Februarie 2019

DUNĂREA, O CHESTIUNE EUROPEANĂ (II)


În timp ce marile puteri negociau modalitățile de administrare a Dunării în folosul propriu, peste capul și interesele îndreptățite ale riveranilor, ambițiile austro-ungare, în această chestiune, provocau în contra-pondere, amplificarea aspirațiilor românești de reîntregire a Daciei. În ianuarie 1882, de ziua Unirii ia ființă Societatea Carpații, ce avea ca activitate realizarea unității naționale; între membrii ei îi aflăm pe I. Slavici, M. Eminescu, I. Creangă, V. Maniu, G. Tocilescu, episcopul Melchisedec, listă inserată în lucrarea lui Gheorghe Clivetti, România și „alianțele germane” 1879-1914 (Ed. Junimea, 2015).

Pe Eminescu continuă să îl preocupe constant chestiunea dunăreană, asupra căreia scrie în paginile Timpului de-a lungul a cîțiva ani, din 20 septembrie 1880, pînă în mai 1883, practic pînă în preajma internării sale la clinica doctorului Suțu, în 28 iunie 1883.

Pe 6 noiembrie 1881 (sub titlul Chestiunea Dunării...) publica în foaia conservatoare o descriere, de-a lungul istoriei a situației Dunării și a raporturilor ei cu locuitorii: „Nu românii sînt aceia care pun bandiera română, de vreme ce poporul nostru, originar din munţi, n-a avut contact cu marea şi cu Dunărea decît în epoca sa eroică, în epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, Domni stăpînitori de la munte şi pîn-la marea cea mare, cum se întitulau ei.

Pierzînd încă din secolul al XV-lea şi al XVI-lea cetăţile de pe Dunăre către atotputernicia otomană, coloniile genoveze şi veneţiene care se formaseră, sub sceptrul protector al voievozilor români, la Moncastro [Cetatea Albă], la Proilabum [Brăila] şi la San-Giorgio [Giurgiu], au încetat de-a fi româneşti, negoţul nostru a trebuit să dea îndărăt şi să dispară”. În contextul momentului, opoziția în contra monopolului economic austriac, era calea de a crea cu încetul o marină română. Cu evidentă ironie redă situația acceptării de guvernanții noștri a prevalării intereselor austro-ungare: „Se vede că nu asta a fost intenţia guvernului român. D. Boerescu, edificat bunăoară de starea excelentă a conaţionalilor noştri din Ardeal, s-a convins că prieteni mai buni decît pe unguri românul nu mai are şi din consideraţia aceas- ta a admis şi Comisia Mixtă şi prezidenţia Austriei în Comisiune; ba, ce e mai mult, au convins pînă şi pe d-nii Rosetti – Brătianu despre sinceritatea şi amica- bilitatea d-lui conte Andrassy.

Legăturile între monarhie şi guvernul român au devenit atît de intime încît răposatul baron Haymerle nu găsea de recomandat, ca model de relaţiuni priete- noase, decît pe cele întreţinute cu România; iar Ministerul Afacerilor Străine din Viena merge cu gin- găşia atît de departe încît declară că, în interesul menţinerii bunei înţelegeri, guvernul imperial e cons- trîns să nu publice toate actele relative la chestiunea Dunării. Românul, înţelegînd că nu se mai poate ascunde după deget, a insinuat c-un cusur subţire, că M. Sa Regele, în călătoria sa prin Europa, ar fi luat angajamentele privitoare la Dunăre într-un timp în care opoziţiunea amăgită contesta acestei călătorii orice semnificare politică.

Dacă în România n-am fi pierdut deprinderea mirării, dacă la noi n-ar fi toate cu putinţă, am găsi că e revoltător de-a vedea presa guvernamentală polemi- zînd şi protestînd în contra pretenţiunilor austriace, pe cînd în fond chestiunea e regulată. Acest joc de cărţi măsluite, pentru a amăgi opinia publică, e de-a dreptul nedemn”.

Situație revelatoare, în care afirmă că și-a pierdut și capacitatea de a se mai mira, dacă după cum subliniază, la noi n-ar fi toate cu putință. Urmează o diatribă care descrie situația economică a Țării subjugată intereselor proprii ale unui grup restrîns, în paguba tuturor, a sistemului socio-economic al națiunii, una, din nefericire, aproape identică celei în care trăim, se înțelege, pe o buclă mai înaltă a spiralei hegeliene.

E de tot interesul reflectarea în presa străină a chestiunii Dunării, una cu o obiectivitate și o acuratețe remarcabile.

În numărul pe 7 noiembrie 1881 al Timpului, Eminescu publică în traducere textul pe această temă apărut în Journal des débats ce se merită citat în mare parte pentru corecta oglindire a situației României în contextul european și sub presiunea dublei monarhii: „Dar de-o fi Serbia, dar Bulgaria, dar România, scopul este acelaşi, oricît de deosebite ar fi procederile. Serbia a încercat a se împotrivi; dar în curînd s-a încredinţat că puterile ei nu-i permit să se opuie şi s- a închinat. România e într-o situaţie deosebită, care-ar putea părea mai bună.

Nu s-a admis în adevăr că libertatea de navigaţiu- ne pe Dunăre constituie un interes european şi nu e România în drept de-a aştepta un sprijin care i-a lipsit Serbiei?

Pîn-acuma acest sprijin nu i s-a refuzat şi Austria a găsit în Comisia dunăreană o piedecă la pretenţiunile sale. Dar există teama în Bucureşti că nu va fi totdauna astfel şi că-ntr-un timp mai mult ori mai puţin depărtat România se va găsi izolată şi nu va mai putea să aştepte nici un sprijin.

Sînt în adevăr cîteva cuvinte ale contelui Andrassy, rostite în una din şedinţele delegaţiunii ungureşti, cari sînt din cele mai caracteristice şi n-au putut să fie tocmai plăcute românilor. «E cu putinţă – a zis contele – ca interesele şovinismului român să se îndrepteze în contra noastră, dar interesele României înseşi sînt identice cu ale noastre. De cînd România a devenit stat independent şi de cînd nu se mai bucură de protecţiunea Europei, acest regat are mai mult decît oricît trebuinţa de-a se înţelege cu noi».

Vorbind astfel, contele Andrassy a esprimat desigur un adevăr politic care are trecere astăzi la Viena şi mai cu seamă la Pesta. Dar e cu neputinţă să nu atingă adînc sentimentul naţional al mai marei majorităţi a românilor şi, precum observă aproape unanimitatea presei române, acuzarea de «şovinism» este cu atît mai stranie cu cît vine de la un maghiar, de la reprezentantul naţiunii celei mai şoviniste ce există în lume.

Dar mai important pentru români este că li se declară că recunoaşterea independenţei lor i-a lipsit de protecţiunea Europei. Astfel n-a fost îndeajuns pentru ei de a consimţi la cele mai dureroase şi mai primejdioase sacrificii, de-a fi primit toate condiţiile ce i-a plăcut Europei de-a le impune pentru a-i proclama în sfîrşit demni de independenţă. Acum ea nu vrea să-i mai cunoască şi i-ar lăsa espuşi la întreprinderile vecinilor lor. Pe de altă parte, poate politica austriacă să se resigneze de-a fi fără înrîurire la Bucureşti? Învederat că nu. Destinele nouă ale Austriei o pun în necesitatea de a-şi asigura marile căi strategice şi comerciale ale Orientului. Aceste căi sînt în număr de două, calea Salonicului şi a Dunării. Ea nu poate permite ca una sau alta să fie ameninţate în coastă, nici prin urmare ca o altă înrîurire decît a sa să fie precumpănitoare în România. Dar această înrîurire poate să se exercite altfel decît într-un mod despotic. Ea poate fi blîndă şi chiar binefăcătoare. Se pare însă că, la Bucureşti, nu se aşteaptă nimeni la o asemenea înrîurire afară de cîţiva oameni politici cari sînt acum la putere; apoi e sigur că vorbe ca cele ros- tite de d. Andrassy nu sînt de natură a înlesni stabili- rea unor relaţiuni de încredere între cele două ţări”.

