Ianuarie 2019

Preoţime, cultură şi viaţă spirituală în Bucovina

După știința noastră (care nu suntem experți în materie), singura lucrare amplă la temă datează de peste un secol, ne referim la Istoria Bisericii din Bucovina a lui Ion I. Nistor (București, 1916), dar aceasta, pe lângă faptul că a fost concepută în condițiile „oferite” de Primul Război Mondial – ba chiar în timpul refugiului autorului – este de o pronunțată coloratură partizană, politică, după cum îi spune și subtitlul: și a rostului ei național-cultural în viața românilor bucovineni. Cu totul altfel se prezintă ambițioasa și atotcuprinzătoarea apariție editorială a tânărului doctor în teologie Ioan-Paul Valenciuc: Preoțimea ortodoxă din Bucovina în timpul ocupației habsburgice (1775-1918) (Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2016, 610 pagini), care, mai mult decât spune titlul, nu se referă doar la preoțimea epocii, ci chiar la istoricul de ansamblu al Bisericii.

Impresionanta carte (ca volum și ca bogăție de informații) nu trebuie să-i sperie și să-i îndepărteze pe potențialii cititori, pentru că, pe lângă temeinica informație științifică bisericească (organizatorică, dar și privind practicarea cultului), ne oferă o privire de ansamblu pertinentă asupra istoriei zbuciumate a acelui colț de țară răpit și a rezistenței elementului românesc majoritar, supus permanent, din varii direcții, politicii de deznaționalizare, de anihilare. Și nu este de mirare, odată ce istoria Bisericii (și a preoților) din Bucovina a fost mai tot timpul întrețesută cu istoria provinciei în sine.

Simpla înșiruire a titlurilor de capitole ne deschide ochii asupra amplului și complexului fenomen bisericesc ortodox din provincia nord-moldavă (cu reflexe și la celelalte culte practicate în Bucovina de sub Habsburgi). După cuvenita Introducere, firescul calup de situaționare istorică (Eparhia Bucovinei sub ocupația habsburgică – p. 21-44) este ramificat în: Ocuparea Bucovinei, Jurământul de credință față de Austria, Administrația austriacă în Bucovina, Organizarea administrativă a Bisericii din Bucovina la data anexării și Eparhia Bucovinei în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX. Amplul capitol al II-lea (Paroh și parohie în Bucovina. Prevederi legislative. Organizare – p. 45-224) are în vedere, printre altele, existența instituției patronatului, obligațiile și îndatoririle preotului, colaboratorii acestuia și rolul asociațiunii clerului în viața preoțimii române, sau aspecte de reorganizare a parohiilor. Următoarele capitole se ocupă de Starea culturală a clerului ortodox din Bucovina (p. 225-338) – cu referiri la școala teologică (institut, facultate, seminar clerical, societăți studențești), conferințele preoțești, contribuția la dezvoltarea presei, literaturii, muzicii bisericești, valorificarea și conservarea folclorului – și de Situația materială a preoțimii bucovinene (p. 339-392), pentru ca ultima parte a lucrării, de asemenea de interes general, să aibă titlul: Conștiință națională și acțiune politică. Implicarea preoțimii în societatea bucovineană și în relațiile interconfesionale (p. 393-536) – cu accent pe sprijinirea școlii românești, înființarea internatelor pentru elevi (la Cernăuți, Siret, Rădăuți, Suceava), societăți create și conduse de preoții ortodocși, cabinetele de lectură, pelerinajele, apărarea caracterului ortodox al eparhiei, dar și relațiile cu celelalte confesiuni. Fireasca bibliografie (extrem de bogată și diversificată) și un indice de nume rotunjesc un op de referință.

Numeroase sunt sugestiile – eventuale piste de cercetare segmențială – pe care ni le oferă complexul volum semnat de Ioan-Paul Valenciuc, pe baza cvasi-completului dosar al documentelor de epocă, reproduse mai ales în bogatele note de subsol. Unele aspecte ale vieții preoțești – autorul declară din start că interesul său nu s-a axat pe viața și activitatea ierarhilor sau a monahilor, ci pe „prezentarea sine ira et studio a activității preoțimii de mir, care a știut să-și călăuzească eforturile spre ridicarea culturală și materială a credincioșilor încredințați lor”, „preoțime care a fost nu doar un străjer al credinței strămoșești, ci și al naționalității române”, prin „implicarea lor dezinteresată și jertfelnică în aproape toate ramurile vieții sociale, politice și culturale a provinciei” (p. 12, 13) – au fost atinse, de-a lungul timpului, de exegeți, dar încă nici unul dintre aceștia nu a mers până acolo încât să închege „un tot” exemplar. Valenciuc însuși constată acest lucru, atunci când spune că „nu avem încă o prezentare a situației preoțimii ortodoxe din Bucovina”, considerând, cu modestie, că „aceste rânduri constituie un prim pas în acoperirea acestei zone lacunare din istoria provinciei”, pentru a continua: „deși am atins aproape toate dimensiunile vieții preoțimii bucovinene, în spațiul delimitat temporal între 1775-1918, rămân încă numeroase probleme neelucidate” (p. 547).

