Diana BLAGA

Istoricul receptării urmuziene realizat de Constantin Cubleşan

Atunci cînd sînt aduse în discuţie opera lui Urmuz şi receptarea ei, un fapt care este (re)amintit de fiecare dată este acela al raportului de inversă proporţionalitate, din punct de vedere cantitativ, dintre operă şi comentariile critice realizate pe marginea ei. Lucru care stă mărturie pentru complexitatea actului creator urmuzian, dar şi pentru aura de mister care a ajuns să învăluie destinul autorului şi al operei sale. Contestat de unii, mitizat de alţii, este cert că Urmuz / Demetru Dem. Demetrescu-Buzău reprezintă un fenomen în literatura română şi chiar la nivel universal, cum au susţinut şi demonstrat exegeţii. Varietatea cercetărilor dedicate fenomenului Urmuz este ceea ce cuprinde Constantin Cubleşan în volumul din 2014 Urmuz în conştiinţa criticii (Cartea Românească), în care trece în revistă şi analizează peste 50 de studii, eseuri, mărturii despre autorul Paginilor bizare. Asemenea întreprinderi nu reprezintă o noutate pentru criticul şi istoricul literar Constantin Cubleşan, din aceeaşi serie făcînd parte şi Eminescu în conştiinţa criticii (1994), precum şi Caragiale în conştiinţa criticii (1999). Acestora li se adaugă numeroase volume de specialitate, începînd cu Miniaturi critice (1968): Opera literară a lui Delavrancea (1982), Opera literară a lui Pavel Dan (1999), micromonografia Nicolae Filimon (2003), Liviu Rebreanu. Zece ipostaze ale romanului (2013) ş.a. De asemenea, a coordonat dicţionarele personajelor din teatrul lui Lucian Blaga (2005), al lui Mihail Sebastian (2007) şi al lui I.L. Caragiale (2012). În plus, Constantin Cubleşan este activ şi în planul creaţiei literare, primul care i-a remarcat înclinaţiile artistice fiind I.D. Sîrbu. A debutat în 1968 cu volumul de povestiri SF Nepăsătoarele stele, căruia îi urmează romane (Licheni – 1974, Un gotic tîrziu – 1975, Baladă neterminată – 1988 etc.), proză scurtă (Aproape de curcubeu – 1972, Viaţa şi încă o zi – 1980, Suflete mecanice – 1992 etc.), teatru (Teme provinciale – 1987, Trilogii de buzunar – 2004), versuri (Apropierea iernii – 1993, Templul cu vise – 1999, Litanii profane – 2004 etc.).
La o privire de ansamblu asupra textelor critice pe care Constantin Cubleşan le aduce în atenţie şi le comentează în volumul Urmuz în conştiinţa criticii, se ridică patru întrebări majore cu privire la destinul controversat atît al omului, cît şi al scriitorului Urmuz. Sigur că cele două dimensiuni se contopesc, ajung să se explice una pe cealaltă, să se pună în lumină reciproc sau, dimpotrivă, să aprofundeze misterul, lucruri pe care exegeza le-a surprins de fiecare dată. Apoi, devine de o extremă relevanţă observaţia cu care profesorul Constantin Cubleşan îşi deschide studiul introductiv al volumului, Absurdul fabulos, grotesc şi parodic, şi anume că „Urmuz este cazul tipic de scriitor pentru care posteritatea a lucrat intens şi benefic”. Una dintre primele întrebări care se conturează astfel din rîndurile comentatorilor vizează direct moartea sa: de ce s-a sinucis Urmuz? O chestiune pe care nu doar confesiunile memorialistice o pun în discuţie, ci şi textele critice, unele recurgînd chiar la o explicare a sensului operei prin actul final sau la a găsi în operă determinările pentru săvîrşirea acestuia. De pildă, Nicolae Balotă, autorul primei monografii dedicate autorului Cronicarilor (1970), identifică în opera urmuziană, o „adevărată obsesie a sinuciderii”. La rîndul său, George Pruteanu, în acelaşi an, recenzînd studiul lui Balotă, vede în moarte singurul punct în care universul operei lui Urmuz se întîlneşte cu universul „uman”, sentimentul tragic fiind cel dominant la nivelul spiritualităţii urmuziene. Ipotezele cu privire la motivele pentru care Demetru Dem. Demetrescu-Buzău s-a sinucis au variat. Sora sa, Eliza V. Vorvoreanu, scriind, la îndemnul lui Saşa Pană, o schiţă biografică a fratelui, consideră că sinuciderea a venit din disperarea de a nu se putea dedica preocupărilor sale înalte, intelectuale, artistice şi din nevoia de a rămîne ancorat în cele mărunte, ale vieţii de zi cu zi. Pe de altă parte, Mihail Cruceanu, prieten de cafenea al lui Urmuz, notează că „motivul a fost lipsa de motiv”, explicaţie ambiguă, dar care rezonează cu proiecţia postumă a scriitorului.
