Martie 2019

OPERA POETICĂ A MAGDEI CÂRNECI

Optzeciştii au început să-şi facă ordine în operă. Nu e un gest testamentar, nu e cazul, ci unul care ne arată încă o dată că activitatea lor creatoare a ajuns la un stadiu care le permite o asemenea acţiune. Faptul este facilitat de colecţia „Opera poetică” iniţiată de Ed. Paralela 45 în 2016 şi continuată sub egida editurii Cartea Românească. Printre cei care au recurs la acest gest recapitulativ al carierei poetice – care, subliniem, nu semnalează şi o încheiere a acesteia – se numără Ioan Es. Pop, Matei Vişniec, Liviu Antonesei, Bogdan Ghiu ş.a. În rîndul lor o aflăm şi pe Magda Cîrneci cu Opera sa poetică (2017). Scriitoarea oferă cititorilor o viziune de ansamblu asupra parcursului său literar în volumul care cuprinde o selecţie din cele şase cărţi de poeme publicate începînd cu debutul din 1980: Hipermateria (Ed. Cartea Românească), O tăcere asurzitoare (Ed. Eminescu, 1984) – ambele semnate Magdalena Ghica –, Haosmos (Cartea Românească, 1992), Poeme politice (Ed. Axa, 2000), Poeme Trans (Ed. Tracus Arte, 2012) şi Viaţă. Poeme ocazionale, 1995-2015 (Ed. Paralela 45, 2016). Aceste volume sînt completate şi de antologia din 2004, Haosmos şi alte poeme (Ed. Paralela 45), precum şi de reflecţiile asupra poeziei din volumul de eseuri Poetrix. Texte despre poezie (Ed. Paralela 45, 2002). Fără a mai dezvolta despre cariera vastă şi de succes şi, de altfel, la fel de cunoscută a Magdei Cîrneci în domeniul criticii de artă, mai amintim şi romanul FEM (Cartea Românească, 2011; Polirom, 2014), autoarea trecînd graniţa poeziei, asemeni multor congeneri. Cu o concepţie asupra poeziei conturată şi explicită atît în eseuri, cît şi în evoluţia poetică în sine, Magda Cîrneci este autoarea unor versuri fie de factură metafizică, mergînd dincolo de contingent, fie expresie a unei revolte sociale. Ambele direcţii vin dinspre un eu aflat în căutarea unei armonii – universale sau sociale. O armonie – fără implicaţii utopice – prin care să se acceadă la spiritual, înţeles de Magda Cîrneci drept „experienţa concretă şi vie a captării simultane a conexiunilor multiple dintre senzorial, emoţional şi raţional – dimensiuni ale mentalului nostru, armonizat subit şi deschis spre un nivel al său încă prea puţin cunoscut, prea rar accesat” – după cum declara într-un interviu în urmă cu cîţiva ani. Iar literatura, poezia, reprezintă una dintre căile de acces la această dimensiune spirituală a eului.

Încă de la debut, în Hipermateria, se întîlnesc trei realităţi: ale individului, ale societăţii, şi ale unei lumi care depăşeşte contingentul, facilitînd tocmai atingerea dimensiunii spirituale. Este ceea ce mai tîrziu poeta de la Cenaclul de Luni va numi trans- realitate, exprimînd posibilitatea de a da „un sens mai amplu, vast, universal, sau chiar cosmic” realităţii. Sînt trei nivele aflate în strînsă conexiune, Magda Cîrneci/Magdalena Ghica optînd pentru a nu rămîne exclusiv ancorată în cotidianismul specific generaţiei sale. Volumul se deschide cu poemul O, generaţia mea, în care este rezolvată chiar relaţia, perechea, putem spune, individ-grup, individ-social: „[...] a trăi e o afacere pe cont propriu care/ priveşte lumea întreagă”. Spiritul de revoltă este un alt element pe care poezia Magdei Cîrneci îl va încapsula de fiecare dată, în fiecare volum, în intensităţi diferite. Absurdul social îi stimulează revolta, care poate căpăta formă în tonalităţi ironice, precum în poemul Da, sau în spirit de manifest, precum în poemul menţionat mai sus. Tot dintr-o atitudine revoluţionară vine şi refuzul de a estetiza realitatea. Poeme precum Nike, Fotografie la minut, Să privim realitatea în faţă surprind refuzul edulcorării realităţii şi prezenţa excepţionalului tocmai în ceea ce este aparent banal, insignifiant. Un teribilism în numele originalităţii individuale, un îndemn la autenticitate citim în finalul poeziei Tinereţea: „Alege! Ia-ţi secolul în spinare şi umblă./ Viaţa ta, oricum, împotriva ta însuţi, împotriva tuturor crimelor,/ erorilor, petelor albe, bancnotă bună la toate,/ viaţa ta are stil!” Eul manifestă în Hipermateria (volumul şi poezia cu acelaşi nume) o hiper- sensibilitate la elementele care îi populează universul cotidian şi nu numai.

