Aprilie 2019

VLAHUŢĂ
UN ÎNDRUMĂTOR (I)


Născut la Pleşeşti, în fostul judeţ Tutova, pe 5 septembrie 1858, şcolit la Bîrlad, a trecut bacalaureatul la Bucureşti unde, după, se înscrie la Facultatea de drept pe care n-o finalizează din motive materiale, ca în 1879 să ia un post de institutor la Tîrgovişte, iar în aprilie 1880, Alexandru Vlahuţă debutează cu poezii în Convorbiri literare, îndrumat şi încurajat de la început de Iacob Negruzzi, directorul foii junimiste. Va continua, cu intermitenţe, colaborarea la foaia care l-a debutat. În 1886 debutează şi editorial cu volumul Nuvele. Propus pentru premiul Eliade Rădulescu, Academia respinge în 1887, volumul de Nuvele. La sfîrşitul aceluiaşi an Vlahuţă publică primul său volum de poezii. Şi tot din 1887 este redactor pînă în martie 1891 la proaspăt înfiinţată foaie, Revista nouă, a lui B.P. Hasdeu.

Fascinat de creaţia lirică eminesciană încă de pe băncile liceului, cu o admiraţie extatică, după cum singur declară: trei ani am căutat pe uliţele capitalei figura aceasta şi n-am găsit-o. Abia în iunie 1884 îl întîlneşte pe Eminescu, pe care în zadar încearcă să- l determine să plece la ţară pentru refacere în urma bolii. În decembrie, acelaşi an, se află la Iaşi, unde stă trei zile cu Eminescu. Cu acest prilej asistă la o reprezentaţie a Scrisorii pierdute a lui Caragiale, despre care spune că e cumplit de prost jucată şi totuşi place publicului.

Pe 28 februarie 1886 Vlahuţă ţine la Ateneul Român o conferinţă despre poeziile lui Eminescu, fapt care îi va provoca replica lui Maiorescu din Poeţi şi critici, unde, alături de Delavrancea, va fi sancţionat, pe motiv că poeţii nu au îndreptăţirea de a se pronunţa cu aprecieri critice asupra fenomenului literar şi artistic. În fond eseul maiorescian, despre care am mai scris, este un elogiu adus lui Alecsandri, pus în plan secund faţă de Eminescu de cei doi:

Vlahuţă şi Delavrancea.

Nici volumul Poezii, susţinut de B.P. Hasdeu, ca raportor, în aprilie 1888, nu va întruni sufragiile Academiei.

În martie 1892, Convorbiri literare găzduieşte poemul Unde ni sunt visătorii?... Şi în aceeaşi lună, pe 12 martie susţine la Ateneu conferinţa Curentul Eminescu şi poezia nouă. La final recită, ca argument, poezia Unde ne sunt visătorii?... Din goana vieţii este un nou volum de proză editat tot în 1892.

La începutul lui martie 1893 este prezent la Ateneu cu o nouă conferinţă, Onestitatea în artă. Succesul conferinţei determină pe Iosif Vulcan să-l propună pe 9 martie membru corespondent al Academiei. Toţi cei opt membri din secţia literară îl votează în unanimitatea. Cinste pe care o va refuza şi ca efect al respingerii repetate a cărţilor sale de la premiile Academiei. Într-o scrisoare adresată lui I. Vulcan îşi argumentează refuzul: „D-ta eşti unul din puţinii academicieni cari ne iubesc pe noi cîţiva tineri urgisiţi şi priviţi ca o primejdie pentru literatură de ceilalţi colegi ai d-tale. Academia n-are premii pentru nimeni din noi, Caragiale a fost respins, Gherea a fost respins, eu am fost respins, Delavrancea va fi probabil respins... Eu eram dator şi faţă de prietenii mei să răspund aşa. În glasul meu strigau şi amărăciunile lor”.

Era cunoscută în epocă şi a rămas în istorie prietenia poetului cu Delavrancea, Coşbuc, Caragiale, Eminescu, inclusiv cu pictorul N. Grigorescu căruia i-a dedicat o documentată monografie.

A fost şi un creator de publicaţii, singur sau împreună cu prieteni de idei, un îndrumător şi o conştiinţă civică şi morală în plan naţional. Citim în Prefaţa lui George Sanda, la antologia lirică Iubire, publicată în 1965 în colecţia BPT: „Din anii petrecuţi la Tîrgovişte ne-au rămas primele mărturi- i ale pasiunii scriitorului pentru ziaristică. În mai 1881, împreună cu un comitet de redacţie, a scos ziarul Armonia, unde a publicat, sub diferite pseudonime, poezii satirice şi pamflete la adresa unor politicieni din localitate. Mai tîrziu, la 28 noiembrie 1893, a scos împreună cu dr. Urechia, revista Vieaţa, la 2 decembrie 1901, împreună cu G. Coşbuc, revista Semănătorul, în 1916 a condus publicaţia săptămînală Scriitorii români, iar la 1 octombrie 1919, cu cîteva săptămîni înainte de a se stinge din viaţă, revista Lamura”.

Foaia Viaţa va fi diriguită de Vlahuţă din 28 noiembrie 1893 (însoţit de V.A. Urechia pînă la numărul din 5 martie 1895) pînă pe 28 ianuarie 1896 cînd îşi încetează apariţia.

La sfîrşitul anului 1893 publică primul şi singurul său roman, Dan, roman cu evidentă tentă autobiografică.

În decembrie 1894, începutul lui 1895 apare primul său volum de publicistică, Un an de luptă, volum care nu va mai fi reeditat, nici fragmentar în ediţia de Scrieri alese. În 2019 la Editura Timpul, cu îngrijirea şi prefaţa asigurate de Mircea Platon, va fi reeditată împreună cu ultimul său volum de publicistică, Amurg şi zări, publicat postum la Cartea românească în 1925, la care îngrijitorul adaugă Texte programatice: Prefeţe, Articole program, Crezuri publicistice; Alte articole, neincluse în volume. Preopinenţi şi adversari, B.P. Hasdeu, Adevărul, C. Stere şi Evenimentul literar; Amprenta lui Vlahuţă (care cuprinde texte scrise de-a lungul timpului despre scriitor) şi un Epilog.

De la începutul lui 1894 începe să colaboreze constant la Gazeta săteanului.

Volumul său de proză În vîltoare, apărut în 1896, va fi respins în 1897 de a fi premiat de către Academie pe motiv că a refuzat titlul de membru corespondent.

Abia în 1900, după al doilea tur de scrutin, Academia îi va acorda premiul Năsturel Herescu, pentru volumul Clipe de linişte, publicat în urmă cu un an. Vlahuţă mulţumeşte pentru această onoare printr-o scrisoare care va fi citită în şedinţa Academiei din 21 aprilie 1900.

Gazeta săteanului din 5 martie 1898 îi publică scrisoarea prin care se adresează învăţătorilor din întreaga Ţară şi în care le solicită informaţii pentru realizarea unei cărţi intitulate Geografia pitorească a României. În final va publica în octombrie 1901, volumul România pitorească, bine primit şi introdus în manualele şi programele şcolare ale timpului, volumul rămînînd tributar unei viziuni idilic sămănătoriste. Cartea va fi, de altfel, premiată de Academie în 1902.

Împreună cu George Coşbuc lucrează din 1901 la seria cărţilor de citire pentru şcolile primare. Ultimul număr din Sămănătorul, care mai are pe copertă numele lui Vlahuţă este din 20 decembrie 1902. Va trece sub direcţia lui N. Iorga.

În proaspăt apăruta revistă Viaţa românească (Iaşi, 1906) Vlahuţă publică povestea Datorii vechi, iar în mai anul următor, tot aici, îi apare poezia 1907. În iulie 1907 participă cu Delavrancea la înhumarea lui Nicolae Grigorescu la Cîmpina. În 1909 prezintă Din trecutul nostru la premiile Academiei, este respinsă.

În 1910 el are oaspete în februarie şi mai pe Caragiale iar în iarna lui 1911 vor fi la Iaşi, în vizită la Viaţa românească. Pe 14 iunie 1912 ia parte la înmormîntarea lui Caragiale, împreună cu Delavrancea, Cerna, Zarifopol, Gherea. Se retrage la ţară la Dragoslavele – Vrancea, în apropiere de Rîmnicu-Sărat. Casa va fi arsă în 1917 de trupele de ocupaţie germane.

În martie 1914 publică volumul Dreptate, iar Revista Flacăra îi dedică numărul din 8 martie; are pe copertă portretul scriitorului. În noiembrie 1916 pleacă în refugiu şi în noiembrie 1917 îl aflăm la Iaşi, unde se şi îmbolnăveşte. Pe 29 aprilie 1918 este prezent la înmormîntarea lui Delavrancea, la Iaşi.

În 1919, avînd raportor pe Iacob Negruzzi, Academia îi acordă Marele Premiu pentru volumul Poezii, editat în 1915. Pe 19 noiembrie 1919 încetează din viaţă la Bucureşti. Va fi înhumat pe 21 noiembrie.

Despre poezia sa Vlahuţă consemna, cu modestie: „De altmintrelea, nu greu va fi să cunoaşteţi cît de mult îmi place şi mă silesc să fac ceea ce face în mare domnul Eminescu, a cărui tăietură genială în versuri nu o pot îndeajuns admira. Mi-va sluji de model acest maestru care-şi cunoaşte atît de bine limba şi care-şi mlădie atît de artistic gîndirea”.

