Ianuarie 2019

DUNĂREA, O CHESTIUNE EUROPEANĂ (I)

În secolul XIX drumul pe apă continua să domine între opțiunile de transport, fiind mai ușor de accesat și, de departe, cel mai ieftin. Între drumurile de apă ale Europei, Dunărea, după Volga cel mai lung fluviu de pe continent, era între cele mai de interes pentru toți riveranii. Cu lungimea de 2860 km, izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania) și se varsă în Marea Neagră, prin cele trei brațe ale Deltei din Dobrogea (România). În prezent străbate zece țări (Germania, Austria, Slovacia. Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, R. Moldova, Ucraina) și trece prin patru capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad.
Istoricul Gheorghe Cliveti, în masivul său op, România și „Alianțele germane” 1879-1914 (Editura Junimea, 2015), dedică un al doilea capitol, considerabil ca întindere, asupra acestui subiect: „Chestiunea Dunării” – Rațiuni europene, rivalități sau interese ale marilor puteri și suferința drepturilor „fluviale” ale României la 1878-1883.
Soarta Dunării, în contextul intereselor marilor puteri europene, este una dintre preocupările lui Mihai Eminescu în opera sa publicistică, care acoperă aproape o sută de pagini în ediția Opere politice, apărută la Editura Timpul (în forma finală, într-un singur volum, în 2008; ediție integrală, alcătuită și îngrijită de Cassian Maria Spiridon).
Gheorghe Cliveti pune în paralel maniera de abordare a circulației fluviale pe Rin și Dunăre (fluvii care la sfîrșitul secolului trecut vor fi legate într-o arteră navigabilă Dunăre-Maine-Rin, cu canal la Marea Neagră, prin care cele două mări, Marea Neagră și Marea Nordului și porturile Constanța, respectiv Rotterdam sînt accesibile direct pe firul comun de apă) în secolul al XIX-lea: „Gradul înalt de comparație între implicaţiile geopolitice «renane» şi cele «dunărene» nu i-a corespuns însă şi o împărtăşire de cele două fluvii a unei soarte comune. Disputele «la Rin» au antrenat, de regulă, riverani şi s-au asimilat cu deosebire rivalităţii franco-germane, avînd numai în funcţie de aceasta impact asupra desfăşurărilor războinice de anvergură continentală ori, mai clar după 1914, mondială. Dacă soarta Rinului de Mijloc, chiar a întregului său curs, a cam stat în mîinile riveranilor, cu mult diferită a fost să fie cea a Dunării Mijlocii şi de Jos. Pînă spre 1914, cel puţin, asupra «porţiunii dunărene» menţionate au contat aproape în exclusivitate «decretele» marilor puteri, riverane, fie doar Dunării Superioare, precum Austria, din 1867 Austro-Ungaria, Bavaria şi Württemberg «confederate» la 1815, din 1871 «încorporate» Germaniei, fie doar „mai jos” de Galaţi, cu includerea Deltei la 1829 şi cu „retragere” pe braţul Chilia la 1878, ca Rusia, sau neriverane, însemnînd Franţa, Marea Britanie şi Italia. Sub titluri permise de războaie de cuceriri, dar nu şi tocmai asimilabile „dreptului modern al «ginţilor» (i.e. dreptului internaţional), Imperiul Otoman şi-a etalat condiţia de riveran, chiar de autoritate teritorială asupra unei importante «porţiuni de curs dunărean». Deşi riverane de drept istoric şi de drept natural aceleiaşi „porţiuni”, numită şi Dunărea Inferioară, micilor entităţi statale, precum, la 1856, sub garanţie europeană, Moldova, Valahia – unite, în 1859, apoi intitulate consti¬tuţional România, în 1866 –, şi Serbia, le-a revenit, chiar şi recunoscîndu-li-se deplina suveranitate prin tratatul din 13 iulie 1878, de la Berlin, act consfinţind şi accesul Bulgariei la condiţia de principat măcar autonom, să se conformeze „decretelor marilor puteri” ce asimilau «chestiunea dunăreană» unor «interese – generale», de la cele «de navigaţie şi de comerţ» la cele geo-strategice”.

