Aprilie 2019

RELIGIA NOASTRĂ

În această vreme a devălmăşiilor tot mai accentuate, ne putem întreba care este religia noastră. Răspunsul îl ştim cum a fost stabilit la finalul unui crîncen război de durată într-un faimos tratat internaţional (Augsburg, 1555): Cujus regio, ejus religio, cui îi aparţine respectivul teritoriu pe care trăim, de religia aceluia sîntem, adică sîntem de aceeaşi religie cu cei de care aparţinem, din totalitatea organică a cărora facem şi noi parte. Cînd spun religie înţeleg o denominaţie oarecare sau mai degrabă un stil de a fi în lume. Biblia este un bun exemplu pentru a înţelege cum un zeu este proclamat ca fiind protector, chiar aparţinător al respectivului neam ales. Racordarea altor neamuri la aceeaşi divinitate este pe puţin una abuzivă, cotropitoare. Totuşi acest model, de a-ţi avea propria religie a dat roade şi în alte părţi. Într-un loc în care s-au adunat unii care aparţin religiilor din lume şi unde încă mai sporesc noi denominaţii religioase, un important istoric a stabilit existenţa şi a unei religii laice. Am în vedere Statele Unite ale Americii unde peste indiferent care credinţă în veşnicie putem constata existenţa difuză a unei exaltări naţionale similare unei religii, adică un împrumut verbal de la patetismul nu doar al Bibliei, ci al oricăror altor texte pretins revelate. Sufletul unui ins se simte legat, îmbogăţit chiar de apartenenţa la un spaţiu identitar, nu prin obligaţie ci exclusiv prin dăruire proprie. Sigur, poţi fi sterp la simţire şi să-ţi refuzi o atare complexitate, sau doar să nu ţi-o recunoşti, să nu fii conştient de faptul că în ultima instanţă şi tu aparţii unei realităţi mai degrabă difuze, adesea dificil de nominalizat. Dar, cel puţin pentru cei mulţi, ea există. Iar acest model american îl regăsesc şi la noi într-o carte recentă de istorie în care este evocat evenimentul nostru de acum o sută de ani. Mă refer la cazul politicianului ţărănist Ioan Avram Mureşan, fost parlamentar şi fost ministru, trecut apoi prin calvarul unor coerciţii penale şi care astăzi, reciclat în istoric, tocmai a publicat vasta lucrare: 1918, anul pe care Dumnezeu l-a dăruit românilor, Editura Marist, Baia Mare, 2018, 1006 pagini în condiţii grafice excepţionale, bogat ilustrată cu portretele fotografice ale numeroaselor personalităţi politice la care se fac referiri în carte, cu hărţi istorice, schiţe topografice cu caracter militar şi alte anexe. Chiar acest titlu, sau mai degrabă subtitlu al cărţii, prin referirea la Dumnezeu îmi aminteşte de religia laică a americanilor, una caracterizată de revărsarea credinţei, din spaţiile consacrate oricărui cult religios, pînă peste toate domeniile vieţii acelei naţiuni: în discursurile politicienilor, în arhitectura şcolilor care prevede ritualul imnului naţional, rostirea jurămîntului de credinţă, drapelul naţional exaltat pretutindeni, cultul insignelor, în toate, în absolut toate compartimentele vieţii americanului, inclusiv pe bancnotele care mărturisesc toate că americanii cred în Dumnezeu. Acestea sînt forme exterioare, mai vizibile, ale fenomenului de convertire mistică a lumii sub aparenţe de laicism, chiar ateism. Acea infailibilitate pe care bisericile şi-o rezervaseră în exclusivitate, pe aceasta are pretenţia să şi-o aroge şi lumea politică, împrumutînd de la biserică ritualuri, jurăminte, solemnităţi. E un transfer sau o contaminare de la autoritatea bisericii la politică.