De rețint, remarca foii străine de acum aproape un secol și jumătate, și care, din nefericire, este încă actuală, privind acuzarea de șovinism, și care este cu atît mai stranie pentru Journal des débats cu cît vine de la un maghiar, de la reprezentantul națiunii cele mai șovine ce există în lume.

În Adunările legiuitoare se vor afla... (Timpul, 11 noiembrie 1881) redactorul de la foaia conservatoare face din nou trimitere la propunerea reprezentantului Franței, Barrère, membru în Comisia Europeană a Dunării, de-a delega un membru al acestei Comisii care să ia parte la ședințele celei mixte. Cele două mari puteri, Franța și Austro-Ungaria, au pactizat întru susținerea Comisiei Mixte, prin care se oferea cîștig de cauză ultimei. În paginile dedicate acestei chestiuni de Gheorghe Clivetti sînt puse în lumină toare manevrele monarhiei dualiste de a se înstăpîni pe Dunărea riverană României: „De la Paris, Al. Odobescu, nu în urma vreunui demers oficial, ci a unor discuţii particulare cu Barrère, a avut de comunicat ministrului E. Stătescu că «proiectul» delegatului francez la Comisia Europeană a Dunării întârzia de la a fi analizat de guvernul francez, spre a i se permite circuitul diplomatic; că proiectului i s-ar putea rezerva o sesiune extraordinară a forului fluvial de la Galaţi; că părţii române i-ar fi de recomandat să se înţeleagă cu Viena, încât să prevină repercusiuni severe ale înţelegerilor marilor cabinete, prin concesii reciproce.

Din rapoartele şi telegramele primite de la miniştrii şi trimişii extraordinari în străinătate, mai ales dintr-un raport al lui Ion Ghica, de la Londra, regele şi guvernul României au avut de înţeles că diplomaţia austro-ungară, prin Wolkenstein, şi-a asigurat consimţământul cabinetelor francez, german şi italian, chiar şi al celui britanic, cucerit, mai ales acesta, de idee; extinderii autorităţii Comisiei Europene până la Brăila, pentru activarea diplomatică a proiectului Barrère după felul cum era văzută de la Viena chestiunea Dunării”.

Poetul se întreabă cu dreptate: „Ce vor face Adunările, ce guvernele, cu aceste învoieli pe deasupra capetelor noastre...”

Și încearcă o lămurire: „Căci pe cînd ţara e ameninţată din afară cu monopolul navigaţiunii austriece pe Dunăre, cu precumpănirea strivitoare a importului austriac, pericolul acesta devine şi mai mare în faţa lipsei de organizare economică înlăuntru.

Meseriile au dispărut şi dispar pe toată ziua în concurenţă cu fabricatele gata ce se introduc din străinătate; munca naţională se simplifică şi se îngreuie din ce în ce, reducîndu-se la munca cîmpu- lui, mărginită la anume timpi ai anului şi care lasă în silită inerţie braţele populaţiunilor aproape şase luni pe an.

Paralel cu relele simplificării şi reducerii muncii la o singură şi cea mai primitivă formă se dezvoltă în progresiune geometrică răul social de care suferim mai cu seamă; creşterea neîncetată a elementelor improductive şi consumatoare”.

Vine cu acuza, bună de clamat și astăzi: „Nici o idee sănătoasă şi în adevăr organică de reformă nu se prezintă de nicăiri; luptele şi diviziunile politice au osîndit gîndirea naţională la sterilitate.

Guvernul pe de altă parte nu va avea a alege decît între urmarea politicii de pîn-acum şi schimbarea sistemului. Dacă va urma politica sa actuală de satisfacere de apetituri şi ambiţiuni el va continua a stăpîni, dar orice zi a stăpînirii sale va fi însemnată prin pier- deri materiale şi morale pentru ţară. Dacă ar îndrăzni să-şi schimbe sistemul şi să apuce calea unei politici de stat, admiţînd chiar că ar avea îndestulă capacitate pentru aceasta, va pierde sprijinul partizanilor săi, care nu-l servesc şi nu-l pot servi decît în schimbul satisfacerii intereselor lor materiale”.

În Dacă inimia adversarilor noștri... (Timpul, 14 noiembrie 1881) este criticată politica duplicitară a guvernului, în interior apărător al drepturilor riverane românești și în exterior foarte dispuși să sprijine interesele dublei monarhii asupra Dunării: „Pe cînd România avea o politică, o morală, guvernul a avut în chestiunea Dunării două politici şi două morale: una în Ministerul de Externe, alta în Comisia Europeană. Altceva făgăduiau d-nii Brătianu – Boerescu la Viena, altceva vorbea delegatul din Comisia de la Galaţi.
Guvernul se traduce într-o sumă ciudată de termeni. Sînt cele patruzeci şi atîtea de combinaţiuni caleidoscopice în care intră cabinetul Brătianu – Boerescu, precum şi cabinetul Dumitru Brătianu. Poate Românul să ne facă să credem că actualul cabinet e cu totul şi în toate solidar cu cabinetul Brătianu – Boerescu sau cu cabinetul Dumitru Brătianu? Desigur nu. Acest guvern, compus dintr-o lungă serie de cabinete pline de nulităţi ambiţioase, e capabil de orice, deci capabil a fost de-a lua angajamente în chestiunea Dunării, ceea ce se dovedeşte din gingăşia prevenitoare a cabinetului vienez de-a nu publica actele relative la chestiune”.

De ce oare nu ne uimim, cînd și astăzi sîntem nevoiți să constatăm acest adevăr, cabinele guvernamentale sînt la fel de pline de nulități ambițioase.

Este citată foaia franceză („L’Écho de France” urmează..., Timpul, 15 noiembrie 1881) care vine în sprijinul drepturilor românești asupra fluviului care o mărginește către sud.

Este cu totul remarcabilă cunoașterea situației reale a Dunării în context european, nu mai puțin corectitudinea în abordarea cu sprijinul direct a cauzei românești a foilor editate în capitatele marilor puteri, în care balanța se înclina în sprijinirea intereselor austro-ungare, în paguba riveranilor, nu mai puțin, cum subliniază și foaia franceză, în paguba interselor europene.

Chiar și jurnalul Messager de Vieene, editat în capitala imperiului, pledează în favoarea drepturilor românești, nu doar cu o anumită admirație, dar și cu un îndemn spre demnitate în impunerea intereselor naționale: „Acolo, între Turnu Severin şi Galaţi, se află o naţie vitează de şase milioane [?] de oameni, o naţie care-a ştiut să se bată şi să învingă pe cîmpul de bătălie. Românii erei nouă, cari au deschis o atît de strălucită şi luminoasă cale aspiraţiilor unui popor, şi-au adus aminte că e vorba de-a asigura României acum ori niciodată interesele economice. Calea ce aveau s-o urmeze oamenii de stat din Bucureşti era însemnată de mai înainte şi, ținîndu-se de litera Tractatului de la Berlin, ei cer ca Comisia Europeană a Dunării «să elaboreze reglementul cu care e însăr- cinat, rezervînd, bine-înţelegîndu-se, cabotajul pentru ţărmureni, iar executarea reglementului să fie în seama fiecărui stat ţărmurean, pe toată întinderea teritoriului său». Austria a prezintat din parte-şi un anteproiect asupra căruia Comisia Europeană va trebui să se pronunţe şi a cărui dispoziţie principală remite esecutarea reglementului, de cum va fi redijat, în seama Comisiei numită Mixtă, compusă numai din statele ţărmurene. Aceste state ar fi România, Serbia, Bulgaria, Austro-Ungaria. Austria stipulează între altele că ea va exercita prezidenţia în sînul acestei Comisii şi că «va avea vot preponderant în caz de paritate de voturi».