Cu o ipoteză vine însuşi Constantin Cubleşan în introducere, neputîndu-se „împăca defel cu această acceptare, a absurdităţii gestului, de către cei de atunci ca şi de către cei de după aceea”. Această critică a criticii urmuziene vine, după cum mărturiseşte, şi din dorinţa de a descoperi raţiunea actului ultim al lui Urmuz. Creator al unui mod inedit de a scrie literatură, autorul Paginilor bizare ajunge să fie conştient şi de „capcana” pe care formula sa o presupunea, riscînd ca scriind în acelaşi stil, să ajungă la manierism, „să se autopastişeze”, ceea ce ar fi însemnat „a se autoanula ca scriitor”. În aceste condiţii, observă criticul, „La ce bun să mai trăiască dacă avea să scrie... la fel.” În acest moment revelator pentru creatorul Urmuz află Constantin Cubleşan raţiunea din spatele sinuciderii: „Şi-a dat seama că misiunea lui era împlinită. [...] Trebuia să-şi încheie contul cu viaţa odată cu conturile literare. Trebuia să sfîrşească atunci, în momentul confirmării sale ca deschizător de drum... Că această confirmare – pe care el a intuit-o din prima clipă – a venit mai tîrziu, este o altă chestiune, care nu mai depindea de el. Aşa încît sfîrşitul unei cariere implica, obligatoriu, pentru o conştiinţă artistică demnă, şi sfîrşitul existenţei sale ca individ social. Era convins, în acel moment, că prin fapta sa – literară şi umană – avea să supravieţuiască”.
Cuvintele categorice ale lui Constantin Cubleşan pun în discuţie, printr-o sintagmă care revine în cercetarea subiectului, şi următoarea întrebare pe care Urmuz a generat-o în posteritatea sa critică şi creatoare: avea el o „conştiinţă artistică” sau actul scrierii era un simplu joc, lipsit de orice intenţie artistică, un mod de a-şi distra anturajul? Poziţia criticului Constantin Cubleşan este evidentă din citatul de mai sus, însă există în exegeza urmuziană şi păreri care urmează altă direcţie, păreri pe care volumul de faţă le consemnează. Un exemplu cu o astfel de viziune este Alexandru George (1971), care deşi nu contestă factorul originalitate la Urmuz, îi contestă însă calitatea de „scriitor”, valoarea unei opere pe care o consideră „o simplă schimonoseală”, punîndu-şi problema însăşi a proiecţiei lui Urmuz cu privire la statutul propriu de scriitor. Însă, la o cercetare a laboratorului de creaţie urmuzian, critici precum I. Negoiţescu (1976), Ion Pop (1990, 2000) sau Adrian Lăcătuş (2002) susţin existenţa unei profunde conştiinţe artistice la autorul Fuchsiadei, care dă dovadă de „pedanterie în finisarea manuscriselor” (I. Negoiţescu), dar şi de existenţa unei mize estetice (Ion Pop) a scrierilor sale. Adrian Lăcătuş, despre a cărui monografie Constantin Cubleşan spune că este „cea mai provocatoare” după cea a lui N. Balotă, vede în manuscrisele lui Urmuz şi principala cale de ieşire de pe „orbita receptării avangardiste”. Se conturează astfel, conform criticului braşovean, o separare între „conştiinţa artistului şi realitatea concretă finală a operei sale”, operă revendicată de avangardişti în încercările lor legitimatoare.