Găsesc în cartea de la Baia Mare utilizate cu insistenţă atari americanisme prin care nu doar că este convocat Dumnezeu pentru a conferi un caracter, solemn şi definitiv, şi istoriei românilor, dar sînt folosite locuţiuni specifice acelei lumi, atribuite aici şi nouă: părinţi fondatori, texte fondatoare, jurăminte solemne, ore astrale. O întreprindere fără precedent în cultura noastră, în literatura istorică în care deosebim anumite etape. Au fost mai întîi cronicarii, corifeii Şcolii Ardelene şi apoi istoricii profesionişti, precum un N. Iorga acuzat de romantism pentru că în paginile sale colora intens afectiv istoria. Cum s- ar spune utiliza sau chiar confecţiona mitul, deşi, ca tehnică a cunoaşterii repudiat ulterior, este şi acesta un mod de a spune ceva cînd alte moduri lipsesc, nu ne sînt la îndemînă. Acestei categorii a romanticilor i-a urmat aceea a pozitiviştilor care şi-au reprimat orice undă de subiectivitate, precum a fost cazul unor C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu şi Gheorghe Brătianu. Peste aceştia s- a revărsat pentru un timp calamitatea maximă a istoriografiei staliniste, exclusiv opera de propagandă a sinistrului Roller. Cu naţional comunismul ulterior a eşuat încercarea de a se regăsi pe sine a istoriografiei româneşti căci, pe lîngă multe alte deficienţe, acesta prin emfaza lui primitivă s-a constituit în excelent pretext pentru ca îndată după ieşirea din dictatură să se instaleze şi la noi deconstructivismul, nu doar un curent în gîndirea lumii ci de-a dreptul o ideologie care a făcut ravagii pe plan mondial iar la noi a mutilat imaginea trecutului şi a contribuit masiv la deznaţionalizarea poporului nostru. Tocmai faţă de prezenţa masivă a acestei ideologii în spaţiul românesc, cartea lui Ioan Avram Mureşan, fără să polemizeze în mod direct cu ea, se constituie într- o extraordinară replică, nu în vorbe ci prin faptele invocate.

Lucrarea porneşte greu la drum după o introducere de 110 pagini redundante, pline de promisiuni cu privire la intenţiile autorului, dar apoi îşi ia zborul cu dezinvoltură. Ca istoric acesta este mai degrabă un amator căci sursele pe care îşi bazează impresionanta documentare sînt mai întotdeauna de mîna a doua, de bună calitate dar în cea mai mare parte doar sinteze ale unor precursori în specialitate. Se dovedeşte astfel că Ioan Avram Mureşan este şi rămîne un om politic ce îşi caută puncte de susţinere în trecutul ţării sale. Sînt, totuşi, în vasta sa lucrare cel puţin două originalităţi, în sensul că pe aceste două linii nu cunosc precedenţe notabile. Mă refer în primul rînd la amănunţita prezentare a concepţiei politice a preşedintelui american Woodrow Wilson, prin care a fost statuat dreptul la autodeterminare al popoarelor, atît de important pentru români. Mai apoi este de remarcat că autorul dă atenţie şi insistă pe descrierea operaţiunilor militare din primul război mondial, al căruia rezultat a fost Romania Mare. În acest caz el păşeşte pe urmele lui Mircea Vulcănescu care a făcut o savantă analiză a contribuţiei armatei române la strategiile militare din respectivul eveniment istoric. În plus autorul de astăzi lărgeşte perspectiva şi abordează toate aspectele în care au fost implicaţi militar românii, oriunde în lume, de predilecţie în Europa.

Bine scrisă pretutindeni în cele o mie de pagini ale ei, ba chiar cuprinzînd pasaje de excelenţă stilistică literară, cartea lui Ioan Avram Mureşan descrie evenimentele în baza scrierilor unor istorici precursori, a unor memorii rămase de la protagonişti, a unor documente istorice, dovedind o specială sensibilitate la discursurile unor lideri politici, din care citează copios. Rezultatul este evocarea unui extraordinar suflu patriotic prin descrierea căruia rezultă o Românie patetică, fulminantă şi mai ales de o copleşitoare demnitate în ochii lumii. Este aspectul care ne-a fost întotdeauna şi mai ales astăzi obnubilat ca nu cumva să avem despre noi înşine o imagine mai favorabilă. Să se laude alţii cu neamul lor, noi să ni-l batjocorim pe al nostru cît mai mult pentru că niciodată nu ne dispreţuim îndeajuns. Din acest punct de vedere cartea de la Baia Mare poate fi un bun început pentru un drum mai demn. O concesie care ni se face în acest război al orgoliilor este aserţiunea că, Vezi Doamne!, în anii aceştia asistăm la românizarea Transilvaniei, cînd de fapt ar fi mai aproape de adevăr presupunerea că românii din Ardeal au fost întotdeauna acolo unde sînt şi astăzi, în aceleaşi proporţii ca în statisticele de azi, dar mulţi dintre ei, în trecut, era camuflaţi de statisticienii oficiali sau poate chiar ei înşişi îşi ascundeau apartenenţa naţională pentru a se feri de persecuţiile la care erau expuşi.