Astfel precumpănirea austriacă ar fi stabilită de facto pe tot cursul Dunării răsăritene şi principiul libertăţii de navigaţiune pe acest rîu – un interes comun al Europei – ar fi primejduit.

Pentru Europa nu e-n adevăr decît un interes economic; dar mai e şi o altă consideraţie de politică generală, a cărei însemnătate nu scapă din vederea nimănui: dictatura pe Dunăre ar aduce cu sine fără îndoială dictatura asupra micilor state ţărmurene.

N-ar servi la nimic de-a tăgădui această urmare a revendicaţiunilor cabinetului din Viena, pentru că constituie învederat cuvîntul lor de căpetenie. Toată lumea ştie că pretenţiunile Austriei asupra bazinului răsăritean al Dunării nu sînt decît un epizod al rivalităţii dintre această putere şi Rusia.

Naţia care şi-a cîştigat independenţa cu preţul sîngelui copiilor săi trebuie să-şi dea mari silinţe pentru a scăpa de primejdia ce-o ameninţă. Ea cată să respin- gă cu energie toate cererile exorbitante cari ar putea să pună în joc interesele ei cele mai sfinte şi să întîm- pine cu neîncredere toate sugestiunile cari i-ar putea fi fatale.

S-a zis adeseori că independenţa statelor ţărmurene ale Dunării nu poate fi, în orice caz, decît relativă, adecă că sînt menite de-a gravita împrejurul uneia sau alteia din cele două mari împărăţii cari le încunjură. Pentru România s-apropie momentul în care va putea dovedi că acest vechi axiom au încetat de-a fi adevărat.

Siguri de sprijinul Europei, oamenii de stat din Bucureşti vor şti să apere interesele legitime ale ţării lor şi dezvoltarea cestiunii Dunării va proba dacă noul regat e în stare de-a împlini rolul pe care i l-a însemnat cursul istoriei popoarelor şi poziţia geografică a teritoriului ei”.

În nici treizeci de rînduri gazeta vieneză sintetizează o situație care frămînta zona, încă mai accentuat de la 1856, situație ce se va perpetua practic în aceiași parametri pînă la izbucnirea primului mare război, la 1914.

Din articolul Mesajul cu care... (Timpul, 17 noiembrie 1881) este comentat Mesajul tronului adresat Camerelor legiuitoare, la deschiderea sesiunii, și reprodus un fragment din cuvîntul Regelui: „Această credinţă [că libertatea Dunării este o condiţiune esenţială pentru propăşirea ţării] a fost, în alte împrejurări, unul din cuvintele puternice care ne-au făcut să declinăm cu nestrămutare propunerea de retrocedare a Basarabiei. Tot această credinţă ne impune datoria de-a nu consimţi la combinaţiuni cari ar avea de efect ca navigaţiunea de la Porţile de Fier la Galaţi să rămînă sub acţiunea preponderantă a unei singure puteri”.

Pester-Lloyd, foaia ungurească, într-un articol citat de Eminescu, Toată presa austro-ungară... (Timpul, 20 noiembrie 1881), comentează pe un ton superior, de frate mai mare, binevoitor dar cu măsură și cît se poate de diplomatic, Mesajul Regelui, ca în momentul cînd face trimitere la fragmentul citat mai sus, să renunțe la maniera diplomatică, afirmîndu-și cu aroganță drepturile ce i se cuvin ca mare putere.

Neue freie Presse se pronunță încă mai vehement (Continuăm a reproduce..., Timpul, 21 noiembrie 1881) și cu duritate în contra celor susținute în fragmentul din Mesajul Tronului în fața Camerelor reunitei>. Pentru foaia habsburgilor, afirmarea și impunerea drepturilor României asupra Dunării, prin a-i încredința poliția fluvială și aplicarea regulamentelor ar însemna a ruina negoțul austriac pe Dunăre.

Corect, noi cu ruina ei cu folosul. Și mai avem și tupeul, zic vienezii, deși dreptate e de partea noastră, de a ne purta ca și cum monarhia dualistă ar fi micul regat și România marea putere.

Încă în căteva articole scrise la finele anului 1881, Eminescu se ocupă de reflectarea opiniilor, dar și reacțiile presei vieneze la Mesajul regelui Carol, toate evident vehemente, cu prezentarea și a bunăvoinței arătate pe acest subiect de cabinetul I. Brătianu, înainte de a demisiona. Între timp are loc, inclusiv, suspendarea relațiunilor Austriei cu guvernul nostru: „Observăm pentru cine ştie a înţelege că, cel puţin în aparenţă, nu ne putem răzima tocmai mult pe contrastul de interese europene în Orient. Atragem bunăoară atenţia sferelor noastre parlamen- tare asupra atitudinii Bulgariei în chestiunea dunărea- nă. Ea e, în aparenţă cel puţin, cu totul în acord cu vederile Austro-Ungariei şi desigur că nu de capul ei. Atitudinea statului învecinat ne îndreptăţeşte la concluzia că şi un alt stat, cu mult mai puternic şi mai determinant în chestiunea aceasta, nu refuză concur- sul lui Austro-Ungariei. Dintre puterile apusene unele au o atitudine nehotărîtă, dar, chiar dacă n-ar fi aşa, măsura în care ne pot sprijini cată să rămîie necunos- cută. Dacă guvernul se bucură de sprijinul cuiva desi- gur nu e în stare a spune în ce grad şi pînă unde poate uza de acel sprijin căci, dac-ar spune-o, ar crea toc- mai celor mai buni amci ai lui o poziţie foarte dificilă în chestiune.

Deducerile ce le putem face din atitudinea state- lor slave ale Peninsulei în chestiunea dunăreană ne procură o sumă de cuvinte, ce nu se pot mărturisi, pentru a recomanda Adunării prudenţă politică în răspunsul la discursul tronului pe care-l va concepe. Acelaşi lucru se poate spune în multe forme şi nu tre- buie să se uite că forme oricît de precaute, numai bine susţinute să fie, nu alterează chestiunea de drept” (Nu putem ști..., Timpul, 26 noiembrie 1881).

Fulminantă este intervenția lui Kogălniceanu de la tribuna Parlamentului României, din 1/13 mai 1881, în problema Dunării. Cel care a fost prim- ministru sub Alexandru Ioan Cuza, cu extraordinare merite în scurta domnie a întemeietorului statalității Țării, augumentate sub Carol I, ține să amintească în debutul discursului său: „La această tribună s-a proclamat Unirea Principatelor, la această tribună s-a făcut o Românie; la această tribună România a înconjurat capul suveranului ei cu coroana regală” (apud G. Cliveti).

Diplomatic susține că problema Dunării este una de interes european: „Comisiunea Europeană trăiește și doresc să trăiască încă mulți ani; la gurile Dunării ea reprezintă un interes european și /…/ doresc ca România să continue a fi lipită de acest interes european, pentru ca el să ne sprijine pînă cînd vom deveni așa de tari și puternici încît să putem trăi prin noi înșine” (apud G. C.).

Nașterea și acutizarea chestiunii dunărene nu-i provocată de micile state riverane, ci de rivalitatea celor două mari puteri ale vremii care flancau România: Rusia și Austro-Ungaria, interesate de a domina cursul fluviului; realitate subliniată și de fostul redactor de la Dacia literară: „Este rivalitatea; este lupta de influență între Austria și Rusia asupra Peninsulei Balcanice. Acesta este adevărul, aceasta este geneza cestiunii Dunării, care purcede de la Tratatul de la Paris (apud G. C.).

Dubla Monarhie și-a atras în Comisia Mixtă de partea ei Serbia, căreia îi revenea, în jos de Porțile de Fier, doar 5 km, în comparație cu cei 1400 la care erau riverane România și Bulgaria. Nu alianțele trecătoare primează, ci, ca-ntotdeauna interesele. Să ne amintim ce spune Winston Churchill: „O națiune nu are inamici permanenți, nici prieteni permanenți, ci numai interese permanente”. Sau: „Nu există prietenii și dușmănii veșnice, ci numai interese veșnice”.

