Martie 2019

COMMONITORIUM
UN LEAC ÎMPOTRIVA UITĂRII



Vincențiu din Lerini, Commonitorium, traducere din limba latină și studiu introductiv de Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, Cuvînt înainte de Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu, Iași, Doxologia (Colecția Apologetica, Seria Izvoare 1), 2019, 189 p.

De curînd, la Editura Doxologia a fost publicat un text fundamental: Commonitorium (cca 434). Cu toții am auzit de scrierea lui Vincențiu de Lerini († cca 450), însă puțini am avut posibilitatea de a citi această lucrare din secolul al V-lea. Editura ieșeană ne face accesibil acest lucru: Vincențiu din Lerini, Commonitorium, traducere din limba latină și studiu introductiv de Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, Cuvînt înainte de Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu, Iași, Doxologia (Colecția Apologetica, Seria Izvoare 1), 2019, 189 p. Sîntem convinși că editorii au reflectat îndelung la alegerea titlului care să deschidă această nouă serie găzduită de Editura Doxologia. Nu putea fi orice text, ci unul cu adevărat relevant pentru tradiția creștină.

Titlul aceste scrieri este construit de la verbul commoneo, -ere (a avertiza, a atrage atenția, a aminti cuiva un lucru)1. În ediția la care ne referim, a fost preferată varianta titlului original, mizîndu-se, probabil, pe excelenta familiaritate a semenilor cu limba latină. Totuși, pentru cei care nu sînt latiniști, salvarea vine chiar de pe coperta I, unde apare subtitlul: „Despre vechimea și universalitatea dreptei credințe împotriva nelegiuitelor înnoiri ale tuturor ereticilor”, care dispare apoi în mod straniu și din caseta tehnică a volumului și din cuprins. Fiindcă am amintit de caseta tehnică, trebuie să menționez faptul că numai aici găsim următoarea prescurtare: „Ed. reviz”. Fără să primim alte informații, înclin să cred că este vorba despre o Ediție revizuită, dar e posibil să mă înșel, deoarece nu știm despre ce ediție este vorba, din ce an? de la ce editură? ș.a.m.d.

Întîmplarea face să fi citit cu ceva timp în urmă un volum cu un conținut similar, dacă nu cumva identic cu textul publicat la editura ieșeană: Vincențiu din Lerini, Commonitorium. Studiu analitic și traducere, trad. de Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, Deva, Editura Emia, 2006, 182 p. Cu totul surprinzător este faptul că acest titlu nu este menționat niciodată în ediția din 2019. Este firesc ca, la un moment dat, unele ediții să fie reluate, revizuite. Este chiar indicat să se procedeze astfel, însă revizuirea ediției din 2006 se reduce doar la noutatea reprezentată de „Anexe” (în realitate, nu este decît o anexă), în care regăsim varianta latinească a textului, după PL 50, col. 637 C–686 B. Ajunși în acest punct o altă întrebare îmi pare îndreptățită: de ce textul latinesc este o anexă a traducerii și nu a fost aranjat, firesc, în oglindă cu temerara încercare de a-l tălmăci în limba română?

Pe alte meleaguri, scrierea lui Vincențiu s-a bucurat de o mai mare prețuire: Commonitorium-ul fiind editat critic de către Roland Demeulenaere – care preia în bună măsură ediția stabilită de Reginald Stewart Moxon (Cambridge, 1915) – în Scriptores minores Galliae s. IV-V: Foebadius, Victricius, Leporius, Vincentius Lerinensis, Euagrius, Ruricius, Corpus Christianorum. Series Latina 64, Turnhout, Brepols, 1985, pp. 127-195. Este de prisos să mai amintesc faptul că această ediție nu este menționată în volumul recent (re)publicat. Totuși, în note la traducerea Commonitorium-ului publicată în 2019 întîlnim afirmații de genul: „această indicație, care se găsește în ediții și manuscrise” (p. 127, n. 1). În ce fel de ediții? de vreme ce nu este menționată nici una; cît despre manuscrise, ce să mai vorbim… Este folosită, în schimb, o ediție în limba engleză din 1894: A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, second series, vol. XI, Edinburg, pp. 131-156. De asemenea, nu sînt menționate nici alte traduceri de dată mai recentă, așa cum este, spre exemplu, excelenta ediție în limba franceză: Saint Vincent de Lérins, Le Commonitorium, introduction, traduction et annotation par M. Meslin, Namur, Editions du Soleil Levant, 1959.

