Ianuarie 2019

DUNĂREA, O CHESTIUNE EUROPEANĂ (I)

În secolul XIX drumul pe apă continua să domine între opțiunile de transport, fiind mai ușor de accesat și, de departe, cel mai ieftin. Între drumurile de apă ale Europei, Dunărea, după Volga cel mai lung fluviu de pe continent, era între cele mai de interes pentru toți riveranii. Cu lungimea de 2860 km, izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania) și se varsă în Marea Neagră, prin cele trei brațe ale Deltei din Dobrogea (România). În prezent străbate zece țări (Germania, Austria, Slovacia. Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, R. Moldova, Ucraina) și trece prin patru capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad.
Istoricul Gheorghe Cliveti, în masivul său op, România și „Alianțele germane” 1879-1914 (Editura Junimea, 2015), dedică un al doilea capitol, considerabil ca întindere, asupra acestui subiect: „Chestiunea Dunării” – Rațiuni europene, rivalități sau interese ale marilor puteri și suferința drepturilor „fluviale” ale României la 1878-1883.
Soarta Dunării, în contextul intereselor marilor puteri europene, este una dintre preocupările lui Mihai Eminescu în opera sa publicistică, care acoperă aproape o sută de pagini în ediția Opere politice, apărută la Editura Timpul (în forma finală, într-un singur volum, în 2008; ediție integrală, alcătuită și îngrijită de Cassian Maria Spiridon).
Gheorghe Cliveti pune în paralel maniera de abordare a circulației fluviale pe Rin și Dunăre (fluvii care la sfîrșitul secolului trecut vor fi legate într-o arteră navigabilă Dunăre-Maine-Rin, cu canal la Marea Neagră, prin care cele două mări, Marea Neagră și Marea Nordului și porturile Constanța, respectiv Rotterdam sînt accesibile direct pe firul comun de apă) în secolul al XIX-lea: „Gradul înalt de comparație între implicaţiile geopolitice «renane» şi cele «dunărene» nu i-a corespuns însă şi o împărtăşire de cele două fluvii a unei soarte comune. Disputele «la Rin» au antrenat, de regulă, riverani şi s-au asimilat cu deosebire rivalităţii franco-germane, avînd numai în funcţie de aceasta impact asupra desfăşurărilor războinice de anvergură continentală ori, mai clar după 1914, mondială. Dacă soarta Rinului de Mijloc, chiar a întregului său curs, a cam stat în mîinile riveranilor, cu mult diferită a fost să fie cea a Dunării Mijlocii şi de Jos. Pînă spre 1914, cel puţin, asupra «porţiunii dunărene» menţionate au contat aproape în exclusivitate «decretele» marilor puteri, riverane, fie doar Dunării Superioare, precum Austria, din 1867 Austro-Ungaria, Bavaria şi Württemberg «confederate» la 1815, din 1871 «încorporate» Germaniei, fie doar „mai jos” de Galaţi, cu includerea Deltei la 1829 şi cu „retragere” pe braţul Chilia la 1878, ca Rusia, sau neriverane, însemnînd Franţa, Marea Britanie şi Italia. Sub titluri permise de războaie de cuceriri, dar nu şi tocmai asimilabile „dreptului modern al «ginţilor» (i.e. dreptului internaţional), Imperiul Otoman şi-a etalat condiţia de riveran, chiar de autoritate teritorială asupra unei importante «porţiuni de curs dunărean». Deşi riverane de drept istoric şi de drept natural aceleiaşi „porţiuni”, numită şi Dunărea Inferioară, micilor entităţi statale, precum, la 1856, sub garanţie europeană, Moldova, Valahia – unite, în 1859, apoi intitulate consti¬tuţional România, în 1866 –, şi Serbia, le-a revenit, chiar şi recunoscîndu-li-se deplina suveranitate prin tratatul din 13 iulie 1878, de la Berlin, act consfinţind şi accesul Bulgariei la condiţia de principat măcar autonom, să se conformeze „decretelor marilor puteri” ce asimilau «chestiunea dunăreană» unor «interese – generale», de la cele «de navigaţie şi de comerţ» la cele geo-strategice”.

Tot aici, istoricul ieșean, trecînd în revistă corul vocilor dunărene, o remarcă pe cea a românilor ca una ce a răsunat și continuă să răsune cumva mai aparte (de ne-am referi la prezentul european, în care Olanda, cu ieșire prin Rin și portul ei Rotterdam la Marea Nordului, votează constanța contra intrării României în spațiul Schengen – un mijloc de împiedicare a Dunării și portului Constanța de a fi parte a spațiului de liberă circulație, nu doar al cetățenilor, dar și al mărfurilor): „Despre note dunărene ale destinului istoric românesc s-a cuvîntat mult şi, de regulă, în tonalităţi înalte. S-a cuvîntat despre o dimensiune identitară «danubiană» la români. A circulat şi a ajuns de ceva notorietate, pe seama românilor, expresia de «latinii de la Dunăre». Spaţiul de vieţuire istorică românească şi-a apropiat, fie şi printr-o anumită subtilizare a evidenţelor geografice, apelativul de «carpato-danubiano-pontic». S-a admis, de istorici, nu doar «de la noi», adeseori cu o nonşalanţă devenită «de manual», că statele medievale româneşti şi-au avut în Dunăre un reazem al întemeierii şi al dăinuirii lor «autonome», de rolul lor de «gardiene la marele fluviu contra pericolului otoman» depinzînd şi recunoaşterile pe care şi le-au atras, după un tensionat registru suzerano-vasalic, din partea Ungariei şi din cea a Poloniei. Cucerirea de otomani a cetăţilor «de la Dunăre» a marcat decisiv trecerea «ţărilor Basarabilor şi Muşatinilor» sub dominaţia efectivă a înaltei Porţi. Sub acea dominaţie, Dunărea ajunsese un «liman înstrăinat» pentru români. Decă¬derea puterii Semilunii şi atingerea de austrieci şi mai ales de ruşi a Dunării Inferioare n-au prea deschis, pînă spre 1829, posibilitatea revenirii Moldovei şi Valahiei, cu titluri statale, la Dunăre. Raptul Basarabiei şi înstăpînirea Rusiei «la gurile marelui fluviu» a obturat mult acea posibilitate. Îndepărtarea turcilor de cetăţile de pe malul stîng al Dunării Inferioare, în anul amintit, şi «deschiderea» porturilor Galaţi şi Brăila spre comerţul internaţional au purtat «marca» trecerii Principatelor Moldova şi Valahia sub protectoratul de jure al Rusiei. Vertiginoasei ofensive ruse «la Dunăre şi Marea Neagră» i s-au contrapus, tot mai evident după 1841, «puterile şi interesele Europei». De reuşita acelei contrapuneri şi-au legat românii, măcar «corifeii» cauzei lor naţionale, speranţa ieşirii libere, pe Dunăre, spre lumea civilizată”. Primul articol publicat de Eminescu asupra chestiunii dunărene apare în Timpul, pe 20 septembrie 1880, iar ultimul, în aceeași foaie, pe 8 mai 1883. Vedem că, practic, acoperă intervalul cel mai agitat privind problema statutului fluviului la care face trimitere și Gheorghe Cliveti.

