Ianuarie 2019

„Acești români fantastici”

Cînd civilizația și cultura unei cetăți se prăbușesc, primul simptom al decăderii este promiscuitatea în artă. Și iată că astăzi am ajuns cu toții să trăim o vreme marcată de această cumplită degenerare. La rîndu-i, spectatorul țîșnit din marea masă de supraviețuitori cu sufletul neliniștit de „eternele” noutăți ale prezentului continuu în care este captiv, coborît metodic spre zona senzațiilor primare, reeducat să-și disprețuiască capacitatea de-a medita și a reflecta asupra lumii, cultivat în indiferența față de trecut, cere frenetic o nouă artă. În fond, strigă cu toate puterile să i se reprezinte propria-i Cădere. Împlinit întru aceasta și recunoscîndu-se cu o stupidă bucurie, accelerează inconștient, cu de la sine putere, prăbușirea de altfel inerentă a artistului și a artei. O sinucidere colectivă, făcută în numele progresului contemporan, spre care este împinsă lumea în drumul ei spre neant. Urletele „libertății de exprimare”, fără de nici o frontieră morală și fără aspirația spre transcendent, seamănă cu invaziile barbare făcute în civilizația antică. Numai că de data aceasta, ele sînt făcute în numele civilizației. Peisajul acestor paradoxale ruine ne înconjoară astăzi de peste tot.
Undeva, într-una dintre scrierile sale, filosoful german Friederich Hegel profețea că: „Arta secolului XX va muri sub suflul rece al conceptului.” Dar iată că timpul a trecut și realitatea s-a dovedit a fi alta. Căci arta secolului XX și implicit cea a începutului de secol XXI se pulverizează sub temperatura înaltă și nimicitor de toxică a vulgarității, violenței, avînd muze nu setea de absolut și dorința de desăvîrșire, ci raiul halucinogen al lumii narcoticelor și desfrîul sufletesc al artei fără de Dumnezeu.
Și totuși apar din cînd în cînd judecăți spontane, izvorîte ca niște replici ale unui organism sănătos a cărui imunitate n-a fost biruită de „progresul” nimicitor al lumii contemporane, și care prin forța, autenticitatea și profunzimea lor, complexează și dărîmă în fracțiuni de secundă întregi eșafodaje de gîndire și concepte adunate cu migală și menite să explice în cuante teoretice dezastrul pe care-l trăim. Și astfel, într-una din zile, șoferul taxiului care mă ducea spre casă mă întreabă:
„– Știți care este viteza cea mai mare pe care o trăim cu toții? Viteza care depășește cu mult accelerarea uluitoare a progresului tehnologic de astăzi?” Pentru o clipă am rămas surprins. O dată că nu mă așteptam ca întrebarea să vină de la taximetristul meu înecat, de altfel, în habitatul profesiei sale și care sub teroarea traficului, numai de filosofie nu avea timp, și a doua oară, am fost profund mirat de întrebarea în sine, care trebuie să recunosc, m-a surprins cu garda jos și mi-a arătat oare a cîta oară cît de vrăjit eram de miasmele amețitoare ale obișnuinței de a nu mai gîndi eu însumi, ci de a mă lăsa gîndit.
„– Nu!” I-am răspuns cu sentimentul de jenă al unei neașteptate înfrîngeri. Șoferul m-a privit în oglinda retrovizoare și, lăsînd pentru o clipă să-i strălucească în ochi privilegiul inteligenței necopleșite de mulțime, mi-a răspuns:
„– Viteza degradării umane!” Există în poporul acesta român cîte o sfîntă replică, ce parcă recuperează dintr-o dată decenii de cădere sufletească. Așa am văzut și văd eu acest neam, prin fulgere de privire și de simțire care dintr-o dată luminează bezna istoriei, lămurindu-se pe sine. Ca și cum ar fi fost de-ajuns doar o secundă de lumină printre secole, ca el, românul, să-și regăsească drumul pierdut în întunecatul său destin.
„– La ce vă gîndiți atunci cînd înotați?” A fost întrebat odată un celebru campion mondial de înot. „- Să nu mă înec!” Tot așa am scris și eu piesa „Acești români fantastici”! Să nu mă înec! Să nu mă înec în valurile cinic-indiferente ale lumii de azi. Nimeni și nimic nu ne mai permite „luxul istoric” de a mai sta nepăsători pe mal.
În fond, profetul adevărat n-a fost filosoful german, ci acel mare martir creștin mărturisitor, profesorul Alexandru Mironescu, ce odată ieșit din temnițele iadului comunist, a spus cu acea claritate a sufletului pe care o au numai pătimitorii întru Hristos, că: „Nu se poate înota stînd pe mal și hamletizînd la nesfîrșit asupra înotului.” Și atunci, cu fermă luciditate dar și cu o paradoxală bucurie, m-am aruncat cu tot sufletul în talazurile necruțătoare ale furtunii ce ne înconjoară din toate părțile astăzi, în nădejdea creștină că într-un tîrziu, am să răzbesc și pentru o clipă, am să duc la un liman sufletesc acel petec de puritate românească ce ne-a mai rămas. Și cine știe, poate mai tîrziu, și dumneavoastră, simplii spectatori de azi, veți deveni vajnicii înotători de mîine, care cu curaj, vor străbate Marea Deznădejdii, ducînd cu sine pe țărmul eternei Românii adevărul ei neîntinat.
Și ca nu cumva vreo „furtună ideologică” stîrnită din „seninul” ăsta contemporan să mă dovedească, mi-am luat drept colac de salvare umorul românesc, care nicicînd nu s-a lăsat îmbibat de apa ispititoare a abisurilor omenești, rămînînd veșnic la suprafață, cu bucuria unei inocențe neatinse și sfidînd cu aura înțelepciunii nepereche, talazurile de prostie și răutate omenească. Iar mai presus de toate, împins de la spate de tăria impenetrabilă a acestui neam, am lăsat să-mi picure din ochiul întristat dar nu deznădăjduit, o lacrimă în Marea aceasta de Amar-sufletesc, ca să-i aduc aminte că ea, Marea, pe toate le poate scufunda, numai Dragostea nu. Și uite așa, cu credința că Bunul Dumnezeu va ocroti încă o dată acest etern suspin românesc, m-am aruncat în valurile necruțătoare ale furtunii ce a cuprins lumea de azi, cu nădejdea de nebiruit că într-o zi am să-mi ating din nou țărmul patriei mele sufletești.



