Ianuarie 2019

„Acești români fantastici”

Cînd civilizația și cultura unei cetăți se prăbușesc, primul simptom al decăderii este promiscuitatea în artă. Și iată că astăzi am ajuns cu toții să trăim o vreme marcată de această cumplită degenerare. La rîndu-i, spectatorul țîșnit din marea masă de supraviețuitori cu sufletul neliniștit de „eternele” noutăți ale prezentului continuu în care este captiv, coborît metodic spre zona senzațiilor primare, reeducat să-și disprețuiască capacitatea de-a medita și a reflecta asupra lumii, cultivat în indiferența față de trecut, cere frenetic o nouă artă. În fond, strigă cu toate puterile să i se reprezinte propria-i Cădere. Împlinit întru aceasta și recunoscîndu-se cu o stupidă bucurie, accelerează inconștient, cu de la sine putere, prăbușirea de altfel inerentă a artistului și a artei. O sinucidere colectivă, făcută în numele progresului contemporan, spre care este împinsă lumea în drumul ei spre neant. Urletele „libertății de exprimare”, fără de nici o frontieră morală și fără aspirația spre transcendent, seamănă cu invaziile barbare făcute în civilizația antică. Numai că de data aceasta, ele sînt făcute în numele civilizației. Peisajul acestor paradoxale ruine ne înconjoară astăzi de peste tot.

Undeva, într-una dintre scrierile sale, filosoful german Friederich Hegel profețea că: „Arta secolului XX va muri sub suflul rece al conceptului.” Dar iată că timpul a trecut și realitatea s-a dovedit a fi alta. Căci arta secolului XX și implicit cea a începutului de secol XXI se pulverizează sub temperatura înaltă și nimicitor de toxică a vulgarității, violenței, avînd muze nu setea de absolut și dorința de desăvîrșire, ci raiul halucinogen al lumii narcoticelor și desfrîul sufletesc al artei fără de Dumnezeu.

Și totuși apar din cînd în cînd judecăți spontane, izvorîte ca niște replici ale unui organism sănătos a cărui imunitate n-a fost biruită de „progresul” nimicitor al lumii contemporane, și care prin forța, autenticitatea și profunzimea lor, complexează și dărîmă în fracțiuni de secundă întregi eșafodaje de gîndire și concepte adunate cu migală și menite să explice în cuante teoretice dezastrul pe care-l trăim. Și astfel, într-una din zile, șoferul taxiului care mă ducea spre casă mă întreabă:

„– Știți care este viteza cea mai mare pe care o trăim cu toții? Viteza care depășește cu mult accelerarea uluitoare a progresului tehnologic de astăzi?” Pentru o clipă am rămas surprins. O dată că nu mă așteptam ca întrebarea să vină de la taximetristul meu înecat, de altfel, în habitatul profesiei sale și care sub teroarea traficului, numai de filosofie nu avea timp, și a doua oară, am fost profund mirat de întrebarea în sine, care trebuie să recunosc, m-a surprins cu garda jos și mi-a arătat oare a cîta oară cît de vrăjit eram de miasmele amețitoare ale obișnuinței de a nu mai gîndi eu însumi, ci de a mă lăsa gîndit.

„– Nu!” I-am răspuns cu sentimentul de jenă al unei neașteptate înfrîngeri. Șoferul m-a privit în oglinda retrovizoare și, lăsînd pentru o clipă să-i strălucească în ochi privilegiul inteligenței necopleșite de mulțime, mi-a răspuns:

„– Viteza degradării umane!” Există în poporul acesta român cîte o sfîntă replică, ce parcă recuperează dintr-o dată decenii de cădere sufletească. Așa am văzut și văd eu acest neam, prin fulgere de privire și de simțire care dintr-o dată luminează bezna istoriei, lămurindu-se pe sine. Ca și cum ar fi fost de-ajuns doar o secundă de lumină printre secole, ca el, românul, să-și regăsească drumul pierdut în întunecatul său destin.

„– La ce vă gîndiți atunci cînd înotați?” A fost întrebat odată un celebru campion mondial de înot. „- Să nu mă înec!” Tot așa am scris și eu piesa „Acești români fantastici”! Să nu mă înec! Să nu mă înec în valurile cinic-indiferente ale lumii de azi. Nimeni și nimic nu ne mai permite „luxul istoric” de a mai sta nepăsători pe mal.

În fond, profetul adevărat n-a fost filosoful german, ci acel mare martir creștin mărturisitor, profesorul Alexandru Mironescu, ce odată ieșit din temnițele iadului comunist, a spus cu acea claritate a sufletului pe care o au numai pătimitorii întru Hristos, că: „Nu se poate înota stînd pe mal și hamletizînd la nesfîrșit asupra înotului.” Și atunci, cu fermă luciditate dar și cu o paradoxală bucurie, m-am aruncat cu tot sufletul în talazurile necruțătoare ale furtunii ce ne înconjoară din toate părțile astăzi, în nădejdea creștină că într-un tîrziu, am să răzbesc și pentru o clipă, am să duc la un liman sufletesc acel petec de puritate românească ce ne-a mai rămas. Și cine știe, poate mai tîrziu, și dumneavoastră, simplii spectatori de azi, veți deveni vajnicii înotători de mîine, care cu curaj, vor străbate Marea Deznădejdii, ducînd cu sine pe țărmul eternei Românii adevărul ei neîntinat.

Și ca nu cumva vreo „furtună ideologică” stîrnită din „seninul” ăsta contemporan să mă dovedească, mi-am luat drept colac de salvare umorul românesc, care nicicînd nu s-a lăsat îmbibat de apa ispititoare a abisurilor omenești, rămînînd veșnic la suprafață, cu bucuria unei inocențe neatinse și sfidînd cu aura înțelepciunii nepereche, talazurile de prostie și răutate omenească. Iar mai presus de toate, împins de la spate de tăria impenetrabilă a acestui neam, am lăsat să-mi picure din ochiul întristat dar nu deznădăjduit, o lacrimă în Marea aceasta de Amar-sufletesc, ca să-i aduc aminte că ea, Marea, pe toate le poate scufunda, numai Dragostea nu. Și uite așa, cu credința că Bunul Dumnezeu va ocroti încă o dată acest etern suspin românesc, m-am aruncat în valurile necruțătoare ale furtunii ce a cuprins lumea de azi, cu nădejdea de nebiruit că într-o zi am să-mi ating din nou țărmul patriei mele sufletești.


BACK