Tot aici, istoricul ieșean, trecînd în revistă corul vocilor dunărene, o remarcă pe cea a românilor ca una ce a răsunat și continuă să răsune cumva mai aparte (de ne-am referi la prezentul european, în care Olanda, cu ieșire prin Rin și portul ei Rotterdam la Marea Nordului, votează constanța contra intrării României în spațiul Schengen – un mijloc de împiedicare a Dunării și portului Constanța de a fi parte a spațiului de liberă circulație, nu doar al cetățenilor, dar și al mărfurilor): „Despre note dunărene ale destinului istoric românesc s-a cuvîntat mult şi, de regulă, în tonalităţi înalte. S-a cuvîntat despre o dimensiune identitară «danubiană» la români. A circulat şi a ajuns de ceva notorietate, pe seama românilor, expresia de «latinii de la Dunăre». Spaţiul de vieţuire istorică românească şi-a apropiat, fie şi printr-o anumită subtilizare a evidenţelor geografice, apelativul de «carpato-danubiano-pontic». S-a admis, de istorici, nu doar «de la noi», adeseori cu o nonşalanţă devenită «de manual», că statele medievale româneşti şi-au avut în Dunăre un reazem al întemeierii şi al dăinuirii lor «autonome», de rolul lor de «gardiene la marele fluviu contra pericolului otoman» depinzînd şi recunoaşterile pe care şi le-au atras, după un tensionat registru suzerano-vasalic, din partea Ungariei şi din cea a Poloniei. Cucerirea de otomani a cetăţilor «de la Dunăre» a marcat decisiv trecerea «ţărilor Basarabilor şi Muşatinilor» sub dominaţia efectivă a înaltei Porţi. Sub acea dominaţie, Dunărea ajunsese un «liman înstrăinat» pentru români. Decă¬derea puterii Semilunii şi atingerea de austrieci şi mai ales de ruşi a Dunării Inferioare n-au prea deschis, pînă spre 1829, posibilitatea revenirii Moldovei şi Valahiei, cu titluri statale, la Dunăre. Raptul Basarabiei şi înstăpînirea Rusiei «la gurile marelui fluviu» a obturat mult acea posibilitate. Îndepărtarea turcilor de cetăţile de pe malul stîng al Dunării Inferioare, în anul amintit, şi «deschiderea» porturilor Galaţi şi Brăila spre comerţul internaţional au purtat «marca» trecerii Principatelor Moldova şi Valahia sub protectoratul de jure al Rusiei. Vertiginoasei ofensive ruse «la Dunăre şi Marea Neagră» i s-au contrapus, tot mai evident după 1841, «puterile şi interesele Europei». De reuşita acelei contrapuneri şi-au legat românii, măcar «corifeii» cauzei lor naţionale, speranţa ieşirii libere, pe Dunăre, spre lumea civilizată”. Primul articol publicat de Eminescu asupra chestiunii dunărene apare în Timpul, pe 20 septembrie 1880, iar ultimul, în aceeași foaie, pe 8 mai 1883. Vedem că, practic, acoperă intervalul cel mai agitat privind problema statutului fluviului la care face trimitere și Gheorghe Cliveti.

Articolul din 20 septembrie 1880, Cu privire la memoriul anonim…, reproduce, în traducere, un text cu privire la memoriul anonim asupra chestiunii dunărene, apărut în ziarul Le Nord. Încă din primul paragraf este sintetizată situația cursului inferior al Dunării în contextul european al momentului: „Am menționat memorialul asupra cestiunii Dunării, care a dat presei române ocazia de-a protesta energic în contra pretenţiilor înaintate de Austria. Autorul acestei lucrări se sileşte a demonstra că aceste pretenţii sînt condamnate prin Tractatul de la Berlin şi că ele nu se pot realiza decît compromiţîndu-se grav libertatea navigaţiunii pe Dunărea de Jos în folosul unui fel de monopol austro-ungar. În mai multe rînduri am examinat noi înşine situaţia legală consacrată prin diferitele tractate cari regulează materia aceasta, Tractatul de la 1856, Convenţia din 1871, opera Congresului de la 1878, şi am constatat că un singur principiu domină toate dispoziţiunile luate de Europa în cestiunea aceasta, şi anume dreptul egal pentru toate puterile de-a controla executarea reglementelor ce se vor face pentru menţinerea liberei navigaţiuni. De la acest principiu s-a abătut cabinetul austro-ungar revendicînd o poziţie privilegiată pe partea rîului dintre Porţile de Fier şi Galaţi. Această revendicare – zicea ieri încă Pesther-Lloyd – purcede din sentimentul pe care-l are guvernul austriac despre datoriile esenţiale ce i le impune grija de-a veghea la existenţa monarhiei”.

