Februarie 2019

DESPRE EUDOXIU HURMUZAKI, NUMAI DE BINE!

S-a gândit oare cineva că s-au scurs 145 de ani de la trecerea din viață (10 februarie 1874) a unui om mic la stat, dar mare în cuget și fapte? Dacă da – cu atât mai bine! Noi regretăm încă o dată plecarea prea curândă ad patres a istoricului cernăuțean (român veritabil) prof. dr. Ilie Luceac (1950-2017), care, după emblematicele sale cărți din 2000 – Familia Hurmuzaki între ideal și realizare (o istorie a culturii românești din Bucovina în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea) – și 2007 (Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei), ar mai fi avut destule de spus întru conturarea profilului istoricului, politicianului, juristului care a marcat pentru români nu numai o jumătate de secol XIX, ci și-a întins efectele benefice peste timp.

Momentul prilejuit de comemorarea „trecerii” membrului Academiei Române și a căpitanului Bucovinei, făuritorul Colecției de documente care îi poartă numele și autorul unor Fragmente din istoria românilor, publicate postum în cinci volume (1878 – în limba germană), după care a urmat și traducerea în limba română, datorată lui Mihai Eminescu (vol. I) și Ion Slavici (vol. II și III), între anii 1879-1900, ne aduce aminte, ca în atâtea alte cazuri, de o figură importantă a culturii române, care a fost pusă, pe bună dreptate, pe un piedestal, undeva departe sus, de pe care grija urmașilor nu este decât de a șterge, ocazional, praful.

Departe de noi gândul de a analiza faptele lui Eudoxiu Hurmuzaki, căci nu ne ajută puterile, dar încercăm măcar să-i aducem un pios omagiu prin intermediul unor glasuri distincte din trecut, exprimate prin texte apărute în publicații mai greu accesibile, de existența cărora (a textelor!), îmi mărturisesc limitele, nu știam, până de curând, dar care s-a întâmplat să ne treacă prin mână și care sunt (presupun) mai puțin vehiculate. Cunoscutul istoric și inițiator al revistei „Arhiva genealogică” Sever de Zotta, bucovineanul stabilit în România ca director al Arhivelor Statului din Iași (1912- 1934), al cărui bunic era Gheorghe Hurmuzaki, fratele mai mic al lui Eudoxiu, îi închină moșului său un articol, la 100 de ani de la naștere, cu mare putere de generalizare și „cu bătaie lungă”, plin de prospețime și în zilele noastre, din care extragem un fragment:

„Noi, cei tineri, care am venit de-a gata la o Românie unită, la o Bucovină dezbătută de sub stăpânirea Galiției, la o limbă românească formată și statornică, la istoria neamului scrisă, la Academie, Universități și alte instituțiuni culturale – nici nu putem cuprinde cu puterea înțelegerii uriașa muncă depusă de marii noștri înaintași, luptele lor, suferințele și decepțiunile lor, cum și complexul de zbuciumări sufletești și de frământări, care premerg totdeauna operelor mari, nepieritoare; de aceea noi, cei mai mulți, nici nu putem prețui meritele lor. Mulți i-au uitat, unii i-au criticat, puțini i-au urmat. În cursul repede al vieții moderne, când ziua de azi dezminte pe cea de ieri, când se creează peste noapte oameni mari cu merite mici, cu ajutorul tipografiilor și hârtiilor răbdătoare, mulți au pierdut facultatea de a distinge ce-i bun și ce-i rău, sincer sau poză, mare sau mic.

Nu voim să facem parte din gloata acelora care tot trec înainte orbește, cu setea în suflet după glorii ale zilei, situații efemere, averi trecătoare sau petreceri istovitoare, neprivind nici în dreapta nici în stânga, necum îndărăt, spre trecutul mut pentru ei și mormintele acoperite cu mușchii uitării fărʼ de vreme. Ne întoarcem deci privirile spre trecut și, descoperindu-ne sufletește în fața mormântului din Cernauca vestită, lăsăm simțirile noastre pradă amintirilor vechi.