Articolul din 20 septembrie 1880, Cu privire la memoriul anonim…, reproduce, în traducere, un text cu privire la memoriul anonim asupra chestiunii dunărene, apărut în ziarul Le Nord. Încă din primul paragraf este sintetizată situația cursului inferior al Dunării în contextul european al momentului: „Am menționat memorialul asupra cestiunii Dunării, care a dat presei române ocazia de-a protesta energic în contra pretenţiilor înaintate de Austria. Autorul acestei lucrări se sileşte a demonstra că aceste pretenţii sînt condamnate prin Tractatul de la Berlin şi că ele nu se pot realiza decît compromiţîndu-se grav libertatea navigaţiunii pe Dunărea de Jos în folosul unui fel de monopol austro-ungar. În mai multe rînduri am examinat noi înşine situaţia legală consacrată prin diferitele tractate cari regulează materia aceasta, Tractatul de la 1856, Convenţia din 1871, opera Congresului de la 1878, şi am constatat că un singur principiu domină toate dispoziţiunile luate de Europa în cestiunea aceasta, şi anume dreptul egal pentru toate puterile de-a controla executarea reglementelor ce se vor face pentru menţinerea liberei navigaţiuni. De la acest principiu s-a abătut cabinetul austro-ungar revendicînd o poziţie privilegiată pe partea rîului dintre Porţile de Fier şi Galaţi. Această revendicare – zicea ieri încă Pesther-Lloyd – purcede din sentimentul pe care-l are guvernul austriac despre datoriile esenţiale ce i le impune grija de-a veghea la existenţa monarhiei”.

Este mai mult decît abuzivă pretenția dualismului austro-ungar, afirmată imperios în oficiosul Pesther-Lloyd, de asumare de drepturi privilegiate aspra Dunării, unde România este riverană. Le Nord observă cu acuratețe, în continuare: „După foaia germano-maghiară este deci o necesitate absolută, o condiţie de existenţă pentru Austria de-a poseda drepturi escepţionale pe Dunărea de Jos. Dar de ce atunci la Congresul din Berlin, unde imperiul Habsburgilor era reprezentat prin trei oameni distinşi, contele Andrássy, contele Károlyi şi baronul de Haymerle, nici unul dintre cei trei plenipotenţiari n-a susţinut această pretinsă necesitate? Am reamintit deja că propunerile făcute în congres de către baronul Haymerle nu aveau nici o legătură cu cele ivite de atunci încoace. Pe atuncea Austria admitea cu desăvîrşire ca dreptul de supraveghere să fie exercitat de către toate puterile sub acelaşi titlu, exerciţiul acestui drept avînd a se încredinţa unui delegat al Comisiei Europene a Dunării. Nici că se poate găsi un mai bun argument pentru a dovedi exageraţiunea pretenţiilor actuale ale diplomaţiei austriace decît constatarea simplă a atitudinii pe care a observa-o ea în cel din urmă congres”.

Încă din primăvara lui 1880, M. Kogălniceanu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Paris, printr-un memoriu extins transmis ministrului de externe V. Boerescu, și un altul mai succint destinat prim-ministrului I.C. Brătianu, memoriu care în premieră fundamentează drepturile istorice riverane ale României asupra Dunării, în contra discuțiilor din 12 mai 1880 din cadrul Comisiei Europene, Comisie instituită întru administrarea fluviului. Delegații Austro-Ungariei, secundați de cei ai Germaniei și Italiei, propuneau un Avant-proiect de regulament de navigație, poliție fluvială și supraveghere asupra cursului fluviului Porțile de Fier-Galați, unul care, subliniază trimisul de la Paris, prea conforme vederilor Vienei. El cere, cum subliniază și Gheorghe Cliveti, Ministrului de Externe al României să fie respinsă, ca fiind neavenită și contrară intereselor naționale, proiectul de Comisie Mixtă, sub prezidenția Austro-Ungară: „Inutilă pentru că nici o misiune nu poate să-i fie atribuită, care să nu aparţină deja altora. – Contrară tratatelor, pentru că nimic în textele lor nu autorizează crearea unei asemenea comisii. – Nejustificabilă, deoarece aduce atingerea dreptului la suveranitate al statelor de pe cursul inferior al Dunării. — Periculoasă, deoarece compromite rezultatele uneia din cele mai importante şi reuşite înfăptuiri ale diplomaţiei europene” (apud Gheorghe Cliveti).
Propunerile lui Kogălniceanu au fost primite cu evidente reticențe, atît de coroană cît și de miniștrii momentului. Ne aflăm în faza de încheiere a recunoașterii Independenței de statele străine, și erau cercetate posibilitățile de recunoaștere tot de aceste state a ridicării Țării la rangul de Regat.

În fond, exact pe această conjunctură mizau și habsburgii, iar reacțiile de revoltă din presa românească erau în consonanță cu maniera abuzivă prin care dubla monarhie se voia stăpînă pe cursul fluviului în zona unde, în fapt, nici nu era riverană.

Realitate consemnată corect și în articolul reprodus de foaia conservatoare, în traducerea lui Eminescu, din ziarul Le Nord: „Aceste revendicări au trebuit să producă în România o emoţiune cu atît mai vie cu cît ţara e mai interesată la libera navigaţie a Dunării; emoţiunea a crescut încă cînd s-a văzut că ziare din Viena declarau fără preget că Dunărea e un fluviu austriac şi că ajungeau pînă a pretinde că Austria are dreptul întemeiat şi legitim de-a acapara libertatea Dunării de Jos în folosul traficului ei şi de-a cîştiga o influenţă în adevăr dictatorială asupra navigaţiei fluviului. «Austro-Ungaria – zice în privinţa aceasta memoriul pe care-l aveam înaintea ochilor – pare a urmări de mult scopul acesta. La 1857 ea a dirijat în adevăr un proiect de reglement (7 noiembre) care s-a iscălit la Viena de cătră patru puteri, dar s-a respins la Paris, la 1858, de cătră puterile unite în conferinţă. Astăzi nu sîntem decît în faţa unei tentative nouă de înviere a proiectului zădărnicit acum douăzeci şi doi de ani. Dacă ea ar izbuti a îngreuia vaselor altor naţiuni accesul Dunării de Jos, dacă le-ar putea face navigarea mai puţin comodă, supunîndu-le unor piedeci ce-ar atîrna de bunul ei plac, ea ar micşora frecuenţa vaselor din Occident în apele României şi a celorlalţi ţărmureni. Puţin cîte puţin ea ar sili România îndeosebi de-a-şi face esportul productelor agricole pe liniile drumurilor de fier din Austria şi Ungaria; ea ar împiedica, prin scumpire, importul în Principate al productelor manufacturale ale Occidentului şi ar asigura astfel o consumare răspîndită productelor industriei proprie. Curînd ar cîştiga deci, cu chipul acesta, monopolul absolut pe Dunărea de Jos, pe care astăzi nu-l exercită încă. Acesta nu este însă deloc scopul ce şi l-au propus puterile cînd au proclamat libertatea şi neutralitatea fluviului”.