Cartea aceasta este prin excelenţă o scriere politică şi mai puţin una istorică. Deşi documentaţia ei este impresionantă, totuşi ea este una acut direcţionată, pentru că este scrisă exclusiv din perspectiva rezultatului final al evenimentului evocat: constituirea României Mari. În felul ei, se înscrie şi ea în războiul armatelor române fiind dedicată complet eforturilor acestora. Iar obiectivitatea ei este mai degrabă iluzorie, şi în acest sens nu mă refer la concluziile cu care se încheie, un capitol care parazitează inutil cartea prin pledoariile cuprinse în care, în lumina evenimentului istoric evocat, se aduc elogii maxime lui Iuliu Maniu, lui Corneliu Coposu, Partidului Naţional Țărănesc şi Blajului, adică Bisericii Greco-catolice. Fac această observaţie tocmai eu cel care mă înscriu, deplin şi cu disperare, în aceeaşi orientare ideologică şi spirituală, dar locul acestor concluzii nu era aici, să conturbe cu prezenţa lor epopeea naţională pe care autorul a consacrat-o cu atîtea eforturi şi cu atîta har românilor, pentru că evenimentul acesta nu este doar al unora dintre noi ci al tuturor. Şi tocmai în acest sens constat că în vastul corp propriu zis al cărţii, în cele opt sute de pagini ale acestuia, obiectivitatea, imparţialitatea în abordare cu privire la contribuţiile diferitelor părţi ale viitoarei ţări este doar pînă la un punct ireproşabilă. Sînt portrete de cutremurat elogiu în primul rînd înălţate unor Ion I.C. Brătianu, Tache Ionescu dar şi unui Alexandru Vaida Voievod. Detalii de cabinet şi de culise diplomatice dau realism şi savoare paginilor cărţii. Cum să nu observi rezistenţa ca de stîncă a lui Brătianu, atît de inflexibil la tratative, paralizîndu-le, încît a fost inevitabilă demisia sa din fruntea guvernului şi înlocuirea lui cu un ardelean conciliant: Alexandru Vaida Voievod care a şi consemnat în memoriile sale uşurarea pe care a resimţit-o un interlocutor la tratativele de pace: «Premierul britanic David Lloyd George l-a primit la Londra cu simpatie pe Alexandru Vaida Voievod, după ce i-a remarcat diplomaţia la Paris, în timpul ultimei şedinţe a Consiliului Suprem prezidată de Georges Clemenceau. La despărţire, după această primă vizită la Londra, acesta i s-a adresat în felul următor: „Cu omul de şes, înţelegerea nu a fost cu putinţă, dar noi sîntem amîndoi shepherds. D-ta din Transilvania, eu din Wales, oameni din munţi, noi ne înţelegem.”» Cuvîntul din engeză este echivalat în paranteză cu românescul ciobani, iar într-o notă de subsol sîntem lămuriţi că expresia: omul de şes este o aluzie la intratabilul Ion I.C. Brătianu (p. 842).» Sau, cum să nu reţinem consemnarea vizitei pe front, undeva pe lîngă Tisa, a perechii regale venite să-i încurajeze pe soldaţii porniţi să ocupe Budapesta, chiar în ziua în care ei traversează fluviul (p. 807).