Este mai mult decît abuzivă pretenția dualismului austro-ungar, afirmată imperios în oficiosul Pesther-Lloyd, de asumare de drepturi privilegiate aspra Dunării, unde România este riverană. Le Nord observă cu acuratețe, în continuare: „După foaia germano-maghiară este deci o necesitate absolută, o condiţie de existenţă pentru Austria de-a poseda drepturi escepţionale pe Dunărea de Jos. Dar de ce atunci la Congresul din Berlin, unde imperiul Habsburgilor era reprezentat prin trei oameni distinşi, contele Andrássy, contele Károlyi şi baronul de Haymerle, nici unul dintre cei trei plenipotenţiari n-a susţinut această pretinsă necesitate? Am reamintit deja că propunerile făcute în congres de către baronul Haymerle nu aveau nici o legătură cu cele ivite de atunci încoace. Pe atuncea Austria admitea cu desăvîrşire ca dreptul de supraveghere să fie exercitat de către toate puterile sub acelaşi titlu, exerciţiul acestui drept avînd a se încredinţa unui delegat al Comisiei Europene a Dunării. Nici că se poate găsi un mai bun argument pentru a dovedi exageraţiunea pretenţiilor actuale ale diplomaţiei austriace decît constatarea simplă a atitudinii pe care a observa-o ea în cel din urmă congres”.

Încă din primăvara lui 1880, M. Kogălniceanu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Paris, printr-un memoriu extins transmis ministrului de externe V. Boerescu, și un altul mai succint destinat prim-ministrului I.C. Brătianu, memoriu care în premieră fundamentează drepturile istorice riverane ale României asupra Dunării, în contra discuțiilor din 12 mai 1880 din cadrul Comisiei Europene, Comisie instituită întru administrarea fluviului. Delegații Austro-Ungariei, secundați de cei ai Germaniei și Italiei, propuneau un Avant-proiect de regulament de navigație, poliție fluvială și supraveghere asupra cursului fluviului Porțile de Fier-Galați, unul care, subliniază trimisul de la Paris, prea conforme vederilor Vienei. El cere, cum subliniază și Gheorghe Cliveti, Ministrului de Externe al României să fie respinsă, ca fiind neavenită și contrară intereselor naționale, proiectul de Comisie Mixtă, sub prezidenția Austro-Ungară: „Inutilă pentru că nici o misiune nu poate să-i fie atribuită, care să nu aparţină deja altora. – Contrară tratatelor, pentru că nimic în textele lor nu autorizează crearea unei asemenea comisii. – Nejustificabilă, deoarece aduce atingerea dreptului la suveranitate al statelor de pe cursul inferior al Dunării. — Periculoasă, deoarece compromite rezultatele uneia din cele mai importante şi reuşite înfăptuiri ale diplomaţiei europene” (apud Gheorghe Cliveti).
Propunerile lui Kogălniceanu au fost primite cu evidente reticențe, atît de coroană cît și de miniștrii momentului. Ne aflăm în faza de încheiere a recunoașterii Independenței de statele străine, și erau cercetate posibilitățile de recunoaștere tot de aceste state a ridicării Țării la rangul de Regat.

În fond, exact pe această conjunctură mizau și habsburgii, iar reacțiile de revoltă din presa românească erau în consonanță cu maniera abuzivă prin care dubla monarhie se voia stăpînă pe cursul fluviului în zona unde, în fapt, nici nu era riverană.