Ca poet rămîne cel mai important epigon al lui Eminescu, totodată i se recunoaşte de către autorul culegerii de Scriitori români, că a fost un foarte îndemînatic scriitor de idei. Natură reflexivă şi cultivată, dispunînd de un număr de idei mai mare decît al multora dintre contemporanii lui, expresia gîndirii i-a reuşit foarte bine. Această expresie nu arata un gînditor abstract, ci unul pentru care legăturile de gînduri sînt evenimente adînc simţite ale subiectivităţii sale, idei în adevăr trăite. De aici provine verva scriitorului, articulaţia fireasca a demonstraţiei sale, toată înmlădierea discursului, obţinută prin împerecherea fericită a cuvîntului abstract, împrumutat vocabularului filozofic sau ştiinţific, cu expresia familiară şi cuvîntul uzual. Din cînd în cînd expresia cugetării se opreşte ca într-o scăpărare de fulger şi se concentrează într-una din acele maxime pe care le-a numit el însuşi, cu modestia-i cunoscută, „Fărmături” – publicate în volumul „Din goana vieţii” şi sporite prin alte extrase din opera scriitorului în mica culegere „Gînduri” din 1927, o culegere susceptibilă de a fi extinsă pentru a da cititorului de azi un breviar de înţelepciune şi bunătate.

Şi ca argument Tudor Vianu citea cu încîntare cîteva dintre Fărmături.

Esteticianul se simte dator să-l prezinte pe Vlahuţă aşa cum l-a cunoscut la finalul primei conflagraţii. „Aşa a apărut Vlahuţă generaţiei noastre şi ne simţim îndatoraţi să-i transmitem imaginea celor mai tineri decît noi. Într-o zi,după sfârşitul primului război mondial, am fost primit de Vlahuţă în modesta lui locuinţă din strada Visarion. Am rămas uimit de înfăţişarea obosită a omului încovoiat, cu faţa adînc brăzdată, cu şuviţa de păr alunecată peste fruntea chinuită, pana corbului lui Edgar Poe, aşezată pe creştetul poetului, din neuitatul portret consacrat lui de N. Iorga. Ne-a vorbit de Caragiale, de Delavrancea, de Grigorescu, căci era un entuziast prieten, fericit să recunoască meritul altora şi să se aşeze mai prejos de ei; apoi a adresat cuvinte binevoitoare tinerilor care-l înconjurau, bucuros să recunoască în fiecare un semn, oricît de modest, al făgăduinţelor lui. Mi-a apărut atunci un om blînd, măsurat la vorbă, dar prietenos, şi această întîlnire urmată de puţine altele pînă la dispariţia lui, curînd după aceea, a întregit, pentru mine chipul scriitorului şi al omului cules pînă atunci numai din cărţile lui.

A fost o personalitate morală aleasă, un om de mare omenie. Cuvîntul acesta, folosit adeseori şi cu mare plăcere de el, i se părea şi foarte semnificativ pentru firea poporului român, care n-a trebuit să recurgă la o vocabulă străină pentru a desemna ca- litatea morală cea mai înaltă, aceea care realizează finalitatea speciei noastre”.

Portret confirmat întrutotul de publicistica adunată de Mircea Platon în volumul Primul şi ultimul apărut recent la Editura Timpul şi al cărui cuprins l-am detaliat mai sus.

Primul, Un an de luptă se deschide cu Amintiri despre Eminescu. Încă din gimnaziu, fascinat de opera lui Eminescu şi-l imagina drept: un tînăr slab, înalt, palid şi tras la faţă, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă şi veche îi acopere trupul pănă‘n călcăe; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni, şi merge ca un somnambul, parc’ar pluti.

Sub această imagine l-a căutat pe uliţele Bucureştilor timp de trei ani: „Într’o zi, mă’ntorceam cu mai mulţi prieteni de la universitate. În dosul pasajului, aud pe cine-va zicînd: „uite Eminescu!”. Toţi ne oprim să’l vedem. Un om în vîrstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii.

Îl văd suindu-se’n tranvai. – Mă despart de prieteni, şi mă urc şi eu. M’aşez în faţa poetului şi’l privesc, cu sfieală. El ţine pe braţe un ghiozdan ros pe la mărgini; degetele de la mîna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundaţi, cu gene rare, au privirea vagă şi ostenită a omului distras, dus pe gînduri”. Se întîmpla scena prin 1879:

„Cinci ani după asta. Stăm amîndoi la o masă în cafeneaua de la Imperial. O fetiţă, c’un paneraş de flori, se tot milogeşte pe lîngă noi, c’un aer de sfîşietoare mizerie.

Aleg o garoafă şi o dau poetului, care’mi spune că’i plac florile”.

Provocat de garoafa roşie, îi spune; „– Uite, dintre tinerii de azi, ştii cine dă semne c’are să fie un poet mare la noi?

– Cine?

– Mile. Da, da, nu te uita. Mile e poet... În „Caetul roşu” al lui am găsit lucruri minunate, minunate!...

Această remarcă ne dezvăluie, în fapt, nobilul interes al lui Eminescu privind mişcarea literelor din epocă.

La plecarea din cafenea, aproape de miezul nopţii, îi întîmpină o ploaie puternică, fiind fără umbrelă, mai mult în fugă ajung la hotel Metropol. Îi propune poetului: „– Rămîi la mine’n noaptea asta...

– Nu pot, am de făcut gazeta pe mîine... şi mie nu-’mi vine îndămînă să scriu de cît acasă la mine. Da hai, că mă suiu şi eu pentr’un sfert de ceas, poate- a mai sta ploaia.

Eminescu are chef de vorbă. Îmi povesteşte o dragoste a lui, o întîmplare curioasă, care i-a inspirat poezia Luceafărul, şi care nu se poate spune aici...

– Dar ştii că sunt două aproape. Îşi ia pălăria şi pleacă grăbit”.

Vlahuţă se culcă şi la scurt timp aude bătăi disperate în uşă: „– Cine’i? – Eu... Mi-am uitat garoafa.

Aprind lumînarea. Eminescu, ud leoarcă, îşi ia floarea de pe masă şi sgribulit, c’un rîs copilăresc, îmi zice noapte bună şi pleacă”.

Scena care îl pune pe gînduri pe narator, cu privire la sănătatea poetului, totodată, recuperarea florii afirmă o anume sensibilitate; oricare altul, sub ropotul ploii, ar fi renunţat la garoafa roşie.

În continuare sunt adunate cîteva zeci de tablete, în general de mică întindere, centrate pe o temă, rezolvată mai totdeauna cu acurateţe, amenitate şi fără concesii, adesea presărate cu ironii mai mult sau mai puţin accentuate.

În Seriozitate... după o scurtă remarcă asupra omului flecar şi fluşturatic, este portretizată nesuferita seriozitate a omului nul, prezent în toate straturile sociale, tipul este pretutindeni acelaş bărbat important, foarte serios şi foarte solemn, care merge ţanţoş, ca un tambur-major la paradă, şi care vecinic are aerul de a zice: „daţi-vă la o parte, nenorociţilor, nu vedeţi cît sunt de grav!”.

Şi se continuă pe acelaşi ton prin care este dezgolită seriozitatea găunoasă a ipochimenului.

Mauriciu Fenerştein ne prezintă portretul unui fiu dintr-o familie de evrei, a unui escroc, lipsit de orice sentiment filial.

Admiraţie naturală este o adevărată lecţie de viaţă, de cum trebuie să te porţi faţă de un vrăjmaş, nu lipsit de calităţi, a cărui vrednicie ar fi o naivitate să o negi: „L’aş defăima, dar ce valoare va avea cuvîntul meu, cînd oricine va putea vedea că e pornit din pasiune?

Şi chiar pentru X. ar fi o satisfacere, o legitimare a urii pe care mi-o poartă, cînd ar afla că l’am vorbit de rău...

Ia să m’arăt că nu sunt aşa de mic la suflet, şi că- i recunosc meritele, chiar cînd ele se ridică în contra mea...

Ce om, cu puţină inteligenţă, nu se poate ridica pînă la acest grad de... viclenie, dacă vreţi. – Dar de o viclenie ceva mai nobilă!”

E un preambul prin care se apără de acuzaţia de a se fi închis cu cei doi-trei prieteni într-un cer de admiraţie mutuală: „Noi recunoaştem bucuros meritele adversarilor, cînd le au: ar fi şi naiv să căutăm a le tăgădui. Dar să nu ni se facă un păcat din faptul că ne admirăm, mai cu deosebire, prietenii. E aşa de natural să descoperi calităţi distinse în omul care’ţi împărtăşeşte credinţile şi sentimentele, care te apreciază şi te iubeşte, în sufletul căruia găseşti ca un fel de repaos, de consolare, de oglindire a propriului tău suflet! Ş’apoi cînd se întîmpla ca şi alţii să recunoască şi să laude meritele amicilor tăi, cum să nu te bucuri, cum să nu vorbeşti şi tu cu entuziasm, ca de ceva care ţine de vieaţa, de inima ta!

Cum vreţi să nu vorbesc în totdeauna cu cea mai mare admiraţie despre Delavrancea, despre Coşbuc, despre Caragiale şi despre... de ce m’aş jena?... despre iubitul meu tovarăş de luptă, Dr. Urechia! Ce sunt eu de vină, dacă s’a nimerit să aibă şi talent, pe lîngă celelalte însuşiri cari mi i-au făcut prieteni?

