Ianuarie 2019

Radu Ulmeanu sau poezia în ucronie

În anul 1965 apărea la București poate cea mai frumoasă carte din cultura română, un volumaș de sonete ale lui Michelangelo, avînd textul în italiană și alături versiunea românească a lui C. D. Zeletin, iar prefața aparținea aulicului savant Tudor Vianu. Debutantul de atunci ca traducător, astăzi el însuși una dintre cele mai nobile personalități ale culturii de la noi, scrie prefața la un alt volum de Sonete. Autorul acestuia, care nu mai este demult un debutant, nici nu putea găsi un prefațator a cărui prezență să-l onoreze mai mult. Mă refer la Radu Ulmeanu care își tipărește, și în mare parte își retipărește Sonetele (Editura Grinta, Cluj Napoca, 2018).

Ca să ne apropiem de un eventual răspuns la întrebarea cum poate cineva scrie sonete, adică să își așeze simțirea în patul lui Procust, presupus de forma fixă a acestora, să începem prin a recunoaște că există oameni, unii de tot simpli, dacă nu chiar analfabeți, care au mania de a vorbi spontan în versuri, mai exact în distihuri. Dintre cei cultural mai răsăriți, l-aș aminti pe Tudor George, cunoscut cu apelativul Ahoe. Îl enerva cu mania de a vorbi în versuri pe companionul său de boemă și alcool Teodor Pîcă, poet mai degrabă laconic în conversație și debil ca producție lirică, iar acesta agasat de acele insistențe orale îi puse într-o zi în față un caiet spunîndu-i să nu își tot debiteze producția poetică ci să și-o scrie. După o săptămînă, cei doi s-au reîntîlnit și Tudor George aduse caietul cu toate paginile acoperite de versuri. Exasperat Teodor Pîcă puse prolificitatea camaradului său pe faptul că acela scrisese balade, faimoasele Balade singaporene!, și îi ceru ca în următorul caiet oferit să scrie sonete, presupus mai dificil de compus. Abundența în versificație nu a scăzut cu nimic și Tudor George s-a dovedit tot atît de prolific și sub exigența tehnicii sonetului. Căci sînt unii inși, unii poeți care pot versifica copios și ca sonetiști. I-aș aminti pe Mihail Codreanu, Victor Eftimiu sau, în zilele noastre, Șerban Codrin. Maestru al versificației și el, Radu Ulmeanu nu face parte din categoria acestor sectari lirici, vorbitori în sonet. Să compună semnificativ în tehnica sonetului lui i se întîmplă doar sub presiunea unei crize acute, a unei furor erotice, producînd în intervalul de numai o săptămînă, 25 decembrie 1987 - 1 ianuarie 1988, toate cele o sută unu sonete tipărite la Editura Eminescu în anul 1990 și retipărite acum la editura clujană. Ca orice poet onorabil scrie și el sonete în mod disparat dar aici am a comenta doar producțiile acelei săptămîni teribile din anul 1987! Într-un sens, cazul este mai degrabă similar cu acela al sonetelor cu care V. Voiculescu pretindea că face o traducere imaginară a sonetelor lui Shakespeare, adică reprezintă o excepție și în opera poetului de azi ca în opera înaintașului pe care îl și omagiază în cartea sa cum a procedat doar cu Bacovia, singurii doi precursori slăviți în noua carte.

