Martie 2019

POEZIA UNEI DOAMNE

Cînd pornesc la drum cu promisiunea din titlu că mă voi referi în acest text la poezia unei doamne, nu am în vedere fiinţa socială a autoarei, pe care de altfel o cunosc prea puţin încît să o pot caracteriza, ci doar la aceea din scrisul ei. Desigur, pot culege unele informaţii biografice chiar din afirmaţii ale acesteia, referiri la o genealogie spirituală, din cuprinsul cărora poate fi schiţată o distincţie socială prin care ea se alătură unei părţi rămase în umbră a culturii noastre, mai puţin sau aproape deloc frecventată de masa mare a cititorilor, unde însă stau adăpostite figuri exemplare de universitari precum tragicul italienist Al. Marcu sau Nicolae Cartojan, istoricul literar în domeniul său cel mai de seamă de la noi. Dar acestea sînt accidente biografice care pot fi amplificate doar prin conjugarea lor cu opera de poetă a Ioanei Diaconescu. Asupra poeziei sale trebuie deci insistat pentru că ea este cu adevărat revelatoare a nobleţei. Din parcimonioasa şi totuşi bogata producţie lirică a acesteia, în cele ce urmează iau în cercetare ultimele patru plachete de poeme prin care autoarea îşi desăvîrşeşte un portret de maturitate artistică.

Să observ mai întîi acest truism, că eşti poet cu adevărat nu doar prin ceea ce scrii ci şi prin refuzul de a epata, de a poetiza cu orice preţ, de a fi realist, grosolan chiar, jignitor, agresiv, excesiv de subiectiv, adică liric peste măsură. Tot atîtea modalităţi josnice de a capta atenţia unui eventual cititor. În primul rînd în aceasta se vădeşte aristocraţia respectivei poezii, în oroarea autoarei de a fi confundată cu cei mulţi, nu căutînd originalitatea cu orice preţ ci totuşi ţinîndu-se departe de vulg, de moda care îţi garantează accesul la succesul imediat. Secretul de a fi altfel, deloc ostentativ în aceasta. Poezia Ioanei Diaconescu este lapidară dar uşoară, adică aeriană, celestă fără ostentaţie, o lirică sumară, concentrată în ea însăşi, nu însă vorbăreaţă. Cu îngeri care nici nu sînt îngeri de biserică precum la alţi poeţi ci mai degrabă ai spiritului.

Numindu-şi, semnificativ, o placheta de versuri: Arcadia (Editura Eminescu, 1999), prin chiar acest titlu poeta ne sugerează să ne ducem cu gîndul la poezia bucolică, pastorală, ca de exemplu la egloga a V-a, unde doi păstori se adăpostesc de arşiţa verii în intrarea unei grote, şi acolo unul cîntă din nai (calamos inflare) iar celălalt spune versuri (dicere versus). Totuşi, deşi invocă Arcadia, în poezia Ioanei Diaconescu nimic rural, nimic campestru, iar ţinutul respectiv, precum în adagiul antic Et in Arcadia ego, parcă ar vrea să spună că şi ea este din ţara poeţilor, şi ea este poet, precum un precursor a pretins că şi el este pictor, Anch’ io sono pittore! Iar tărîmul denunţat pe coperta cărţii este doar cel al poeziei, al artei, unul depărtat de producţia comună a congenerilor săi. E o încercare justificată de a se delimita de vulg, de tonul general strident, cel cu văicăreli, cu ţipete, cu trivialităţi care predomină în poezia din anii regimului politic liberal. E o cutezanţă aceasta, să renunţi la succesul facil pe care îl poţi obţine făcînd abuz de zgomote. Într-o vreme cînd poeţii, toţi poeţii îşi ghiftuiesc versurile cu noroaiele lumii, cu scurgerile sangvinolente ale unui trup totdeauna bolnav, autoarea aceasta îşi proclamă ostentativ obsesia purităţii, a desenului, cel mai dificil, alb pe alb, a zăpezii amintindu-ne, parcă, zicerea poetului francez: L’hiver, saison de l’art serein, l’hiver lucide... Iar luciditatea aceasta camuflează sub atîta seninătate chiar suferinţa, cea adevărata, nu una jucată, nu una artistică. E conştiinţa faptului tragic că Frigul urcă în noi/ precum, odinioară, seva în arbori. Frigul, adică moartea. Din toate acestea pot fi reţinute extatice, mici bijuterii lirice. Precum de exemplu această Hibernală: Plecată stau pe steaua mea/ şi-o aripă-ngheţată mă loveşte / pe cînd lumina rece bea/ căldura care-n mine creşte.// Asupra ploii reci mă plec/ şi-n lume cade lin făptura/ ce nu s-a stins: căldură-ncerc/ să strîng şi îmi îngheaţă gura.// Spre floare zbor şi-n fruct aud/ o inimă ce încolţeşte,/ caut căldura de amiezi,/ dar simt cum frigu-n mine creşte.