Aceasta nu mă împedecă însă de a simţi o nespusă mulţumire sufletească de cîte ori pot afla, şi în afară de cercul prietinilor mei, merite şi talente remarcabile, pe cari le admir din toată inima.

Admiraţia este cea mai înaltă expresie a iubirei, şi’mi închipuiu cît trebue să fie de nefericiţi aceia cari, din cine ştie ce diformitate morală, sunt lipsiţi de nesfîrşitele comori de voluptăţi pe cari le dă vieţii sentimentul acesta”.

Şi cu necesitate pune în paralel, pe un cîntar axiologic, ce merită şi ce nu merită admirat: „Simt o adevărată fericire să citesc Paraziţii lui Delavrancea, şi nu mă pot sătura de a admira monumentalele lucrări literare ale D-lui Haşdeu, ori care ar fi părerea D-sale despre neînsemnata mea persoană. – Dar nu’mi cereţi, vă rog, să am aceeaşi consideraţie şi pentru operele celebrului Neculai Petraşcu bună-oară, sau pentru dramele junelui Panait Macri, căci, cu toată bună-voinţa pe care-aş avea-o de a-i admira şi pe ei, îmi este peste putinţă să găsesc secretul acestor ilustraţii... Probabil sunt glorii cu cheie.

În templul legilor redă ceva din atmosfera parlamentară a vremii, nu departe de cea contemporană: „Domnul deputat Popovici, în şedinţa de Sîmbătă 5 Fevruar, a bătut, în incinta Camerei, pe colegul său Dobrescu-Argeş. Eată dar arena parlamentară transformată în arenă de circ, şi discuţia – în pugilat. Cum se cunoaşte că suntem Romani! Fără să vreau mă gîndesc la cuvintele D-lui Carp: pe unii îi vom convinge, pe alţii îi vom învinge. D-l Dobrescu era destul de convins; valorosul său coleg, onorabilul D-l Popovici, a găsit necesar să’l şi învingă, pentru mai multă siguranţă. Şi l-a învins.

Şi oamenii aceştia, în faţa cărora noi trebue să ne dăm la o parte cu respect, aceşti nobili inviolabili cari sunt onoraţi, sunt plătiţi, pentru ca să ne reprezinte pe noi, pentru ca să discute în parlament nevoile noastre, aspiraţiile noastre, cînd nu mai găsesc putere în trivialitatea insultelor pe cari şi le aruncă unii altuia, recurg la brutalităţi de bădărani, îşi dau pumni în obraz şi se umplu de sînge, în sacrosancta incintă a camerei!”.

Mahalagismul în literatură vituperează maniera în care este abordată opera literară, unde de interes fiind posibilele aluzii sau trimiteri directe la personagii reale, cunoscute sau uşor de recunoscut de eventualul cititor, lectură însoţită de o mare cecitate în a constata şi aprecia talentul literar.

Zagherlina D-lui Haşdeu este un răspuns elegant şi argumentat la atacul impetuosului autor al Duducăi Mamuca: „Dar unde mi se pare că D-l Haşdeu nu prea are dreptate e în următoarele rînduri:

«De o bucată de vreme de cînd cu filoxera anonimatului, oamenii mari pe Cîmpul literaturii romîne cresc ciuperceşte». Graţie anonimilor şi numai anonimilor eată că: D. Gherea, cu idealurile sale muscăleşti şi cu erudiţiunea cea de vitrină, a ajuns cel mai mare critic; D. Vlahuţă, bun versificator fără îndoială (mersi) dar foarte unilateral şi aproape sterp «cel mai mare poet» şi chiar «cel mai mare romancier»; D. Caragiale, «garson» de talent şi numai atîta, «cel mai mare dramaturg»;... «rival cu Iordache lonescu din Covaci, d. Gherea a născocit pe «artist» ca un marafet de bucătărie pentru a preface zerul în smîntînă, măcar că un zero rămîne tot un zero, iar trei zero tot încă nu sunt mai mult de cît un singur zero, şi cînd cei trei zero figurează lîngă d. Gherea, din aceasta nu resultă o mie, ci numai şi numai un «mare zero»”.

Şi în continuare încearcă a-i împrospăta memoria şefului de la Arhivele statului: „Domnule Haşdeu, vă amintesc că – acum şase ani – n’aţi vrut să primiţi a fi Director la „Revista nouă” de cît c’o singură condiţie: ca Delavrancea şi Vlahuţă să facă parte din redacţia acelei reviste.

Vă mai amintesc că tot pe atunci – cum trece vremea, şi cum ne schimbăm! – m’aţi sfătuit să’mi pun poeziile la Academie; încurajat de D-voastră am tras şi eu la ţintă într’un premiu şi cu ocazia aceea aţi citit în plină şedinţă academică un raport, iscălit de D-voastră, în care mă ridicaţi atît de sus, şi mă faceţi atît de „mare poet”, că multă vreme mă sfiiam să vă privesc în faţă, cînd mă gîndeam că nu merit nici a suta parte din acele laude exagerate, cari au iritat cu drept cuvînt şi pe unii colegi ai D-voastră din Academie.

Şi acum am găsit că sunt un zero!”.

Spre a-i demonta diatribele, cu fină ironie se întreabă dacă împricinaţii n-ar recăpăta talentul în cazul că ar primi botezul spiritismului, nu’i aşa că s’ar face o mică schimbare în judecata D-voastră despre neînsemnatele noastre merite?...

Mai ştii? Poate c’am începe chiar s’avem oare care talent... Şi dacă unul din noi ar fi mai pişicher, ş’ar şti să simuleze, la trebuinţă, leşinuri inspirate în cari să ticluească scrisori de pe ceea lume... o, atunci cum l’aţi mai înbrăţişa, şi cum i-aţi mai striga cu entusiasm: „Speranţă, tinere, tu ai un viitor mare în ţara asta, talentele tale vor fi răsplătite!

Cu înţelegere şi blîndeţe Vlahuţă se străduie să-l aducă la sentimente mai bune pe năbădăiosul polemist.

Este ironizată prin contrast medalia Bene- merenti, medalie refuzată cîndva de Eminescu, acordată unor nulităţi, în defavoarea celor cu talent:

„Astăzi ştiu cum se dau şi cui se dau aceste pretinse semne de distincţie. Aş putea să înşir aci nume de curtizani linguşitori, cari pentru acest nenorocit bene-merenti s’au tîrît pe brînci, şi-au terfelit conştiinţa în cele mai sarbede şi mai desgustătoare laude, pe cari numai o slugă laşă şi perfidă le poate aduce unui stăpîn credul şi vanitos. Aş putea să pun faţă în faţă pe cei cari au bene-merenti şi n’au talent, cu cei cari au talent şi n’au bene-merenti, şi să denunţ publicului, în chestia aceasta, nedreptăţi insolente, batjocuri revoltătoare, cari ar sui sîngele în obraz ori cărui om onest. Aş putea – dacă n’ar fi aşa de repugnant – să răscolesc mocirla literaturii de căpătuială şi să pui sub nasul împărţitorilor de favoruri toate murdăriile pe cari ei le-au medaliat şi pe cari publicul – adevăratul judecător – le-a aruncat la gunoiu.

Înţeleg să împărţiţi slujbele şi misiile grase trîntorilor cari vă cădelniţează, dar să patentaţi înjosirea şi prosternarea laşă a nulităţilor, să brevetaţi lenea şi inepţia. – Nu vă gîndiţi ce dezastroase exemple daţi tinerimei care vă priveşte?

La noi, unde caracterele demne sunt aşa de rari, nu simţiţi că ar fi nevoe de o şcoală mai sănătoasă, de o deşteptare de sentimente mai înalte şi mai moralizatoare; că de astea e lipsă în ţară la noi, nu de bizantinism şi de conştiinţi de închiriat. – Nu’i aşa, Domnilor Miniştri? Aveţi D-voastră destulă bătae de cap cu politica, destui clienţi flămînzi, destule guri lacome de aplecat la ugerul bugetului. – Lăsaţi cel puţin arta să rămîe mai curată şi mai independentă, nu ispitiţi pe bieţii tineri să vă aducă laude pe cari nu le simt, ca să capete o medalie pe care n’o merită”.

Sfatul ultim este de a refuza această distincţie, compromisă, în favoarea publicului care-i simpatizează şi-i citeşte pe tinerii care-şi respectă munca şi talentul.

Se apleacă asupra Familiei artiştilor, familie plină de invidii şi ură de neînţeles şi cu totul neproductivă: „De cîte ori nu m’am întrebat, văzînd învrăjbirea în care trăesc unele talente mai de seamă la noi: oare de ce nu se pot suferi oamenii aceştia? Nu e glorie, nu e nemurire de ajuns, pentru ori cine ar şti s’o cucerească? Nu suntem noi în stare să admirăm cît de mulţi aleşi, numai să fie?... Sunteţi aşa de puţini, acei cari v’aţi deosebit din gloata noastră; – de ce nu vă iubiţi? De ce căutaţi să vă întunecaţi meritele unul altuia? Vă temeţi că n’o s’avem destulă marmură pentru statuele voastre?