De-or fi întemeiate propunerile acestea asupra scopurilor Austriei sau de n-or fi, un lucru e incontestabil, că nimic din Tractatul de la Berlin nu justifică proiectul creării unei comisii de supraveghere în care Austria să exercite un rol precumpănitor, proiect care a dat loc la polemica de care ne ocupăm”.

În siajul lui Kogălniceanu un alt mare istoric, N. Iorga, susține în anul 1913, la Școala de Război, o prelegere pe această temă, publicată apoi sub titlul: Chestiunea Dunării.

Sînt puse în lumină ambițiile dunărene, tot mai agresive după 1856, ale Austriei, devenită în 1857 Austro-Ungaria: „Austria, căreia îi conveneau prescripţiile tratatului din Paris, rezervîndu-şi să formuleze încă mai bine punctele favorabile pentru dînsa. A aşteptat cîţiva ani, pînă s-au isprăvit /.../ toate consecinţele păcii din Berlin, pentru ca pe urmă să se înfăţişeze cu proiectul său, care ar fi fost moartea noastră, căci Dunărea ar fi devenit un rîu austriac. Era să fie o comisiune la Giurgiu, în care prezidenţia perpetuă ar fi avut-o Austro-Ungaria, ca semn de condescendenţă, iar în comisiune s-ar fi strecurat şi delegaţi ai deosebitelor Puteri, luaţi din sînul Comisiunii Dunărene /.../. Cînd eşti marele vînzător și cumpărător, nimeni nu se gîndește cine e plutașul, ci treci înainte de oricine” (apud G.C.). Totodată demontează argumentele istorice și raționamentele monarhiei dualiste: „Baza argumentării ambițiilor Vienei era de cu totul greșită căci nu era vorba de cine se găsește lîngă apă ci de cine se folosește de o apă. Prin urmare, socoteala nu trebuia făcută geografic, pe malul Dunării, ci economic, pe cursul Dunării” (apud G.C.).

Nu altfel procedează Eminescu, după cum vom vedea mai încolo, în publicistica sa.

Le Nord, cu o obiectivitate pe care rar o mai întîlnim astăzi în presă, apelează la argumentele din Tratatul de la Berlin care nu îndreptățesc pretențiile habsburge: „Art 55 al Tratatului – observă cu mult drept cuvînt memoriul român – n-a prevăzut instituirea unei comisii de felul acesta. Unde a aflat Austria acest principiu? Art. 55 zice simplu că se va elabora un regulament de navigaţie, de poliţie şi de supraveghere. Dar el nu ia Comisiei Europene dreptul de-a exercita direct această supraveghare. E dar just de-a atribui unei singure puteri semnatare un drept ce şi l-au rezervat toate puterile? Art. 55 nu zice nimic nici despre executarea acestui regulament; deci executarea nu poate fi încredinţată, conform uzului general stabilit în asemenea materii, decît statelor ţărmurene, pe cînd Comisia Europeană va păstra dreptul de-a veghea ca executarea să fie leală şi în conformitate cu reglementul adoptat. Memoriul propune dar de-a se rezolva cestiunea pe următoarele baze: 1. Reglementele de navigaţie, de poliţie şi de supravegheare cată să fie elaborate şi votate de către Comisia Europeană, cu Serbia, România şi Bulgaria; 2. Executarea acestor reglemente va fi încredinţată fiecăruia din statele ţărmurene întru cît îl privesc; 3. Comisia internaţională din Galaţi va supraveghea această executare în conformitate cu reglementele. Nu se poate tăgădui că această soluţie n-ar fi răspunzînd cu mult mai exact decît proiectul austriac nu numai articolului 55 al Tractatului din Berlin, dar şi tuturor hotărîrilor internaţionale cîte s-au luat, de la 1856 încoace, în privirea navigaţiei Dunării”.

Și tot în foaia citată se combat aserțiunile presei interesate în susținerea pretențiilor vieneze: „Ziarul Le Parlement recunoaşte că plîngerile ridicate prin memorandul român în contra propunerilor austro-ungare sînt întemeiate; socoate însă că combinaţia sugerată în acea scriere nu ţine îndestul seamă de interesele economice ale Austro-Ungariei, căci – zice ziarul – cine-i cuminte nu poate cere de la cabinetul din Viena de-a se dezinteresa într-un mod absolut de tot dreptul de control asupra navigaţiei Dunării de din josul Porţilor de Fier. Le Parlement pierde din vedere că acest drept de control Austria îl va exercita ca membră în Comisia Europeană, căreia-i va fi rezervat controlul suprem asupra executării reglementelor. Îndealtmintrelea nu putem repeta îndestul că acest sistem e chiar acela pe care plenipotenţiarii austro-ungari înşişi l-au pus înainte în Congresul de la Berlin, ceea ce dovedeşte că el apără îndeajuns interesele Austro-Ungariei”.

La începutul următorului an, pe 4 ianuarie 1881, Eminescu revine asupra Chestiunii Dunării, citînd din Corespondența politică în care este blamată atitudinea României în contra pretențiilor monarhiei dualiste, iar opoziția este acuzată că profită de această chestiune spre a schimba Guvernul. Se vede că Europa și atunci, precum astăzi, ne cercetează: „Această politică a României, zice numita foaie, îşi are baza în cestiunile interioare. De cîteva luni opoziţiunea caută să răstoarne guvernul cu orice preţ. Nici o altă cestiune nu era mai bine venită ca a Dunării. Dunărea română este a românilor; România doreşte influenţa Europei, niciodată însă pe cea a unei singure puteri mari – nişte asemeni fraze au totdauna un farmec pentru inimele patriotice şi în acest sens presa a ameţit opiniunea publică, încît guvernul român a crezut de cuviinţă a face mai mult decît presa declarînd printr-un organ oficios că va persista în opoziţia sa contra opiniunii tuturor celorlalte puteri, împiedecînd printr-o rezistenţă pasivă d-a se realiza vreo combinaţiune neplăcută lui. Prin aceasta – observă foaia vieneză – România a ajuns în punctul de-a sta în opoziţie faţă cu întreaga Europă. Într-adevăr, cei din Bucureşti nici n-au învăţat, nici n-au uitat nimic. Ei se poartă ca şi cum ar fi şi astăzi sub garanţia marilor puteri şi uită că o Românie independentă cată să suporte toate consecinţele politicei sale”.

Aminteam, prin comparație, cum era reglementat prin Tratate regimul Rinului față de al Dunării, ultima plasată în 1856 sub înalte auspicii europene printr-un tratat încheiat, consemnează Gheorghe Cliveti în cartea sa, de Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul Otoman, admis, acesta din urmă, „la avantajele dreptului public şi ale concertului european”. Numai că, deşi negociat şi parafat sub auspiciile marii politici europene, tratatul din 30 martie 1856 de la Paris consacra „o nouă ordine”, dar numai pentru arealul aşa-numitei „chestiuni orientale”.