Urmuz revendicat de avangardă ca precursor este problematica în jurul căreia se impune cel de-al treilea punct de discuţie. Avangardiştii au văzut în scriitorul care s-a sinucis la 40 de ani modelul perfect pentru a-şi susţine propriile crezuri. Textul cel mai cunoscut în această privinţă este cel publicat de Geo Bogza în revista „unu”, Urmuz premergătorul (noiembrie 1930). Textul este scris după apariţia unei prime ediţii a operei urmuziene, îngrijită de Saşa Pană, şi este însoţit de altele două: prima schiţă biografică a autorului, cu informaţii primite de la mama acestuia, şi un comentariu critic al Fuchsiadei. Constantin Cubleşan aduce în discuţie şi un poem pe care Bogza l-a publicat în ianuarie 1929 în aceeaşi revistă: Candelă-stea. La mormîntul lui Urmuz. Însă autorul Poemului invectivă nu este singurul care revendică precursoratul urmuzian. Stephan Roll, de exemplu, îl plasează sub semnul lui „dacă...”, imaginîndu-şi cum „şi-ar fi desfăcut întreaga individualitate” ca membru al mişcării de la cabaretul Voltaire. Dacă majoritatea criticii atestă şi susţine ideea unui Urmuz precursor al avangardei în direcţii multiple – dadaism (Ion Rotaru, Ion Pop), futurism (George Munteanu), suprarealism (Marin Mincu) – există şi voci care contestă faptul. Perpessicius, recurgînd la criterii cronologice, arată că Urmuz este precedat de exerciţiile în proză ale unor Tudor Arghezi, Ion Vinea, Adrian Maniu. Problema l-a interesat şi pe Ioan Petru Culianu, care ajunge la următoarea concluzie: „a fost el oare cu adevărat precursorul altcuiva decît al lui însuşi?” Constantin Cubleşan se opreşte şi la observaţiile lui Mircea Cărtărescu din Postmodernismul românesc, unde autorul Levantului demonstrează că Urmuz poate fi revendicat şi în afara avangardei, prin plasarea sa într-o „istorie literară alternativă”, alături de Cantemir, Budai-Deleanu, Caragiale, Odobescu şi G. Călinescu, toţi combinînd „antiliteratura, parodia, paralogismul, maniera, excesul ornamental şi taxinomic pentru a construi un tractus plauzibil al noii literaturi postmoderne”. În privinţa revendicării în rîndul avangardiştilor, amintim şi un studiu nuanţat al lui Paul Cernat despre procesul receptării lui Urmuz în rîndul avangardei româneşti, neinclus analizei în acest volum, şi anume amplul capitol Efectul Urmuz şi mitul precursorului avangardist din Avangarda românească şi complexul periferiei: primul val.