Această însingurare încă se mai complică odată cu următoarea carte botezată Nusakan (editura Timpul, 2013), pentru că acest cuvînt abscons pare să denumească mai degrabă o stea îndepărtată, tocmai din constelaţia Corona Borealis. Stea binară, nordică, îngheţată. Paradoxul stă în faptul că amplificînd răceala din vers, poeta are cutezanţa să desfăşoare în acest context de maximă asepsie şi un lirism erotic, aşezat sub semnul stelei duble, deci pereche. Însă totul în registrul unui ermetism crispat, de parcă erotica în cauză ar fi întotdeauna neconsumată, simplă încordare ucigaşă a sentimentelor, precum în poema Medievală: Îţi ţes o armură/ Din firele părului meu/ Pentru regatul/ Pînzelor de aur/ Te culc în ele/ Iradiind în zale// Şi adormim/ Cu spada între noi/ Care mai mult sporeşte/ Taina nopţii// Buzele tale se mişcă în somn/ Pe gura mea/ În cenuşă. Dar aici e vorba, în subtext, chiar despre perechea tragică, cea mai faimoasă în iubire, despre Tristan şi Isolda, un model absolut. Unul al nerealizării erotice, exclusiv al coborîrii în moarte.

Privit mai de la distanţă, acest tip de lirism pare a fi ameninţat de sterilitate, de uscăciune, de alunecare în minim, în alb, în inconsistenţă, dar în ciuda acestor ipoteze el îşi păstrează o expresivitate stranie precum în versuri ca acestea: Lumina/ Metalică/ Vînata poartă / Şi corpul meu în catalepsie/ Pe orizontală/ În echilibru fragil/ Sprijinit într-o singură vertebră/ Pe spada ta de cavaler teuton. Un lirism eliptic, cu un eu poetic refugiat în răsfrîngeri, fantomatic într-o lume multiplă şi inexplicabilă. Mai rar atîta idealitate. Şi pretutindeni o exprimare performantă.

Poezie a atingerilor minime dar pătrunzătoare, într-un univers ambiguu caracterizat de o diversificare a posturilor fizice şi a peisajului convocat în poeme. Este chiar lumea contaminată de Vertigo (Editura Tracus Arte,2014, avînd pe coperta a IV-a o recomandare a profesoarei Elvira Sorohan, una concisă dar completă în expresivitatea ei), unde dăm în acelaşi univers de gheaţă peste o erotică tot mai aprinsă. Un univers în tangaj, în cuprinderile căruia au fost pierdute reperele, ne mai lăsînd în loc decît spaima şi suferinţele, ca atribute ale iubirii. Cele ce se întîmplă în poeme ca această Seducţie sînt viziuni nu doar tragice ci şi unele prin care sînt ignorate frontierele realităţii, despicare a ceea ce există pînă la a expune şi ceea ce nu este de expus, taina erotică din adînc: Sărutînd ascunzişurile misterioase ale trupului său/ Adumbrit de cealaltă parte a Lunii/ Cu gura mea roşie - un mac în extaz/ L-am aflat odată cu/ Pierderea răpitoare a cunoştinţei/ Chiar lîngă mine/ În clipele/ Morţii clinice/ În starea sublimă aurorală/ Sub apăsarea stelară foarte aproape de astrul nopţii/ El rămăsese acolo/ Mă acoperea/ Respiraţia lui parfumată mă pătrundea/ Îmi deschidea cuşca pieptului/ Ce-mi devenise strîmtă/ Incandescentă. Remarcabil este aici expresionismul imaginii, ca şi în următoarea lecţie erotică, divulgată ca fiind chiar aşa, încă din titlul în italiană: APREDERE L’AMORE: Pe un perete boreal/ Cu braţe legate la spate/ Pe pragul seducţiei/ Respir enorm// Febra// Lipită de peretele boreal/ Atins de pielea mea cu răni în floare// Ochii/ Pleoape arse după/ Săruturi febrile// Orbitele ţi se topesc/ Pe pieptul meu// Îmi laşi/ Stalactită de aur/ Pe coapsă. Atîta intimitate discretă exhibîndu-se cu atîta graţie! E în toate poemele acestei cărţi o descărcare radicală a sentimentului.

