Aprilie 2019

„PIGULIRI”
DESPRE ION GRĂMADĂ



Trăim încă în siajul Centenarului, pentru că arhivele și bibliotecile ne mai înghiontesc să scoatem la iveală neștiute vorbe și fapte, care merită să intre în circulație publică. Eroul Bucovinei (nu singurul, dar cel mai „vizitat” de exegeți) din Primul Război Mondial, Ion Grămadă (1886-1917), a fost unul dintre primii (dacă nu chiar primul) care a părăsit Bucovina Imperiului, pentru a se alătura românilor din țara liberă, în căutarea celei mai bune căi de urmat în conflagrația incipientă. Din România neutră, cu toate restricțiile impuse de starea incertă a relațiilor interstatale, era avid de știrile de acasă, împărtășindu-le, în același timp, celor apropiați ce se mai întâmpla prin București, după cum vedem limpede dintr-o carte poștală cu ștampila poștei „Târgoviște, 4 noiembrie 1914”, adresată „Dsale Dlui părinte Const. Morariu preot, Pătrăuți pe Suceava, Bucovina”, care se află în arhiva Fundații Culturale „Leca Morariu” din Suceava (mulțumiri reiterate Dnei Farm. Maria Olar, președinta Fundației, pentru amabilitatea cu care răspunde neîncetat solicitărilor noastre):

„Mănăstirea Dealului, lângă Târgoviște, 21.X.1914

Onor Dle părinte,

Am primit scrisoarea lui Lațic și Oprea și m-am bucurat că lui Leca îi merge bine. Îi rog să-mi mai scrie care-i adresa lui și ce vești mai aveți de la 10 octomvrie încoace de la el. Îl rog pe Lațic să-mi caute scrisoarea mea despre lupta de la Boian, care i-am trimis-o din Cernăuți. Eu sunt prof. de limba germană la liceul militar din această mănăstire, în care se păstrează capul lui Mih. Viteazul. Am locuință, luminat, încălzit, serviciu și 600 franci pe lună. Tot la trei ani crește leafa cu 10 la sută. Stau mai bine ca un prof. univ. din Austria, căci total pe lună vine la vreo 900 franci.

Ce noutăți pe la Pătrăuți? Trimit sărutări de mână stim. Dne și Dșoarei Elvira. Pe ceilalți îi salut cu drag. Nu vine Lațic și Oprea să mă viziteze? Ar fi bine.

Cu stimă al Dv. Nicuță.

P.S. Aud că la Dv. se fac asentări nouă. În București se află șeful lui Lațic, dar fără slujbă. Sunt mulți pe aici fugiți de acasă din cauza dușmanilor și a prietenilor. Toți fără slujbă. Al Dv. stimător, Nicuță”.

Câteva cuvinte pentru limpezirea relațiilor și stabilirea conexiunilor se impun: Lațic este Aurel Morariu, doctor în drept, Oprea = Vasile Greciuc (Grecu), ginerele Părintelui Constantin Morariu, Leca = Alexandru (Leca) Morariu, deja încorporat și cu experiența frontului, „șeful lui Lațic” este dr. Emilian Slușanschi, plecat de la Storojineț, Elvira este viitoarea soție a lui I.E. Torouțiu. Remarcăm discreta referire la cei fugiți peste graniță „din cauza dușmanilor și a prietenilor” (nu trebuie să uităm că Imperiul vienez îi vâna chiar și în România pe „dezertorii” care apucaseră să facă armata acolo), dar, mai ales, îndemnul de a fi „vizitat”, pentru că „Ar fi bine” (Cei doi poftiți aveau foarte curând să urmeze aceeași cale, peste graniță, și să militeze din România și Basarabia pentru Unirea visată de toți).

*

Urmându-și crezul de o viață, Ion Grămadă nu- și va găsi astâmpărul la adăpostul asigurat de „profesura” la Mănăstirea Dealu, ci va căuta înfruntarea directă, ceea ce va duce la moartea de erou pe culmea Cireșoaia. Efigia de simbol i-a fost conturată instantaneu de cunoscutul, dealtfel, scriitor Octavian Tăslăuanu, într-o cuvântare cu trimiteri clare la semnificația acțiunii românilor, pe care a ținut-o, în prezența Principelui Carol, chiar la fața locului, când urmele prafului de pușcă încă nu se risipiseră pe deplin:

„Alteță Regală, Domnilor Ofițeri, Iubiți Soldați, În numele ardelenilor, mă închin în fața mormintelor pe care le prăznuim și în fața tuturor celorlalte care sfințesc culmea Cireșoaia. Mă plec cu respect și cu adâncă smerenie înaintea lor, căci ele înveșnicesc întruparea ideii care a armat brațul Neamului nostru și care l-a aruncat în viforul războiului.

Toți eroii care au pătimit, sângerat și murit sub flamurile acestei idei storc recunoștința Țării și admirația lumii întregi, chiar și a dușmanilor.

Toți ostașii de pe fronturi, cei morți ca și cei vii, au răscumpărat, prin suferințe amare și prin jertfe grele, dreptul Neamului nostru de a sta mândru și cu fruntea senină în fața istoriei și dreptul de a cere judecății care va să hotărască mâine soarta viitorului, să ne răsplătească în măsura vredniciei.

Inimile noastre împodobesc cu florile iubirii toate mormintele de pe această înălțime istorică. Toate ne sunt scumpe și dragi, căci toate sunt trup din trupul nostru și sânge din sângele nostru românesc.

Dacă sufletul ardelenilor adastă mai mult la crucea feciorului din Bucovina, a doctorului în litere Ion Grămadă, o face fiindcă la sentimentul de pietate pe care-l avem pentru toți, se adaugă și cel de prietenie, de tovarăși de gânduri și de lupte de acasă, din pământurile care numai o clipă au întrezărit soarele libertății.

Ioan Grămadă, ajutat de o largă cultură (învățătură), înzestrat cu o putere dârză și înnăscută de iubitor al poporului, a purtat lupte vrăjmașe și în timp de pace. S-a ridicat ca un bici de foc împotriva vrăjmașilor noștri din Viena și împotriva înstrăinaților care o slujeau în Bucovina. S-a amestecat și în luptele noastre din Ardeal, pe care le purtam împotriva stăpânirii ungurești a mișeilor hrăpitori și lacomi care ne siluiau conștiința și ne furau roadele muncii.

Noi, ardelenii, nu i-am rămas datori: i-am întins adeseori mână de ajutor, înfierând nedreptățile din Bucovina. Așa că eram frați buni, călăuziți de același suflet țărănesc, care ne închega într-o conștiință națională și care ne îndruma să ne apărăm legea, limba și moșia împotriva streinilor cotropitori de la stăpânire.

[…]

Noi, cei încă vii, dintre românii ardeleni și bucovineni, prin lacrămile ce le vărsăm la acest mormânt arătăm adânca părere de rău că s-a dus din rândurile noastre o minte luminată, o inimă entuziastă, o energie țărănească, un om și un român întreg.

Dar sufletul și pilda vieții lui ne-au rămas (La mormântul lui Ion Grămadă. Cuvântarea Căpitanului Oct.C. Tăslăuanu, în Cultul eroilor. Cuvântări și mărturii de pomenire din zile grele, adunate și închinate tinerimii care se ridică de D. Furtună, econom stavrofor, directorul liceului „Grigore Ghica VV” – Dorohoi, Tipografia Monastirii Neamțu, 1924, p. 36-37).


BACK