Aceeaşi comunicare între realităţi va exista şi în următorul volum al Magdei Cîrneci/ Magdalenei Ghica, O tăcere asurzitoare. Constituit din patru părţi – Fugă pentru instrumente necunoscute, Nu cu un ţipăt, ci cu un sunet, Patrie cosmică şi „Numai descrierea lumii ar putea fi începutul” – volumul poate fi citit ca un amplu poem de factură cosmogonică, cuprinzînd un întreg ciclu de viaţă al universului vizionar pe care îl cuprinde. Prima parte surprinde un întreg astfel de ciclu, mergînd de la tăcere („Peste vîrfuri/ apa limpede a ochiului enorm şi tăcut,/ privind înapoi contemplîndu-se/ peste vîrfuri”), căreia îi urmează viaţa („O orgă nebună [...]”), pentru ca în final să se ajungă din nou la liniştea iniţială („Există o armonie de neînţeles/ care penetrează în toţi/ ne integrează pe toţi/ ne îmbălsămează// ea e asemenea miresmei trandafirului/ şi nu durează decît un moment fără limite:/ din ce în ce mai tare, mai tare,/ asurzitor, insuportabil, îmbătător,/ din ce în ce mai încet, mai încet, mai încet,/ şoptit, scîncit, abia murmurat, abia auzit,// încetînd, asurzitoare tăcere,/ tăcînd.”). Eul confruntat cu realitatea, ajuns să simtă constrîngere, manifestă dorinţa de reintegrare în universal – (dimineaţa nesfîrşită a lumii) –, nevoia de experienţe chatarctice, precum se sugerează în (gustul apocalipsei) din a doua parte: „Şi strălucirea orbitoare a unei civilizaţii la apus/ care copleşită de propriul ei fast/ alunecă printre petarde şi jerbe, printre galaxii/ şi memorii, pe nori de cenuşă şi slavă/ în gura deschisă a haosului// Prin dezastre îşi atinge extazele acestui univers./ Prin extaz îşi desăvîrşeşte dezastrele.” Se întrevede, desigur, eminescianismul unor viziuni din această carte. O idee care revine ca un laitmotiv în acest volum, dar şi în restul operei poetice a Magdei Cîrneci, este cea a trupului ca o limită pentru eu, idee cuprinsă în imaginea bucăţii de carne care îl constrînge într-o dimensiune spaţio-temporală şi la un anumit comportament: „o felie de carne mă ţintuieşte aici” – (mărginită în nemărginire), „sîntem toţi o singură carne/ aşteptînd o tandreţe mîntuitoare/ o salvare în scîncet” – (o tăcere asurzitoare).