Eminescu prezintă răspunsul majorității parlamentare la mesajul tronului, mesaj care a supărat, cu osebire monarhia habsburgă.

Răspunsul în loc să modereze adresarea mai puțin diplomatică din mesajul tronului, o accentuează spre paguba tuturor.

Observația poetului la această manieră de abordare este sub semnul diplomației și plină de înțelepciune: „Fără îndoială n-am fi voit ca răspunsul să renege mesajul. Dar acesta fiind cauza unui conflict, credem că răspunsul Adunării s-ar fi putut mărgini în a afirma că ţara e pururea gata la orice sacrificii ar cere M. Sa, de cîte ori onoarea ori interesele ei ar fi la mijloc, fără a insista asupra unei chestiuni în care nici o hotărîre nu s-a luat şi a cărei tratare e pendentă”.

A venit și rîndul minorității parlamentare de a-și prezenta contraproiectul de răspuns la mesajul tronului. Pentru redactorul foii conservatoare, ședința de ieri a fost una din cele mai însemnate ale Adunării prin nivelul ridicat al discuţiunii şi prin importanţa ideilor noi de reorganizare care şi-au făcut intrarea pe arena luptei parlamentare (În ședința de ieri a Adunării..., Timpul, 5 decembrie 1881).

P.P. Carp va citi contraproiectuul, respins de majoritate prin G. Verrescu și Maniu – mai ales în ce privește soluția la chestiunea dunăreană.

În apărarea punctului de vedere al conser- vatorilor, va veni Titu Maiorescu care, cum sintetizează Eminescu, tratînd cu toată rezerva cuvenită chestiunea Dunării, insistă în discursul său asupra punctelor de reorganizare socială şi economică cuprinse în contraproiectul de răspuns al minorităţii. Adînca şi concentrata atenţie pe care Adunarea a dat-o cuvintelor sale era întreruptă numai de zgomotoase aplauze.

Despre cuvîntul lui Petre P. Carp, putem spune, sumar, apelînd la consemnările redactorului, numai că nu primeşte nici o soluţiune care ar avea aerul de-a angaja ţara pentru sau în contra unei puteri vecine şi că numai o punere la cale care ar garanta, analog Tractatului de la Paris, neutralitatea teritoriului român merită sacrificii în favoarea unui organ care să reprezinte interesele colectivităţii puterilor euro- pene pe Dunăre.

Cu interpelările de înălțimea celor doi junimiști din plenul Adunării, ședința cu pricina nu putea fi, cum cu îndreptățire spune Eminescu, decît una din cele mai însemnate.

În Ziarele austriece constată... (Timpul, 24 decembrie 1881), Eminescu face cîteva observații asupra atitudinii presei conservatoare din Anglia, ce se arăta favorabilă intereselor și nevoilor dublei monarhii în probelma Dunării. În esență, așa cum Anglia se considera îndreptățită să se mențină pe Canalul Suez, în aceeași măsură însemna Dunărea pentru Austro-Ungaria, precum Canalul pentru Marea Britanie, Anglia fiind preocupată, în fapt, prin conservatori, de a-și apăra sfera de acțiune în contra Rusiei, sprijinirea intereselor dunărene ale dublei monarhii fiind o bună cale de a-și prezerva interesele. Cum era de așteptat, Eminescu va comenta scrierea publicată de M. Kogălniceanu privitoare la chestiunea Dunării.

Indiferent de imputările ce i le-ar aduce (inclusiv publicarea prematură de documente pe acestă temă – se înțelege din motive diplomatice), nu i se poate contesta lui Kogălniceanu: claritatea de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură şi fără şovăire; o mare inteligenţă unită cu talentul de-a se manifesta cu toată vioiciunea în scris şi prin viu grai.

D. Kogălniceanu urăşte fraza, pune pe cititor tot- deauna şi fără înconjur in medias res; sîmburul chestiunii apare clar şi dezbrăcat de subtilităţi (D. Kogălniceanu publică..., Timpul, 2 febr. 1882).

Memoriul care deschide scrisoarea publicată de fostul reprezentant la Paris, este prezentat în rezumat cu evidențierea intereselor de preponderență ale Austriei pe Dunăre, încă de la Conferința de la Viena din 2 febr. 1856, pretenții respinse atunci, fapt ce se va repeta și la Congresul de la Berlin, unde este stabilită starea legală a Dunării la vale de Porțile de Fier, constatată de Kogălniceanu.

Acestea erau cadrele în care reprezentanții din străinătate acționau întru menținerea statutului Dunării. Pe 21 iulie 1882 reprezentantul de la Paris primește de la onor Minister o depeșă care-l pune în cea mai mare nedumerire, și unde i se atrage atenția asupra chestiunii cabotajului, care este cea mai importantă pentru noi. Kogălniceanu realizează că guvernul și-a schimbat viziunea asupra acestei probleme și răspunde: „Dacă d-voastră sînteţi otărît a reclama păstrarea cabotajului numai pentru statele riverane, adecă pentru Austria în detrimentul pavi- lioanelor statelor neriverane şi în special ale Angliei, Franciei, Germaniei, Greciei, Italiei şi Turciei, cari acestea au întemeiat prosperitatea Dunării de Jos şi prin urmare a porturilor noastre, în asemenea caz noi nu mai sîntem în conflict cu Austro-Ungaria, noi sîn- tem în conflict cu Europa. Cu o asemenea teorie noi devenim strînşii aliaţi ai Austro-Ungariei, care de la 1856 se încearcă, deşi pururea respinsă de Europa, de a păstra pentru dînsa toată mişcarea navigaţiunii pe Dunărea de Jos”.

Și Eminescu comentează amar: „Aşadar cabotajul, privilegiul plutirii pe lîngă ţărmuri rezervat rive- ranilor, era blidul de linte pentru care România ar fi putut renunţa la dreptul ei de primogenitură, la neu- tralitatea Dunării, această chezăşie a neutralităţii ţării. Pentru acest blid de linte oferit ca un fel de com- pensaţie ţărmurenilor, cu iluzia că în acest chip, îşi vor putea crea o marină naţională, d. Brătianu, cu preţiosul său d. Boerescu au intrat în mlaştina făgăduielilor pripite, de care părîndu-le rău, au voit să le neutralizeze prin limbajul exagerat al mesajului, ceea ce, în loc de-a ameliora situaţia, a condus din contra la conflict şi la umilire.

Dar această abatere a d-lui Brătianu din calea clară a Tratatului de la Berlin ne-a costat mai mult încă: încrederea puterilor”.

Comentariile la scrierea lui Kogălniceanu sînt continuate în Nevoind a fi victima legii..., Timpul, 21 februarie 1882. Din partea a doua a textului publicat de fostul plenipotențiar la Paris rezultă, fără drept de apel, că guvernanții, peste capul intereselor naționale, au căzut la-nvoială cu vienezii.

Vienezii, în dorința de a-și impune interesele peste un sector fluvial în care n-au nici un drept, nefiind riveran, au atăta drept cît are America sau China sau oricare dintre puterile planetei: dreptul liberei navigațiuni. Una pe care, inclusiv Comisia Europeană, prin reglementările ei, îl asigură tuturor. În lipsa acestor drepturi plenipotențiarul dublei monarhii, contele Welkenstein umblă prin capitalele Europei, fără prea mare cîștig de cauză: cel mult va găsi din nou ceea ce caută: pricină și ceartă, opinează gazetarul oficiosului conservator (Contele Welkenstein s-a întors..., Timpul, 3 aprilie 1882).

Străduința de a căuta drepturi acolo unde nu există, provoacă poetului o avalanșă de imprecații la adresa stăpînitorilor de peste munți, cu afirmarea documentată a continuității și comunității de neam a românilor: „Şi sperăm că nici nu le va avea pînă cînd Austro-Ungaria se va sili din răsputeri să rămînă străină poporului românesc, pînă acest popor nu va avea dincolo de munţi un teren public de dezvoltare cum îl au celelalte. Pînă ce domnii maghiari vor pre- tinde a-l maghiariza cu de-a sila zece milioane de guri şi zece milioane de inimi vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atît de mare şi de energică încît nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şi cugetă- torii ei, vă puteaţi bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Azi limba este una de la Satmar pînă în Cetatea Albă de lîngă Nistru, de la Hotin pînă în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pămîntului şi al veacurilor.