Spun încă o dată că lucrarea aceasta este una puternic orientată, nu în sensul că ar fi falsificat istoria ci prin situarea pe poziţiile înfăptuirii Românie Mari, exclusiv pe cele care au dus la realizarea evenimentului, într-un sens figurat putem spune: pe poziţiile armatei regale române. Spre deosebire de acest autor, un istoric neimplicat afectiv poate că ar fi aruncat o privire şi în tabăra celor care ne-au fost adversari, scrutînd şi motivaţiile în luptă ale acestora, ale germanilor în primul rînd. Iar în acest caz ne-ar fi ajutat să înţelegem cît de nedreaptă este susţinerea că în acele împrejurări românii au avu noroc. Nu de noroc a fost vorba ci de existenţa poporului român, iar dacă ne-am fi aşezat în cealaltă tabără a războiului sau definitiv în neutralitate, oare trebuie să presupune că principiul dreptului la autodeterminare al popoarelor nu ar mai fi funcţionat, sau nu şi pentru noi?! Pun aceste întrebări pentru că mi-a rămas în minte din toată lectura acestei vaste cărţi relatarea poziţiei lui Titu Maiorescu la conciliabulele din Palatul Cotroceni cînd a fost decisă intrarea României în război de partea Antantei. În faţa regelui Ferdinand, de a cărui înaltă apreciere se bucura, cît şi a politicienilor ţării, bătrînul bărbat a pledat cu îndîrjire pentru situarea regatului român de partea Puterilor Centrale aşa cum promisese într-un vechi tratat de alianţă cu acestea. Iar poziţia lui fusese împărtăşită nu doar de regele Carol I, care nu mai era în viaţă, ci şi de P.P. Carp, Ioan Slavici, Constantin Stere, de alţi faimoşi filogermani şi rusofobi. Iar dacă M. Eminescu ar mai fi fost în viaţă, avem toate motivele să credem că ar fi fost de aceeaşi opinie cu mentorul de la Junimea. La această listă putem să adăugăm şi numele lui E. Lovinescu, care atunci în zilele acelui război era de partea Antantei, plin de furie la adresa filogermanilor, dar mai tîrziu, în timpul celui de al doilea război mondial, în condiţii încă şi mai dramatice, în ultima lui scriere publicată antum, cea consacrată lui P.P. Carp, a exprimat opinia că politic noi nu ne învecinăm decît cu ruşii şi cu germanii, şi ca pe o fatalitate geopolitică nu putem opta decît pentru nemţi, tocmai pentru a nu ne îneca în marea masă a panslavismului. Izbînda slavismului ar fi moartea noastră, a românilor (p. 153). Ioan Avram Mureşan avea toate şansele să înţeleagă această poziţie cu atît mai mult cu cît înainte de această scriere a publicat una consacrată operei lui Aurel C. Popovici: Federalism în Europa centrală, Proiectul lui Aurel C. Popovici de federalizare a Imperiului Austro-Ungar, elemente de actualitate, Editura Marist, Baia Mare, 2015. Pentru că, pînă la urmă, România Mare a fost în mai mică măsură rezultat al iscusinţelor diplomatice, al pateticelor discursuri de la Alba Iulia şi din alte părţi, într-o măsură mai mare al sacrificiilor eroice ale armatei române, şi mai presus de toate al faptului că omenirea tocmai se despărţea de feudalismul care îi favorizase pe alţii, şi intra în epoca democraţiilor care dădeau drepturi egale popoarelor, pînă la urmă şi urgisitului nostru popor.

Autorul are predilecţie pentru discursurile festive, pentru declaraţiile solemne şi definitive, încheiate întotdeauna cu susţinerea că ceea ce consfinţesc este pentru totdeauna. Pentru vecie! Aş cita din numeroasele aflate în carte doar cuvintele cu care Ion I.C. Brătianu i-a întîmpinat pe ardelenii care aduceau la Bucureşti hotărîrea de la Alba Iulia, frază care ar trebui săpată în granit: Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne despărţim niciodată. (p.690). Atîtea jurăminte cu gîndul la veşnicie! Şi nu vor trece nici două decenii şi, în pofida măsurilor asiguratorii, marea construcţie europeană pe principiile lui Woodrow Wilson va prinde să se fisureze. A fost oare Titu Maiorescu un anacronic cum consemnează un participant la eveniment (p. 224)? Anacronic, deşi putem presupune că făcea parte din categoria celor care au visat nişte State Unite ale Austriei Mari, organizate democratic, pe potriva timpurilor noi, şi în care intrînd toţi românii, ar fi avut parte de şansa de a alcătui principala majoritate în parlamentul noii Viene. Nu a fost să fie! Deşi ar fi fost opţiunea pentru civilizaţie, pentru cultură, pentru toleranţă multietnică iar dezastrele din al doilea război mondial, cu hecatombele lui de morţi, nu ar mai fi avut loc. Înspre aceasta ar fi putut conduce celălalt versant al realităţii româneşti, susţinut de aceiaşi religie a românităţii, religia noastră. Mă refer aici la religie nu în sensul unui cult religios. Ci religie laică, în modul american invocat, de cetăţenie, nu una etnică, bazată pe criteriul rasial, ci doar al apartenenţei la aceeaşi totalitate organică.


BACK