Ce frumos şi moralizator spectacol ar fi pentru noi să vă vedem uniţi, lucrînd c’o întrecere de camarazi, nu de vrăjmaşi, la deşteptarea neamului nostru. Ni s’ar părea că sunteţi mai mari, şi v’am admira mai mult. Energia voastră ni-i scumpă, şi noi suferim cînd cheltuiţi din ea pe înveninări şi pasiuni de rînd”.

Îşi fură singuri, sufletului lor una din cele mai mari şi mai scumpe plăceri ale vieţii: plăcerea de a admira. O boală care s-a perpetuat cu aceeaşi virulenţă şi-n actualitatea noastră dezinteresată de faptele literare şi culturale.

„Avem academii, atenee, universităţi, muzee, laboratorii, biblioteci, avem, consemnează publicistul, tot aparatul de cultură al unui stat pus pe drumul civilizaţiei. Ar trebui ca din capitală să se reverse asupra întregii ţări lumina acestor instituţii; ar trebui ca presa să se ocupe mai de aproape de ele, să arate publicului că în afară de larma şi hărţuelile politice, cari ţin primul plan în atenţia generală, mai e cîte ceva de remarcat în activitatea noastră naţională. A-rare-ori am văzut două-trei rînduri într’o gazetă despre vr’o conferinţă la Ateneu, dar nu ştiu să se fi ţinut, la Orfeu sau la teatrul Dacia, un discurs politic, cît de neînsemnat, care să nu fi fost relevat şi comentat de toate ziarele. Şi tăcerea aceasta, pe care o lasă presa în jurul manifestării culturale şi artistice a neamului nostru, stinge o bună parte din dorul de muncă şi entuziasmul tinerimei, şi înlesneşte tînjirea simţimîntului naţional, care, şi fără asta, nu prea e ridicat”.

Cît de actuală, de întristător de actuală este constatarea lui Vlahuţă. Convorbiri literare au împlinit, mai dăunăzi, o sută cincizeci de ani, presa mai n-a observat, nici în Iaşi, nici în Ţară, nici în Bucureşti, mai trist şi presa literară a avut aceeaşi atitudine... Vanităţi, invidii... toate în paguba tuturor.

Procesul Lazu-Coşbuc se apleacă încă o dată asupra moravurilor noastre literare, aceleaşi atunci şi acum. Socec publică Balade şi Idile, poeziile lui Coşbuc, volum între prieteni citit şi admirat, cu strofe ştiute pe dinafară etc., dar, cum remarcă publicistul, nimeni nu pune mîna pe condei spre a saluta splendida şi neaşteptata răsărire a acestui poet. Singurul este Caragiale în Moftul Român, cu cîteva rînduri de sinceră admiraţie. Un anumit d-n Lazu publică o broşură în care arată că în proaspătul volum al lui Coşbuc sunt cîteva care nu sunt originale: „Imediat toată presa se pune în mişcare. Gazetari, cari habar n’aveau, ori se prefăceau că n’au, despre existenţa unui poet Coşbuc, îşi freacă mînele de bucurie, iau pana şi s’aştern pe lucru!...

L‘a prins! A, ce fericire! Cu cîtă rea voluptate se răped toţi să dea lovitura... micului pătimaş, în gloria acestui poet, al cărui talent strica liniştea atîtor mediocrităţi... apoi aşa, ştim şi noi!...”.

Coşbuc explică scăparea, una în afara voinţei lui. Vlahuţă are şi o morală a fabulei: „Poate Coşbuc să fie un geniu, poate scri el cele mai mari şi mai originale opere – aceasta nu ne atinge! Nici nu vrem să’l băgăm în seamă. L’a prins însă D-l Lazu cu mîţa’n sac – a, atunci da, poetul Coşbuc devine foarte interesant: pe el copii! Daţi’i la cap, tăvăliţi-l fără nici o milăl... Auzi D-ta, să ne ia partea noastră de glorie!...”

De cît vuiet mediatic s-a „bucurat” Premiul Naţional „M. Eminescu” care se acordă anual la Botoşani, ori de cîte ori a avut loc un „scandal” şi ce tăcere se aşterne asupra laureatului şi a evenimentului în absenţa acestuia.

Eternă s-a păstrat setea de scandal.

Supărarea d-lui I.L. Caragiale este o şarjă argumentată cu calm la atacul neîntemeiat al dramaturgului la adresa lui Vlahuţă din care primul iese destul de şifonat.

Ca argument, o frază ar fi suficient de redat: „Eu, Domnule Caragiale, m’am hotărît – cît voiu mai avea de trăit de-aci încolo – să-mi consacru tot timpul literaturei... poţi D-ta să zîmbeşti ironic şi să-mi spui ori-ce, n’ai să mă convingi nici o dată că tot ce scriu eu e stupid, mai lesne m’ai putea convinge că tot ce scrii D-ta e genial”.

„Eminescu şi Junimiştii în Chestia Naţională” pare o răfuială cu cei de la Junimea şi de la Convorbiri şi o acuză nedreaptă că pentru ei patria, naţionalitatea ar fi doar mofturi...

Tableta despre Eminescu şi junimiştii – e dintre cele publicate în revista lui Vlahuţă, Vieaţa, bun prilej pentru Munca, de a consacra două articole de duioase mustrări, crezînd că a găsit o contradicţie în No. 13 ai „Vieţii”. Lucrul n’ar fi de mirare, căci vieaţa, în sine, e plină de contradicţii, şi, cînd mai e şi numărul 13 la mijloc, e natural să te aştepţi la rău. Dar s’a întîmplat ca de astă-dată să nu fie de cît o... părere a „Muncii”.

Foaia socialistă îi acuza că vor numai de cît artă „cu tendinţi naţionaliste”, acuză pe care Vlahuţă o demontează prin simpla citare a celor afirmate. Al doilea articol privind „contradicţia”, cu titlul Arta naţionalistă şi arta socialistă, semnat: Cipar, din care publicistul redă un fragment: „Unitatea naţională, ne spune d-l Cipar, va fi fost bun lucru, o dată, azi însă desvoltarea capitalismului a distrus naţionalizmul, după cum cavalerizmul a distrus familia patriarhală etc. Desmoşteniţii din toată lumea formează un singur popor”. Concluzia:

„Socializmul pătrunde pretutindeni şi arta socialistă va eşi triumfătoare, căci e timpul ei”. Cuvintele „arta socialistă” sunt subliniate de noi: ne propunem a vorbi într’un articol viitor despre această artă. D-l Cipar, crezînd şi D-sa că noi am dori o artă cu tendinţi naţionaliste, relevează următoarele rînduri pe cari le-am scris într’o informaţie privitoare la conferinţa D-lui A. Bacalbaşa: „Cît despre arta „cu tendinţă” şi anume cu tendinţa de a servi cauza unei clase sau a unui partid, noi continuăm de a rămînea convinşi că aceea nu e artă”. Fiind sigur D-l Cipar că a găsit aci o contradicţie adaoge mai la vale:

„Să nu se uite însă că mişcarea naţională e o mişcare de clasă şi chiar de partid, şi că deci „Vieaţa”, care spune că arta cu tendinţe de a servi o clasă sau un partid nu e artă, nu are dreptul să ceară artiştilor de a face artă cu tendinţi naţionaliste...”. Ştim, Domnule Cipar, că nu avem acest drept, ştim foarte bine că nu putem cere artei să aibă o anumită tendinţă şi de aceea nici nu’i cerem”.

Urmează cîteva constatări de neadmis pentru socialiştii de atunci, şi în egală măsură pentru cei care s-au înstăpînit asupra României călare pe tancurile sovietice: „Vieaţa e aşa de complexă, priveliştile ei sunt aşa de variate, în cît un poet care şi-ar pune sufletul sub epitropia şi disciplina unui program, şi s’ar încăpăţîna să privească lumea numai dintr’un anumit punct de vedere, lasă că ar vedea-o falş, dar şi operele lui ar deveni de o monotonie insuportabilă. Talentul lui, pus în serviciul unui partid, ar fi, negreşit, un preţios organ de propagandă – pentru cauza acelui partid –, dar, dacă numai sub această îmboldire ar lucra poetul, noi credem că, strîngîndu-şi astfel gîndurile în încleştarea unui sistem, s’ar distruge ca poet, şi ceea ce-ar face el n’ar mai fi artă”.

În numărul cu pricina din Munca află o dare de seamă a unui discurs al lui A. Bacalbaşa, unde: „D-sa e de părere să preferim mai bine un articol din Munca sau un discurs de la Clubul Muncitorilor, de cît să încurajăm literatura unor literaţi nemernici cari fac artă pentru artă”.

Curat nemernici, ar fi susţinut şi politrucii de după 1944.

Mimînd naivitatea, Vlahuţă întreabă: „De ce, iubiţi confraţi, să fiţi aşa de aspri şi de agresivi cu bieţii literaţi cari nu vă împărtăşesc vederile şi fac artă aşa cum o înţeleg ei, iar nu cum vreţi D-voastră? Aţi fi mai îngăduitori cu ei dacă v’ar face artă de comandă, artă pentru club?...”

În tinereţe publicistul a avut afirmate simpatii socialiste, de care, după cum vedem şi vom constata în continuare, s-a lecuit. Să ne amintim că în 1892, Titu Maiorescu publica în traducere românească cartea lui Herbert Spencer, În contra socialismului, carte care arată ce s-ar putea întîmpla dacă s-ar instaura „noua orînduire”, descriere care a fost împlinită întocmai după instaurarea comunismului învingător la oraşe şi sate.