Prefațatorul recentei ediții a Sonetelor citează primul vers, capoverso spune acesta, din celebrul sonet al lui Arvers: L’amour caché. Cazul autorului, rămas cunoscut postumității doar prin acest sonet, este pînă la un punct similar cu acela al lui Joachin du Bellay, al cărui sonet este adesea amintit tot pentru un vers de început: Heureux qui, comme Ulysse, a fait un beau voyage. Sau poate ar fi fost mai nimerit în aceste împrejurări să ne amintim de vreun sonet care a făcut gloria Canțonierului lui Petrarca. Aceasta în ceea ce privește celebritatea, însă cu privire la inevitabilele coincidențe în atitudinea erotică invocată de poetul contemporan, ne putem aduce aminte de similarul, pînă la un punct, mod în care el își șantajează iubita evocînd posibilitatea ca aceasta la bătrînețe să regrete că nu a fost mai cooperantă, încît se impune îndemnul lui Ronsard: Cueillez des aujourdhui les roses de la vie. Cam astfel oftează interesat și autorul de azi, însă în deplină originalitate: De-aceea eu să te conving încerc,/ solemn și grav, cît mai există timp,/ să ne iubim afară din Olimp. Oricît de mare este harul poetului, oricît de iscusită măiestria, este inevitabil ca el să nu cadă peste vreo ipostază clasică, demult deja consacrată. Cu atît mai mult cu cît Shakespeare în Sonetele sale a făcut cu geniu inventarul complet al tuturor ipostazelor din erotică, scriind cel mai de seamă op al iubirii, de o măiestrie fără egal. Iar dacă acela a fost atît de ireverențios cu iubita sa, supranumită Dark Lady, și cîntărețul român își ceartă iubita în sonet: Mă doare încercarea ta în spasme/ de a-ți trăi obscurele orgasme/ pentru-a putea să-mi pui sub ochii beți/ figuri de lupi, hiene sau mistreți,// pe toți imaginîndu-ți-i posibili/ amanți fugari de-o zi, neverosimili,/ de negonit, de nedistrus, de ne-/ învins în chefuri sprintene. etc.

Pretutindeni versul din oricare sonet al acestei cărți este strunit bărbătește, rimele se succed muzical și la nivel performant. Iar dacă se spunea că rima perfectă îi aparține lui Ion Barbu care a pus Sicilii să își afle ecou în sigilii, și că stimulat de exemplul acesta Labiș a împerecheat Trotuș cu totuși, aici la Radu Ulmeanu aflăm similare performanțe. Chiar în citatul precedent din Sonetele de azi, poetul are ingeniozitatea ca despărțind în silabe la sfîrșit de vers să facă să rimeze acel ne- cu sprintene. Exemple de atari rime rare găsim destule precum atunci cînd fustă își are ecou în nu stă și în punte-ngustă. Sau altă dată același cuvînt chiar, dar cu semnificații diferite: El poate-n veac popoare să guverne (..) și tremură, de frica lui, guverne. Într-alt sonet chiar maestrului poeziei franceze, Mallarmé, îi răspunde ecoul unei rime: alarma e!

În măreția acestei poezii stă și slăbiciunea ei, ca un risc asumat. Un poet oarecare își individualizează la maximum lexicul utilizat, ancorîndu-l într-o pregnantă coloratură spațio-temporală. Fără să știi nimic din biografia unui autor, numai străbătîndu-i textele poți stabili cînd, în ce epocă și în ce spațiu lingvistico-geografic a trăit și și-a scris opera. Cazul lui Radu Ulmeanu este unul diametral opus. Mai ales aceste Sonete se sustrag oricărei determinații de acest gen. Lexicul lui nobil, intelectual dar mai degrabă livid, nu permite atari exerciții de identificare. Din toate cele o sută unu sonete doar un singur vers trădează faptul că autorul ne este contemporan, atunci cînd în finalul unui sonet amenință: Voi da un scurt anunț la un ziar.