Nu vom privi pe Eudoxiu Hurmuzachi din punct de vedere al activității sale politice, care a fost foarte roditoare, meritul său principal fiind liberarea Bucovinei din brațele înăbușitoare ale Galiției: deci al slavismului cuceritor. Nu ne vom ocupa nici cu valoarea lui Eudoxiu ca istoric, lăsând altora mai chemați această sarcină pioasă.

Istoric nepărtinitor, conștiincios, servindu-se de izvoare originale – cele mai multe descoperite de el însuși – și de o limbă aleasă, avântată, uneori chiar poetică, a fost Eudoxiu Hurmuzachi – variind cuvintele cronicarului – Om deplin, cap întreg, fire adâncă, cât poți zice că nasc și în Bucovina oameni” [Eudoxiu Hurmuzaki. 1812-1912, în „Arhiva genealogică” (Iași), An. I, nr. 9 și 10, sept.-oct. 1912, p. 130-131].

Un alt mare istoric, Gheorghe I. Brătianu (cine vrea să știe mai multe despre acesta, să i se adreseze prof. univ. Ioan Toderașcu), declară din start, doisprezece ani mai târziu: „Cărturarul însă nu este numai al Bucovinei, munca lui răbdătoare şi cinstită a aşezat puternice şi nepieritoare temelii culturii româneşti de pretutindeni. Pentru dânsul, iubirea de neam şi de moşie n-a fost sabia care loveşte; mâinile lui n-au ţinut steagul răzvrătirii împotriva cârmuirii străine. Şi totuşi, printre cei ce au alcătuit, pe la jumătatea veacului trecut, elementele de la care s-a putut purcede în zilele noastre spre desăvârşirea tuturor unirilor, numele său rămâne spre veşnică şi slăvită amintire”, pentru a continua cu aplomb:

„A înţeles că, pentru a râvni neatârnarea politică, un popor trebuie să-şi dovedească întâi independenţa culturală; că trebuie să arate că rostul său pe pământul strămoşesc nu-l datoreşte întâmplării oarbe, ci datinii şi moştenirii glorioase a trecutului de jertfe şi de luptă.

Pe hârtia roasă de vreme a documentelor, ochii lui de cercetător şi de vizionar au văzut dincolo de şirurile strânse ale slovelor sucite; deasupra hârtiei moarte, sufletul viu al istoriei strămoşeşti a înviat în faţa sa. Firul destrămat al veacurilor s-a tors din nou, lucrurile moarte au prins a se mişca, povestea uitată a fost iarăşi, în închipuirea lui aprinsă, faptă trăită. Iar peste filele îngălbenite ale cronicilor sângele de odinioară s-a aşternut în dâră lungă, amintindu-i că gloria viitoare se înalţă pe mormântul suferinţelor şi sacrificiilor ce le îngrămădesc veacuri vitrege de asuprire şi îndoială.

Aceasta i-a şoptit-o bătrânului boier glasul vrăjit al vremurilor de altădată. Astăzi noi privim mai departe, spre alte zări mai întinse decât generaţia Hurmuzăcheştilor, ce-şi încălzise sufletele la flacăra generoasă a idealului naţionalist din 1848. Nu trebuie însă să uităm că avântul nostru de ieri l-a pregătit îndelung răbdarea cuminte şi stăruitoare a înaintaşilor. Şi piticul, de pe umerii uriaşului, vede mai departe decât cel care l-a ridicat – asemănarea e banală; nu trebuie însă nesocotită temelia pe care începem, la rândul nostru, a clădi.

Din opera lui Eudoxiu Hurmuzaki fragmentele vor rămâne, cu trecerea vremii, tot mai mult fragmente. Documentele însă, ale căror colecţii îi mai poartă şi astăzi numele, rămân adevărate pietre de temelie ale istoriei naţionale” [Eudoxiu Hurmuzaki. Cincizeci de ani de la moartea lui (1874-1924), în „Lumea” (Iaşi), An. VII, nr. 1631, 24 feb. 1924, p. 2].

Poate n-ar strica să mai citească (și să mediteze asupra celor scrise!) și unii „istorici” de astăzi (cu premii obținute – numai ei știu cum – în U.E.) – nu că le-ar schimba ceva din modul de manifestare, dar optimismul ne-a caracterizat întotdeauna… Mai știi?

BACK