Astfel de articole sunt cauza pentru care Un an de luptă nu a fost reeditat în timpul comunismului, din păcate, nici după.

Părintele Lucaci şi socialiştii noştri e încă o diatribă în contra malversaţiunilor de la Munca. Părintele Lucaci fiind unul dintre marii luptători pentru cauza naţională a celor de peste Carpaţi, sosit în vizită, după eliberarea din închisoarea ungurească, la Bucureşti şi primit aici cum se cuvine unui erou naţional cu un banchet în cinstea lui; la revenirea în Transilvania va fi din nou aruncat de către unguri în închisoare pentru lupta de susţinere a libertăţii naţionale. Vizita marelui luptător este un bun prilej de a-l denigra pentru cei de la Munca: „Aceşti naţionalişti banchetofagi şi atîta tot nu merită nici măcar dispreţul muncitorilor, care le-ar face poate cinste!

S

ă-i lăsăm pe dînşii să-şi ia lefuri şi de la romîni şi de la Papă, căci menirea lor este asta; iar muncitorii să treacă înainte fără a se opri măcar niţel ca să privească pe asemenea stimabili!”.

Un prieten, probabil Gherea, la rugămintea lui Vlahuţă, în următorul număr face cuvenita Rectificare (Munca, 20 martie 20 martie 1894). Dar în acelaşi număr se scrie din nou despre banchetofagi. Publicistul, cu calm, le aminteşte cîteva adevăruri vitejilor de la Munca: „Hei, iubiţi confraţi, lesne’i să faci pe grozavul şi pe bătăiosul într’o ţară în care nimeni nu’ţi ia socoteală de ce spui, în care poţi să scrii ori ce, poţi să insulţi pe cine pofteşti... eşti sigur că diseară ai să dormi liniştit, şi mîine’ţi vei reîncepe macaronadele cu aceeaşi seninătate şi siguranţă cu care ni le-ai debitat ieri. Lesne’i să te baţi cu pumnul în piept şi să strigi că numai ţie ţi-e milă de bietul ţăran care sufere, că numai tu eşti „salvatorul” bietului muncitor asuprit şi reformatorul lumei, şi că toţi acei cari nu declamă ca tine sunt nişte mizerabili banchetofagi!

Ţăranii noştri sufăr? Ştiu, şi mă doare şi pe mine, căci nu de la voi am învăţat mila. Dar în Transilvania sunt ani de puşcărie pentr’un strigăt de libertate. Lucacii, Albinii, Şirienii n’au furat, n’au lovit, n’au făcut nici un rău nimăruia. – Au spus c’ar vrea să’şi vadă neamul liber, au pledat cauza poporului prigonit şi l’au arătat lumei nu ca pe o turmă de sclavi şi de cuceriţi, ci ca pe o naţiune care, cu preţul vieţii, vrea să’şi apere drepturile şi limba... înţelegeţi voi ce vor să zică vorbele astea: naţiune, limbă? – Ei bine, pentru vorbele astea au fost aruncaţi în temniţă apostolii acestui popor. Acolo nu’i tocmai comod să spui ce gîndeşti, acolo trebue curaj civic ca să aperi drepturile neamului tău înpotriva asupritorilor. Şi voi îi numiţi banchetofagi pe aceşti martiri şi vă bateţi joc de idealul lor şi de suferinţile lor?”.

Şi în final le face o recomandare de care nici atunci, nici după n-au ţinut seama: „Fiţi mai omenoşi, Domnilor Socialişti! În interesul cauzei pe care o susţineţi, fiţi mai blînzi, fiţi mai cumpătaţi în insulte: prezintaţi-ne cu mai multă demnitate imagina lumei viitoare!.”

Seria atacurilor la adresa socialiştilor se continuă, practic pînă la finalul primului volum de publicistică al lui Vlahuţă.

Arta socialistă, o sintagmă care poartă titlul următoarei tablete, este apreciată, pe drept cuvînt, ca o ciudată împerechere de cuvinte, ce este definită între ghilimele: „arta, aşa cum o înţeleg socialiştii noştri, cum o prescriu şi cum îşi închipuiesc ei c‘ar face-o dac‘ar fi artişti”. „După cît am putut afla, ne spune iscoditorul poet, aceasta este o artă care nu există, o artă însă despre care se zice că are să vie, şi despre care se afirmă cu siguranţă că are să aibă anumite tendinţi”.

O putem confirma cei care peste aproape un secol am trăit-o pe propria piele în timpul vechiului regim de îngrozitoare amintire.

Vlahuţă insistă şi doreşte să se lămurească ce înţeleg doctrinarii cu pricina asupra cuvîntului tendinţă. Şi încearcă în temeiul documentaţiei oferite, cu ironia necesară, să facă „lumină”: „O seamă de tineri cari au citit admirabilile pagini ale lui Gherea, şi nu le-au înţeles, ori au crezut că trebue să înţeleagă mai mult de cît spuneau ele, s’au aruncat pe această sărmană vorbă, ş’atîta au mozolit’o, atît au întins’o ş’au răsucit’o, în cît nu te mai dumereşti ce vor ei să spue cu tendinţa lor. Unii au mers pîn’acolo cu elasticitatea cuvîntului (căci de aia e tendinţă, ca s’o poţi întinde) în cît au spus curat că: din moment ce un artist îşi propune să creeze o operă frumoasă, aceasta înseamnă că el are o tendinţă; deci arta, în ori ce caz, e tendenţioasă!

Dar socialiştii noştri – vorbim de cei mulţi şi de cei gălăgioşi – cer alt-fel de tendinţă artei. Ei susţin că poetul trebue să cînte vieaţa, sufletul omenesc, femeea, natura... numai şi numai din punctul de vedere social democratic. Partidul are un program bine determinat, şi artistul care nu se ţine de tipicul acestui program este un artist burghez şi deci e repudiat”.

Publicistul devotat principiilor estetice afirmate inclusiv de convorbirişti, remarcă viziunea exclusivistă şi cum am spune astăzi globalistă a partinicilor: „Nu trebue să’ţi iubeşti patria, nu trebue să lupţi pentru ridicarea şi cinstea neamului tău... patrie, naţiune, familie sunt creaţiuni burgheze, ele trebue să dispară, ele vor dispărea în faţa marii familii care se chiamă Umanitate! Unguri, ovrei, din moment ce sunt oameni – sunt fraţii noştri, trebue să’i iubim, să fim una cu ei, să cîntăm virtuţile lor, şi aspiraţiile lor, şi nemărginita dragoste pe care o au pentru noi!

Iar femeea care n’ar fi în stare – cînd ar veni vorba la o adicătilea – să se sue pe baricadă, cu steagul roş în mînă şi să... etc... să ştii, poete, că nu face de tine, şi eşti un „neruşinat burghez” dacă vei îndrăzni să’i cînţi mîna ei mică şi albă... O mînă mică şi albă nu poate fi de cît aristocratică, decît o mînă blestemată, care s’a spălat în sîngele proletarului.

Poetul trebue să fie toboşarul partidului. Scurt!

Dacă’i place; dacă nu – nu e poet!

Eată arta viitorului, vestita artă socialistă.

Sărmana artă!...”

Să ne amintim, Mihai Beniuc se declara în anii’50 ai secolului trecut toboşarul vremurilor noi. Nihil novi sub sole (Nimic nou sub soare) cum spunea Ecleziastul.

Vlahuţă le acordă încă un bobîrnac: „Eu credeam – şi continuu de a crede, cu toată propaganda reformatorilor – că o poezie poate rămînea frumoasă şi fără să aducă servicii unui partid politic, şi fără să pledeze cauza unei clase sociale. Gherea s’a ridicat în contra criticilor judecători; adepţii lui, cei primejdioşi, vor poeţi-avocaţi. Asta o să fie cam greu”.

Hotărît să-şi afirme în continuare iubirea faţă de artişti „burghezi”, se arată bucuros c-a deschis ochii la timp, şi declară: „Voi saluta cu simpatie pe prietinii mei, exploratori temerari, porniţi într’o călătorie lungă şi fără sorţi de izbîndă... în căutarea artei socialiste!”

Artiştii partidului... vine ca un răspuns la atacurile şi reproşurile socialiştilor că Vlahuţă, cîndva un simpatizant al acestor idei, odată dumirit refuză să le mai fie alături. La întrebările: „Ce e cu artistul? Ce urmăreşte el? Şi ce ar trebui să facă el, ca să placă partidului social-democrat?”

Vlahuţă citează în continuare răspunsul elocvent al partidului, unul atît de asemănător cu textele vînturate în vremea proletcultului în floare din România comunizată: „Dar cărţile şi operile de artă trebue să se vîndă, căci de aceia s’au produs. Pentru a le asigura desfaceri mănoase, artistul a început a scrie şi a simţi pentru toţi; a alege ceea ce i se pare lui că ar putea simţi şi admiră de o potrivă şi boierul care bate cu frînghiea pe ţărani la partea... artistică, şi proletariul care ie în chômage şi care ie ameninţat de a muri de foame, şi conţopistul ţanţoş care speră să găsească în opera poietului modele de scris unei „angelice domnişoarei”.

Şi a găsit artistul două-trei sentimente care, la prima vedere, par comune tuturor. Şi trage-i cu dragostea, şi dă-i cu ochi albaştri, şi învîrte-o cu ochi negri, cu sînuri tari, cu braţe moi, cu poene misterioase etc. Şi dă-i, pe aceiaşi strună. Şi asta se chiamă... miere, iar fericitul iei părinte se cheamă artist.