Nouă ni se pare că tânărul cercetător, a cărui rigoare științifică și extensie culturală sunt remarcabile, a reușit să facă nu doar „un prim pas”, ci cu mult mai mulți, demersul său de până acum fiind cu greu depășibil. Că mai rămân „numeroase probleme neelucidate” – asta o știe mai degrabă autorul, care mai ține în rezervă un al doilea volum, în care probabil că se vor mai limpezi destule lucruri nespuse, sau neadâncite. Doar de dragul de a glosa (ca să arătăm că mai știm și noi câte ceva!), câteva vorbe:

La cumpăna veacurilor, în jurul anului 1900, atunci când, sub guvernatorul Bourguignon, atentatele la ființa românească au fost fără precedent, au avut loc manifestații ample ale preoțimii, ale căror ecouri pot fi căutate și dincolo de fruntariile provinciei, ziarele ieșene („Evenimentul”, „Opinia” ș.a.) monitorizând cu atenție ceea ce se întâmpla în Bucovina, preluând articole (unele cenzurate, dar ajunse în capitala Moldovei pe căi ocolitoare) din gazetele cernăuțene și făcând propagandă națională.

Foarte interesantă – și binevenită – ni se pare începutul de reconsiderare a poziției lui Eugenie Hacman, care ar merita, se pare, o abordare mai aplicată și mai amplă, cu dezvoltarea argumentelor pro și contra – în cazul acestei personalități incontestabile a epocii. (În cazul Moldovei – gândul ne duce la Domnitorul Mihail Sturdza, al cărui profil nu este alcătuit doar din tușe de negru și gri, așa cum a fost perpetuat de posteritate),

Remarcăm cele 14 fundații preoțești înființate sub egida „Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina”, cele 13 de sub administrarea Societății „Școala Română”, precum și altele, dar și răspândirea benefică în zeci de comune a cabinetelor de lectură, cu minuțiozitate inventariate de autor. În acest context, ne oprim o clipă la Pătrăuți pe Suceava, unde aflăm că, la doisprezece ani de la înființarea societății de lectură: „În ziua de 30 august, a sfinţit „Casa naţională” preşedintele Societăţii Viitorul, păr. C. Morariu, împreună cu păr. Art. Berariu din Ceahor şi păr. V. Zaharoschi din Mahala, care a ţinut după sf. liturghie şi o frumoasă cuvântare despre Trecutul românilor, cu citate potrivite din Eminescu, Coşbuc şi Goga. Atât în decursul liturghiei, la sfinţirea casei, cât şi la petrecerea poporală din pădure, a cântat corul din Dumbrăveni, sub conducerea d-lui Calistrat N. Popărescu, primarul Dumbrăvenilor şi absolvent al Conservatorului din Bucureşti. La petrecerea cu danţ a participat o numeroasă „inteligenţă” din Suceava şi din satele megieşe, reprezentanţi ai societăţilor studenţeşti Academia ortodoxă, Bucovina, Dacia şi Junimea, deputaţii bucovineni dr. Florea Lupul şi Aurel Onciul, iar din România au fost de faţă la sfinţirea Casei d. deputat I.G. Duca, d. prof. universitar Săulescu, d.dr.I. Răducanu, secretar al Centralei coope-rativelor săteşti, precum şi d. Vintilă Brătianu, primarul Bucureştilor, căruia îi va fi tresărit desigur inima de bucurie când va fi zărit într-o Casă naţională din Bucovina portretul ilustrului său părinte” („Neamul românesc”, 10 sept. 1908, p. 1703).

Gazeta „Bucovina” de la Cernăuți (nr. 12, 24 dec. 1848, p. 82-83), sub titlul Noua școală pentru învățători în Cernăuți, ne detaliază rolul deosebit pe care l-au avut preoții în dezvoltarea școlii, în care „Predarea se face în limba națională, însă cu cuviincioasa între-buințare și a limbilor germană și ruteană”, odată ce, din cei 9 dascăli, unul singur nu era purtător de sutană (învățătorul de desen I. Barcinschi), ceilalți fiind profesori de teologie (N. Hacman, V. Ivanovici, C. Popovici, Ilarion Hacman), de religie la liceu (I. Vorobchievici), rectorul Seminarului T. Bendella, catihetul P. Dimitrovici-Carpino, prof. spiritual al Seminarului, T. Blajevici.

În contextul acesta școlar, dar nu numai, foarte importantă a fost înființarea internatelor în patru dintre principalele orașe ale provinciei, în care au fost nu numai adăpostiți, ci și bine îndrumați tineri din comunele limitrofe. Internatul de băieți „Ștefan cel Mare” de la Rădăuți, de exemplu, unde „Cel dintâi care s-a înscris ca membru fondator a fost egumenul mănăstirii Putna, arhimandritul Teofil Patraș” (fost „activist” socio-cultural și ca preotul Toader, la Frătăuții Vechi, unde înființase Societatea „Silvestru”, în 1896), a devenit în scurt timp de la înființare (1902) un focar de cultură românească, adevărată pepinieră de tineri care urmau să dea o altă față mișcării de integrare națională.

Preoțimea ortodoxă... este o sursă inepuizabilă de informații, de detalieri, de interogații, de investigații, de limpeziri, într-un final, de așezare pe baze temeinice, documentate și bine analizate a unui segment de viață spirituală foarte important, am spune decisiv, în cazul Bucovinei. Într-un mod temperat, chibzuit, bine cumpănit, fără excese pro domo, într-un stil plăcut, care face casă bună cu demersul științific, Pr. Dr. Ioan-Paul Valenciuc ne pune pe masă, la îndemână, nu doar un instrument de lucru extrem de util, ci chiar o lucrare fără de care nu poți ieși în lume cu fruntea sus, pentru care merită toată prețuirea și care ne face să așteptăm cu nerăbdare și volumul al doilea.

BACK