Februarie 2019

MAPA CU AMINTIRI

În cartea sa de memorii Zile albe, zile negre, Nichifor Crainic mărturisește un lucru aparte, care, dacă ar fi preluat în practica pedagogică pentru micii școlari, ar da splendide rezultate în conturarea unei adevărate cunoașteri a țării pentru viitorii cetățeni ai ei. Și anume că atunci cînd era copil, învățătorul din sat a avut nemaipomenita idee să le predea geografia țării micilor școlari, nu prin lecții teoretice, ci punîndu-i să facă din lut, cu propriile lor mîini, pe o suprafață întinsă de lemn, toate formele de relief: munții, dealurile, văile și mai ales albiile rîurilor pe care le umpleau cu apă, astfel țara să crească din atingerea mînuțelor lor, patria devenind palpabilă, frămîntată din tresărirea micilor lor emoții. Același sentiment l-am avut cînd am citit cartea domnului Florin Popescu, intitulată în mod sugestiv: Mapa cu amintiri. Căci deschizînd cartea, cititorul va fi invitat încet, cu o nobilă decență, la o călătorie cu sufletul, în geografia pătimirii acestei țări ce și-a modelat în timp, într-un singur om, munții, văile, dealurile și mai ales rîurile de suferință ce i-au brăzdat viața. Lutul frămîntat de inocența nepervertită a autorului prin trecerea „timpurilor” ce voiau să-l așeze sub „vremi”, necoruptă nici măcar de teroarea bolii, se numește amintire.
Friederich von Schiller, unul din părinții poeziei germane, spunea că: „Amintirile sînt singurul rai din care nu putem fi alungați!” Frumoasă și adevărată constatare pentru cei care au avut parte de o lume cîtuși de cît normală și în care amintirea era o fereastră spre ceea ce viața nu putea să altereze. Dar atunci cînd tăvălugul criminal al comunismului spulberă nu numai fizic ființa umană, dar și sensul existenței sale pe acest pămînt, atunci omul disperat de neantul în care a fost împins, dacă supraviețuiește prin miracol, are două șanse: să se sinucidă moral și să devină o simplă aluviune, un deșeu al fetidei istorii pe care omul fără de Dumnezeu a stîrnit-o în mod criminal împotriva semenului său sau să se înalțe martiric peste „vremi” prin propria ei jertfă. Și dacă în plan istoric, cei dintîi, turma gregară ce-și urăște atavic confratele născut cu ochii spre cer, este astăzi, iată, deplin victorioasă, schimbînd locomotiva ce a tractat vagoanele morții a milioane de nevinovați, de la cea cu aburi comunistă, la cea hipermodernă a globalismului, în planul veșniciei, ei martirii primesc în schimb, încet și sigur, podoaba imposibil de răpit a nemuririi.
„Am luptat, am luat cunună!”, spune undeva Sfîntul Apostol Pavel. De remarcat faptul că nu a spus „Am luptat și-am biruit”, căci adevărata biruință este în veac doar a Sfintei Biserici. În acest sens poate fi privită și cartea „Mapa cu amintiri”, ca jurnalul unei lupte, dar nu de pe frontul vizibil al unui război, ci a unei tragice bătălii duse în surdină, unde s-au confruntat pe viață și pe moarte, o lume descreștinată cu un suflet ce nu s-a lăsat biruit de ea. Citind-o, mă întrebam ce soartă ar fi avut eroul cărții, domnul Florin Popescu, dacă s-ar fi născut într-o țară civilizată ce n-a cunoscut „teroarea istoriei”? Sensibilitatea, inteligența, umorul marcat de o discretă tristețe și toate celelalte calități ce-i conferă contur omului superior, cum s-ar fi dezvoltat ele oare în altă matcă? Căci din fiecare capitol al cărții răzbate ca un