Dacă aceşti producători de miere s’ar putea convinge că nu se pot găsi sentimente comune tuturor claselor, că a-ţi închipui că ai găsit o formulă algebrică pentru psihologia claselor ie o nerozie, şi că deci mierea produsă, ori-ce culoare şi gust i s’ar da, nu poate avea trecere de cît la anumite părţi din societate, – atunci le-ar rămîne a alege: pentru cine să producă miere. Ar cumpăni care gust ie mai fin, mai sănătos, mai viril; ar găsi că mierea lor, de pînă acuma, ie de rău gust, ie pentru stomacuri şi minţi stricate şi ar renunţa să fie albină; ar voi să devină om; să’şi fixeze, după temperament, locul lor şi să declare: scriem pentru cutare clasă şi nu pentru alta. Cui nu-i plac sentimentele noastre să nu’mi deschidă cartea. Am şti că avem de a face cu un om („Artiştii muşte” de Rion, Evenimentul Literar din 14 Februarie)” (Curat Ecce homo!)

Alecsandri este pentru zisul Rion calul preferat de bătaie, defăimările ziarului sunt desfiinţate de Vlahuţă cu argumente tot din opera bardului, la care, mai mult ca sigur atacatorul a rămas cu totul refractar. Le declară ritos: „Nu, nu vă pot urma pe calea aceasta, oricît m’aţi ameninţa cu insultele şi ura voastră distrugătoare.

Cum, Domnule, zic socialiştii, D-ta nu ne dai voe să cerem artei ce ne place nouă? Nu suntem noi liberi să spunem ce fel de artist ne trebue? – Ba da, Domnilor socialişti, sunteţi foarte liberi,... de cît această libertate nu prea vă ţine de cald, şi vă poate duce, cu vremea, la ipohondrie. Dovadă e că, de cît- va timp, aţi devenit nervoşi, violenţi, agresivi; şi asta nu’i de loc frumos. Ne vede lumea! ”

La atacurile constante, vehemente şi necinstite ale socialiştilor publicistul este obligat să răspundă, pe surprinzător de multe pagini, păstrînd tonul de civilitate şi corectitudine, care l-a urmat totdeauna. Era de neiertat faptul că a deschis ochii şi a văzut adevărul, pe care îl şi argumentează, privind tendinţele socialiştilor.

Supărarea socialiştilor este un destul de întins articol de răspuns la atacurile sub centură ale onorabililor.

„Niciodată nu mi-aş fi închipuit, se exprimă cu uimire Vlahuţă, că reformatorii lumii sunt aşa de irascibili. M’aşteptam ca aceşti apostoli ai omenirei, cari propovăduesc pacea şi înfrăţirea obştească, să fie mai îngăduitori, mai blînzi cu bieţii necredincioşi. Eu sunt un rătăcit, eu nu cred într’o artă care nu vede în om de cît stomahul, care n’are altă ţintă de cît să îndîrjască, să aţîţe la ură şi la răzbunare, să facă „proces de clasă” cu ori-ce preţ şi apropo de orice...”.

Spre exemplificarea realităţii că socialiştii noştri nu văd în artă decît o armă de luptă citează o mostră de literatură în Munca din 19 aprilie 1894, una de care proletcultiştii din anii comunismului ar fi considerat-o paradigmatică în mînia lor partinică.

Dă şi un răspuns de bun simţ la atacurile lor încărcate de mînie proletară: „Ca să mă convingeţi însă că D-voastră veţi regenera arta e cam greu. Uite, cu toată bunăvoinţa, nu vă pot lua în serios aerele de reformatori pe cari, cu atîta dezinvoltură, vi le luaţi faţă cu noi burgheji simpli şi retrograzi. Mă uit în toate părţile, v’ascult frumoasele teorii, dar nu văd arta socialistă. Şi nu’nţeleg de ce v’aţi năpustit cu- atîta furie asupra mea, căci eu v’am spus destul de cuviincios lucrul acesta. V’aţi dat însă D-voastră seama de amabilitatea cu care mi-aţi răspuns?... E o lună de cînd stau şi v’ascult.

Mi-aţi răspuns că sunt nebun. V’ar plăcea oare să fie adevărat? Eu nu fac paradă de generozitate, dar vă mărturisesc sincer că n‘aşi dori nici celui mai înverşunat duşman al meu să i se’ntîmple o asemenea nenorocire. Mulţumesc lui Dumnezeu, pînă acum nu vă pot satisface această nobilă şi... delicată dorinţă!”.

Îngăduitor, dar şi consecvent în a-şi urma îndemnurile dintotdeuna ale inimii, încearcă o juxtapunere lămuritoare pentru oricine nu-i orbit ideologic: „Dar care vă e arta? striga mai dăună-zi marele regenerator. Eată o întrebare pe care-aş putea-o întoarce, drept ori-ce răspuns, Domnilor cu arta socialistă. Ţin însă să dau adversarilor mei o esplicare: nu mi-am schimbat nimic din sentimentele şi credinţile mele din trecut. Şi astă-zi mi-e milă de cei asupriţi, şi astă-zi cred într’o lume viitoare mai bună. Dar lumea nouă, pe care-o visez eu, n’are de a face cu aceea pe care ne-o pregătesc şi ne-o arată socialiştii. În Munca ilustrată de la Paşti e o gravură foarte eloquentă.

Pe planul întîi ni se reprezintă un tablou fioros: un grup de ţărani pe cari soldaţii îi iau la ochi şi’i împuşcă. Eată lumea de azi, ne spun socialiştii. E foarte urîtă, răspundem noi, şi să ne silim din toate puterile ca s’o îndreptăm, să facem ca oamenii aceştia să se iubească, iar nu să se ucidă între ei.

Pe planul al doilea ni se reprezintă lumea de mîine, idealul socialiştilor: un grup de ţărani, de astă dată veseli, fericiţi... dar ce vedem în mijlocul tabloului? Un proletar care, triumfător, îşi apasă piciorul pe beregata unui burghez; un om torturînd pe un alt om: eată lumea de mîine ne spun, încîntaţi, socialiştii. Vă foarte mulţumim, le răspundem noi.

Aceasta este pacea, iubirea şi dreptatea pe care-o propovăduiţi? Acesta vi’i idealul, în serviciul căruia cereţi poetului să’şi pue tot focul, toate gîndurile, toate bătăile inimii lui? Dar nu vedeţi că amîndouă tablourile, din gravura pe care ne-o înfăţişaţi, sunt deopotrivă de barbare şi de îngrozitoare?”

La finalul acestei parabole întreabă pe vechiul său prieten: Unde duci corabia, D-nule Gherea?

10 Mai (De la fereastra mea) este un reportaj despre desfăşurarea evenimentului dedicat regelui, 10 mai fiind la acea vreme ziua naţională. De la orele 8, tacticos îşi ia locul la fereastră, sub coate cu un covor şi urmăreşte gardiştii, steagul, toţi şi toate ude sub ploaia care nu conteneşte, stare meteorologică ce oferea un aer jalnic evenimentului. Din jumătate şi din sfert de oră apar noutăţi sub privirea atentă a jurnalistului. Nici regele nu scapă condeiului acid al lui Vlahuţă: „10. Trec spre tribune... cei cari au bilete. Pentru unii, jobenul şi oare-cari ifose ţin loc de bilet. Mi se pare că vine regele: văd mişcare în armată, şi caii sunt foarte emoţionaţi”.

Şi se continuă în aceeaşi manieră de ironie subţire, pentru ca-n final să-l citeze aproximativ pe Goncourt: „Un guvern s’ar putea menţinea vecinic, cu condiţiune de a da publicului cîte un proces scandalos pe fie-care lună, şi cîte o paradă, cu luminăţie seara, din trei în trei zile...”.

Mascarada socialiştilor narează poate una dintre primele şi ruşinoasele manifestări de grobianism, trivialitate şi bădărănie la care s-au pretat pegra aşa- zişilor reformişti, care cu adevărat s-a dezlănţuit cu toată violenţa şi încărcătura criminală după 23 august 1944. Se merită citat in extenso: „La serbările presei în Cişmegiu, era un chioşc unde se vindea suplimentul ilustrat al revistei Vieaţa. Duminică seara, stăteam la chioşc cu soţiile şi cu copiii noştri. Venise şi d-na Delavrancea cu copiii. Serbarea se începu tîrziu, căci mai toată ziua ploase. Pe la 10 ore ne pomenim cu un bilet de la un amic al nostru: ne înştiinţa că o bandă de socialişti sub comanda lui Toni au intrat în grădină şi vin furioşi spre chioşcul nostru, hotărîţi să ne atace. Imediat ne-am trimes copiii acasă, ş’am închis chioşcul. Soţiile noastre ne întrebau îngrijate: ce s’a întîmplat. Le-am spus să fie liniştite, să nu se sperie de nimic... Banda socialistă ne încunjurase: erau vr’o cinci-zeci de inşi – cercul studiilor sociale!.

