Aprilie 2019

DESPRE O ROATĂ
GENERATOARE DE BUCURII


Cu toţii sîntem prizonierii propriilor noastre prejudecăţi. Diferenţa este făcută doar de recunoaşterea sau nu a acestui fapt. Iată, spre exemplu – fără să ştiu din ce motiv –, cînd citesc un text semnat de Valeriu Gherghel (sau, pur şi simplu, cînd cineva aduce în discuţie numele său) îmi vin în minte imediat picturile flamandului Hieronymus Bosch (1453-1516). În ochii mei, V.G. este hărăzit, asemenea lui U. Eco, să „străbată păduri simbolice, locuite de unicorni şi grifoni”. Iar cînd vine vorba despre Evul Mediu, trebuie avută în vedere varianta sa mai întunecată, cu fenomenele sale cele mai stranii şi creştinismul cel mai puţin „ortodox” (ca în picturile lui Bosch). Nu mi-l pot imagina pe V.G. scriind exegeze despre reprezentanţii de seamă ai filosofiei moderne şi, cu atît mai puţin, despre temele filosofiei contemporane. Chiar dacă are lecturi ca nimeni altul din operele ce aparţin acestor perioade, nu-l văd pe V.G. scriind, spre exemplu, despre Husserl, Heidegger, Derrida sau Deleuze. Întotdeauna mi-l închipui atent la chestiunile aparent secundare (pentru cei mai mulţi dintre noi), la o notă de subsol, nesemnificativă la prima vedere, dar care evidenţiată într-o anume lumină poate schimba cu totul înţelegerea unui text, a unei situaţii.

Totuşi, cartea pe care recent a publicat-o la Editura Polirom (Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile?, Iaşi, 2018) pare a contrazice reprezentarea schiţată mai sus. Aproape nimic medieval în eseurile sale din acest volum, iar trimiterile la autorii acestei perioade le numeri pe degetele de la o singură mînă. Mai mult decît atît, nu întîlnim nimic despre creştinism – „religia cărţii” cum adesea se spune –, indisociabil legat de această epocă de mijloc, atunci cînd oamenilor le era imposibil să nu creadă. Tot pe marginea unei cărţi semnate de V.G. (Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la Sfîntul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice), am spus cu alt prilej că omul Evului Mediu ştia să citească, fiind prin excelenţă un om al cărţii, el cerceta textul, Scriptura în primul rînd, iar mai apoi tratatele şi comentariile. Medievalul nu era un cercetător al lumii în care trăia, poate şi de aceea „cea mai filosofică dintre toate vîrstele umanităţii a fost, fără dubiu, Evul Mediu” (Porunca lui rabbi Akiba..., p. 229).

Citind Roata plăcerilor am fost puţin surprins să constat o absenţă, cred eu semnificativă, din inventarul propus de V.G.: cartea Ecclesiastului, fiul lui David, a cărui înţelepciune nu şi-a găsit nici măcar un loc marginal în eseurile sale. Cuvintele sale îmi par potrivite şi chiar mai radicale decît cele spuse de Seneca, Marcus Aurelius şi Kant (înţelepţii/ filosofii care n-au iubit cărţile) la un loc: „să fii cu luare aminte: scrisul de cărţi este fără sfîrşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup” (Ecc. 12, 12) sau „unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa” (Ecc. 1, 18). Fără nici o îndoială, avem aici încă un element (oferit de Scriptură, „Cartea cărţilor”) care poate fi adăugat în tolba de citate pentru a justifica demersul anunţat încă din titlul cărţii lui V.G. Apropo de titlu, înţeleptul de aici pare a acoperi o arie mai largă decît filosoful. Poţi fi foarte bine înţelept (şi avem la tot pasul exemple), fără a fi filosof. Şi viceversa este valabilă. Cei mai mulţi dintre noi ştim că în orice titlul, chiar şi unul pentru o carte de gastronomie, termenul filosof / filosofie trebuie evitat cu desăvîrşire. Filosoful nu vinde cartea cu pricina; de fapt, nu vinde nimic. Pentru a vă convinge, vă îndemn să mergeţi cu o carte de filosofie (la care aţi trudit ani şi ani de zile) la orice editor şi vedeţi ce răspunsuri veţi primi.