Realitate consemnată corect și în articolul reprodus de foaia conservatoare, în traducerea lui Eminescu, din ziarul Le Nord: „Aceste revendicări au trebuit să producă în România o emoţiune cu atît mai vie cu cît ţara e mai interesată la libera navigaţie a Dunării; emoţiunea a crescut încă cînd s-a văzut că ziare din Viena declarau fără preget că Dunărea e un fluviu austriac şi că ajungeau pînă a pretinde că Austria are dreptul întemeiat şi legitim de-a acapara libertatea Dunării de Jos în folosul traficului ei şi de-a cîştiga o influenţă în adevăr dictatorială asupra navigaţiei fluviului. «Austro-Ungaria – zice în privinţa aceasta memoriul pe care-l aveam înaintea ochilor – pare a urmări de mult scopul acesta. La 1857 ea a dirijat în adevăr un proiect de reglement (7 noiembre) care s-a iscălit la Viena de cătră patru puteri, dar s-a respins la Paris, la 1858, de cătră puterile unite în conferinţă. Astăzi nu sîntem decît în faţa unei tentative nouă de înviere a proiectului zădărnicit acum douăzeci şi doi de ani. Dacă ea ar izbuti a îngreuia vaselor altor naţiuni accesul Dunării de Jos, dacă le-ar putea face navigarea mai puţin comodă, supunîndu-le unor piedeci ce-ar atîrna de bunul ei plac, ea ar micşora frecuenţa vaselor din Occident în apele României şi a celorlalţi ţărmureni. Puţin cîte puţin ea ar sili România îndeosebi de-a-şi face esportul productelor agricole pe liniile drumurilor de fier din Austria şi Ungaria; ea ar împiedica, prin scumpire, importul în Principate al productelor manufacturale ale Occidentului şi ar asigura astfel o consumare răspîndită productelor industriei proprie. Curînd ar cîştiga deci, cu chipul acesta, monopolul absolut pe Dunărea de Jos, pe care astăzi nu-l exercită încă. Acesta nu este însă deloc scopul ce şi l-au propus puterile cînd au proclamat libertatea şi neutralitatea fluviului”.

De-or fi întemeiate propunerile acestea asupra scopurilor Austriei sau de n-or fi, un lucru e incontestabil, că nimic din Tractatul de la Berlin nu justifică proiectul creării unei comisii de supraveghere în care Austria să exercite un rol precumpănitor, proiect care a dat loc la polemica de care ne ocupăm”.

În siajul lui Kogălniceanu un alt mare istoric, N. Iorga, susține în anul 1913, la Școala de Război, o prelegere pe această temă, publicată apoi sub titlul: Chestiunea Dunării.

Sînt puse în lumină ambițiile dunărene, tot mai agresive după 1856, ale Austriei, devenită în 1857 Austro-Ungaria: „Austria, căreia îi conveneau prescripţiile tratatului din Paris, rezervîndu-şi să formuleze încă mai bine punctele favorabile pentru dînsa. A aşteptat cîţiva ani, pînă s-au isprăvit /.../ toate consecinţele păcii din Berlin, pentru ca pe urmă să se înfăţişeze cu proiectul său, care ar fi fost moartea noastră, căci Dunărea ar fi devenit un rîu austriac. Era să fie o comisiune la Giurgiu, în care prezidenţia perpetuă ar fi avut-o Austro-Ungaria, ca semn de condescendenţă, iar în comisiune s-ar fi strecurat şi delegaţi ai deosebitelor Puteri, luaţi din sînul Comisiunii Dunărene /.../. Cînd eşti marele vînzător și cumpărător, nimeni nu se gîndește cine e plutașul, ci treci înainte de oricine” (apud G.C.). Totodată demontează argumentele istorice și raționamentele monarhiei dualiste: „Baza argumentării ambițiilor Vienei era de cu totul greșită căci nu era vorba de cine se găsește lîngă apă ci de cine se folosește de o apă. Prin urmare, socoteala nu trebuia făcută geografic, pe malul Dunării, ci economic, pe cursul Dunării” (apud G.C.).

Nu altfel procedează Eminescu, după cum vom vedea mai încolo, în publicistica sa.