Peste cîteva rînduri istoricul evidențiază diferența de tratament al celor două căi navigabile, punînd totodată în lumină o situaţie ce se perpetuează pînă la izbucnirea primei conflagraţii mondiale: „Prevalenţa raţiunilor europene faţă de competenţele statelor riverane Dunării, la 1856, n-ar putea răzbate altcumva decît dintr-o lectură excedînd-o cu mult pe cea ţinîndu-se strict de firul clauzelor tratatului de la Paris. Clauzele privind caracterul temporar al comisiei europene la gurile fluviului şi permanenţa comisiei riveranilor n-au rezistat probei timpului.

Acelei probe avea să i se plieze, din contră, o permanentizare, pînă cel puţin spre 1914, a Comisiei Europene, în alcătuirea ei de la 1856, completată la 1878 cu România. Numai pe firul acelor clauze de tratat a şi fost cam de neobservat, în epocă, chiar şi la ocazia dosarului românesc de la 1878-1883, o anumită lipsă de text din marele act diplomatic de la 1856, anevoie ascunsă de măsura îndepărtării Rusiei de la Gurile Dunării” .

În numărul pe 25-26 mai 1881 al Timpului, redactorul șef al foii conservatoare comentează în Vineri, senatul s-a ocupat..., discuțiile provocate de Petru Grădișteanu prin interpelarea sa în Senat asupra chestiunii Dunării. Prilej pentru foaia guvernamentală, Românul, să afirme că opoziția, prin declarația lui Theodor Rosetti, că are încredere în guvern. Neîncrezător, Eminescu apelează la darea de seamă amănunțită a ședinței pentru a demonta această aserțiune. V. Boerescu, fost ministru de externe, expune pe larg, ca răspuns la interpelare, demersurile asupra chestiunii dunărene, cu circularele confidențiale expediate reprezentanților români din străinătate în 26 februarie și 1 martie 1881, prin care erau instruiți în ce mod și în ce condiții guvernul român ar concede înființarea Comisiei Mixte speciale sub președinția Austriei.

Dum. Brătianu, aflat la cîrma noului Guvern, avînd totodată și portofoliul Externelor, asigură Senatul că predecesorul său, V. Boerescu, nu a luat nici un angajament propriu-zis de a primi și noi Comisiunea Mixtă. Dar că încă nu-i momentul să declarăm acum că nu primim Comisiunea Mixtă nici sub rezervele şi condiţiile care ar pune-o în imposibilitate de a jigni vreodată interesele noastre.

Intervenția lui Theodor Rosetti este redată in extenso, din care nu reiese că și-ar fi afirmat expressis verbis încrederea opoziției în guvern.

Ultima frază din articol redă întocmai maniera de tratare a chestiunii la acel moment: „În urma altor explicări date de d. Ion Brătianu şi V. Boerescu, din care rezultă că guvernul trecut nu a luat angajamente formale în chestiunea Dunării, dar a legitimat speranţele de aranjare a chestiunii aşa cum le formulau unele puteri interesate la înfiinţarea Comisiei Mixte, şi după o apologie fierbinte făcută de d. Petre Grădişteanu d-lui I. Brătianu, Senatul a trecut curat şi simplu la ordinea zilei, deşi dorinţa categorică a d-lui prezident al Consiliului şi ministru de externe era de a căpăta un vot de încredere”.

De interes este menționarea schimbărilor politice ce au avut loc de la înființarea Comisiei Europene în 1856 și după prelungirea cu încă cinci ani a mandatului ei, pînă în 1871: „Pe întregul curs al Dunării, consemnează Gheorghe Cliveti, aveau să survină transformări politico-statale, cu impact şi asupra navigaţiei fluviale, asupra «chestiunii de interes special», aici. în consecinţa înfrîngerii ei în războiul de la 1866. Austria a fost eliminată din Confederaţia Germaniei, a cărei reorganizare urma să fie orientată de Prusia spre unificare naţional-statală, şi s-a văzut nevoită să-şi afle «salvarea» ca imperiu sub regimul dualist, «pactizat» cu Ungaria, ceea ce a presupus afirmarea unui nou centru de mare presiune asupra Dunării Superioare şi Inferioare, centru de «vocaţie naţionalistă», la Budapesta, pe lîngă cel tradiţional, «de comerţ şi de navigaţie», de la Viena. Triumful politicii faptului împlinit la Bucureşti, prin «venirea» lui Carol de Hohenzollern la tronul Principatelor Unite/ României a avut semnificaţia unui act consacrator de suze¬ranitate, «cenzurat» anevoie de puterile garante. Sîrbii aspirau, de asemenea, la deplină suveranitate, iar bulgarii la a-şi pune bazele fiinţei statale autonome”.

Totodată Bismark, cancelarul Germaniei, era un susținător extrem de binevoitor al pactului austro-ungar asupra Dunării inferioare.

După discuțiile din Senat și Camera deputaților se continuă dezbaterea asupra chestiunii dunărene. Între cei care au luat cuvîntul, după cum îi prezintă gazetarul de la Timpul în numărul din 28 mai 1881, sub titlul: Ieri Camera s-a ocupat... este și N. Ionescu, care dezoltă mai întîi argumentele sale d-sale că în chestiunea dunăreană este un interes european şi că astfel orice creaţiune se va face la Dunăre trebuie să aibă un caracter internaţional desăvîrşit. Oratorul apoi constată că interesele noastre constituţionale sînt de acord cu interesele comerciale şi cu cele politice. D. Ionescu crede că Adunarea trebuie să ceară, prin o adresă la M. Sa, ca M. Sa să dea o direcţiune guvernului său pentru a susţine în Comisiunea Europeană drepturile României de a stabili regimul liberei navigaţiuni pe Dunăre prin o convenţiune internaţională. Căci în aceasta s-ar vedea mai mult garantată România decît în orice altă stipulaţiune ce ar emana de la Comisiunea Europeană, care n-are în atribuţiunea ei de a face creaţiuni de jurisdicţiune. De aceea d. Ionescu crede că ceea ce Adunarea are de făcut este să se adreseze la M. Sa în sensul de a asigura României interesele sale la Dunăre şi a face ca opiniunile manifestate în Adunare în privinţa drepturilor ţării în chestiunea Dunării să fie traduse în fapte de către consilierii M. Sale.

Dumitru Brătianu, șeful Guvernului și ministru de externe, solicită încrederea Adunării, pe care n-a obținut-o în urmă cu cîteva zile în Senat; aici s-a trecut direct la ordinea de zi fără a lua seama la apelul acestuia. Context în care, declară, cum consemnează ziaristul, de astă dată că orice moţiune, fie oricum, o respinge, considerînd-o ca un vot de neîncredere; d-sa dar cere trecerea curat şi simplu la ordinea zilei. D. C.A. Rosetti trage sforile d-sale, ele însă fiind, cum se ştie, cam prea tocite, votul cerut este obţinut numai cu două voturi peste majoritatea reglementară, adică minimă.

Pe drumul de recunoaștere al independenței, inclusiv de accedere la titlul de Regat, România va resimți profund influența ambițiilor și intereselor ruse și austro-ungare asupra Dunării.