Se auziau ameninţări, strigăte injurioase, rostite de nenorociţi cari’şi ascundeau faţa în dosul celorlalţi, ca să nu’i vedem. Am dat braţul soţiilor noastre şi doamnei Delavrancea şi, înconjuraţi de ceata socialistă, care ne izola de public, am mers ast- fel pîn’la poartă, hotărîţi să suportăm cu linişte trivialităţile şi insultele pe cari ni le aruncau, din ce în ce mai îndîrjiţi, din ce în ce mai neruşinaţi, superbii pregătitori ai lumei viitoare. Nu pot să reproduc aci grobieniile pe cari ni le-au strigat, nouă şi nevestelor noastre, în tot parcursul ce l’am făcut pînă la eşire. În poartă am oprit o birjă. Doamnele s’au dus acasă. Nevasta mea plîngea. Eu şi doctorul Urechia ne-am întors în grădină, decişi să ne ţinem liniştiţi şi să vedem cum are să se sfîrşească această nedemnă mascaradă a domnilor socialişti.

Un moment ne-am oprit. Banda se îndesa în noi, o duhoare de usturoiu impesta aerul. Comandantul era livid şi tremura. Doctorul Urechia îl privi ţintă în faţă şi’i spuse tare şi desluşit ca s’audă toată band: Eşti o canalie.

În momentul acesta sosi Delavrancea. Cîţiva socialişti, cari’şi ascundeau faţa, începură să’i spue obrăznicii. Cine vrea să mă insulte, zise Delavrancea, să vie aci să’l văd şi eu... să nu fie laş. Se făcu tăcere. Dacă începeţi discuţia nu mai garantez bîlbîi palidul erou. Cu d-ta nu discut şi Delavrancea îi întoarse spatele dispreţuitor. Am plecat tustrei; ceata socialistă se ţinea după noi şi ne insulta. Aproape o jumătate de ceas ne-am plimbat prin grădină urmăriţi de această bandă de măscărici. De la un timp băgăm de seamă că strigătele au încetat. Ce se întîmplase? Studenţii cari erau în grădină, aflînd de această mişelie, se strînseseră în jurul nostru. Bravii socialişti dispăruseră ca prin farmec. Oameni străini veniau să ne întrebe ce a fost. Toată lumea era indignată. Am mulţumit studenţilor pentru atingătoarea simpatie ce ne-au arătat’o, şi ne- am dus acasă. A doua-zi, pe cînd toate ziarele din capitală reprobau necuviincioasa purtare a socialiştilor noştri, Adevărul singur publica sub titlul Scandalele din Cişmegiu un articol plin de injurii la adresa noastră şi a soţiilor noastre. Cu un cinism ne mai pomenit în presa noastră, autorul acelui articol, care era însuşi conducătorul mascaradei din ajun, denatura faptele într’un mod revoltător şi, ca să’şi acopere infamia din Cişmegiu, nu se sfia de a comite o nouă infamie şi mai degradatoare. Am rămas înmărmuriţi în ce hal de decădere morală trebue să fie cine-va, ca să poată minţi aşa propriei lui conştiinţi!”.

Cel care-i conducea era prim redactor la Adevărul, unde Beldiman, directorul foii, face un pustiu de bine şi refuză replica pe motiv (o nouă minciună!) că Vlahuţă şi D-rul Urechia au aţîţat pe studenţi în contra d-sale.

La o astfel de ispravă tristă, dar nu lipsită de înţelesuri, putem spune alături de publicist: „Ori ce comentarii sunt de prisos. Aceasta’i lumea viitoare a socialiştilor noştri!”.

Concluzia este premonitorie.

Avem şi două scrisori deschise adresate D-lui Gherea şi publicate, probabil, în foaia pe care o diriguia poetul, Vieaţa. Îi reproşează lui Gherea toate atacurile mîrşave la adresa lui şi a d-rului Urechia – ultimului îi este tîrîtă în noroi inclusiv mama, decedată cu mult timp în urmă (să recunoaştem de o astfel de manieră de a „polemiza” nu ducem lipsă nici în prezent – atacurile publice la adresa mea stau mărturie), atacuri la care este martor şi, se pare, incitator: „Ceea ce ştiu e că D-ta ai tăcut şi de astă dată.

Alta. Evenimentul literar mă iscălesce sub o coloană de versuri stupide, pe cari spune că i le-am trimes eu – şi, pentru ca să înşele pe cumpărători, mă afişează pe sumar în rîndul colaboratorilor săi. – Un procedeu iscusit, o recunosc, dar cam... ovreesc, inaugurat iarăşi de socialişti. În legile burgheze aceasta se chiamă escrocherie.

Şi D-ta colaborezi la acea revistă!...

Vezi, Domnule Gherea, eu nu mă plîng aci de insultele ce ni s’au adus personal, prin cele trei gazete ale d-voastră. – Recunosc că nici noi, în Vieaţa, nu v’am cruţat slăbiciunile, ş’am ştiut să relevăm ridiculul pe care ni’l înfăţişează preţioşii D- voastră apostoli, atît de umanitari în teorie, şi atît de barbari în fapte”.

Vlahuţă şi aici, în această conjunctură, precizează: „...M-am gîndit la prietenia francă şi nemărginită pe care-am avut’o pentru D-ta, şi nu mi- am putut ţinea o reflecţie, un regret duios al iubirei mele maltratate, batjocorite:

– O, dacă Gherea ar fi în ţară, de sigur că nu ni s’ar fi întîmplat o asemenea mişelie...”.

Va fi cu atît mai uimit şi dezamăgit cînd află adevărul: „Ş’am aflat – spre marea mea durere – că D-ta, în toată vremea asta de certuri furtunoase, ai fost în ţară, ş’ai făcut de mai multe ori drumul între Ploeşti şi Bucureşti, ş’ai avut numeroase consfătuiri intime cu prietenii Dumitale...

Nu ştiu ce’ţi fi pus la cale, dar ceea ce-am văzut, şi ceea ce-am aflat în urmă, e odios, e înspăimîntător, bunul şi iubitul meu amic de altă-dată!”.

Dezamăgiri ce se amplifică în a doua epistolă, subliniind deosebirile de înţelegere asupra cuvîntului prietenie, de către cei doi foşti amici: Vlahuţă şi Gherea, pentru ultimul pare mai importantă deviza: Jos patria, sus perciunii!

„În ceea ce ne priveşte pe noi personal, ţine să-l atenţioneze poetul Iubirii, află Domnule Gherea că manifestaţia spontanee pe care ne-aţi făcut’o în Cişmigiu nu ne-a intimidat de loc. Din potrivă, ea ne dove-deşte că Vieaţa – pretinsa revistă, cum ziceţi D-voastră – a izbutit să vă exaspereze şi să vă ia piuitul. Nici odată nu ne-am fi aşteptat la o izbîndă ca aceasta!

D-voastră, care aveţi la dispoziţie trei ziare, o armată formidabilă de luptători devotaţi şi un arsenal de înjurături, de cari noi nu ne putem folosi (vezi Munca, Even. Lit. şi Adevărul), v’aţi simţit totuşi atît de slabi, în cît aţi recurs, în disperare, la argumente brutale, cari v’au compromis pentru multă vreme în ochii oamenilor cinstiţi – sper că te vei fi convins şi d-ta de acest adevăr.

E rîndul nostru acum să vă privim liniştiţi şi să vă întrebăm: unde-o să mai ajungeţi cu lupta, cu nobila D-voastră luptă pentru salvarea omenirei? Căci dacă, în faţa unei biete pretinse reviste ca Vieaţa, v’aţi pierdut cumpătul întru atîta, în cît aţi sărit pe noi cu ciomegile ca să ne... faceţi propagandă, ce-ar fi cînd întreaga societate, pe care zilnic o batjocoriţi, v’ar lua în serios şi v’ar cere socoteală de insultele pe cari le aruncaţi şi de ura pe care, cu atîta stăruinţă, o propagaţi în dorinţa de a ne face mai buni şi mai fericiţi!”

Sunt vituperaţii Barzii de zile mari: „Se ştie că la sărbătorile suveranilor bucuria obştească se manifestă nu numai prin steaguri, parăzi şi luminaţii, ci şi printr’un bun stoc de discursuri şi poezii de ocazie.

Era, în această festivitate, pe cît am înţeles, un îndoit prilej de bucurie naţională. Se serba augusta nuntă de argint şi de demult dorita întoarcere în ţară a reginei poete. Carmen Sylva, şi prin bunătatea ei, şi prin talentul ei, şi, mai ales, prin suferinţile ei, este o regină iubită. Ştiam de mai înainte că se vor scri multe linguşiri sarbede şi desgustătoare, căci din nefericire se găsesc în blagoslovita noastră ţară multe spinări de gumilastică, mulţi milogi ahtiaţi după cîte-o slujbuşoară sau după cîte-o cruciuliţă; – dar n’aşi fi crezut nicio dată că în acest torent de fraze, rimate şi nerimate, să nu se găsească o licărire de bun simţ, dacă nu de talent. – Un rînd, un singur rînd care să exprime un sentiment sincer, o gîndire cinstită”.

Nu sunt iertaţi, cu îndreptăţire, „poeţii” de curte, neamul lor a fost în permanentă înmulţire, una chiar copleşitoare în deceniile comuniste.