Poetul acesta își știe genul, tipul de poezie pe care îl ilustrează prin creația sa, căci nu din neputința de a fi altfel, sau și altfel, ci în mod deliberat are o opțiune estetică, pariul ferm pe un stil poetic, pe care și-l și denunță singur: Cu forme clasice să te dezmierd aș vrea. Sau altădată cînd își anunță speranța de perfecțiune în vers: Vreau să înving sonetul iubito, să-l îndoi,/ să scoată sunetul dur al perfecțiunii. Deși pînă la urmă poetul el însuși pare conștient de primejdiile mortificatoare ale acestui mod clasic de a cînta în vers: De clasicismul furibund ai grijă/ cînd roade-n versul meu însingurat,/ cum cariul roade-n lemnul fin sculptat;/ nu-i liniște, e a durerii schijă.// În tremur greu cînd trupul mi se frînge/ de dor, și-i o turbare-n tot,/ strunesc atunci al verbului înot/ prin flăcări, trăsnete, puhoaie, sînge. // Se decantează-atunci otrava dulce/ care-ți pătrunde-n carne-ncet, încet,/ cu o suavă știință să-ți inculce// această moarte-n pas de menuet/ ce-n brațe mi te-aduce, să te culce/ cu grație, sonet după sonet. E conștiința faptului că procesul artistic presupune o mortificare, oricare sau numai acesta presupus de clasicism sau neoclasicism?! Și despre ce fel de mortificarea poate fi vorba cînd adesea o vrajă neagră se insinuează în sonete? E unda de romantism întunecat care zguduie din cînd în cînd poezia lui Radu Ulmeanu. Și aici, tot el este acela care se diagnostichează. Căci se autocaracterizează astfel poetul: La bursa neagră-a cărții sonetele-mi s-or vinde/ cînd lumea va-nțelege magia neagră-a lor. Jucînd pe sonorități italiene aș îndrăzni să spun că în aceste sonete sîntem izbiți nu doar de o penetrantă morbidezza, în înțelesul de lascivitate, moliciune erotică vehementă în felul ei, ci și de un ascuțit sentiment morboso, de o acută morbididate. Pentru a înțelege acestea să revenim pentru moment la Petrarca, la sonetul cu care acesta își deschide Canțonierul. Perspectiva din care își privește marele italian iubirea este una tîrzie, ca dintr-o bătrînețe resemnată înspre o nebună tinerețe. Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono/ Di quei sospiri ond’ io nudriva il core/ In sul mio giovenile errore,/ Quand’ era in parte altr’ uom da quel ch’ i’ sono... Adresîndu-se cititorilor săi, de parcă acum cînd scrie ar fi cu totul schimbat, evocă suspinele cu care cîndva demult și-a hrănit inima în suferință, pe cînd era de toată povestea în fața semenilor săi: ... al popol tutto/ Favola fui gran tempo... E o distanțare maximă de iubire, rămasă în amintire mai degrabă ca o rușine: vergogna è ‘l frutto. Și în final, din toate nu rămîne decît constarea amară a poeților din totdeauna che quanto piace al mondo è breve sogno. Ce-i place lumii e vis scurt!

La poetul nostru se inversează perspectiva iar iubirea evocată de el este una prezentă întotdeauna, definitivă, fie și din mormînt. Căci întîlnirea după ce moartea chiar s-a produs este evocată nu doar în acest sonet: De vei păși prin cimitir vreodată/ și vei vedea groparii cum răstoarnă/ pămîntul cult, amestecînd cu larmă/ umide hîrci cu oase, în lopată.// Și de-i vedea și hîrca mea cea mută,/ s-o iei în palmă s-o privești,/ sătulă cum va fi de vești, povești;/ atinge-i fruntea albă și-o sărută.// Va tresări ori nu de bucurie,/ din goale-orbite vei vedea cum curg/ țărîni ce izvorăsc din veșnicie.// Va fi-n amiezi lumină de amurg./ În nemișcarea mîinii tale, vie,/ voi ști din moarte, iarăși, să mă smulg? Acesta este pariul lui Radu Ulmeanu, de a-și înălța poezia pînă în zona rarefiată a ucroniei, fiind contemporan nouă și clasic în același timp, compunînd sonete perfecte de parcă și-ar închide inima în etuva formei fixe. Sonetele lui fiind adevărate cleștare translucide, perfecții geometrizante care nu cuprind în ele nimic altceva decît veșnicia. Pentru poet un privilegiu maxim și un risc mortal. Prea puțin aderent la contemporaneitate el are în compensație, prin toate datele poeziei sale, promisiunea că ne va supraviețui.


BACK