Ceea ce numesc maghiarii ideea lor de stat e istoriceşte un neadevăr şi, ca realitate etnologică, aseme- nea un neadevăr. Încă din suta a treisprezecea poporul românesc avea ţinuturile lui proprii, legea lui proprie – antiquam et aprobatam legem –, principii proprii, autorităţile proprii elective, fără nici un amestec din partea Coroanei ungureşti. Era un neam de ostaşi, oameni de arme, un popor aliat maghiarilor, nu supus lor, atît de puţin supus încît notarul regelui Bela nu se sfieşte a-şi încuscri pe cei întîi regi de rasă arpadiană cu fiicele Domnilor români anteriori înfiinţării state- lor dunărene. Notarul poate fi apocrif, poate fi dintr- un veac mai tîrziu, dar psihologic şi pentru respectul ce-l are pentru poporul nostru e desigur o probă cînd lasă să răsară chiar dinastia cea mai veche maghiară din leagănul unei mume române. Dar s-au întins românii, dar au cuprins ţinuturi în care nu fuseseră, dar dintr-un mic neam de ostaşi a devenit un mare neam de agricultori? Afacerea lor. S-au întins prin dreptul cel mai sfînt din toate, prin dreptul muncii. Cu munca şi-a procurat pămîntul strămoşesc şi, prin colţurile unde intraseră străini, cu munca îl va şi ţinea. Dacă iobăgia a existat, ea a fost un contract de muncă şi această muncă seculară a cucerit Ardealul. Aţi condamnat părţi întregi ale poporului nostru la iobăgie, repetînd asupră-i blestemul ce Dumnezeu l- a rostit asupra lui Adam: «În sudoarea frunţii tale îţi vei cîştiga hrana de toate zilele»! Dar rasa de stăpîni- tori fino-tartari a uitat că Dumnezeu nu poate bleste- ma, că blestemul biblic a fost o binecuvîntare, căci în acea muncă era viitorul poporului românesc, în acea muncă numărul lui mare, sănătatea inextricabilă a sufletului şi a trupului lui. Prin muncă şi-a cucerit ţinuturile, prin muncă a ajuns a se cunoaşte pe sine însuşi, prin muncă a ajuns acolo încît îi e ruşine şi silă de a deveni maghiar”.

Pacea națională, inclusiv economică dintre românii cuprinși între Carpați și Dunăre și stăpînitorii de dincolo de munți are sorți de izbîndă în măsura în care peste Carpați drepturile le sînt respectate la fel ca tututor din amalgamul etnic al imperialilor: „Dacă dar din realitatea că există negoţ austriac pe Dunărea de Jos, şi există pentru că am îngăduit să existe, poate rezulta ceva, din realitatea şi mai mare că o jumătate a poporului românesc trăieşte în statul Habsburgilor – pe care Dumnezeu să-i aibă în sfînta sa pază – rezul- tă în mod legitim aşteptarea ca să ne vedem respecta- tă limba, datina, individualitatea noastră etnică, bunurile conştiinţei noastre. Pacea naţională caută să precedeze pacea economică. Cînd poporul românesc va avea în monarhie drepturi egale cu cele ce le au croaţii, polonii, cehii, Austro-Ungaria va înceta de-a fi un stat străin pentru noi şi puţin ne va păsa dacă produsele Ardealului românesc ar inunda pieţele noastre ori viceversa. Poporul românesc, politiceşte despărţit sub doi monarhi, ar forma două zone deose- bite de producţie şi de schimb şi nu ne îndoim că român cu român s-ar înţelege şi că niciodată n-ar mai fi vorba de conflicte economice, nici de aversiuni politice între monarhia habsburgică şi statul latin de lîngă Dunăre”.

Presa străină a vremii la care apelează Eminescu și din care traduce și publică în Timpul, evidențiază demersurile de atragere de către habsburgi a celorlalte mari puteri în susținerea impunerii Comisiei Mixte, Comisie practic sub directa lor oblăduire și prin care și-ar asigura stăpînirea asupra Dunării de jos; demersuri diplomatice cu oarece succes în Franța, Marea Britanie, Italia, cît privește Germania, sprijinul ei era asigurat încă de la primele discuții asupra chestiunii dunărene și ca efect al așa- zisei alianțe germane.

Aflăm din De alaltăieri s-a răspîndit..., (Timpul, 22 aprilie, 1881) de demisia cabinetului Ioan Brătianu, în contextul în care proiectul Barrère (propus de delegatul Franței), agreat de marile puteri, a fost trimis, cum atenționează ambasada austriacă, către ambasada franceză de la București încă din 12 ale lunii, spre a fi comunicat de urgență Cabinetului român.

Din cele 14 paragrafe ale proiectului Barrère, cu privire la navigația între Porțile de Fier și Galați, sînt prezentate pe larg primele trei.

Proiectul Barrère este comentat și prezentat pe larg, inclusiv cu implicațiile lui politice la nivel european, într-o manieră asemănătoare și de Gheorghe Clivetti, în lucrarea amintită.

Cabinetul demisionar al lui Ioan Brătianu încearcă prin această manevră să evite pe cale parlamentară asumarea Comisie Mixte, acceptată în scurt, pe căi diplomatice, pe cînd era la guvernare.

Soluția corectă la care aderă ziaristul de la Timpul este cea expusă și de Dimitrie Sturza: „Întinderea autorităţii Comisiei Europene de la Marea Neagră pînă la Porţile de Fier, cu condiţia ca fiecare stat să aplice deciziile comisiei pe teritoriul ei, sub prive- ghere europeană” (Dintre deosebitele soluții..., Timpul, 27 aprilie 1882).

Conștient de alianțele și influențele habsburgice în plan european, rămîne în discuție o chestiune cu caracter juridic, care nu are precedent: „Chiar dacă Europa întreagă ar găsi propunerea Barrère admisibilă, totuşi rămîne întrebarea pînă unde Europa are dreptul de a mărgini suveranitatea unui stat independent şi din ce precedente poate deduce îndreptăţirea de a crea uneia dintre puteri o poziţie precumpănitoare”.

Marile interese la Dunăre ale dublei monarhii sînt de natura evidenței, dar nu sînt suficiente pentru a echivala cu un titlu de drept: „Dacă s-ar admite teo- ria că un interes e totodată un drept am putea susţine că noi românii avem cele mai mari interese în Ardeal. O jumătate a poporului românesc e ţinută în condiţii de inferioritate naţională de către maghiari; la Gherla s-a numit un agent guvernamental episcop; guvernul face cele mai nemaipomenite presiuni pentru a intro- duce un idiom finotartaric în şcolile primare şi secundare, precum şi în biserici; se ameninţă zilnic cu stin- gerea intelectuală şi etnică a milioane de români în ţara lor proprie şi strămoşească, în judeţele lor, româ- neşti ab antiquo; se introduce limba maghiară pînă şi în ţinutul Făgăraşului, pînă mai ieri al Ţării Româneşti. Ei şi? Din aceste interese naţionale ale noastre rezultă un drept pentru noi de a ne amesteca în lucruri ce se petrec pe teritoriu austriac? Nici unul. Privim cu durere dincolo de munţi; principiul chiar al existenţei noastre e zilnic batjocorit şi călcat în picioare de o rasă străină, fără instincte de dreptate şi fără sentiment de stat, şi cu toate acestea nu numai că nu putem reclama un drept de amestec pe teritoriu austriac, dar chiar drepturile noastre vechi ce le aveam în Ardeal au căzut în desuetudine şi nu le mai putem exercita. În adevăr, avem dreptul de a sfinţi în Bucureşti pe mitropolitul arhidiecezei Ardealului şi a-l delega pe el ca să sfinţească episcopii sufragani cîţi erau de trebuinţă. Aceasta pretutindenea sub coroana Sf. Ştefan, unde trăiau români. Oare dac-am îndrăzni să facem una ca aceasta, conform şi interese- lor şi dreptului nostru, constatat prin zeci de acte publice, cine ne-ar îngădui? Domnii Ţării Româneşti au dreptul suveran, nedesfiinţat niciodată, de a confirma alegerea magistraţilor publici în ţinutul Făgăraşului. Dacă, conform interesului, am pretinde să executăm acest drept, ne-ar îngădui cineva?

