Februarie 2019

CÎND RAIUL ÎNTÎLNEȘTE IADUL.
IOANA DIACONESCU, „RUGUL APRINS”
ȘI ARHIVELE SECURITĂȚII



Cu o activitate poetică consistentă (peste 15 cărţi publicate de la debutul editorial din 1967, cu volumul Furăm trandafiri), de mai bine de un deceniu Ioana Diaconescu impresionează şi printr-o altă faţetă a eforturilor sale scriitoriceşti, în domeniul istoriografiei culturale româneşti. Despre aceste preocupări, cărora cercetătoarea li se dedică în profunzime după 2000, am mai vorbit şi cu ocazia publicării volumului O conştiinţă literară. Mihai Ursachi în documentele Securităţii, apărut în 2016 la Ed. Junimea. 2005 este anul în care publică, în „România literară”, primele studii rezultate din această hotărîre a sa de a „traversa infernul” pe care multitudinea de dosare rămase ca mărturie a anilor terorii comuniste îl constituie. Tot atunci, renunţă la postul de realizator la Radio România, unde lucra din 1990. Primul rezultat editorial al proiectului care urma să ia amploare cu timpul îl reprezintă volumul Scriitori în arhivele CNSAS. Intelectuali urmăriţi informativ, arestaţi, condamnaţi, ucişi în detenţie: 1946-1989, apărut în 2012 la Fundaţia Academia Civică, unde Ioana Diaconescu era deja colaborator editorial, în urma propunerii venite din partea Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan.

Cele 21 de studii de caz despre personalităţi ale culturii române care au constituit o problemă pentru regimul comunist (Lucian Blaga, Constant Tonegaru, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea ş.a.) sînt introduse de o mărturisire a determinărilor cercetătoarei de a se avînta într-un asemenea proiect, pătrunzînd „într-o lume «à rebours»”, „într- un univers de neimaginat, nociv, toxic, violent, atroce”, determinări care stau la baza tuturor eforturilor ulterioare: „Mai întîi am vrut să aflu: de ce, în numele căror raţiuni. Am vrut să ştiu ce s-a întîmplat, cum s-a întîmplat, din ce lume m-am născut, cărei lumi am aparţinut, cărei lumi îi supravieţuiesc; de ce, tatălui meu, un strălucit intelectual, i s-a închis cerul la 33 de ani, de ce i-a fost furată viaţa; de ce unchiul meu, pictorul Aurel Vlad, a străbătut un lung calvar în prizonieratul lagărelor Siberiei, de ce i-a fost şi lui furată viaţa. Am vrut să cunosc fragmentul însîngerat care lipseşte istoriei noastre naţionale, fragment care nu era şi nu este în manualele de istorie, deşi s-ar cuveni să fie. Am vrut să aflu, să înţeleg, să mărturisesc”. Datoria personală, resimţită faţă de propria familie, a prins în scurt timp proporţii considerabile. Volumul din 2012 a fost urmat, în 2015, de Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii (Ed. Muzeului Literaturii Române), în 2016 de volumul despre Mihai Ursachi, în 2017 de Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în Arhiva CNSAS (Ed. Junimea, Iaşi), iar în 2018, Ioana Diaconescu revine la Fundaţia Academia Civică cu „Rugul Aprins”. Studii şi documente despre exterminare şi supravieţuire.

La cinci ani de la primul volum care merge în culisele unui regim toxic, raţiunile cercetătoarei rămîn la fel de profunde. Se insistă asupra importanţei cunoaşterii istoriei chiar cu mai multă convingere, aducerea la lumină a adevăratei feţe a trecutului reprezentînd pentru Ioana Diaconescu o modalitate legitimă de răzbunare a celor care au fost victime ale absurdităţii anchetelor comuniste, dar mai ales o datorie faţă de aceştia. Grupul de la Mănăstirea Antim, care constituie subiectul volumului de faţă, trezeşte însă pentru cercetătoare şi trăiri de o mai profundă subiectivitate prin legăturile personale – directe sau indirecte – cu unii dintre acuzaţi. Vizitele din adolescenţă la această mănăstire şi faptul că l-a cunoscut pe Andrei Scrima după revenirea acestuia în ţară reprezintă un surplus în determinările de ordin spiritual care stau la baza cercetărilor Ioanei Diaconescu.