Interesant este faptul că un eseu din volumul lui V.G. poartă titlul Trei filosofi care au dispreţuit cărţile. Să înţelegem de aici că înţeleptul din titlu se suprapune identic peste filosoful din acest eseu? Greu de răspuns. În optica mea, termenul înţelept este utilizat (în mod intenţionat), pe alocuri, cu prea multă lejeritate, apropiat în unele cazuri de un registru ironic. Pentru ca ambiguitatea să fie şi mai mare, V.G. ne vorbeşte nu doar despre persoane care au devenit înţelepte (ceea ce putem înţelege fără mari eforturi), ci chiar despre „studii înţelepte” (p. 105).

Citind cu mare atenţie Roata plăcerilor îmi dau seama că pentru a ajunge la osatura cărţii trebuie făcut un pas înapoi de la Evul Mediu şi astfel vom da peste stoicii Seneca, Epictet şi Marcus Aurelius; dar şi un mic pas înainte pentru a ajunge la Michel Eyquem de Montaigne (1533-1591). Cam aceştia sînt autorii pe care îi găsim menţionaţi cel mai frecvent în paginile cărţii apărute de curînd la Polirom. Îmi pare că V.G. îmbină adesea în eseurile şi confesiunile sale teme şi concepte din paradigma stoică şi cea sceptică. Autorul însuşi se etichetează drept „eseist sceptic” (p. 13) sau chiar un „agnostic suspicios” (p. 30). Dacă la aceste două şcoli de gîndire se adaugă şi tema plăcerii, prezentă încă din titlu, putem vorbi despre o a treia direcţie filosofică, cea care a acordat o atenţie sporită plăcerii: epicureismul. În fond, ce altceva este cititul, dacă nu o plăcere a sufletului? Chiar dacă nu este întotdeauna evident, autorul care asigură background-ul eseurilor lui V.G. este Montaigne, la rîndul său influenţat în chip decisiv de stoicism, epicureism şi scepticism.

Este drept că nu am fost destul de priceput să înţeleg rolul capitolelor „Sic tranzit” şi „Fals epilog” în economia cărţii. Alţii mai vrednici decît mine au sesizat deja rostul acestor capitole şi au evidenţiat în texte laborioase calităţile excepţionale de scriitor ale lui V.G., au discutat îndelung despre stilul său fermecător, despre faptul că este cel mai bun eseist ş.a.m.d. Aşa este – cum am spus ori de cîte ori am avut prilejul –, şi mie îmi place cum scrie V.G., deoarece nu este încrîncenat, grav, aşa cum sînt cei mai mulţi dintre filosofii de pe la noi, dar nici nu l-aş vedea cu totul confiscat de tabăra literaţilor. Dacă ar fi să lucrăm cu etichetări (ceea ce nu-i tocmai potrivit în acest caz), V.G. se încadrează în categoria oamenilor senini, cu totul detaşat de înverşunarea academică, care citeşte nu doar ceea ce prevede programa de curs; care scrie şi pentru altfel de beneficii; spre exemplu, în textele sale aduce frecvent în discuţie buna dispoziţie, plăcerea, bucuria. Chiar, vă mai amintiţi cînd a scris un filosof despre bucurie? Demult, tare demult şi cînd s-a încumetat la o astfel de povară a făcut-o în chip lamentabil. Dacă nu mă credeţi, recitiţi Pasiunile sufletului (Descartes).

Fără putinţă de tăgadă, zice drept şi Seneca, la vremea sa, despre bucurie: „dragă Lucilius: învaţă să te bucuri”, dar spusese ceva mai devreme şi Eccesiastul: „Du-te şi mănîncă cu bucurie pîinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, pentru că Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale [...]. Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare” (Ecc. 9, 7-9). Chiar aşa: să facem totul cu bună dispoziţie, cu bucurie. Nu ar fi puţin lucru!

Cu toate că ne mai aminteşte din cînd în cînd faptul că au existat şi gînditori/ filosofi care nu au apreciat cărţile, V.G. este, cu siguranţă, un om al cărţii, într-un anume sens, un „medieval”. Ne spunea chiar el cu alt prilej că „modernii cuceresc lumea dar pierd cartea” (Porunca lui rabbi Akiba).

V.G. nu a pierdut cartea (chiar dacă a făcut donaţii în stînga şi-n dreapta din biblioteca proprie), de vreme ce scrie cărţi despre cărţi. Aşadar, să primim cu bucurie şi sfaturile antilivreşti de la omul cel mai livresc dintre semenii noştri.


Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile?, Iaşi, Polirom, 2018, 255 p.


BACK