Dacă dar nici interese, nici drepturi căzute în desuetudine nu justifică nici o pretenţie a noastră pentru modificarea stării de lucruri dincolo de munţi– ce rezultă din marile interese ce Austria le are pe Dunărea de Jos?

Nimic; nimic pînă atunci cînd dreptul e un titlu cu care se rezistă puterii; nimic pe cît timp un stat oricît de mic se razimă pe drepturile ce decurg din suvera- nitatea sa”.

Sînt cîteva adevăruri istorice de care e bine să ne amintim, sau să le aflăm, în multe cazuri, situația reală, știut fiind că au fost obturate cu program de propaganda comunistă, adevăruri puse în lumină de Gazeta generală din Augsburg, sub titlul: Situația politică din România, text tradus și publicat de Eminescu în Timpul, 10 septembrie 1882. Textul este trimis gazetei germane din București, cu data de 1 septembrie, la marcarea celei dintîi lupte victorioase după sute de ani de apărare a naționalității lor. Cu trimitere la luarea redutei de la Grivița, moment sărbătorit la un lustru de la această victorie. Citim din traducțiunea eminesciană: „Au trecut cinci ani de cînd principele Carol de Hohenzollern comanda dinaintea Plevnei armata ruso-română de împresurare care, la 12 septemvrie, au întreprins asaltul asupra întăririlor turceşti. Primite din toate părţile de un cumplit foc de artilerie şi de puşti, dat din poziţiuni cu totul acoperi- te, trupele năvălitoare dădeau înapoi pe toată linia, cînd principele Carol se aruncă în faţa batalioanelor române cu cuvintele Scăpaţi onoarea zilei şi a naţiunii. El le făcu să se-ntoarcă, să repete asaltul asupra şanţurilor Griviţei, pe a cărei înălţimi fîlfîi o oră mai tîrziu tricolorul român. Din ziua aceea mersul răz- boiului se schimbă, în decursul căruia mica armată română se mai distinse prin multe lupte viteze. Ruşii aveau aşadar toate cuvintele pentru a fi mulţumiţi de aliaţii lor.

Dar alianţa era nenaturală şi nu se făcuse decît prin puterea împrejurărilor. E cunoscut că, la începutul războiului, Rusia respinsese alianţa României. Rusia singură voia să învingă pe turci şi să libereze naţiunile oprimate, pentru ca, după război, să poată dicta legile ei atît celui învins cît şi celor eliberaţi. Cînd însă opu- nerea neaşteptată a unei armate turceşti sub Osman Paşa nu opri numai oştirea rusească în loc, ci o ameninţa cu nimicirea, comandantul suprem rus se văzu silit a se adresa României cu rugămintea de a-l sprijini şi depeşa Marelui Duce Nicolae către principele Carol Au nom de Dieu, venez vite! e înscrisă în cartea istoriei tot astfel ca şi gratitudinea cu care Rusia a răsplătit României după încheiarea campaniei. E cunoscut, pe de altă parte că, la deschiderea războiu- lui, românii se temeau mult mai mult de liberatorul rus decît de opresorul musulman; că – în zadar – s-au adresat puterilor garante cerînd sfat şi ajutor, că au protestat în contra intrării ruşilor; că s-au văzut siliţi a încheia o convenţie cu Rusia pentru a nu fi trataţi ca inamici de armia ei supraputernică şi că, la urma- urmelor, românii fură siliţi să dea ajutor Rusiei, pe de- o parte pentru a opri pe turci de-a intra pustiind în România în urma unei oştiri ruseşti bătute şi a preface ţara în teatrul războiului, pe de altă parte pentru ca, în caz de victorie, să nu fie cu totul daţi pe mîna aşa- numiţilor liberatori.

Şi-n adevăr ajutorul României i-a costat mult mai scump pe ruşi decum se admite în genere. E drept că alianţa cu România n-a oprit pe Imperiul ţarilor să-i ia aliatului, cu toate protestele, ţinuturile din Basarabia; dar Imperiul a fost silit a ţinea seamă de activitatea proprie a naţiunii române şi de atitudinea bărbătească, eroică chiar, a armatei ei; au trebuit să-i lase acesteia deplina neatîrnare şi prin aceasta Rusia a pierdut road- ele victoriilor sale. Scopul războiului întreprins nu era desigur eliberarea bulgarilor de sub jugul turcesc, ci crearea unui stat sau a unei confederaţiuni de state care să atîrne cu totul de Rusia şi să se prefacă cu timpul într-o secundogenitură rusească. Acest stat sau această confederaţiuni de state avea să cuprinză Bulgaria, Muntenegrul, Serbia şi România şi să serve pe de o parte de staţiune spre Constantinopol, pe de alta să fie un zăvor în contra unei înaintări eventuale a monarhiei austro-ungare cătră Orient, în cazul dărîmării Imperiului otoman.

Să nu ni se observe că acest plan s-a împiedecat, nu prin atitudinea României, ci prin aceea a Congresului din Berlin; nu ignorăm deloc puterea are- opagului european şi sîntem departe de-a-i opune greutatea relativ mică a naţiunii române; dar ati- tudinea României în timpul războiului ruso-turcesc a fost un factor în mîna Congresului. Situaţia Rusiei în faţa Congresului ar fi fost cu totul alta dacă reprezen- tanţii ei s-ar fi putut înfăţişa ca cuceritori sau liberatori ai tuturor statelor balcanice. Afară de-asta, cabinetul din San-Petersburg n-a renunţat la dorinţa şi la scopul de-a forma un stat federativ din ţările balcanice, ci urmăreşte şi acum acest scop cu toate mijloacele ce-i stau la-ndemînă, prin ambasadorii şi agenţii săi din Bucureşti. Ştirea răspîndită acum cîteva zile de cătră un agent rusesc despre o întîlnire încurîndă a regelui României şi al Serbiei cu principele Bulgariei la Rusciuc cată a se considera ca un ballon d’essai pentru a afla, pe de-o parte, ce-ar zice puterile europene despre o asemenea întîlnire a principilor statelor bal- canice şi a trezi, pe de altă parte, neîncrederea Austriei şi Germaniei în contra României şi Serbiei. Dacă s-au zădărnicit pîn-acum toate silinţele şi-ncercările agenţilor ruşi de a realiza o confederaţie a popoarelor balcanice cauza e că în Bucureşti au pătruns de mult convingerea că interesele României nu se pot uni defel cu acelea ale statelor slave din vecinătatea ei şi apoi instinctul de neatîrnare al naţiuni, care nu îngăduie ca România să cedeze ceva din independenţa sa, pentru care s-a luptat atît de mult; în fine – last not least – pentru că România posedă un rege din Casa Hohenzollern, care în nici o împrejurare nu s-ar hotărî a se degrada devenind vasalul Coroanei ruseşti”.

Și continuă corespondentul de la Gazeta generală cu cîteva observații care luminează poziția României între cele două mari puteri, nu mai puțin poziția duplicitară a Germaniei. „Dacă instinctul de neatîrnare şi de libertate al românilor, care se manifestă atît în politica lor exterioară cît şi în cea interioară, i-a ferit pîn-acum de-a ajunge să atîrne de Rusia, el pe de altă parte a creat un conflict cu monarhia austro-ungară şi i-a pus în opoziţie cu toate puterile europene, căci în cestiunea dunăreană ei au insistat cu prea multă îndărătnicie asupra punctului lor de vedere, care e, blînd vorbind, unilateral, iar inamicii guvernului român – interiori şi esteriori – n-au întîrziat a făuri din cestiunea dunăreană o armă în contra guvernului, a dinastiei şi a ţării.