În această poate cea mai bună carte de poezie a Ioanei Diaconescu este evidentă o concizie aspră, o nuditate a imaginilor de pînă la cruzime. Şi peste toate e muzica minimă întotdeauna într-un text mai degrabă eliptic şi întrerupt de pauzele care cîntă şi ele, peste imaginile ce se succed în cascadă: Floarea mea/ Fiara mea/ Lent încolăcit caliciu/ Ferventă lumină gheară de acvilă/ Răpind superficii alabastru/ Penumbre moliciuni ascunse/ Patimă ceaţă întoarsă/ Floarea mea/ Febra mea/ “Il tuo veleno puro come l’acqua”// Carnivoră/ Pierzînd dezinvoltul vegetal/ Înaripata speranţă/ A candorilor mele/ Văd pulsul cum ţi se zbate/ La gît/ În timp ce volutele respiraţiei tale/ Îmi cresc în păr/ În ochi/ Mă încolăcesc întreagă/ Fervente şi iluzorii/ Şi rupte din soare/ Ca trupul tău rupt din soare/ Care-mi îmbracă/ Miezul hipnotizat/ De ochi de linx/ Cu irişi transparenţi// De febra gurii tale/ Şi de trupul tău/ Ce-mi asupreşte trupul. Şi deşi totul e atît de brutal în carnalitatea exprimării, eul poetic încă încearcă să-şi salveze ultimele resurse de pudoare erotică transferînd relaţionările înspre ficţiune şi în medievalitate, precum în acest poem cu un titlu care mai degrabă ascunde decît dezvăluie intenţia autoarei: În nevăzut, dar iată şi textul: În vis/ Umbra îmi cere/ Tînăra strălucire/ Din trupul meu să bea/ Ca dintr-o cupă de crin/ Jarul lichid/ Între coapsele mele/ Să-şi odihnească decrepitudinea/ Şi în nevăzut/ Să se transforme în adolescentul buclat/ Trăgînd după el/ Trena grea de miresme a tinereţilor noastre/ Marguerite/ Îmi şopteşte stins/ Fără să-şi audă/ Vorbirea/ Marguerite şarpele meu constrictor/ Silfida mea,/ Zînă a lacului/ Îneacă-mă în sîngele tău/ Aşează-mi pe cap coroana/ Eu sînt messirele tău/ Tînărul tău companion de plimbare/ Dar eu rîd în hohote/ Nu recunosc pe nimeni/ Nu recunosc// Umbra. Purul extatic de la începutul carierei poetice revine peste ani, peste decenii chiar, adîncindu-se în expresivitate şi imagine: În vîntul acid/ Nimic nu pare ceea ce este/ Trompetele morţii au asurzit/ Peste cîmpul oranj mantia vrăjitorului// Gura metalică a înserării nu mă poate smulge/ Din adolescenţa mea care se întoarce/ El mă iubeşte pe un pat de flori/ Frenetică pătrunderea lui îmi lasă trupul vîntului/ Şi iar se întoarce / Te iubesc te iubesc/ Spune cu gura închisă/ Şi cu uitătura lui/ Strecurată pieziş/ Pe sub gene/ Mă absoarbe treptat în sinele lui/ Ca o casă de melc ce-şi înghite avutul/ Şi-n splendorile roz ale verii/ Mă cuprinde-ntre braţe/ Atît de strîns atît de strîns/ Încît stăruie asupra mea/ Sufletul meu ce se desprinde uşor/ Inima mea pe care şi-o aşează în piept/ Aerul pur în care-l primesc/ Aura mea / Din jurul trupului său.