Chiar dacă se ascunde în spatele numelui Peregrinus, autorul scrierii pe care o avem în vedere a fost un anume Vincențiu (Vincentius), monah care s-a retras la mănăstirea din insula Lerini (Lerinensis Insula), fondată de către Honoratus către 410 (David Woods, „The Origin of Honoratus of Lérins”, în Mnemosyne, 46/ 1 (1993), pp. 78-86). Indiferent dacă s-a născut la Toulouse, cum susțin unele surse, sau în altă parte din Galia, un lucru este cert: Vincențiu nu s-a născut în Lerini, pentru a fi din Lerini, cum incorect apare peste tot în volumul pe care-l avem în vedere. Corect este Vincențiu de Lerini (prepoziția din indică locul unde s-a născut cineva). Cît privește pseudonimia folosită în Commonitorium – Peregrinus –, aceasta era o practică uzuală în epocă (vezi, în acest sens, Bruno Luiselli, „Sulla pseudonimia di Vincenzo di Lerino”, în Atene e Roma 4, 1959, pp. 216-222).

Volumul pe care îl avem în vedere este structurat triadic: „Studiul introductiv” (Pr. Dr. Mircea Florin Cricovean), pp. 9-69; traducerea scrierii Commonitorium (pp. 71-134); „Anexe” (pp. 135- 186). La acestea se adaugă, în deschidere, „Cuvîntul înainte” semnat de Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu și, la final, un „Indice de nume” (p. 189). Întocmirea unei bibliografii nu s-ar fi justificat, deoarece în „Studiul introductiv” și în note trimiterile sînt extrem de sărăcăcioase, nu mai mult de 7-8 studii folosite (iar o parte dintre acestea sînt cursuri folosite în învățămîntul teologic liceal).

Cîteva cuvinte despre fiecare parte:

1. „Cuvîntul înainte” este semnat de Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu, care a trecut la cele veșnice în 2015. De aici aflăm că „în premieră pentru teologia patristică românească, apare o carte despre unul dintre cei mai însemnați scriitori patristici apuseni, Vincențiu din Lerini” (p. 7). În 2019 nu este chiar în premieră dacă ținem seama de ediția din 2006 (pentru care a fost redactat acest „Cuvînt înainte”), iar dacă îl așezăm pe Vincențiu alături de Augustin și Ieronim, nu știu dacă mai este chiar atît de însemnat. De fapt, poate în mod justificat, R. Demeulenaere îl editează pe Vincențiu în Scriptores minores Galliae. Textul monahului gal a devenit cu adevărat important odată cu tensiunile iscate între romano-catolici și protestanți.

2. „Studiul introductiv” reia cinci articole publicate anterior de către Mircea Florin Cricovean în diverse reviste, însă nu există nici cea mai mică intenție de a uniformiza aceste texte pentru a da senzația unui studiu compact, unitar. Din acest motiv, unele chestiuni se tot repetă, iar fragmente întinse pe mai multe pagini din Commonitorium sînt reluate în „Studiul introductiv”, așa cum întîlnim, spre exemplu, la pp. 30-33. În această secvență a cărții sînt preferate sursele – adevărat, foarte puține – cu un caracter generalist, utile unui învățăcel din ciclul studiilor liceale, în detrimentul unor cercetări devenite fundamentale pentru înțelegerea scrierii lui Vincențiu, precum cele întreprinse de José Madoz („El Canon de Vicente de Lerins: Id teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est”, în Gregorianum, 13/ 1, 1932, pp. 32-74); Thomas Guarino („Vincent of Lerins and the Hermeneutical Question: Historical and Theological Reflections”, în Gregorianum, 75/ 3, 1994, pp. 491-524); Idem (Vincent of Lerins and the Development of Christian Doctrine, Grand Rapids, Baker Academic, 2013); René Nouailhat („Analyse d’un discours théologique dogmatique: le Commonitorium de Vincent de Lérins”, în M.-M. Mactoux, E. Geny [éds.], Discours religieux dans l’antiquité: actes du colloque, Besançon, 27-28 janvier 1995, Paris, Les Belles Lettres, 1995, pp. 295-320); și Augustine Michael Casiday („Grace and the Humanity of Christ According to St Vincent of Lérins”, în Vigiliae Christianae, 59/ 3, 2005, pp. 298-314).

Din păcate, „Studiul introductiv” nu ajută cu nimic cititorul dornic să afle cîte ceva din scrierea lui Vincențiu. Sînt rezumate tot felul de fragmente din Commonitorium, iar din loc în loc sînt inserate trimiteri la texte ale unor autori autohtoni.