Spaţiul nu ne permite de-a cerceta cestiunea aceasta complicată; mă mărginesc dar numai la observaţiunea că fiece naţiune, mare ori mică fie, are misiunea deplină de a-şi apăra drepturile şi interesele ei; dar că nu trebuie să meargă atît de departe ca să ignoreze sau să atingă interesele şi drepturile unei alte naţiuni, mai ales cînd aceasta e un stat vecin cu mult mai puternic. Dreptul strict în multe cazuri nu se poate aplica fără pagubă nici măcar într-un litigiu între două persoane private; cu atît mai puţin între două state învecinate a căror interese se întreţes în mii de direcţii şi sînt atît de varii încît prudenţa impune fiecărei din părţi concesiuni în unele cazuri, pentru ca şi partea cealaltă să încline a face concesiu- ni în alte cazuri. Chiar un stat mai mare şi mai puter- nic decît România s-ar măcina cu timpul prin conflic- te continue cu toţi vecinii săi; afară doar dac-ar avea un protector foarte tare într-una din puterile mari şi dominante în Europa. Un asemenea protector România-l poseda odinioară în Franţa, sub Napoleon III; dar azi nu mai există în Europa nici o putere care să exercite o influenţă dominantă, căci singura care ar putea-o nu voieşte s-o exercite.

Nu e îndoială că România se bucură în prezent de mare bunăvoinţă din partea Germaniei; nu numai pentru că regele e un Hohenzollern, ci pentru că conducătorul politicei germane a recunoscut marea vitalitate a poporului românesc, pentru că ştie a apreţia importanţa situaţiei geografice a ţării şi o serie de alte împrejurări cari creează României pentru vii- tor o misiune politică şi militară la porţile Orientului. Dar, oricît de mare ar fi părtinirea cancelarului german pentru România, ea nu e îndestul de mare pentru a o favoriza în socoteala Austro-Ungariei, care e şi mai importantă pentru el. Se pare aşadar că din Berlin i s-a dat regelui României sau guvernului său sfatul urgent de-a aplana cît se poate de curînd dife- renţele pendente între Austro-Ungaria şi România cu privire la cestiunea Dunării, într-un mod cît se poate de echitabil pentru amîndouă părţile”.

Comentariile asupra aprecierilor corespon- dentului de la foaia germană, ale ziaristului de la Timpul sînt succinte dar cu un final de mare înțelepciune diplomatică: „O menţinere strictă a auto- nomiei noastre în politica exterioară, o egală evitare a influenţei fie a uneia, fie a celeilalte dintre puteri, e o garanţie mai sigură pentru menţinerea păcii decît concesii unilaterale, menite a ne cîştiga poate simpa- tiile unuia, dar cu atît mai proprii pentru a stîrni riva- litatea celuilalt”.

Oricare concesie a părții române va fi în defavoarea ei. Eminescu în De ce vicleșuguri... (Timpul, 8 octombrie 1882) prezintă un articol din oficiosul liberal Românul, care, prin afirmarea că Rusia ar face brațul Chilia navigabil, iar România brațul Sf. Gheorghe, Sulina – aflată sub supravegherea Comsiei Europene ar rămîne fără obiect. Articolul e ținut sub tonul acesta, pe corda, cum am zis, spune ziaristul, a presei rusești. În urma observațiilor redactorului de la Timpul, Românul, cum remarcă acesta, își revizuiește opinia inspirată de vederi rusești. De astfel de vederi, din nefericire, nu ducem lipsă nici în actualitatea noastră cea de toate zilele.

Este comentată și Conferința de la Londra ce urma a se desfășura pe 10 martie 1883, unde s-a discutat chestiunea dunăreană fără acceptarea României între delegați.

Gheorghe Clivetti dedică pagini cuprinzătoare despre Conferința de la Londra și tratatul din 10 martie 1883, unde citim: „Solicitării exprese a României de a fi admisă pe picior de egalitate cu celelalte puteri la conferinţă nu i s-a dat curs favorabil de plenipotenţiarii reuniţi în capitala Marii Britanii spre a decide dezlegarea chestiunii dunărene. Explicaţiile furnizate părţii române de respectivii plenipotenţiari, ca şi desfăşurarea de ansamblu a deliberărilor lor de conferinţă au prezentat aspecte mult discutabile din perspectiva raţională a dreptului internaţional, chiar şi din cea a foarte sensibilei raportări a politicii la preceptele moralei. Motivaţia conferinţei a fost pusă în seama necesităţii execuţiei articolelor LIV şi LV ale tratatului de la Berlin, nu şi în cea a actelor internaţionale anterioare acestuia, relative, începând cu 1856, la chestiunea Dunării, nici măcar în cea a tratatului din 13 martie 1871, de la Londra, ce preconizase mandatul de 12 ani, Analizabil la 1883, pentru Comisia Europeană”.

Ziarul din care traduce Eminescu este foaia vieneză Noua presă liberă, în Timpul, 9 februarie 1883. Citirea cîtorva fragmente confirmă temeinica cunoaștere a realității de către foaia respectivă, inclusiv de către poet, realitate confirmată, cum am văzut, și în lucrarea bine documentată a lui Gheorghe Clivetti. Foaia vieneză ține să facă precizări și asupra întîlnirii londoneze: „Conferinţa a semănat mult c-un bîlci în care se face trampă.

Rusia a abandonat România pentru că-n schimb a primit făgăduinţa Austriei de-a favoriza regularea braţului Chiliei; Anglia a sacrificat Regatul pentru Egipet. România se poate mîngîia doar cu faptul că-n cazul din urmă Franţa a fost cea care a plătit cheltuielile, căci, în momentul în care vorbim cestiunea egip- teană este poate hotărîtă în mod definitiv fără partici- parea Franţei. Cînd unei puteri mari i se întîmplă asemenea lucruri, cu cît mai trebuie România să se supuie sorţii şi să-şi puie întrebarea dacă nu ar fi mai cu minte ca, prin tratări cu Austria, să dea forma cea mai lesne de mistuit acestui lucru inevitabil. Dacă Conferenţa a contribuit de a trezi o asemenea convingere în Bucureşti, atunci nu s-a convocat cu totul fără scop şi în zădar; dar cum că ea nu a fost necesară, pentru ca la urma urmelor totul să se aranjeze între Bucureşti şi Viena, ideea aceasta i se impune oricărui politician, oricît de mîndri ar fi de munca lor moder- nii Danaiz cari în Londra cară apă cu ciurul”.

Eminescu, în acest context, se vede nevoit a constata sterilitatea totală a politicii guvernului:

„Izolaţi cu desăvîrşire, căzuţi sub ura Rusiei, dispreţuiţi de Germania cu toate că un dinast al ei ocupă tronul României, stăm în faţa lumii ca nişte milogi de care se-ndură Austria însăşi, căutînd a îndulci, prin politeţe cel puţin, hapul amar al viitoarei vasalităţi economice şi politice”.

În fapt, chestiunea dunăreană era deja compromisă prin actele cabinetului Brătianu încă din iunie 1881, cum consemnează gazetarul foii conservatoare în Dacă cineva îndrăznea (Timpul, 20 febr. 1883), citînd din ziarul roșilor, Românul, de la acea dată.

Fapt ce-l determină pe Eminescu să exclame: „Va să zică acum doi ani deja guvernul găsise nimerit şi la timp de a concede Comisia Mixtă, admiterea ner- iveranei Austria în ea, prezidenţia ei de drept la o masă unde nu erau decît riverani. Nici astăzi Austria nu pofteşte altceva decît ce guvernul român a ştiut să facă, nici Conferinţa din Londra nu cere în esenţă mai mult decît punctele de mai sus. Aceste concesii, care neapărat caută să se fi rezemînd pe un text pozitiv, pe o piesă din corespondenţa noastră diplomatică cu cabinetul din Viena, sînt o adeziune dată acum doi ani încă la hotărîrile actuale ale Conferinţei”.