Este Urmuz un scriitor atît de valoros pe cît s-a afirmat şi susţinut sau a fost supraevaluat? – ar fi cea de-a patra întrebare majoră care se ridică. Există, desigur, voci răzleţe care au văzut în Urmuz un scriitor propulsat ca valoros din prea mult entuziasm. De pildă, Gelu Ionescu, într-un eseu din 1976, vede în acest proces de glorificare a unei opere atît de reduse „un fel de bovarism al literaturii noastre”. Însă majoritatea studiilor atestă valoarea şi importanţa momentului Urmuz în istoria literaturii române. Prima analiză ştiinţifică a operei sale, care trece pragul afirmaţiilor exaltate, nesusţinute, o realizează G. Călinescu în Principii de estetică, „acreditînd-o astfel – în cuvintele lui Constantin Cubleşan – artisticeşte deplin”. Un alt moment-cheie în exegeza urmuziană îl reprezintă introducerea şi analizarea scriitorului în Arca lui Noe a lui Nicolae Manolescu la începutul anilor ‘80. Fiind unul dintre „puţinii avangardişti propriu-zişi ai prozei”, „cel dintîi promotor la noi al corinticului românesc”, Urmuz nu putea lipsi din eseul despre romanul românesc. Ineditul analizei este subliniat de Constantin Cubleşan în textul dedicat acestei abordări, apreciind că autorul Paginilor bizare este plasat „pentru prima dată într-o atît de tranşată relaţie de fond cu producţia tradiţională pe de-o parte şi cu experimentele avangardei, pe de altă parte, tocmai pentru a-i defini originalitatea, noutatea incontestabilă, cu care-şi devansa categoric epoca”. Inedită în studiul lui Nicolae Manolescu este şi paralela pe care o realizează între Urmuz şi Hortensia Papadat-Bengescu la nivelul reprezentării în operă, observînd că ambii „zugrăvesc burghezia naţională, deşi pleacă de la viziuni social-estetice diferite”.
Numele cu care Urmuz a fost comparat sînt şi ele, la rîndul lor, de o bogată diversitate. Kafka, Jarry, Beckett, Poe, Caragiale, Gombrowicz – sînt o parte dintre acestea, alese de exegeţi în funcţie de unghiul privirii critice. Ovidiu Morar realizează o paralelă cu poetul francez fără operă Jacques Vaché, care, la rîndul său, s-a sinucis, pentru ca apoi să devină un model pentru suprarealiştii lui Breton. Constantin Cubleşan apreciază studiile comparatiste pentru deschiderile pe care acestea le favorizează, atît în analiză, dar şi la nivelul recunoaşterii internaţionale. Un studiu precum cel pe care Rodica Grigore îl publică într-o revistă peruană şi în care realizează o paralelă a scriitorului român cu Julio Cortázar îi oferă lui Constantin Cubleşan ocazia de a sublinia nevoia şi importanţa unor astfel de iniţiative – „Atîta vreme cît exegeza noastră va rămîne să discute opera lui Urmuz în sine, în interiorul literaturii române, faptul de a-l considera drept unul dintre întemeietorii (dacă nu cumva chiar părintele) expresiei absurdului în literaturile lumii moderne, rămîne cu totul lipsit de relevanţă.”. Este interesant de observat cum autorul volumului Urmuz în conştiinţa criticii nu este exclusiv interesat de receptarea scriitorului în rîndul specialiştilor. În atenţia sa intră şi texte din presa cotidiană, care urmăresc popularizarea scriitorului pentru publicul larg, precum chiar şi un referat despre Urmuz de pe un site dedicat elevilor. Este o carte în care autorul nu ne lipseşte, însă, şi de vocea sa ironică.
Fenomenul pe care l-a constituit Urmuz în postumitatea sa este mult prea complex pentru a putea fi analizat în doar cîteva pagini, astfel încît sînt explicabile varietatea şi multitudinea de studii care i-au fost dedicate. Acestea, la rîndul lor, capătă interes şi prin subiectul ales şi, bineînţeles, prin perspectiva pentru care optează. Prin urmare, o critică a criticii urmuziene este nu doar necesară, ci poate şi intriga. Constantin Cubleşan alege să studieze problema pe puncte şi în evoluţia ei şi oferă publicului – specializat sau nu – prin Urmuz în conştiinţa criticii o viziune de ansamblu asupra procesului de formare a unui scriitor, proces în care critica a avut un aport substanţial, ieşit din sfera obişnuitului.