3. Efortul Pr. Mircea Florin Cricovean este lăudabil, cel puțin la nivelul intenției, însă, traducerea propusă abundă în inexactități. Un inventar exhaustiv ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, decît retraducerea unor fragmente extinse din scrierea lui Vincențiu. Să luăm, spre exemplu, următoarea secvență discursivă din Commonitorium:

„Locus autem, quod urbium frequentiam turbasque vitantes, remotioris villulae et in ea secretum monasterii incolamus habitaculum” (I, 1), care se traduce astfel: „iar locul mă îndeamnă să-mi amintesc, fiindcă, fugind de mulțimile din orașe și de gloate, locuiesc într-un foarte îndepărtat cătun, iar aici într-un ungher retras al unei mănăstiri”. Consecințele neînțelegerii textului latin au determi- nat redactarea unor note de subsol de un umor invo- luntar savuros. O mostră găsim la p. 74, n. 7, unde traducătorul se întreabă retoric: „Să fi avut Vincențiu un conac la țară și nu în localitatea Lerini, cînd a scris aceste rînduri?”. Această notă nu are sens, Vincențiu nu avea nici vile, nici conace, era simplu monah în căutarea liniștii, departe de lumea agitată, care nu trăia într-o localitate, ci pe o insulă, Saint-Honorat, din apropierea Rivierei Franceze (Cannes), puțin mai la sud de Insula Sainte-Marguerite. El se retrăsese din tumultul de pe continent pe această mică insulă, la Abația Lerini. Mai mult decît atît, oare „portul religiei”, despre care vorbește cîteva rînduri mai jos, nu este o aluzie la insula unde se retrăsese Vincențiu? Autorul însuși spune în continuarea frazei că locuia într-un „ungher retras al unei mănăstiri”, nu într-un conac, vilă, han sau orice altceva.

4. în „Anexe” se găsește textul latinesc al scrierii Commonitorium, însă putem doar intui de unde este preluat, de vreme ce nu se spune în nici un loc despre ediția urmată sau utilitatea acestei „Anexe”. Niciodată nu am întîlnit această situație cînd un text-sursă devine anexă a unei tălmăciri.

5. un „Indice de nume” încheie volumul pe care-l avem în vedere. Chiar dacă se desfășoară doar pe o pagină se remarcă prin ambiguități și absențe, multe absențe. Ce fel de „Indice de nume” este acela unde nu se spune despre ce fel de nume este vorba? Într-adevăr, sînt majoritare numele proprii (doar 14), dar dacă este un astfel de indice, de ce apar termeni precum erezie, gnostic, valentinian? Pe de altă parte, dacă este un indice de nume proprii, de ce nu sînt menționate nume frecvent întîlnite în Commonitorium, precum: Adam, Alexandru, Ambrozie, Andrei, Antiochus, Appeles, Bassus, Bellona, Capreolus, Celestin, Donat, Eunomie, Felix, Filip, Grațian, Ham, Hermogene, Hristos, Ioan, Iovian, Iulian, Macedonie, Maria, Noe, Novațian, Origen, Pavel, Pavel din Samosata, Pelagie, Porfir, Praxeas, Priscian, Sabelie, Timotei, Valentin, Xist? De asemenea, nu știm dacă avem în față un indice care se referă doar la textul lui Vincențiu sau a fost luat în considerare și „Studiu introductiv”? În mod clar, George Florovsky nu apare în Commonitorium, dar își găsește loc în „Indice”. Nimic nu este clar!

Oricît m-aș strădui, îmi este cu neputință să înțeleg după ce criterii a fost făcut acest „Indice” și în ce fel ajută cititorul... Această „realizare” m-a lăsat perplex.

Este foarte bine că încă mai apar ediții din textele Părinților Bisericii și ale scriitorilor creștini din primelor veacuri; este minunat, dar nu așa, nu prin astfel de ediții, care nu fac cinste nici traducătorului și nici editorului. Vincențiu de Lerini merita mai mult. Și cititorii săi.

Notă:
1. Commonitorium-ul lui Vincențiu poate fi socotit un ϕάρμακον, adică un „leac împotriva uitării”. Răsturnînd teza lui Platon, din Phaidros (274e-275a; trad. G. Liiceanu, în Opere IV, 1983, p. 485: „căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte”) – la mai bine de două secole după Vincențiu –, Maxim Mărturisitorul vorbește despre scris ca despre „leac (ϕάρμακον) împotriva uitării şi ca ajutor al amintirii” (Maximi Confessoris, Mystagogia: una cum Latina interpretatione Anastasii Bibliothecarii, edita a Christian Boudignon, Turnhout, Brepols (CCSG 69), p.

14 [4]; vezi şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, trad. D. Stăniloae, Bucureşti, EIBMBOR, 2000, p. 9).


BACK