După toate acestea, impresia este că în poezia acestei autoare tot ceea ce era de spus a fost spus şi că nu mai are nimic de comunicat. Şi totuşi... Acum maşinăriile de luptă ale tehnicilor poetice au fost puse la punct, funcţionarea lor verificată îndelung, încît abia de acum lupta cea mare poate să înceapă cu adevărat. Poeta poate acum scrie performat despre indiferent ce subiect şi îi este cu putinţă o diversificare a temelor. Ceea ce se va şi întîmpla în cartea Ţesuturi (Editura Timpul, Iaşi, 2017), unde stau mărturie poemele din secţiunea primă al cărei titlul este şi al întregii cărţii. Sub unele titluri ca din totdeauna, revizibile, cuminţi: Manifest, La arat, Anima, sînt poeme care descriu cu forţă expresivă o realitate atroce, chiar ipoteza că moartea e trecere spre adevăr, spre cunoaşterea ultimă, una de care doar poetul poate să aibă parte. Aici lumea este o pădure a spaimei maxime, cea din poveşti, din imaginaţii maladive, în timp ce viaţa este presimţită ca o trecere printre fiarele aceleiaşi păduri. Un înger dezaripat este înecat în mare.

Din partea a doua a acestei cărţi ar trebui citate şi comentate chiar toate poemele. Mă rezum la a mă referit doar la un singur text, întitulat Adoremus, cu un cuvînt deci care a fost poate cel mai frecvent cîntat în catedralele Europei latine. Iată textul Ioanei Diaconescu: Un văl subţire abia îi acoperă/ Coapsele de efeb/ Trupul gol rezemat pe cuiele crucii/ Într-o poziţie nefirească/ Genunchii îndoiţi şi călcîiele străpunse/ Coasta însîngerată/ Ochii închişi de rănile cununii de spini// În muzeul aproape pustiu mă observ prea îngrijită/ Prea laică pentru această Răstignire oarecum eufemistică/ În timp ce aştept coborîrea de pe Cruce/ Într-un ceas al erei contemporane în care trăiesc cu neplăcere// Caut cu privirea un semn/ Oh aceştia “care caută semne în toate”/ Mă supăr pe mine prea mult scăldată în aerul artificial/ Şi rămîn singură într-o ceaţă oţelită insinuantă precoce/ La picioarele Lui străpunse de piroane/ Cu părul năclăit de sîngele ce curge de sus/ Îi simt gustul sărat amestecat cu sudoare pe buze/ Nu ştiu dacă vine de pe fruntea rănită de spini/ Din coasta zdrobită/ Sau din tălpile sparte de cuie/ Înţelesul e mult mai mult decît durerea// În această după amiază tîrzie într-o ceaţă de oţel/ Care mă îneacă în adevărul ei în istoria ei/ Care nu e cea contemporană/Deşi eu stau aici şi acum în muzeul aproape pustiu/ Cu ochii larg deschişi şi simt apropierea/ Mişcării încetinite a braţelor aripi.

Cum s-a spus: în miezul ei ascuns poezia e rugăciune, nu în înţelesul că prin ea poetul cere şi el ceva de la puterile din veşnicie ci doar că ea mărturiseşte starea de har, de atingere fulgurantă cu nemurirea. În demersul ei mistic Ioana Diaconescu este garantată că se află pe calea regală de precedenţa că marii poeţi ai Europei au fost creştini iar poeziile lor în acelaşi sens rugăciuni: Paul Claudel, Rainer Maria Rilke, Pierre Emmanuel şi toţi ceilalţi.


BACK