În Discuțiunea chestiunii dunărene... (Timpul, 30 mai 1881) Eminescu se arată încrezător, după discuțiunile asupra chestiunii în Adunări și pe temeiul protocoalelor Comisiei Europene că drepturile nostre nu vor fi încălcate: „Claritatea revărsată asupra actelor marelui om de stat e binefăcătoare şi, dacă nu ne-am teme ca totul să nu fie decît o comedie şi ca noul cabinet, ieşit din sînul aceleiaşi majorităţi parlamentare, să nu fi făcînd decît opoziţie aparentă actelor şi promisiunilor cabinetului demisionat, am putea spera că nu prea tîrziu s-a făcut lumină, că guvernele regelui vor putea încă reveni cu succes asupra celor compromise de guvernul principelui”.

Relevă totodată că păstrarea în litera Tratatului de la Berlin este calea de opunere în contra presiunilor celor două mari puteri în problema marelui fluviu: „În adevăr numai interesarea tuturor puterilor apusene pentru libertatea absolută de navigaţiune este mijlocul de-a înlătura pînă la un punct oarecare rivalitatea politică şi economică ce există de atîta timp între două mari puteri, Rusia şi Austro-Ungaria, atît pe ţărmurile Dunării cît şi în privirea dezvoltării ulterioare a raporturilor dintre popoarele balcanice. A admite preponderenţa uneia din ele înseamnă din capul locului a atinge susceptibilitatea celeilalte şi a da raporturilor pacifice şi normale de pînă acum un caracter de tensiune care, într-un moment dat, ar fi mult mai periculos pentru micile state de la Dunăre decît pentru acei vecini care, aproape egali în putere şi importanţă politică, ar afla poate la urmă mijlocul de-a-şi acorda interesele în detrimentul existenţei proaspetelor formaţiuni de state de pe malurile Dunării. Ţinîndu-se însă pururea viu interesul puterilor apusene atît pentru libertatea navigaţiunii Dunării cît şi pentru existenţa statelor riverane, amîndouă puterile mari, care prin apropierea lor tind a avea un cerc de influenţă legitimă în Orientul Europei, ar găsi în cooperarea pairilor lor o garanţie îndestulă pentru menţinerea influenţei lor actuale, iar statele ţărmurene un sprijin în contra lărgirii din cale afară a acelor influenţe.

Viziunea politică echilibrată a poetului, care vede în urmarea Tratatului de la Berlin și armonizarea intereselor marilor puteri, inclusiv a celor cu tendițe de predominare prezente în două laturi la Răsăritul Europei, era una cu îndreptățire de urmat. Fapt posibil pentru mici state riverane la Dunărea inferioară, în momentul în care vor renunţa de-a face politică pe picior mare şi se vor mulţumi cu dezvoltarea ce le-o acordă dreptul public pozitiv, stipulat prin tractatele europene.

Recunoașterea regalității, a ridicării la rang de Regat a României se cere scump plătită. Nu altfel, se pare, s-a întîmplat cînd am intrat în NATO și apoi în U.E.

Realitate comentată pe măsura gravității ei, de ziaristul de la foaia conservatoare, în Timpul, din 3 iunie 1881, în paginile de sub titlul: A intrat vulpea-n sac... „Regalitatea putea fi proclamată de ţară, e foarte adevărat, căci liberă e orice ţară neatîrnată de a-şi pune titlul pe care-l găseşte mai potrivit cu poziţia ei; dar libere rămîn pe de altă parte toate ţările neatîrnate de-a recunoaşte sau nu acest titlu. Cele mai multe din puterile Apusului, avînd interese de-o importanţă secundară pe malurile Dunării şi văzînd în erigerea României în regat o garanţie de pace mai mult prin înlăturarea secularei rivalităţi dintre două mari puteri, s-ar fi grăbit cu bucurie a recunoaşte micului popor de rasă latină poziţia ce o cereau oamenii lui de stat ca ceva necesar pentru dezvoltarea lui. Alte puteri însă care aveau interese economice şi politice la Dunăre de-o ordine superioară, văzînd preţul mare ce d-nii Brătianu – Boerescu puneau pe regalitate, au crezut a putea cere o compensaţie pentru recunoaşterea ei: preponderenţa pe Dunăre. Am reprodus după ziarele din Viena formula ce se dădea acestei exigenţe Recunoaşterea regalităţii plăteşte cît un anteproiect austriac”. Înaintea încoronării, inclusiv din declarațiile parlamentare a rezultat că fostul ministru de externe V. Boerescu a recunoscut ca îndreptățită înființarea Comisiei Mixte, sub președinția Austriei, contrar prevederilor Tratatului de la Berlin.

Situație condamnată de Eminescu: „Lucrul mergea atît de departe încît în Comisia Europeană din Galaţi delegatul Austriei a dat o dezminţire formală delegatului României şi celui al Bulgariei, spunîndu-le verde să nu se prefacă că se opun creării unei asemenea comisii, căci delegatul Austriei ştie că guvernele acestor doi d-ni au luat deja angajamente în privirea aceasta. Iată în ce poziţie falsă era pus colonelul Pencovici în Comisia Europeană”.

Pencovici era reprezentantul României în Comisia Europeană (n.n.).

Interesante sînt manevrele guvernanților care, prin diversiune și în a-și acoperi acceptul dat Austriei pentru Comisia Mixtă, încep prin a condamna corupția, la care, în fond erau și ei parte. Ion Brătianu, ne spune ziaristul, declară la Parlament şi în conventiculele de la Herdan că nu mai poate merge c-un partid care fură, spre a nu mai întrebuinţa eufemisme. Fratele său, venit din Constantinopole spre a-l înlocui, face declaraţii analoge în Cameră: „Hoţii la puşcărie, speculanţii intereselor publice la carantină; nu mai sînt oameni cinstiţi în ţara aceasta, dar îi vom corige noi prin articolele respective ale Codului Penal!” Asta în plin Parlament, în cel dintîi discurs al primului cabinet regal, menit a fi reprodus pînă şi în telegramele ziarelor europene.

Situație ce ne este cunoscută pe viu, și astăzi cînd am preluat președinția U.E. În loc să ne rezolvăm acasă problemele, ne reclamăm la Înalta Poartă de la Bruxelles, timp în care corupția se află, în continuare, în Țară, la mare cinste.

Și comedia nu se oprește, cînd vine la ordinea zilei chestiunea Dunării: „Din documente diplomatice se constată că guvernul trecut a compromis chestiunea prin concesii pripite; că, pledînd numai cu jumătate gură în privirea aceasta, ca unul ce făcuse deja promisiuni, a inspirat dezgust puterilor apusene, care la început erau plecate a face din libertatea absolută de navigaţiune o cauză a lor; că puterile apusene, văzînd duplicitatea guvernului român, au înclinat a da dreptate exigenţelor Austriei, părăsind pe statul mic ce se încerca a le amăgi şi a le compromite vaza”. (M.E.)

Membrii din Guvern și Parlament ai partidului dominant, partidul roșilor, își aruncă reciproc acuze grave, de la hoții la trădare, fără o clipă a renunța la putere.

Cu acest prilej constată Eminescu, nouă însă ni s-a dat pentru întîia oară ocazia de-a măsura într-un moment de tensiune reciprocă abisul de corupţie al partidului dominant, pe care fostul ministru-prezident îl acoperea cu perdeaua numelui său; am auzit pronunţîndu-se de chiar ai lor sentinţa de maturitate pentru marea Academie de la Văcăreşti. Pe de altă parte şefii majorităţii au confirmat ceea ce Iancu Negură zicea despre guvernele roşii în genere: „La putere fiind, conspiră cu străinii contra ţării!”.