„Să ne dumirească” este titlul preluat din publicaţia Munca, unde Gh. Rot. lucrător croitor întreabă pe Vlahuţă: „… De ce mi-am schimbat sentimentele, dragostea mea pentru muncitori, şi de ce ne batem joc de cei asupriţi şi de apărătorii lor?”. Şi răspunsul este unul pe cît de cinstit pe atît de franc: „Domnule Gh. Rot., acei cari insultă pe martirul Lucaci, acei cari ne batjocoresc familiile şi tot ce avem mai scump şi mai sfînt nu pot fi prietenii noştri. Şi te rog să nu confunzi pe adevăraţii muncitori şi pe cinstiţii lor apărători, pe cari în totd’auna îi vom iubi şi-i vom stima, cu gălăgioşii aceia făţarnici şi vicleni cari caută să’şi facă slavă şi căpătuială din suferinţile voastre; aceştia vor deveni din zi în zi mai odioşi şi mai ridiculi, iar muncitorii şi socialiştii sinceri şi cinstiţi vor merge înainte.

Noi ne-am ridicat în contra şarlatanilor şi mai tîrziu te vei convinge şi D-ta că am făcut un serviciu real cauzei şi luptei de care ne crezi atît de înstrăinaţi”.

Marin Făgureanu este un cuprinzător pamflet la adresa celui care-i dă numele, poet pe care muza a refuzat să-l viziteze şi care, vorba lui Vlahuţă, trebuie să ştiţi că orice poet dispreţuit de public sfîrşeşte prin a deveni critic. Deşi redactor şef la Perciunul Literar (aluzia este evidentă la Evenimentul literar), o foaie beletristică înfiinţată de evreii naţionali din Iaşi. În ciuda străduinţelor sale de a accede la glorie, numele lui n’a putut străbate dincolo de bariera Iaşilor. Crede că a prins ocazia de a-şi împlini visul, încercînd să intervină într-o polemică dintre doi scriitori cunoscuţi, dar nu are nici o reacţie din partea celor doi. Sunt narate cîteva scene ce amintesc de Două laturi, nuvela lui Caragiale, dar şi de Mantaua lui Gogol sau Dublul lui Dostoievski. Nimic din toate încercările disperate ale lui Făgureanu nu dau rezultate, nu depăşesc răsunetul produs de Perciunul literar, răsunet ce nu depăşeşte barieră menţionată: „Şi, pe cînd, la Iaşi, bietul Făgureanu, constată naratorul, îşi smulgea de necaz zulufii de păr roşcat cari’i atîrnau pe lîngă urechi, ticăloşii de la Bucureşti făceau glume pe socoteala lui. Ce oameni fără suflet!”.

Sunt trecute în revistă o parte Din vitejiile sotiriste, toate vesele, dacă n-ar fi îngrozitor de penibile, inclusiv ceremonia ultimă: „Da, pe noi ne-a înmormîntat Perciunul Literar. De mult ce ne iubia, a ţinut să ne procure şi această mulţumire sufletească. Solemnitatea n’a lăsat nimic de dorit. Şi spiritul cu care ne-au prohodit inteligenţii noştri adversari a fost în adevăr jalnic, cum se şi cerea în asemenea împrejurări.

Nemulţumiţi cu gloria pe care tovarăşii lor au repurtat-o în Cişmigiu, cînd cu faimoasele argumente socialiste în susţinerea artei cu tendinţi, inimoşii perciuni au căutat să’şi facă, şi cu acest prilej, pînă şi din cruzimea lor un titlu de cinste şi de vitejie sotir: în procesul verbal de deces au ţinut să declare că n’am murit de moarte bună, ci ei ne-au ucis, ei, teribilii redactori de la Perciunul Literar, în complicitate, bine înţeles, cu genialii reformatori de la Spanacul Tendenţios, Tonică Meţ & Armata!

Două luni ne-au persecutat triumfători cu fel de fel de amabilităţi, şi nu numai pe noi cei morţi, dar şi pe inconsolabilele noastre familii”.

Se întreabă, după acest spectacol macabru întins pe tot sezonul estival: „Ce duh oare să iasă din Perciunul literar? „O, usturoiu, usturoiu!”.

Propune şi o nuvelă didactică, Fondatorii, în care ironizează intenţia înfiinţării unei gazete, Spanacul viitorului, calculele de cîştig graţie abonamentelor, etc. etc. Totul se termină, cum era de aşteptat, cu un fiasco.

Pastelurile lui Alecsandri, conferinţă ţinută la Iaşi de N. Volenti, şi despre care Vlahuţă precizează:

„Nu mai încape vorbă, împărtăşim din suflet admiraţia conferenţiarului, el însuşi poet în vremile glorioase ale Convorbirilor literare, pentru cele mai gingaşe şi mai corecte poezii ale bardului de la Mirceşti.

Dar trebue să ştii şi D-ta, Domnule Volenti, că astă-zi avem o critică social democrată, care nu se prea uită cu ochi buni la aristocratul Alexandri, şi dacă pe noi ne farmecă încă admirabilele pasteluri ale poetului, pricina e c’am rămas tot la arta curată şi sinceră, căreia nu’i atîrnă tendinţile, şi pe care clubul Sotir de aici a pus-o de mult la index, ca nefiind o armă de luptă în contra infamului burghej”.

Pastelul despre Juna Rodică devine ţinta domnilor împerciunaţi într-un limbaj cu nimic diferit de cel practicat de propagandiştii realismului socialist. Versul: Cu grîu de aur ei o presoară intră sub raza nemiloasă a criticii clubului Sotir: „Atît găseşte poetul – pretinsul poet – să ne spună despre grîu, că era de aur! Încolo nimic: nimic despre nenorociţii cari au sămănat ş’au secerat acel grîu, nimic despre hrana muncitorului şi preţul ridicul – dacă n’ar fi jalnic – cu care se plăteşte ziua lui de muncă, nimic despre rapacitatea arendaşilor, nimic despre legea tocmelelor agricole. Nici un cuvînt generos, nici măcar o aluzie la societatea viitoare, la steagul roş, la lumea nouă! Ce dispreţ pentru bietul ţăran, şi ce indolenţă de parazit zacaş şi sătul! Nu, pe astfel de poeţi nu putem conta să ne servească la propagarea ideilor noastre. – Nu, cu ast-fel de poezii nu înjghebăm noi societatea viitoare! Şi criticul sfîrşeşte printr’o solemnă invocaţie la un poet al viitorului plin de principii şi de tendinţă”.

Citatul este edificator asupra mijloacelor critice perciuniste, cu totul în refuzul esteticului.

Nu este iertat, pe mai multe pagini, nici Anton Bacalbaşa şi „spiritul critic”, prin care-i caută pricini lui Hasdeu şi cu atît rămîne. Marele Hasdeu nu se oboseşte a-l lua în seamă. La fel de pline de răsunet sunt şi alte iniţiative „critice”.

Vlahuţă, la finalul primului său volum de publicistică, Un an de luptă, propune, în loc de concluzie, O privire generală…: „Iată un an de cînd socialiştii noştri şi-au luat hotărîrea de a ne dovedi că, în materie de insulte, de calomnii şi de scandale, ei sunt un partid bine organizat. Şi în adevăr au reuşit să ne convingă că, pe acest teren, au şi curaj, şi disciplină, şi spirit de solidaritate.

A fost de-ajuns să scriu în Vieaţa că nu împărtăşesc vederile acelor cari propagă arta cu zgardă şi cu ştampilă-sotir... şi de-odată m’am pomenit ca într’un viespar. Toţi Şărcălenii, toţi Witzlingii, toţi Vrajii şi Răsvrajii s’au năpustit asupra mea cu o ură, cu o sete de a mă distruge care, trebue s’o spunem, e departe de a ne da o idee atrăgătoare despre bunătăţile şi fericirile viitoarei lumi socialiste. Mi-am însemnat într’un caet, zi cu zi, toate atacurile, toate răutăţile, toate insinuările pe cari le-au scris pe socoteala mea oamenii aceştia. E un dosar îngrozitor. Şi creşte, creşte mereu. Îl răsfoesc adesea: sunt pagini de-o monumentală perversitate, sunt unele articule de-o răutate delirantă, cari mă fac să cuget cu milă, ca la nişte oameni în adevăr bolnavi, la autorii lor. Bieţii socialişti, cît au trebuit să sufere ei, pentru ca – ştiind foarte bine că nu’i adevărat – să spună că eu fac literatură pentru parale, că sunt un linguşitor, şi că am preferat pentru hrană zilnică să bat pragurile puternicilor lumei cerşind mai bine o slujbuşoară... (Evenimentul literar de la 27 Iunie 1894). Şi’n ce penibilă încurcătură i-aş pune pe D-nii socialişti dacă le-aş cere să’mi citeze un singur fapt din vieaţa mea în sprijinul acestei triviale şi sfruntate calomnii, pe care mereu mi-au repetat-o în ziarele lor, şi la care nici odată n’am răspuns!”.

În faţa acestui nenorocit sistem de propagandă mincinos, şi atunci bine articulat şi sigur la fel de stipendiat, poetului nu-i rămîne decît să se întrebe, nu fără întristare: „Unde ni’s sămănătorii generoaselor cuvinte? Şi am adăuga, citîndu-l: Unde ni-s visătorii?

Primul volum de publicistică, Un an de luptă, publicat la sfîrşitul lui 1894, este reeditat, pentru prima oară, cu prilejul centenarului plecării în lumea drepţilor a lui Alexandru Vlahuţă. Redarea marelui public după mai bine de un secol a acestui volum pune într-o lumină cu totul schimbată opera şi atitudinea poetului la provocările timpului, provocări care, se vede, nu sunt prea diferite de cele de astăzi, fapt care reimpune actualitatea sa şi în calitate de publicist în slujba adevărului.


BACK