Februarie 2019

MAPA CU AMINTIRI

În cartea sa de memorii Zile albe, zile negre, Nichifor Crainic mărturisește un lucru aparte, care, dacă ar fi preluat în practica pedagogică pentru micii școlari, ar da splendide rezultate în conturarea unei adevărate cunoașteri a țării pentru viitorii cetățeni ai ei. Și anume că atunci cînd era copil, învățătorul din sat a avut nemaipomenita idee să le predea geografia țării micilor școlari, nu prin lecții teoretice, ci punîndu-i să facă din lut, cu propriile lor mîini, pe o suprafață întinsă de lemn, toate formele de relief: munții, dealurile, văile și mai ales albiile rîurilor pe care le umpleau cu apă, astfel țara să crească din atingerea mînuțelor lor, patria devenind palpabilă, frămîntată din tresărirea micilor lor emoții. Același sentiment l-am avut cînd am citit cartea domnului Florin Popescu, intitulată în mod sugestiv: Mapa cu amintiri. Căci deschizînd cartea, cititorul va fi invitat încet, cu o nobilă decență, la o călătorie cu sufletul, în geografia pătimirii acestei țări ce și-a modelat în timp, într-un singur om, munții, văile, dealurile și mai ales rîurile de suferință ce i-au brăzdat viața. Lutul frămîntat de inocența nepervertită a autorului prin trecerea „timpurilor” ce voiau să-l așeze sub „vremi”, necoruptă nici măcar de teroarea bolii, se numește amintire.

Friederich von Schiller, unul din părinții poeziei germane, spunea că: „Amintirile sînt singurul rai din care nu putem fi alungați!” Frumoasă și adevărată constatare pentru cei care au avut parte de o lume cîtuși de cît normală și în care amintirea era o fereastră spre ceea ce viața nu putea să altereze. Dar atunci cînd tăvălugul criminal al comunismului spulberă nu numai fizic ființa umană, dar și sensul existenței sale pe acest pămînt, atunci omul disperat de neantul în care a fost împins, dacă supraviețuiește prin miracol, are două șanse: să se sinucidă moral și să devină o simplă aluviune, un deșeu al fetidei istorii pe care omul fără de Dumnezeu a stîrnit-o în mod criminal împotriva semenului său sau să se înalțe martiric peste „vremi” prin propria ei jertfă. Și dacă în plan istoric, cei dintîi, turma gregară ce-și urăște atavic confratele născut cu ochii spre cer, este astăzi, iată, deplin victorioasă, schimbînd locomotiva ce a tractat vagoanele morții a milioane de nevinovați, de la cea cu aburi comunistă, la cea hipermodernă a globalismului, în planul veșniciei, ei martirii primesc în schimb, încet și sigur, podoaba imposibil de răpit a nemuririi.

„Am luptat, am luat cunună!”, spune undeva Sfîntul Apostol Pavel. De remarcat faptul că nu a spus „Am luptat și-am biruit”, căci adevărata biruință este în veac doar a Sfintei Biserici. În acest sens poate fi privită și cartea „Mapa cu amintiri”, ca jurnalul unei lupte, dar nu de pe frontul vizibil al unui război, ci a unei tragice bătălii duse în surdină, unde s-au confruntat pe viață și pe moarte, o lume descreștinată cu un suflet ce nu s-a lăsat biruit de ea. Citind-o, mă întrebam ce soartă ar fi avut eroul cărții, domnul Florin Popescu, dacă s-ar fi născut într-o țară civilizată ce n-a cunoscut „teroarea istoriei”? Sensibilitatea, inteligența, umorul marcat de o discretă tristețe și toate celelalte calități ce-i conferă contur omului superior, cum s-ar fi dezvoltat ele oare în altă matcă? Căci din fiecare capitol al cărții răzbate ca un acord fin acel amar sufletesc expus, nu revendicativ, neresentimentar, ci cu acea detașare caracteristică omului înnobilat de suferință. Priviți cele cîteva fotografii de familie a autorului și veți vedea în ele, parcă surprinsă pentru o clipă, eternitatea acestui neam. Dar pesemne, tocmai acele priviri sincere și puternice ce emanau o curățenie sufletească, trebuiau în fond să fie arestate, umilite, torturate, ca să facă loc în istorie „omului nou”. Nimic pieziș, nimic ascuns în ochii celor ce ne privesc din acea mică eternitate românească. Parcă încă nu se născuse viclenia, lașitatea și oportunismul pe acest pămînt.

Capitolele se succed unele după altele, nu într-o ordine cronologică, ci într-un registru emoțional, care nu ascultă decît de bătăile unei inimi consecvente cu ea însăși. Citindu-le, parcă vezi cum o Românie nevinovată a fost silită și siluită în ființa ei să-și părăsească rostul pentru o așa-zisă „lume mai fericită”. Și totuși, paradoxul acestei cărți este faptul că nu actul de supraviețuire a unui om răzbate din ea, ci parcă încă un plus de taină la miracolul care ne-a făcut să dăinuim. De la inocența copilăriei, la tinerețea frîntă în închisori și-apoi la acel rest de viață petrecută într-o lume cu valori răsturnate, unde oportunismul, lașitatea, nerecunoștinţă, delațiunea și dezagregarea morală erau singurele mijloace de transport în comun într-o lume destinată să meargă în bucla unei ideologii cumplite – ce a tăiat fără scrupule drumul unui neam către Dumnezeu, aruncîndu-i ființa în neant – răzbate în ciuda a tot și a toate, precum raza de lună ce-l însoțea pe „Iisus în celulă”, acel fel de tărie sufletească românească, ce privește compătimitor infirmitatea unei istorii care i s-a dat s-o trăiască, păstrîndu-și în schimb privirea curată, limpezită de neștiute lacrimi către Dumnezeu. Aici, în această privire, se află, în fond, perla neprețuită din această scoică a suferinței, numită Mapa cu amintiri.

Cei din specia rară a autorului, care au mai rămas astăzi, au fost „răsplătiți” după Golgota închisorii și apoi a vieții în România încarcerată, cu neașteptata și cumplita răstignire pe crucea indiferenței și a uitării, de către „mulțimea” românească de azi, care cu ochi gol își trăiește nerecunoștința ca pe cel mai firesc lucru. Și poate de aceea, în fața suflului rece al noii lumi, ei martirii își acoperă rănile trecute cu haina veche, plină de petece, dar ocrotitoare a neuitării. Această haină este zidul de viu sufletesc, ce apără tragedia unui om de promiscuitatea lumii indiferente.

Se știe că Iisus i-a iertat pe toți, dar asta nu înseamnă că și stigmatele din mîinile și picioarele lui au fost uitate. Ce au uitat oamenii, a reținut lemnul Crucii. Pesemne că există paralel cu sfînta iertare, o memorie intangibilă a rănilor. Iar cartea „Mapa cu amintiri” este tocmai mărturisirea lor, făcută cu un fel de cumplită tristețe ce vibrează dincolo de rînduri, dar însoțită la fiecare pas, ca și cum n-ar vrea să lase deznădejdea să-și facă cuib în sufletele celor ce vor citi, de acea inexplicabilă și paradoxală seninătate românească în fața morții. Marele medic al antichității romane, Galen, spunea că: „Rănile sînt ferestrele prin care se vede trupul”. Parafrazîndu-l, am putea spune că: rănile sufletești sînt ferestrele prin care se vede omul! Iar cartea Mapa cu amintiri este o astfel de fereastră.


BACK