Stroussberg, Livadia, Basarabia, art. 7, răscumpărarea şi în fine Dunărea, iată un lanţ întreg de interese din cele mai vitale ale ţării care se sacrificau numai pentru ca roşii să vie sau să rămînă la putere. Ei nu se pot despărţi unii de alţii, căci nu sînt numai amici politici, ci complici, şi complicitatea lor la crime ordinare ca şi la crime de stat îi cimentează împreună pentru de-a pururea.

Și cîte complicități nu ne-au oferit ultimele trei decenii de guvernare postdecembristă, care au costat Țara milioane și i-au îmbogățit peste măsură pe cei de la conducere, fără a fi real pedepsiți și fără a le fi confiscate averile cumulate și de nejustificat.

„Care parlament din lume, se întreabă ziaristul și cu îndreptățire ne putem uimi și noi astăzi pe aceeași temă, ar fi îngăduit în adevăr ca prezidentul Consiliului să-i spuie: Hoţii la puşcărie, precupeţii intereselor publice la carantină! Nu mai sînt oameni oneşti în ţara aceasta? Ei bine, Parlamentul acesta au îngăduit-o pentru că fapte de notorietate publică le închidea gura, pentru că mulţi, foarte mulţi din membrii majorităţii ziceau în fundul inimii în acel moment: Pater, peccavi!”

Actele de bunăvoință ale României preocupată de recunoașterea independenței, precum acordarea de către guvernul I.C. Brătianu al statutului de porto-franco, începînd cu 1 martie 1879, portului Sulina, nu au fost luate de facto în considerare de marile puteri.

Realitate subliniată de istoricul ieșean: „Nu prea era loc însă pentru îndrăzneală, în politica dunăreană a României, atît timp cît la Bucureşti se făcea serios resimţită înăsprirea poziţiilor unor mari puteri, a. Germaniei, cu deosebire, asupra recunoaşterii independenţei Principatului. Relaţiile româno-ruse străbateau o fază a agravării, prezentînd riscul conflictului armat în chestiunea Arab-Tabiei. Germania, solidară cu Franţa şi Marea Britanie în chestiunea revizuirii articolului VII din Constituţia României, a ţinut să pluseze drastic asupra condiţiilor recunoaşterii independenţei, cărora le-a ataşat, fie şi cu titlu de interese ori drepturi particulare ale acţionarilor germani, şi pe cea a răscumpărării de statul român a căilor ferate şi aşa grevate încă de pe la 1870, de falimentul concesiunii Strausberg. Ameninţarea profesată în vara 1879 de însuşi Bismarck, cu o conferinţă internaţională la Viena, pentru a impune României, inclusiv printr-o eventuală reconsi-derare a unor drepturi ale Porţii Otomane, satisfacerea integrală a condiţiilor recunoaşterii independenţei, s-a repercutat momentan destul de sever asupra politicii principelui Carol şi a miniştrilor săi. Negocierile directe cu partea germană pe tema căilor ferate şi impulsionarea procedurilor constituţionale în privinţa revizuirii amintitului articol din legea fundamentală a Principatului au mai disipat norii ce întunecau orizontul politicii suverane româneşti”.

Contextul european din a doua jumătate a secolului XIX este analizat minuțios de istoric, cu trimitere la cele două mari puteri care ne flancau.

Viena pretindea cu sporită insistență, subliniază Gheorghe Cliveti, că de dispoziția „părții române” de a admite prevalenţa intereselor austro-ungare, mai strîns spus, a competenţelor Comisiei Mixte prezidate de delegatul imperial şi regal, asupra Dunării de la Porţile de Fier la Galaţi, depindea recunoaşterea de Dubla Monarhie a dreptului principelui Carol de a-si lua titlul de rege.

Chestiunile deszbătute cu acribie de istoric, cu privire la situația dunăreană, în temeiul unei cuprinzătoare documentații, dezvăluie la citirea articolelor publicate de Eminescu asupra acestei problematici, cît de bine și de exact era informat, mai ales, după cum rezultă, din presa internațională și telegramele de presă surprinzător de corecte și obiective. Media la acea vreme era cu mult mai transparentă. Cu greu astăzi am putea avea acces la informații vitale și la zi asupra unor chestiuni cu osebire a celor care ne privesc direct pe noi.

Dînd mai la vale... (Timpul, 6-7 iulie 1881) rezumă discuțiile purtate în ultimele două întîlniri ale Comisiei Europene a Dunării, în care, în cea de pe 18 iunie 1881 s-a dezbătut dreptul de apel al Comisiei Mixte către Comisia Europeană.

Comentate sînt propunerile delegatului francez C. Barrère asupra modului de a vota a viitoarei Comisii Mixte cît și a dreptului de recurs: „În privirea întîia delegatul Franţei crede că chestiunile în discuţie trebuiesc deosebite în chestiuni de fond şi chestiuni de formă. Cele de fond trebuiesc hotărîte cu unanimitate; cele de-al doilea, stipulate prin art. 12 al Reglementului intern al Comisiunii Dunărene să se hotărască cu simplă majoritate. În privirea dreptului de recurs, delegatul francez regretă că pîn-acum nu s-a stabilit o unitate de vederi între delegatul Austriei şi cel al Angliei”.

Pe rînd iau cuvîntul și delegații marilor puteri reprezentate în Comisia Europeană.

Ultima ședință, care se desfășoară pe 21 iunie 1881, între altele, votează articolului 11, conform căruia întinderea Dunării dintre Galaţi şi Porţile de Fier se împarte în patru secţii: Secţia I, de 110 kilometri, merge de la Porţile de Fier pînă la gura rîului Timok şi e administrată de un subinspector numit după propunerea Serbiei. A doua secţie merge pîn’ la Nicopole, e de 245 kilometri, şi are un subinspector român. A treia şi a patra secţie sînt administrate de subinspectori bulgari şi ajung pînă la Silistra, respective pînă la Galaţi, avînd 213 şi 224 kilometri.

Divizarea asupra căreia se apleacă și istoricul ieșean, subliniind pledoaria delegatului român, colonelul Pencovici, care atenționează că «pe toate fluviile comune, pe toate cele care traversează teritoriile statelor reprezentate în Comisia Europeană, atribuţiile riveranilor au fost respectate», ceea ce se cuvenea şi «la Dunărea supusă discuţiilor», sub egida forului de la Galaţi, dar şi prin considerarea dreptului fiecărui stat riveran de a-şi desemna inspectori şi de a aplica regulamente «pentru întinderea ţărmului său fluvial»; s-a făcut, astfel, loc comparaţiei între Dunăre şi alte fluvii internaţionale, între Dunăre şi Rin, mai ales (apud G.C.).

Bineînțeles, delegatul Germaniei, atenționează Gheorghe Cliveti refuză orice comparație între Rin și Dunăre, între regimurile lor „esențialmente diferite”.