Patru părţi cuprinde şi Haosmos, primul volum care apare sub semnătura Magda Cîrneci şi primul volum publicat după 1989, care conţine, însă, poeme din perioada 1985-1989. Versurile rămîn în aceeaşi sferă vizionară, dar cu mai ample trimiteri spre realitatea contingentă, precum în primul volum. În fapt, se pleacă de la măruntul cotidianului pentru a se ajunge la o cunoaştere de ansamblu a universului, pentru a accede la un dincolo de imanenţă. Este modul în care Magda Cîrneci a ales să trateze postmodernismul. Mecanismele repetitive ale realităţii induc nevoia de ieşire din acest contingent care, în ciuda sociabilităţii care îl caracterizează, alienează. Apare astfel nevoia de a accede la o cunoaştere mai vastă, trans-: „Ieşind din somn, un picioruş albastru de diavol/ alungînd roiuri de larve şi cărăbuşi/ loveşte ceasul deşteptător./ Lumina tare a zilei. Apa rece. Cafeaua. Cheile aruncate/ în geantă, liftul, strada, fulgerul unei vitrine, tramvaiul/ şi tu, aripă uriaşă/ te desfaci încet/ în vîntul aspru din zori, între vînăt şi purpură/ înalt, peste capete.// Trenul pleacă încet. Conversăm despre Ionescu./ Soldatul îşi desface pachetul. Despre literatura română./ Bătrîna femeie se lamentează privindu-şi biletul greşit./ Despre logosul întrupat în istorie. Bărbatul chel doarme/ cu ziarul pe faţă. Între buzele noastre/ se frămîntă meticulos aluatul poeziei de mîine. Despre/ concretul sigur, mîntuitor. Despre hipermaterie. Privesc lung pe fereastră./ Văd lumea alergînd, alergînd. Vedem lumea din tren./ Pe fereastră. Alergînd./ Acolo pe cîmpuri”. Scenariul mecanicist va fi contracarat de un îndemn la trăire, o trăire trans, care să faciliteze accederea la spiritual: „Să nu mai trăim azvîrliţi înapoi înainte, în tren/ aşteptînd prin gări şi triaje, suburbii şi cîmpuri/ un trecut auriu, un final de purpură al lumii/ conversînd despre ionescu şi logosuri şi istorii/ pe peroane pustii, înmormîntaţi de arhive, memorii// Ci să Vedem. Aici şi Acum. Să trăim totul în clipă./ Brusc. Instantaneu. Dintr-odată./ Imediat. Fulgerător. Integral./ Trupul nostru de sînge, umori şi închipuire/ să se dizolve văzînd în emulsia imaginii lumii./ Să fim chiar Imaginea, chiar Fotografia, chiar Lumea./ Brusc. Instantaneu. Dintr-odată.// Să cunoaştem cu ochii cu trupul să fim/ aripa vastă care între vînăt şi purpură/ se desface dimineaţa încet ca să fie văzută/ înalt peste capete.” (Aripa uriaşă). Ultima parte a volumului, Post-manifest. Un cititor postmodern, reprezintă de fapt reflecţii eseistico-poetizate asupra poeziei şi asupra receptării ei. Textul, care debutează cu „Un cititor mă/ne va citi odată”, face apologia unei lecturi reale, nepervertite de o cultură de faţadă, pedantă, unei lecturi spirituale, care, se înţelege, încă nu a fost posibilă, nu a fost realizată.

În Poeme politice Magda Cîrneci îşi exploatează revolta socială, manifestată şi în viaţa de zi cu zi. Este demn de amintit că, în toamna lui 1989, a fost primul semnatar al unei scrisori de protest a tinerilor scriitori, iniţiată de Stelian Tănase ca reacţie împotriva măsurilor abuzive luate de conducerea comunistă împotriva unor colegi. Volumul acesta cuprinde şase părţi, fiecare vizînd etape exacte ale istoriei naţionale din ultimele decenii. Prima parte, Semne, suprinde lipsa de semnificaţie a oricărui gest şi cuvînt, lipsa oricărui reper în viaţa în comunism („Vreau un punct de sprijin. Unde să-l pun?” – Solidaritatea întunericului). Este expusă o societate care se vrea a fi adusă la stadiul de rinocerizare (O gură de paie). A doua parte e dedicată revoluţiei şi revoluţionarilor din decembrie 1989. Odă în metru Antic morţilor tineri (după Mihai Eminescu), memorial al tinerilor sacrificaţi în numele libertăţii, este urmată de texte care exprimă un patriotism frust, necesar la ceas de tranziţie. Quintet politic (1992), a treia parte a volumului, surprinde într-un crescendo starea socială în tranziţie. Aceeaşi atmosferă este dezbătută şi în Canon politic, într-un „dialog” purtat de voci diferite ale aceluiaşi eu: Poetul, Intelectualul, Femeia, Cetăţeanul. Indignarea are direcţii multiple: o conducere abuzivă sau incapabilă, o societate pasivă, un popor lipsit de busolă ş.a.m.d. Receptarea evenimentelor din decembrie 1989, dar mai ales firescul lor sînt „dezbătute” într-o Artă politică (à la Marin Sorescu): „Revoluţia n-a existat./ A existat această mulţime cuminte, apatică, dresată de la grădiniţă/ care într-o zi s-a apucat din senin să spargă paharele cu dinţii/ să distrugă vitrinele cu capul cu mîinile cu picioarele”. Este pus în discuţie şi rolul intelectualului într-o societate aflată în schimbare:

„Sînt lucrul de care vă e ruşine şi teamă:/ ceea ce nu vreţi să vedeţi, să auziţi, să-nţelegeţi./ Nebunia mea e a voastră, normali sînt doar idioţii sau cei lipsiţi de onoare.” (Moloz). Partea a cincea, Requiem în stil clasic, este scrisă pentru morţii din decembrie 1989, al căror sacrificiu va conduce, în cele din urmă, la o purificare, la o renaştere a patriei. Scopul unui astfel de volum, al unei poezii de această factură este rezumat în Final provizoriu, aforistic: „Poezia necesară de azi: ceva creat deopotrivă sub zodia consumabilului, dar şi sub semnul absolutului. Un discurs simplu şi totuşi înspăimîntător de profund.”

Poeme Trans din 2012 reprezintă întoarcerea Magdei Cîrneci la dimensiunea spirituală. După cum mărturiseşte în începutul volumului, publicarea lor a fost amînată, nefiind potrivită în contextul socio-politic existent. Mărturisirea oferă şi o indicaţie de lectură, poemele „distilînd cîteva stări rare, aparte, ar trebui citite, dacă se poate, fără grabă, în linişte şi într- o anume stare de spirit. Şi ar trebui să provoace, măcar din cînd în cînd, o anume stare de spirit”. Cele două cicluri poetice incluse aici (celelalte două din volumul iniţial fiind reluări din cărţi anterioare), Un fel de psalmi şi Poem trans-neuronal, readuc în atenţie acea realitate trans prin care eul poate accede la spiritual, la o dimensiune a lumii în care sinele îşi găseşte locul în univers. De altfel, Un fel de psalmi vizează tocmai întoarcerea la propria interioritate: „Cum a fost cu putinţă/ ca atîta vreme să fiu departe, infinit de departe de mine?/ furată mie însămi de cascada lumii, de uruiala mundană,/ prădată de sine prin atîtea porţi, văluri, ecrane/ [...]/ Şi minunea să vină, SĂ VINĂ – într-un tîrziu, acolo în subsol, în/ adîncul pămîntului/ să aprindă un chibrit cu o flacără stranie, răcoroasă,/ [...]/ şi să mă redea în sfîrşit/ mie însămi.” (Trezirea). Tematica feminităţii, un alt laitmotiv al scriitoarei, o găsim într-un Strigăt feminin/st disperat: „M-ai închis în trup de femeie şi doreşti Zeiţă să fiu./ Dar nu pot înainta înspre Tine decît pe brînci, prin noroi, sudoare şi sînge”. Dorinţa de a accede universalul, trans- universalul este explicită în Poem trans-neuronal:

„Viaţa vrea să depăşească Pămîntul.”, lucrul fiind posibil prin starea de Conştienţă, prin deschiderea armonioasă înspre înăuntrul şi în afara fiinţei.

Aceleaşi zbateri constituie şi subiectul din Viaţă, aceleaşi căutări şi încercări de regăsire a sinelui. Astfel, Poetesa anunţă renunţarea la dimensiunea socială a poeziei, pentru o reintegrare a sinelui – „nu voi mai vorbi decît despre mine/ nu mai pot vorbi decît despre mine/ nu mai ştiu vorbi decît despre mine.” Realitatea ca agent distructiv îl goleşte pe eu de esenţa sa: „Totul îl fură pe om sie însuşi/ îl foloseşte ca să simtă, ca să trăiască/ şi-l redă apoi golit şi însutit, înmiit/ ca o oglindă spartă mărunt/ înapoi în natură” (Totul). Odată ce sinele va fi regăsit, va atinge şi armonia cu realitatea în toate nivelele sale (Eu şi Lumea).

Colecţia „Opera poetică” facilitează cititorului accesul la o viziune de ansamblu asupra marilor poeţi contemporani din generaţia optzecistă. Magda Cîrneci ni se descoperă astfel în evoluţia ideilor sale, a temelor, a obsesiilor creatoare. Opera sa poetică dă mărturie de activitatea literară vastă a unei voci puternice a literaturii (şi a culturii) române din ultimele decenii. O operă complexă în intenţiile sale, omogenă în eterogenitatea sa, care a evoluat organic, odată cu autoarea.


BACK