Le Nord, cu o obiectivitate pe care rar o mai întîlnim astăzi în presă, apelează la argumentele din Tratatul de la Berlin care nu îndreptățesc pretențiile habsburge: „Art 55 al Tratatului – observă cu mult drept cuvînt memoriul român – n-a prevăzut instituirea unei comisii de felul acesta. Unde a aflat Austria acest principiu? Art. 55 zice simplu că se va elabora un regulament de navigaţie, de poliţie şi de supraveghere. Dar el nu ia Comisiei Europene dreptul de-a exercita direct această supraveghare. E dar just de-a atribui unei singure puteri semnatare un drept ce şi l-au rezervat toate puterile? Art. 55 nu zice nimic nici despre executarea acestui regulament; deci executarea nu poate fi încredinţată, conform uzului general stabilit în asemenea materii, decît statelor ţărmurene, pe cînd Comisia Europeană va păstra dreptul de-a veghea ca executarea să fie leală şi în conformitate cu reglementul adoptat. Memoriul propune dar de-a se rezolva cestiunea pe următoarele baze: 1. Reglementele de navigaţie, de poliţie şi de supravegheare cată să fie elaborate şi votate de către Comisia Europeană, cu Serbia, România şi Bulgaria; 2. Executarea acestor reglemente va fi încredinţată fiecăruia din statele ţărmurene întru cît îl privesc; 3. Comisia internaţională din Galaţi va supraveghea această executare în conformitate cu reglementele. Nu se poate tăgădui că această soluţie n-ar fi răspunzînd cu mult mai exact decît proiectul austriac nu numai articolului 55 al Tractatului din Berlin, dar şi tuturor hotărîrilor internaţionale cîte s-au luat, de la 1856 încoace, în privirea navigaţiei Dunării”.

Și tot în foaia citată se combat aserțiunile presei interesate în susținerea pretențiilor vieneze: „Ziarul Le Parlement recunoaşte că plîngerile ridicate prin memorandul român în contra propunerilor austro-ungare sînt întemeiate; socoate însă că combinaţia sugerată în acea scriere nu ţine îndestul seamă de interesele economice ale Austro-Ungariei, căci – zice ziarul – cine-i cuminte nu poate cere de la cabinetul din Viena de-a se dezinteresa într-un mod absolut de tot dreptul de control asupra navigaţiei Dunării de din josul Porţilor de Fier. Le Parlement pierde din vedere că acest drept de control Austria îl va exercita ca membră în Comisia Europeană, căreia-i va fi rezervat controlul suprem asupra executării reglementelor. Îndealtmintrelea nu putem repeta îndestul că acest sistem e chiar acela pe care plenipotenţiarii austro-ungari înşişi l-au pus înainte în Congresul de la Berlin, ceea ce dovedeşte că el apără îndeajuns interesele Austro-Ungariei”.

La începutul următorului an, pe 4 ianuarie 1881, Eminescu revine asupra Chestiunii Dunării, citînd din Corespondența politică în care este blamată atitudinea României în contra pretențiilor monarhiei dualiste, iar opoziția este acuzată că profită de această chestiune spre a schimba Guvernul. Se vede că Europa și atunci, precum astăzi, ne cercetează: „Această politică a României, zice numita foaie, îşi are baza în cestiunile interioare. De cîteva luni opoziţiunea caută să răstoarne guvernul cu orice preţ. Nici o altă cestiune nu era mai bine venită ca a Dunării. Dunărea română este a românilor; România doreşte influenţa Europei, niciodată însă pe cea a unei singure puteri mari – nişte asemeni fraze au totdauna un farmec pentru inimele patriotice şi în acest sens presa a ameţit opiniunea publică, încît guvernul român a crezut de cuviinţă a face mai mult decît presa declarînd printr-un organ oficios că va persista în opoziţia sa contra opiniunii tuturor celorlalte puteri, împiedecînd printr-o rezistenţă pasivă d-a se realiza vreo combinaţiune neplăcută lui. Prin aceasta – observă foaia vieneză – România a ajuns în punctul de-a sta în opoziţie faţă cu întreaga Europă. Într-adevăr, cei din Bucureşti nici n-au învăţat, nici n-au uitat nimic. Ei se poartă ca şi cum ar fi şi astăzi sub garanţia marilor puteri şi uită că o Românie independentă cată să suporte toate consecinţele politicei sale”.

Aminteam, prin comparație, cum era reglementat prin Tratate regimul Rinului față de al Dunării, ultima plasată în 1856 sub înalte auspicii europene printr-un tratat încheiat, consemnează Gheorghe Cliveti în cartea sa, de Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul Otoman, admis, acesta din urmă, „la avantajele dreptului public şi ale concertului european”. Numai că, deşi negociat şi parafat sub auspiciile marii politici europene, tratatul din 30 martie 1856 de la Paris consacra „o nouă ordine”, dar numai pentru arealul aşa-numitei „chestiuni orientale”.