În finalul comentariului său, Eminescu este dezamăgit asupra rezultatelor, dar și rușinat de o anume decizie: „După repărţirea deosebitelor voturi ale Comisiei şi după mulţimea de rezerve ridicate de membri, chestiunea regulării navigaţiunii Dunării pare departe de soluţiunea ei. Ceea ce ne miră e: cum în administrarea navigaţiunii România va avea un singur subinspector şi Bulgaria doi. Poate că foile guvernamentale vor şti a ne explica importanţa pe care Comisia Europeană o dă administraţiei vecine pe Dunăre”.

Cum rezultă din rîndurile găzduite pe 12 iulie 1881, de foaia conservatoare, Colonelul Siborne..., cabinetul vienez vine să dezmintă că ar lucra în contra prelungirii mandatului Comisiei ca astfel prerogativele ei să fie preluate de Comisia Mixtă aflată sub directa ei influență. Răspunsul prin care sînt dezmințite intențiile austriece ce le acuza colonelul Siborne, delegatul Angliei se încheie într-o notă amenințătoare: „După art. LIV al Tractatului de la Berlin puterile vor avea să se înţeleagă în curînd asupra prelungirii mandatului Comisiei Europene. O asemenea înţelegere cată fireşte să fie unanimă şi opunerea unei singure puteri poate fi, în situaţia actuală, de un efect hotărîtor. Posibilitatea de a pune piedici existenţei ulterioare a Comisiei Europene este dată: sperăm însă că cestiunea se va limpezi astfel încît nici o putere să nu fie silită a uza de această posibilitate”.

Cerință a unanimității de actualitate la Uniunea Europeană; e suficient să trimitem la Spațiul Schengen.

I.C. Brătianu (după ce își depusese mandatul, pe 5/17 aprilie 1881), la interpelarea lui Th. Rosetti, intervine în Senat printr-un discurs foarte diplomatic: „Chestiunea Dunării este foarte complicată şi greu de pătruns, şi dovadă despre aceasta este că chiar Puterile cele mari nu i-au dat pînă acum o soluţiune definitivă, ba chiar unele nici pînă astăzi nu s-au pronunţat, iar altele, deşi s-au pronunţat, (...) pînă acum şi-au modificat de 3, 4 ori opiniunile.

Şi-au zis dar Puterile: cum să lăsăm noi fluviul, care este al lumei întregi? Zic fluviul ca drum internaţional, fiindcă teritoriul este al nostru, aşa cum proprietarii riverani ai unui rîu care trece peste mai multe proprietăţi au dreptul de pescuire, dar, gîrla este a tuturor. S-a zis dar că fluviul care s-a declarat de trei congrese de fluviu internaţional european, că această cale (...), care este a tuturor, ca o cale de comunicare, dar ca teritoriu este al nostru şi sîntem suverani, nu poate fi lăsată în paza Bulgariei şi chiar a României (...). De aceea toate Puterile au fost ca să primească Austria în comisiunea mixtă de aplicare a regulamentului de supraveghere a poliției fluviale a Dunării...

Am declarat şi vom declara totdeauna că vom fi cei dintîi şi că vom rămîne cei din urmă pentru apărarea libertăţei Dunărei·, (...) Dunărea este organul nostru de respiraţie, de viaţă; Dunărea este (cea) care a păstrat de secoli bărbăţia noastră; cînd Dunărea a fost închisă, noi am vegetat, am fost ca nişte iloţi; cînd însă Dunărea a fost deschisă, noi am trăit şi am fost puşi în posibilitate de a prospera” (apud G.C.).

Un discurs politicianist, care în fond nu angaja cu nimic, dînd impresia totodată de mare patriot.

Chestiune comentată și de Eminescu (Timpul, 14 octombrie 1881) în D-nii Brătianu-Boerescu au compromis... Cei doi sînt acuzați că au compromis chestiunea Dunării prin făgăduinţele ce-au apucat a le face pe nimic monarhiei austro-ungare. Dacă n-au angajat ţara, au angajat însă desigur ministerul şi partidul, încît orice pas pe care ar voi să-l facă îndărăt e sterilizat prin cele ce-au apucat a făgădui. Acestea le-au făcut d-lor fie din inepţie ori scurtă vedere, fie din rea-credinţă, deşi chestiunea se prezenta curată şi explicită, fără nici o bătaie de cap, din însuşi textul actului internaţional care regulează soarta Dunării. În Tractatul de la Berlin nu e prevăzută Comisia Mixtă: Austro-Ungaria nu e stat ţărmurean; nu are ce căuta la Dunărea de Jos, nici în prezidiul permanent, nici chiar delegînd un membru într-o comisie de ţărmureni ce n-o priveşte, nemaivorbind de votul preponderent.

Pretențiile invocate de dubla monarhie, de la interesele asupra Dunării de Jos, la faptul că în Comisia Mixtă în afara ei, care este o mare putere, ceilalți membri aparțin unor state mici, nu sînt în chestie: „Noi credem că, întrucît e o chestie de bună-cuviinţă de-a da locul întîi celui mai mare, totul se reduce la consideraţiuni de formă, fără nici un efect determinant asupra fondului lucrului. Demnitatea şi mărimea de rang a unui stat nu poate influenţa nicidecum dreptul statelor mai mici în chestiunea Dunării. Preferinţe, onori, titulatură, toate acestea nu constituie... un drept” (M.E.).

Este o firească punere la punct, administrată cu eleganță de poet. Se întreabă ce a făcut guvernul, implicit V. Boerescu, ministru de externe: „A promis, ba direct, ba indirect, ba pe sub mînă, ba pe faţă. Prin aceste promisiuni a modificat cu totul punctul de plecare al Comisiei Europene din Galaţi, a mutat chestiunea de pe terenul dreptului pe acela al concesiilor. Se ştie însă ce va să zică a da degetul mic celui mare; el îţi va lua mîna întreagă.

Silit de opoziţiune de a-şi arăta arama şi de-a nu sta în două luntri deodată, guvernul eliminează din cabinet obrazul subţire de Braşov al d-lui Boerescu şi revine la punctul nostru de vedere, la acela al dreptului cert, pozitiv, precum rezultă din articolele Tractatului de la Berlin.

Dar punctul de vedere pe care-l ocupă astăzi e compromis deja prin făgăduinţele şi concesiunile puse în perspectivă. Unele din puteri credeau că rezistenţa României e numai o rezistenţă de comedie, pro forma; altele – atrase pe acest teren al concesiilor – au început a face propuneri mediatoare; toate discutau chestiuni pe care nu erau chemate a le discuta, de vreme ce nu sînt prevăzute în Tractatul de la Berlin, nici sînt de competenţa Comisiei Europene.

Guvernul ar trebui să înţeleagă un lucru – că e angajat în chestiune şi incapabil de a-i da o soluţiune. D. Ion Brătianu a intrat pînă-n brîu în mlaştina promisiunilor, d. Boerescu intrase pîn-n gît. Ei nu mai pot ieşi de-acolo; terenul pe care le-a călcat piciorul a fost mlăştinos, nesolid”.

Trecerea de pe temeiul dreptului pe cel al concesiilor a avut, precum precizează Gheorghe Cliviti, nu doar dorința de a „rămîne la putere” de astă-dată cu „prețul Dunării”, ci și înduplecarea marilor puteri în a recunoaște ridicarea la rang de Regat a Țării.

