Aprilie 2019

CORESPONDENŢA
LUI A.P. CEHOV. PROVOCĂRILE
EDITĂRII. OMUL ŞI OPERA SA


În 2018, Editura Polirom a oferit cititorilor posibilitatea de a cunoaşte dincolo de operă pe doi dintre autorii ruşi care au marcat literatura universală: este vorba despre volumele cuprinzînd cîte o primă parte din corespondenţa lui Dostoievski, respectiv a lui Cehov. Despre acest din urmă demers va fi vorba în rîndurile ce urmează. A.P. Cehov, O viaţă în scrisori. Corespondenţă (1879-1890) a apărut datorită muncii de traducător şi de editor a doamnei Sorina Bălănescu. Din activitatea dumneaei în sfera culturală rusă şi în critica de teatru, amintim ceea ce ţine de receptarea lui A.P. Cehov pe teritoriu românesc: în 1983, la Ed. Junimea din Iaşi, publica studiul Dramaturgia cehoviană – simbol şi teatralitate; în perioada 1986-1999 îngrijeşte ediţia critică de Opere (vol. 1-5) a dramaturgului şi prozatorului, iar în 2001-2002 volumele Stepa şi alte povestiri şi Logodnica şi alte povestiri apărute la Ed. Polirom. Traducerea în limba română a corespondenţei unui autor de seama lui Cehov reprezintă un act despre care pare greu de crezut că nu a fost efectuat pînă acum. Cu atît mai mult se impune importanţa acestei apariţii. E drept că un număr de scrisori din vasta corespondenţă cehoviană a fost inclus în volumul al XII-lea din seria de Opere apărută în perioada 1954-1961 în colecţia Cartea Rusă, în traducerea lui Nicolae Gumă şi a Otiliei Cazimir, însă limitele acestei variante sînt specifice perioadei şi colecţiei.

Cuprinzînd aproximativ 10000 de scrisori primite şi trimise dinspre/către membrii familiei, prieteni şi cunoscuţi din cercurile literare şi artistice, persoane oficiale ş.a., corespondenţa lui A.P. Cehov ocupă nici mai mult nici mai puţin de 12 volume din cele 30 ale Operelor complete publicate sub egida Academiei Ruse în perioada 1974-1983. Acest volum considerabil de documente epistolare transmis posterităţii se datorează, în primul rînd, rigorii cu care scriitorul le-a păstrat. Cu toate acestea, numărul real al scrisorilor a fost mai mare, însă nu toţi corespondenţii au arătat aceeaşi grijă faţă de conservarea lor sau au intervenit ulterior prin retragerea scrisorilor din arhive, refuzînd a le face publice. Este cazul epistolelor adresate de publicistul A.S. Suvorin lui Cehov, pierdere considerabilă avînd în vedere relaţia de prietenie dintre cei doi. Ediţiile alcătuite de-a lungul timpului au prezentat, la rîndul lor, urme ale cenzurării din partea editorilor. Încă de la prima apariţie (în 1912-1916 în şase volume), Maria Pavlovna Cehova, sora autorului şi cea care merge pe urmele destinatarilor pentru a recupera scrisorile trimise de acesta, eludează pasajele pe care le consideră vulgare fie doar prin limbaj, fie prin aluzii de ordin intim, sexual, care ţin exclusiv de latura umană a dramaturgului. Intervine apoi cenzura sovietică, care sărbătorind centenarul lui A.P. Cehov printr-o ediţie nouă de Opere, urmăreşte păstrarea unei imagini curate a autorului, neperturbate de detalii vulgarizatoare. Abia ediţia în 30 de volume de mai tîrziu reumple anumite goluri, însă chiar şi astăzi există scrisori nedate publicităţii. În 1991, unul dintre criticii avizaţi ai operei lui Cehov, Al.P. Ciudakov, publică două scrisori din cele pe care editorii corespondenţei de pînă la acel moment le-au dorit ascunse, scrisori care ar completa imaginea omului Cehov cu detalii de factură intimă. În aceeaşi categorie s-ar înscrie şi cele aproximativ 500 de scrisori cunoscute doar de arhive. Prin acest istoric al editării corespondenţei cehoviene, Sorina Bălănescu ne oferă în Prefaţă o viziune asupra influenţei pe care posteritatea o are asupra imaginii unui scriitor. Vrînd să păstreze memoria artistului intactă, cei responsabili au ales ce să facă public ghidaţi de dorinţa de a nu „păta” această imagine cu detalii de ordinul vieţii comune.