Dumitru Brătianu, noul șef al Cabinetului, realizează că ne aflăm pe marginea prăpastiei, și totul pentru a-și asigura cei de la putere realegerea, cum și observă în Admirabila dibăcie... (Timpul, 11 februarie 1883) diriguitorul foii conservatoare: „A trebuit acest eveniment de înspăimîntătoare gravitate ca, la bătrîneţe (lui Dumitru Brătianu, n.n.), să-i cadă vălul de pe ochi, pentru ca să vadă în fine de ce sînt capabili şi înlăuntru cei ce în afară lucrează astfel. Cînd a spus că nu mai e om onest în ţară n-a vorbit poate numai de deputaţii ce-i stăteau în faţă, ochii i s- au despăienjenit, pentru a vedea lunecînd înainte-i neatîrnarea acestei ţări împreună cu Dunărea. Calimach Catargiu, silit de bănuiala aruncată asupra lui, descoperă duplicitatea guvernului, e ameninţat cu darea în judecată şi moare de supărare. Cogălniceanu, bolnav şi bătrîn, reîntinereşte în culmea vieţii sale pentru a apăra Dunărea, mişcătoarea pavăză de argint a neatîrnării noastre străvechi, a cărei pierdere tot- deauna robie a însemnat. Iar ţara aceasta, ameţită ca un taur de demagogia ei internă, de zdreanţa roşie a republicii de desculţi, e distrasă de la chestiunea cea mare, pierde ca pe nişte cărţi pe joc simpatiile tuturor popoarelor europene, pentru a se ocupa de mijlocul cum să asigure reuşita în alegeri a paraliticilor ei politici.

Cu aceste mizerii dinlăuntru ni s-a distras atenţia pînă în momentul cînd ne vedem singuri, părăsiţi de toată lumea, puşi la discreţia, avizaţi la bunăvoinţa unui vecin puternic, sub a cărui stăpînire consîngenii noştri sînt apăsaţi, persecutaţi c-o ură oarbă de conlocuitorii lor”.

Eminescu constată dramatica situație în care se afla România, prin concesiile diplomaților în chestiunea dunăreană, cînd se vede nevoit să pună în evidență că prin proasta gestionare a acestei probleme am pierdut pe rînd încrederea marilor puteri europene.

În zadar oameni de calibrul lui Kogălniceanu sau Callimachi Catargiu au atenționat guvernanții, ei au continuat pe panta pe care s-au înscris cu o curioasă voluptate.

Publicînd Manifestul studenților Universității din București către presa română (Timpul, 24 febr. 1883) în chestiunea Dunării, Eminescu face un scurt comentariu, de constantă actualitate: „Puterile fac ceea ce se face în lume, fără scrupule excesive ele urmăresc pe socoteala noastră şi a oricui interesele lor politice şi economice; atitudinea noastră ar trebui să fie de a nu ne face complici vinovaţi ai procedări- lor lor. În privinţa aceasta însă nu avem nici un cuvînt de-a da guvernului de la noi un absolutoriu, nici credem că merită sprijinit fie chiar prin manifeste ale tinerimii. Trecutul ne învaţă că el nu s-ar folosi de acest sprijin decît pentru a masca complicitatea sa deja dovedită în această chestiune”.

Și în continuitatea acestei idei Eminescu vituperează în contra atitudinii cameleonice a puterii momentului, nu diferită ca atitudine de cea din prezent: „Cei mari îşi urmează politica lor cum vor; puterea ce-o au preface adeseori voinţa lor în drept; dar nu noi aveam s-o facem, pentru care fiece şir de tratat ţine locul armatelor ce nu le avem. Nu ne e greu a mărturisi că pentru omul onest o asemenea jertfă e uşoară. Mic ori mare fie un popor, sînt bunuri morale asupra cărora nu exista tranzacţie legitimă; şi cînd un om de stat crede că, în contra dreptului, în contra opiniei publice, în contra tradiţiilor de onoare, totuşi trebuie să transige, acel om de stat trebuie să ştie cu ce preţ o face: şi că preţul trebuie plătit. Ştiind-o aceasta, poate face sacrificiul cel mai înalt de care un muritor e capabil, acela de a se stinge el, om drept, purtat de o adîncă convingere, sub pata infamiei, nefiindu-i nici măcar permis de a se apăra dacă apă- rarea sa ar fi în stare a compromite cauza. Astfel, pentru sute de ani şi-a întunecat numele Machiavelli, pentru că, pentru realizarea celui mai sfînt scop, pro- punea mijloacele cele mai infame. Şi cu toate acestea era o eroare enormă, tocmai pentru că enorm era spiritul ce o compusese. Nu prin mijloacele propuse de el s-a realizat scopul. Energia şi munca celei mai tinere dintre rasele Italiei au făcut ceea ce mijloacele lui nu ar fi ajuns niciodată să facă.

Nu ni se mai atribuie dar o politică de care sîntem incapabili.

E clar că nimeni nu poate primi solidaritatea politicei exterioare a guvernului” (Ne silim a păstra..., Timpul, 1 martie 1883).

O nedumerire pe care sînt și astăzi destui care și- o exprimă, o aflăm și la Eminescu, ridicată în contextul nefericitei politici a vremii: „Uneori oameni de o exemplară bună-credinţă şi patrioţi cum se cuvine ne zic din convingere: «Ce folos au luptele acestea politice între partide? De ce nu încetează odată? De ce românii nu îşi dau mîna pentru a asigu- ra prosperitatea ţării lor?»” (Cam în Ajunul..., Timpul, 23 noiembrie 1883).

Și tot el constată: „Sinceri or fi asemenea oameni, pătrunzători nu sînt”.

Și atunci la fel ca în prezent, partidele vechi se destrămau și, funcție de interese apăreau noi partide și facțiuni (multe făcute la comandă, atunci și acum) cu o viață la fel de efemeră ca a celor de astăzi. Fenomen cercetat de poet în Bătrînul organ al puterii liberale... (Timpul, 8 mai 1882).

Chestiunea Dunării va rămîne pe harta diplomatică a Europei ca o preocupare relativ constantă cel puțin pînă la pragul primei conflagrații mondiale, România fiind atrasă în sfera germanică, evitînd astfel tendințele Rusiei de a-și împlini proiectul balcanic al puterii pravoslavnice:

„Blocarea acestui mare proiect stătea și în preocupările strategice ale Imperiului German, ce-şi urma vocaţia dunăreană. De aceea, orientarea politicii Vechiului Regat în funcţie de «puterea germană» ţinea de un justificabil raţionament, chiar de stringentă necesitate, fie şi cu presupunerea unui modus-vivendi austro-ungaro-român, reciproc concesiv. Sub acea presupunere, avea să se calmeze şi chestiunea dunăreană, în condiţiile când nici nu căpăta corp Comisia Mixtă. Raţionamentul orientării României spre sistemul germanic, euro-central, de alianţe se întărea şi pe măsură ce se confirma poziţionarea cam de la distanţă a puterilor occidentale faţă de ceea ce se petrecea la Dunărea de Jos” (G.C.).

Eminescu, în numărul pe 23 martie 1883 al Timpului (Cam în ajun) vitupera în contra realizării noului canal dunărean, Cernavodă-Constanța, comuniștii îl vor pune în operă, fapt urmat și de legarea Rinului de Dunăre la finele secolului trecut, astfel se va înfăptui legarea celor două mări, Marea Neagră și Marea Nordului, și porturile lor Constanța și Rotterdam.

Din păcate, efectele economice sînt neglijabile, pentru că interesele unor state europene trec peste interesele Uniunii Europene în ansamblu.

Dunărea, cît timp nu vom avea acces în spațiul Schengen, rămîne în continuare o „chestiune europeană”.

BACK