„Rugul Aprins”. Studii şi documente despre exterminare şi supravieţuire reprezenta în 2013 un deziderat al autoarei. Într-un interviu oferit atunci lui Sorin Lavric (care semnează şi prefaţa volumului de faţă, Cercetînd bolgia), Ioana Diaconescu numea această carte, pe care o menţiona ca proiect de viitor, „lucrarea vieţii mele”. O lucrare care, se pare, este încă în lucru, întrucît va consta în mai multe volume. Celui de faţă îi sînt anunţate în completare o ediţie dedicată profesorului Alexandru Mironescu şi una lui Dumitru Stăniloae, avînd în vedere complexitatea celor două cazuri din procesul „Rugului Aprins”. Prin urmare, cartea cuprinde: studii de caz privind şapte din cei opt preoţi arestaţi şi condamnaţi în 1958 (Sandu Tudor/ Alexandru Teodorescu, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc, Felix Dubneac şi Roman Braga); un capitol, Martiri la 20 de ani. Studenţii şi „Rugul Aprins al Maicii Domnului”, în care sînt analizate cazurile a patru din cei cinci studenţi implicaţi în proces (Gheorghe Văsîi, Şerban Mironescu, Nicolae Rădulescu şi Emanoil Mihăilescu); şi un studiu dedicat lui Vasile Voiculescu, asupra căruia cercetătoarea îşi oprise atenţia şi în 2012, în Scriitori în arhivele CNSAS... Cartea este completată şi de o analiză în trei părţi a dosarului de urmărire informativă (în şapte volume) deschis lui Bartolomeu Anania, asupra căruia au existat controverse, Ioana Diaconescu urmărind „a şterge, măcar în parte, ofensa” adusă imaginii şi memoriei preotului şi omului de cultură.

Anii ‘50 au rămas în memoria României drept anii represiunilor, ai urmăririlor obsesive, ai proceselor politice bazate intens pe puterea imaginativă a Securităţii, pe capacitatea anchetatorilor de a vedea şi de a crea probe din cele mai banale fapte. După procesele intentate partidelor istorice, sfîrşitul celui de-al şaselea deceniu al secolului trecut a fost marcat de cele două mari procese care au vizat cultura şi spiritualitatea ţării: cel al „Rugului Aprins” (lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”) urmat de cel al lotului „Noica- Pillat”. Această „adevărată campanie de exterminare” pe care comuniştii o lansează la adresa intelectualităţii urmăreşte o anihilare a oricărei încercări de ieşire din tiparul „omului nou”, a oricărei tentative de libertate în gîndire şi, cu atît mai mult, în exprimare. Totul reprezintă un atentat la adresa valorilor ţării, valori devenite în acel context desuete şi, mai ales, indezirabile, ca reprezentante ale unei lumi care se voia a fi uitată. Este un atentat la memoria culturală a ţării, urmărindu-se o resetare din temelii a societăţii, care nu se putea realiza atîta timp cît mai cuprindea elemente care doreau şi puteau da mărturie despre acea lume şi care nu păreau să se deschidă spre valorile noii lumi impuse. Numărul arestărilor pentru „activităţi împotriva securităţii statului” care au loc în aceşti ani de represiune este halucinant. În 1958, cînd sînt arestaţi şi condamnaţi membrii lotului „Rugul Aprins”, numărul celor anchetaţi ajunge la 47643 de persoane. Între aceştia se află şi primele nume din viitorul lot „Noica-Pillat”: Constantin Noica, Iacob Noica şi Sergiu Al-George, arestaţi la finalul lui 1958. După acest an numerele scad.

„Adunarea de îngeri” care ajunge în închisorile comuniste – cum îi numeşte cu profundă admiraţie Ioana Diaconescu pe cei anchetaţi în procesul lotului „Teodorescu Alexandru şi alţii” – a fost supusă mistificărilor pe care aparatul de stat le-a coordonat cu abilitate. Mistificarea este, de altfel, cuvîntul- cheie al demersurilor regimului în acest plan: în 1997, Stelian Tănase publică prima ediţie a volumului care disecă întregul scenariu din jurul procesului „Noica-Pillat”, sub titlul Anatomia mistificării, iar Ioana Diaconescu vorbeşte despre regia procesului „Rugului Aprins” ca despre „o mistificare strigătoare la cer!”. Locul comun al epocii constă în inventarea de fapte care se presupunea că subminează conducerea şi armonia în stat sau răstălmăcirea banalului, transformarea lui în delict de o gravitate majoră. Articolul 209 din Codul Penal era cel care cuprindea sub titulatura sa faptele catalogate ca deosebit de grave ale viitorilor condamnaţi. Acesta prevedea „infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale”, formulare cu o deschidere destul de largă, astfel încît permitea includerea în cadrele sale chiar şi a simplelor discuţii între prieteni, „discuţii cu caracter duşmănos”. Aici intrau şi lectura unor cărţi aflate pe lista neagră, organizarea, găzduirea sau participarea la cenacluri literare sau adunări la care se susţineau conferinţe pe diferite teme spiritual-culturale – cum este cazul discuţiilor şi conferinţelor susţinute de membrii „Rugului Aprins al Maicii Domnului” la Mănăstirea Antim şi mai apoi în casa profesorului Mironescu –, adunări văzute ca pretext pentru organizarea unor acţiuni care să submineze regimul sau chiar să îl răstoarne etc. Cel mai grav fapt îl constituia însă plasarea tuturor acestor acţiuni sub semnul legionarismului. Iar cînd cel puţin unul dintre cei acuzaţi a cochetat în trecut cu mişcarea de dreapta, lucrurile devin mult mai simple pentru anchetatori, care nu ezitau în a răspîndi eticheta tuturor celor implicaţi. A fost cazul şi în 1958, pentru Sandu Tudor şi ceilalţi implicaţi în proces, precum şi la începutul lui 1960, pentru Dinu Pillat şi colegii săi de suferinţă, ceea ce arată existenţa unui şablon în desfăşurarea proceselor politice.

Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a adus grupului de la Mănăstirea Antim condamnări între cinci şi 25 de ani (de muncă silnică) pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale şi pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi [a] mişcării revoluţionare”. Încercarea de a se refugia în dimensiunea spirituală, de a se salva prin aceasta din rigiditatea socială instaurată în acei ani a fost decisivă pentru cei 16 condamnaţi. Unul dintre capetele de acuzare a fost citirea unui volum de poezii „legionare” de Radu Gyr, precum şi a unei serii de poeme „mistico-religioase” ale lui Vasile Voiculescu. Acestea din urmă au constituit şi unul dintre capetele de acuzare pentru o parte dintre condamnaţii din cadrul lotului „Noica-Pillat”. Doctorul Voiculescu este, de altfel, unul dintre „personajele” care uneşte cele două grupuri, fiind utilizat chiar ca martor al acuzării în cel de-al doilea proces. Alexandru Paleologu rememora comportamentul exemplar, plin de demnitate în ciuda situaţiei în care era plasat, al poetului forţat să livreze informaţii acuzatoare despre prietenii săi. Absurditatea unei asemenea strategii, precum şi cea a acuzaţiilor aduse acestor oameni de cultură, merge dincolo de orice capacitate de înţelegere umană. În linia absurdului se înscrie şi alegerea autorităţilor de a condamna un om de peste 70 de ani, care era şi bolnav pe deasupra.

Importanţa „Rugului Aprins al Maicii Domnului” în istoria spiritual-culturală a României nu poate fi contestată. Doar menţionarea unor nume care au fost parte a grupării stă mărturie pentru scopurile de înaltă valoare ale acesteia. Sandu Tudor, Dumitru Stăniloae, Bartolomeu Valeriu Anania, Vasile Voiculescu, Andrei Scrima sînt cîteva dintre personalităţile care au încercat să confere o aură de spiritualitate unei epoci aflată în plină schimbare şi în pericol de a intra în beznă totală. În cuvintele Ioanei Diaconescu, „Rugul Aprins” a rezultat din „întîlnirea unică dintre intelectualii români şi Biserică”. Principalul scop al acestor oameni care vor deveni victime ale unui regim sceptic faţă de orice nuanţe poate fi rezumat în sintagmele „culturalizarea spiritului” şi „spiritua- lizarea culturii”. Cultivarea unei vieţi bazate pe aceste precepte le-a adus însă privarea de libertate. Dintre cei menţionaţi, Andrei Scrima îşi va afla salvarea. Cînd au loc arestările, se afla în India, unde fusese trimis la studii.

Lectura volumului de faţă, ca şi a celorlalte care se axează pe cercetarea îngrozitoarelor dosare din Arhiva CNSAS, este una apăsătoare. Paginile cuprinse atestă nu doar o serie de documente, ci şi ani de suferinţă, de persecuţii fizice şi psihice, de îngrădire a libertăţii de orice fel. Cercetătorul care se dedică unei astfel de munci nu poate decît să rămînă profund marcat de bagajul suplimentar al muncii sale, bagaj care rămîne şi cînd aceasta este aparent încheiată. Limbajul de lemn al documentelor, însemnările lipsite de umanitate ale anchetatorilor, spaţiile goale care spun uneori mai mult decît orice cuvinte îşi găsesc un echilibru prin fragmentele din consemnările supravieţuitorilor acestui episod din istoria noastră, fragmente pe care Ioana Diaconescu le plasează astfel încît cititorul se va simţi cu atît mai copleşit de superioritatea lor spirituală. „Rugul Aprins”. Studii şi documente despre exterminare şi supravieţuire – completat în viitor de volumele dedicate lui Alexandru Mironescu, respectiv lui Dumitru Stăniloae – reprezintă un alt eveniment major în explorarea unui trecut sumbru. Un trecut aflat pentru prea mult timp în umbră, dar care începe să ni se descopere datorită eforturilor unor cercetători dedicaţi, dispuşi sacrificiilor, precum este şi Ioana Diaconescu.


BACK