Traducerea unei corespondenţe de dimensiunile celei de faţă reprezintă o provocare pentru cel responsabil. Fiind limitat de restricţii editoriale, traducătorul trebuie să opereze o selecţie riguroasă în materialul avut în vedere. Nu doar abilităţile de traducere sînt necesare într-un astfel de demers, ci şi spiritul critic, deşi doamna Sorina Bălănescu îl numeşte, cu modestie, „opinia subiectivă”. Iată cîteva dintre principiile care au stat la baza editării acestui prim volum al scrisorilor lui A.P. Cehov: reproducerea completă a scrisorilor în care „introvertitul Cehov se deschidea fără rezerve” (în această categorie sînt incluse cele adresate omului de presă A.S. Suvorin), precum şi a celor scrise şi expediate în „perioada marilor creaţii”, întrucît „tăieturile ar strica armonia şi coerenţa literară a epistolelor”. Cum volumul urmăreşte surprinderea cît mai completă a omului şi a scriitorului Cehov, „Am dat egală atenţie textelor care luminează facerea operei, în proză ori în dramaturgie, şi scrisorilor care luminează faţete ale omului Cehov. Ne-a interesat profesiunea de credinţă a scriitorului, atunci cînd acesta îi sfătuieşte pe mai tinerii săi corespondenţi (şi mai ales corespondente) la ce trebuie să renunţe din textele ce i se propun spre lectură. Prinde contur astfel un program estetic de la care Cehov nu se abate în anii maturităţii creatoare”. Scrisorile sînt prezentate cronologic, cu mici excepţii, însă nu acesta este criteriul de bază al expunerii. Editorul a optat pentru o coerenţă tematică, marcată de împărţirea în (pseudo)capitole. Criteriile acestei prezentări a volumului sînt reprezentate de oameni importanţi din viaţa şi din cariera scriitorului (Întîlnirea cu Leikin, Grigorovici şi Cehov, Fratele Nikolai. Publicul, Cehov-Ceaikovski etc.), de atmosfera care însoţeşte crearea şi receptarea unor opere (Drama Ivanov la Korş, Despre Stepa, Tendinţa în artă şi libertatea artistului. Onomastica, Piesa respinsă etc.), de evenimente din viaţa de zi cu zi, precum îmbolnăviri sau călătoriile sale (Procesul Rîkov şi boala lui Cehov, Din nou la Petersburg, Boala şi moartea pictorului, La drum etc.).

Acest prim volum surprinde viaţa lui A. P. Cehov în perioada 1879-1890, mai exact în al treilea deceniu de viaţă. 1879 este anul în care îşi începe studiile de medicină la Moscova, pe care le încheie în 1884. Va practica această profesie, mărturisind nu o dată că „Medicina îmi este nevastă cu acte, iar literatura – amantă.” (scrisoare din 11 septembrie 1888, adresată lui A.S. Suvorin. Aceeaşi idee o exprimă şi la 17 ianuarie 1887 către fratele său mai mare, Aleksandr Pavlovici). Le practică pe ambele, concomitent, atît din nevoia personală de a scrie şi de a cunoaşte, cît şi din nevoile financiare cu care se confruntă constant, preluînd responsabilitatea de a-şi întreţine familia după ce tatăl său, negustor, a dat faliment şi au fost cu toţii obligaţi să se mute din oraşul natal, Taganrog, la Moscova. Cu asemenea sarcină pe umeri, constanţa cu care abordează problema financiară în scrisorile adresate editorilor, redacţiilor vorbeşte de la sine. La sfîrşitul lui 1884, cu cîteva zile înainte de Crăciun, îi scrie lui N.A. Leikin, redactorul-şef al revistei „Oskolki” („Cioburi”) din Petersburg, în care Cehov debutase în 1882: „Peterburgskaia gazeta încă nu mi-a trimis ce mi se cuvenea, Razvlecenie îmi datorează nişte mărunţişuri, de la Budilnik nu pot scoate mai mult de o hîrtie de 10 ruble. Am rămas cu buzele umflate... Speram să primesc nişte bani din altă parte, dar am primit una peste mînă... Nikolai [frate mai mare al lui Cehov, pictor] este bolnav şi cîştigă puţin. Cît despre Agathopod Ediniţîn... [pseudonim al fratelui Aleksandr] Bine măcar că am datorii puţine şi n- am luat bani în avans”.

După cum citam din prefaţa traducătorului, se conturează din aceste scrisori şi un program literar-artistic al lui A.P. Cehov prozatorul şi dramaturgul. Putem extrage principii creatoare din prezentările pe care le face propriilor bucăţi literare scrise, în curs de creaţie sau planificate, din sfaturile pe care le dă altor scriitori, printre care şi fratelui său Aleksandr, din răspunsurile pe care le are în faţa laudelor sau a criticilor.

