare a manifestărilor literare ale autorului, cât şi de relevarea unor caracteristici ale scrisului acestuia: „Cea mai de căpetenie însuşire a poeziilor d-sale este naţionalitatea lor. Muza d-lui Stamati fiind patriotică, iubeşte a culege sujeturile sale din istoria patriei şi a cânta obiceiuri şi întâmplări naţionale. (...) Şi stilul d. Stamati este naţional, căci ne arată ca într-o oglindă geniul şi idiotismurile limbii noastre” („Dacia literară”, 1840, p. 197).

Revenit în Moldova, temeinicele cunoștințe de Drept îi asigură participarea la momente de seamă ale modernizării Principatului, cum ar fi măcar rolul primordial în comisia pentru reorganizarea învăţământului public, „compusă din bărbaţi înzestraţi cu însuşirile cerute spre a lumina acest obiect de mare folos pentru Statul Nostru” (şeful şi directorul depart. averilor bisericeşti şi al învăţăturilor publice, Logof. Neculai Suţu, Aga Lascar Rosetti, Spătarul Vasile Alecsandri, Postelnicul Gheorghe Cuciurianu, P. Cazimir), finalizată cu un Proiect (în 1850; manuscrisul de la Arh. Naț. Iaşi, Documente, Pachet 539, nr. 115, poartă și observațiile făcute de M. Kogălniceanu), participarea la comisia ce avea să decidă falsitatea Cronicii lui Huru (Mircea Anghelescu, în Mistificţiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură, Ed. Compania, Bucureşti, 2008, p. 41, făcând trimitere la „Analele Academiei Române”, Seria II, vol. IV, 1882, p. 96-97, îl citează pe secretarul Al. Papadopol- Calimah: acea comisiune „a făcut un raport detaliat, redactat în mare parte de repausatul Hurmuzachi, şi toţi, afară de Săulescu, au convenit că documentul e apocrif”; din comisie au mai făcut parte A. Donici, G. Asachi, A.T. Laurian, D. Bojinca, T. Codrescu, S. Bărnuţiu, M. Kogălniceanu), prezența în Comisiunea legilor, care reglementează, la 1852, regimul juridic din Moldova, grija în supervizarea activității Academiei Mihăilene și a bibliotecii acesteia, sau aflarea, în 1847, alături de V. Alecsandri, printre puținii boieri doritori de a înființa o bancă, prima încercare de acest fel din Moldova.

Activ combatant pentru Unirea Principatelor, face parte din Comitetul Central al acesteia, care a pregătit alegerile pentru Divanul ad-hoc și a stabilit principiile de bază ale viitorului României. În calitate de deputat, se mândrește, printre altele, de a fi fost cel care a întocmit „raportul atingătoriu de îndreptarea hotarelor, raportul atingător de sinod, raportul atingător de regularea relațiunilor comerciale, raportul atingător de Delta Dunării și pentru osebitele mele socotințe la rostirea dorințelor răzeșești” (dintr- o scrisoare către Gh. Sion). Mai târziu, Dimitrie A. Sturdza, cunoscutul politician liberal, avea să afirme:

„Constantin fu, în Moldova, unul din capii tuturor luptelor întreprinse pentru susținerea drepturilor politice ale României, pentru realizarea Unirii Principatelor, pentru înființarea guvernului reprezentativ constituțional și pentru răspândirea învățământului și a culturii”.

Nu cu multă vreme înainte de stingerea prea curândă, urmare a raportului ministrului secretar de Stat la departamentul justiţiei Anton I. Arion, către Măria Sa Domnitorul, din 24 octombrie 1868, în care îl prezintă drept „fost preşedinte al Camerei din Moldova, fost ministru al justiţiei, fost preşedinte de secţiune al curţii de casaţiune, bărbat cu întinse cunoştinţe juridice şi care prin viaţa sa întreagă a dovedit că ştie a pune, mai presus de orice cestiuni de partidă, devotamentul către patrie şi naţionalitate, simţământul justiţiei şi al nepărtinirii”, Carol I semnează, în aceeași zi decretul de numire în funcția de prim preşedinte al Curţii de Casaţiune („Monitorul”, Ziar oficial al României, Bucureşti, nr. 242, 26 oct./7 nov. 1868, p. 2105).

Posteritatea imediată și cea proximă au știut să-i aprecieze meritele și să-l pomenească așa cum se cuvine pe Constantin Hurmuzachi, începând chiar cu anul morții: „defunctul a fost unul din apărătorii cei mai sinceri și distinși ai renașterii și ai autonomiei României, ai ideilor de progres și de luminare, de libertate și de moralitate, de prosperitate publică, dezvoltare națională și de constituire demnă, stabilă și puternică a patriei” [Necrolog în „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română în Bucovina” (Cernăuți), An. V, nr. 3-5, mart.-mai 1869, p. 55], extinzându-și interesul pentru personalitatea sa până la cel de-al doilea război mondial (vezi lucrări de-ale lui N. Bănescu, Ștefan Meteș, T. Balan, Silvia T. Balan ș.a.) și cunoscând un reviriment, destul de palid, de-abia după 1989, când profilul i s-a pierdut, chiar dacă în capitole pregnante, în cărți subsumate întregii familii Hurmuzachi (de văzut lucrările lui Petru Rusșindilar și, mai ales, regretatului istoric dr. Ilie Luceac).

Orașul Iași, căruia i-a dedicat o bună parte din viață, nu s-a învrednicit să-l „nemurească” măcar printr-o stradă care să-i poarte numele (dar situația nu este singulară!). La Cernăuți, în 2012, nu a fost considerat demn să figureze pe o placă dedicată familiei, alături de părinții și trei dintre frații săi. Mai nou, am aflat că până și fabuloasa (pentru vremea aceea – 1871: circa 3.000 de titluri în 8.000 de volume, față de averea de atunci a bibliotecii – 9.000 de titluri în 17.000 volume) donație de carte către Biblioteca Centrală, care-i poartă numele inscripționat pe ștampilele de apartenență, i se atribuie fratelui său Eudoxiu. Deh! Cam prea mulți frați într-o familie ca cea a Hurmuzăcheștilor, ca să-i ții minte pe toți! Așa că… măcar acum și aici să-i închinăm un gând bun celui care nu și-a cruțat ostenelile pentru binele și viitorul patriei, care pentru el purta numele: România!


BACK