acord fin acel amar sufletesc expus, nu revendicativ, neresentimentar, ci cu acea detașare caracteristică omului înnobilat de suferință. Priviți cele cîteva fotografii de familie a autorului și veți vedea în ele, parcă surprinsă pentru o clipă, eternitatea acestui neam. Dar pesemne, tocmai acele priviri sincere și puternice ce emanau o curățenie sufletească, trebuiau în fond să fie arestate, umilite, torturate, ca să facă loc în istorie „omului nou”. Nimic pieziș, nimic ascuns în ochii celor ce ne privesc din acea mică eternitate românească. Parcă încă nu se născuse viclenia, lașitatea și oportunismul pe acest pămînt.
Capitolele se succed unele după altele, nu într-o ordine cronologică, ci într-un registru emoțional, care nu ascultă decît de bătăile unei inimi consecvente cu ea însăși. Citindu-le, parcă vezi cum o Românie nevinovată a fost silită și siluită în ființa ei să-și părăsească rostul pentru o așa-zisă „lume mai fericită”. Și totuși, paradoxul acestei cărți este faptul că nu actul de supraviețuire a unui om răzbate din ea, ci parcă încă un plus de taină la miracolul care ne-a făcut să dăinuim. De la inocența copilăriei, la tinerețea frîntă în închisori și-apoi la acel rest de viață petrecută într-o lume cu valori răsturnate, unde oportunismul, lașitatea, nerecunoștinţă, delațiunea și dezagregarea morală erau singurele mijloace de transport în comun într-o lume destinată să meargă în bucla unei ideologii cumplite – ce a tăiat fără scrupule drumul unui neam către Dumnezeu, aruncîndu-i ființa în neant – răzbate în ciuda a tot și a toate, precum raza de lună ce-l însoțea pe „Iisus în celulă”, acel fel de tărie sufletească românească, ce privește compătimitor infirmitatea unei istorii care i s-a dat s-o trăiască, păstrîndu-și în schimb privirea curată, limpezită de neștiute lacrimi către Dumnezeu. Aici, în această privire, se află, în fond, perla neprețuită din această scoică a suferinței, numită Mapa cu amintiri.
Cei din specia rară a autorului, care au mai rămas astăzi, au fost „răsplătiți” după Golgota închisorii și apoi a vieții în România încarcerată, cu neașteptata și cumplita răstignire pe crucea indiferenței și a uitării, de către „mulțimea” românească de azi, care cu ochi gol își trăiește nerecunoștința ca pe cel mai firesc lucru. Și poate de aceea, în fața suflului rece al noii lumi, ei martirii își acoperă rănile trecute cu haina veche, plină de petece, dar ocrotitoare a neuitării. Această haină este zidul de viu sufletesc, ce apără tragedia unui om de promiscuitatea lumii indiferente.
Se știe că Iisus i-a iertat pe toți, dar asta nu înseamnă că și stigmatele din mîinile și picioarele lui au fost uitate. Ce au uitat oamenii, a reținut lemnul Crucii. Pesemne că există paralel cu sfînta iertare, o memorie intangibilă a rănilor. Iar cartea „Mapa cu amintiri” este tocmai mărturisirea lor, făcută cu un fel de cumplită tristețe ce vibrează dincolo de rînduri, dar însoțită la fiecare pas, ca și cum n-ar vrea să lase deznădejdea să-și facă cuib în sufletele celor ce vor citi, de acea inexplicabilă și paradoxală seninătate românească în fața morții. Marele medic al antichității romane, Galen, spunea că: „Rănile sînt ferestrele prin care se vede trupul”. Parafrazîndu-l, am putea spune că: rănile sufletești sînt ferestrele prin care se vede omul! Iar cartea Mapa cu amintiri este o astfel de fereastră.