Dimensiunile scrierilor, forma pe care acestea o îmbracă, subiectele pentru care autorul optează, stilul, limba, originalitatea, rolul artistului şi al scrierilor sale, tendinţa în artă, relaţia cu publicul şi cu critica – sînt aspecte în legătură cu care Cehov îşi exprimă credinţele în epistolele sale. La 10 mai 1886, îi răspundea fratelui său oferindu-i sugestii pentru o povestire pe care acesta o avea în lucru: „Oraşul viitorului este un subiect admirabil, atît prin noutate, cît şi prin partea lui de interes. [...] va fi o operă artistică numai în următoarele condiţii: 1) absenţa vorbăriei cu caracter social- politic-economic; 2) deplina obiectivitate; 3) veridicitatea în descrierea personajelor şi a obiectelor; 4) laconismul extrem; 5) îndrăzneala şi originalitatea; fugi de şablon; 6) sinceritatea.”, pentru ca trei ani mai tîrziu să îl sfătuiască în privinţa unei piese de teatru pe care o scria: „pe cine interesează să afle viaţa mea şi a ta, gîndurile mele şi ale tale? Oamenilor să le dai oameni, iar nu pe tine însuţi”. Tot în problema obiectivităţii necesare în scris şi a conciziei pe care le-a susţinut constant în practică, dar nu numai, în 1890 îi scria lui A.S. Suvorin despre povestirea Hoţii, la care lucra, susţinînd că „dacă adaug puţină subiectivitate, imaginile se diluează, şi povestirea nu ar mai fi compactă, aşa cum se cuvine să fie toate povestirile scurte. Cînd scriu, eu mizez cu totul pe cititor, presupunînd că el va adăuga şi singur elementele subiective care lipsesc din povestire”. Noutatea gîndirii artistice cehoviene este greu de omis în fraze precum „Poţi să scrii despre zaţul de cafea şi să-l uimeşti pe cititor folosind o serie de trucuri.” sau într-un proiect de roman (neterminat) care nu se dezice de esenţa creaţiei sale: „Romanul l-am intitulat Povestiri din viaţa prietenilor mei, şi îl scriu sub formă de povestiri închegate, strîns legate între ele prin unitatea intrigii, a ideii şi a personajelor. Fiecare dintre povestiri are titlul ei. Să nu credeţi [scrisoarea îi este adresată lui Suvorin] că romanul va fi cusut din petice. Nu, va fi un adevărat roman, cu un corp comun, unde fiecare personaj va fi organic necesar”.

Detalii din viaţa de zi cu zi a lui Cehov ne descoperă relaţiile cu membrii familiei, cum se raportează acesta la societatea contemporană, cum îşi organizează munca, ce pasiuni are. În scrisorile către acelaşi frate Aleksandr, sînt cuprinse nu doar sfaturi despre cum să îşi organizeze scrisul, ci şi îndemnuri pentru o viaţă trăită cu raţiune şi luciditate, adevărate lecţii de morală, deşi acesta este mai mare decît Anton cu cinci ani. O relaţie de profund ataşament se întrevede faţă de sora mai mică, Maria Pavlovna (Maşa), cea care după moartea fratelui va edita prima ediţie a corespondenţei. „Sînt nefericit. Am musafiri în fiecare zi” îi scrie lui N. A. Leikin la 17 noiembrie 1884, de la Moscova, un motiv de indispoziţie care revine de-a lungul anilor, întrucît nu îi permite să lucreze în linişte. Printre pasiunile lui Cehov se numără pescuitul, scriitorul făcîndu-şi periodic timp pentru sesiuni de pescuit pe rîurile ruseşti. În iarna lui 1889, visează la aceste escapade din Moscova: „Capul meu e plin de gînduri despre vară şi vilegiatură. [...] Să stau culcat în fîn şi să prind un biban cu undiţa îmi fac mai multă plăcere decît cronicile şi galeria care aplaudă. După cît se pare, sînt un monstru şi un plebeu”. Desigur, o plăcere vede şi în scrierea de epistole, o plăcere transformată şi în nevoie vitală, fapt evident şi prin volumul considerabil al corespondenţei sale. Chiar şi în drumul său în condiţii extreme prin Siberia, spre Insula Sahalin (călătorie din care a rezultat cunoscutul volum de însemnări), Cehov scrie constant celor de acasă.

A.P. Cehov, O viaţă în scrisori. Corespondenţă (1879-1890) este o carte a cărei apariţie era mai mult decît necesară (chiar salutară) atît pentru specialişti, cît şi pentru publicul larg, pasionat de universul literaturii ruse. O literatură despre care traducătorul şi editorul acestui prim volum din epistolele lui Cehov, doamna Sorina Bălănescu, spunea într-un interviu că este „una copleşitoare”. Aflate la limita dintre literatură şi document, scrisorile acestea vin în nuanţarea şi în completarea imaginii unui scriitor despre care, ca despre majoritatea marilor autori, se credea că se ştie totul, dar care, în esenţa lor, nu încetează să surprindă.


BACK