Ziaristul acuză, totuși, nu fără temei, că rămînerea la putere a acestor oameni devine, zi cu zi, o afacere de precupeţire de hotară. Precupeţii Basarabiei se pregătesc a precupeţi azi Dunărea, mîine cine ştie ce parte a Moldovii ori a Ţării Româneşti.

Visul monarhiei dualiste era să împlinească legenda Dunării de fluviu German.

În numărul din 18 octombrie 1881 al foii diriguite de Eminescu, citim articolul: „Le Reseignement parisien!... scrie…”. Aici se citează viziunea foii guvernamentale Românul, pentru care Comisia Europeană a Dunării se păstrează în litera Tratatului de la Berlin și nicicum nu se pune problema preponderenței unui singur comisar, ci toți riveranii sînt egali în drepturi.

Ziarul francez, după citarea aserițiunilor din Românul, concluzionează cu echilibru și obiectivitate: „Situaţia României e dificilă pentru că Austro-Ungaria dă o importanţă capitală propriei sale dominaţiuni pe Dunărea de Jos. Ea e susţinută de Germania în pretenţiunile ei. Rusia e fireşte opusă estensiunii Austriei asupra Dunării de Jos. În privirea aceasta Englitera este, deşi pentru alte cuvinte, deosebite, tot de părerea Rusiei. Totul atîrnă la urma urmelor de rezoluţia ce vor lua în definitiv Franţa şi Italia. Franţa, într-un sentiment escesiv de conciliere, a propus un proiect care, fără a acorda Împărăţiei austro-ungare tot ce ea cerea, e considerat totuşi de către români ca o propunere ce sacrifică interesele lor esenţiale. Italia, care în atîtea împrejurări a arătat cea mai simpatică bunăvoinţă pentru România, a înclinat în partea Austriei în timpul din urmă. Nu e probabil ca, după întîlnirea regelui Italiei cu împăratul Francisc Iosif la Viena, această înclinare a Italie să scază; ea va creşte din contra.

Va fi dureros ca România, într-o cestiune de care atîrnă dezvoltarea ei economică, să fie părăsită de către Occident, ea care-i o parte a Occidentului la porţile Orientului.

Am voi să credem că Occidentul întreg va înţelege în sfîrşit că, pe Dunăre, interesele României sînt ale Occidentului însuşi”.

Rezultă, cum apreciază Eminescu, că chestiunea Dunării stă rău în contextul european al momentului. Și vinovată este politica duplicitară, prin care V. Boerescu a fost autorizat să facă unele promisiuni în favoarea imperialilor de la Viena, spre paguba României, Austro-Ungaria pregătind inclusiv publicarea documentelor care certifică făgăduințele pozitive ale guvernanților de la București.

În Bate șeaua... (Timpul, 23 octombrie 1881) Eminescu vituperează presa oficioasă care apelează la diverse subterfugii în a escamota practic cedarea guvernanților în fața pretențiilor vieneze. Se întreabă: „Dar dreaptă, strîmbă, cum o fi, în ce consistă învoiala? Ce se oferă – strîmb ori drept – în schimb pentru dreptul incontestabil al ţării? Malul stîng al Dunării de la Porţile de Fier pînă la Galaţi este fără îndoială al nostru. Navigaţiunea Austriei e în adevăr însemnată; dar societatea de navigaţiune pe Dunăre are un privilegiu limitat: obligaţiunea ei primitivă era de-a da în proprietatea statului clădirile ce le va fi făcut pentru uzul ei timporar pe pămîntul nostru: o companie engleză sau franceză poate intra în drepturile ei, mai tîrziu una română poate.

Ce se oferă în schimb, asta-i întrebarea?

Căci strîmbă de-ar fi învoiala, de s-ar da adică mai puţin ca compensaţie pentru ceea ce ni se cere, totuşi compensaţie trebuie să existe, căci altfel nu este învoială nici strîmbă, nici dreaptă, ci uzurpaţiune pură. Compensaţia aceasta trebuie – dacă nu alta – să cîntărească cel puţin atît cît pericolul la care ne-am expune în cazul cînd, intraţi pe clina concesiilor, am trezi o veche rivalitate în Orient care, prin contrapunerea de azi, e neutralizată pînă la un punct oarecare”.

Eminescu în „Ungarische Post” aduce și ea știrea... (Timpul, 5 nov. 1881) citează din foaia maghiară următoarele: „După ce agitația în cestiunea dunăreană a ajuns atît de departe încît înfiinţarea Comisiei de riverani nu se poate susţine înaintea nici unei Camere şi de vreme ce Brătianu se teme să nu i se aducă aminte făgăduinţa pe care el şi Boerescu au făcut-o la 1880 la Viena, Brătianu vrea să-şi dea demisia pentru a face loc unui ministeriu Rosetti – Cogălniceanu; acest cabinet se va declara descărcat de toate concesiunile cabinetului trecut”.

De unde este vizibil că austro-ungarii sînt îndoiți că pretextarea neputinței lui I.C. Brătianu de a-și îndeplini făgăduințele este întemeiată: „Puterea vecină n-ar vedea în opunerea Adunării şi în schimbarea ministerului decît o comedie bine înscenată de oameni care au făgăduit şi care, cu rea-credinţă, nu voiesc azi a se ţine de făgăduinţă.

O putere mare este însă în stare de-a nu se lăsa amăgită pur şi simplu şi într-un mod cu totul primitiv de către oamenii de stat ai unei puteri mici. Pe lîngă oamenii conducători ai partidului roşu ea poate insista ca sau să se ţină de angajament sau să se retragă”.

Situația putea fi depășită prin alegerea unor noi Camere, cu un nou guvern etc. ce ar sta cu totul neangajate în fața chestiunii dunărene: „Tot în cercul discuţiei intră, se-nţelege, şi tratarea ce se aplică conaţionalilor noştri de peste munte, care formează aproape jumătatea poporului românesc. Luîndu-se din calea acestui element piedicele artificiale ce se opun dezvoltării lui intelectuale şi economice, dîndu-i-se liniştea necesară pentru a se ocupa, precum înclină, cu negoţul şi industria, Austria ar înceta de-a fi pentru noi o putere atît de străină precum este astăzi.

Alte tratări se pot face c-un stat cînd am avea a schimba grîul nostru pe obiecte industriale produse de românii învecinaţi; alta e situaţia cînd avem a trata cu un stat străin, în care elementul românesc e persecutat şi pus în neputinţa de-a lucra împreună cu noi la opera comună de întregire economică. Nu la cuceriri gîndim, şi nici putem gîndi la ele. Dar gîndim la emanciparea materială şi morală a poporului românesc de pretutindeni şi cînd conaţionalii noştri de peste Carpaţi n-ar fi împiedicaţi, prin şicane politice ungureşti proprii a irita o conştiinţă cît de blîndă, de-a munci în linişte pentru ei, poate că chestiunea dunăreană nici ar exista”.

Pe lîngă întregirea culturală, Eminescu, în contextul vremii, pleda și pentru întregirea economică a tuturor românilor, în concert european.


BACK