Peste cîteva rînduri istoricul evidențiază diferența de tratament al celor două căi navigabile, punînd totodată în lumină o situaţie ce se perpetuează pînă la izbucnirea primei conflagraţii mondiale: „Prevalenţa raţiunilor europene faţă de competenţele statelor riverane Dunării, la 1856, n-ar putea răzbate altcumva decît dintr-o lectură excedînd-o cu mult pe cea ţinîndu-se strict de firul clauzelor tratatului de la Paris. Clauzele privind caracterul temporar al comisiei europene la gurile fluviului şi permanenţa comisiei riveranilor n-au rezistat probei timpului.

Acelei probe avea să i se plieze, din contră, o permanentizare, pînă cel puţin spre 1914, a Comisiei Europene, în alcătuirea ei de la 1856, completată la 1878 cu România. Numai pe firul acelor clauze de tratat a şi fost cam de neobservat, în epocă, chiar şi la ocazia dosarului românesc de la 1878-1883, o anumită lipsă de text din marele act diplomatic de la 1856, anevoie ascunsă de măsura îndepărtării Rusiei de la Gurile Dunării” .

În numărul pe 25-26 mai 1881 al Timpului, redactorul șef al foii conservatoare comentează în Vineri, senatul s-a ocupat..., discuțiile provocate de Petru Grădișteanu prin interpelarea sa în Senat asupra chestiunii Dunării. Prilej pentru foaia guvernamentală, Românul, să afirme că opoziția, prin declarația lui Theodor Rosetti, că are încredere în guvern. Neîncrezător, Eminescu apelează la darea de seamă amănunțită a ședinței pentru a demonta această aserțiune. V. Boerescu, fost ministru de externe, expune pe larg, ca răspuns la interpelare, demersurile asupra chestiunii dunărene, cu circularele confidențiale expediate reprezentanților români din străinătate în 26 februarie și 1 martie 1881, prin care erau instruiți în ce mod și în ce condiții guvernul român ar concede înființarea Comisiei Mixte speciale sub președinția Austriei.

Dum. Brătianu, aflat la cîrma noului Guvern, avînd totodată și portofoliul Externelor, asigură Senatul că predecesorul său, V. Boerescu, nu a luat nici un angajament propriu-zis de a primi și noi Comisiunea Mixtă. Dar că încă nu-i momentul să declarăm acum că nu primim Comisiunea Mixtă nici sub rezervele şi condiţiile care ar pune-o în imposibilitate de a jigni vreodată interesele noastre.

Intervenția lui Theodor Rosetti este redată in extenso, din care nu reiese că și-ar fi afirmat expressis verbis încrederea opoziției în guvern.

Ultima frază din articol redă întocmai maniera de tratare a chestiunii la acel moment: „În urma altor explicări date de d. Ion Brătianu şi V. Boerescu, din care rezultă că guvernul trecut nu a luat angajamente formale în chestiunea Dunării, dar a legitimat speranţele de aranjare a chestiunii aşa cum le formulau unele puteri interesate la înfiinţarea Comisiei Mixte, şi după o apologie fierbinte făcută de d. Petre Grădişteanu d-lui I. Brătianu, Senatul a trecut curat şi simplu la ordinea zilei, deşi dorinţa categorică a d-lui prezident al Consiliului şi ministru de externe era de a căpăta un vot de încredere”.

De interes este menționarea schimbărilor politice ce au avut loc de la înființarea Comisiei Europene în 1856 și după prelungirea cu încă cinci ani a mandatului ei, pînă în 1871: „Pe întregul curs al Dunării, consemnează Gheorghe Cliveti, aveau să survină transformări politico-statale, cu impact şi asupra navigaţiei fluviale, asupra «chestiunii de interes special», aici. în consecinţa înfrîngerii ei în războiul de la 1866. Austria a fost eliminată din Confederaţia Germaniei, a cărei reorganizare urma să fie orientată de Prusia spre unificare naţional-statală, şi s-a văzut nevoită să-şi afle «salvarea» ca imperiu sub regimul dualist, «pactizat» cu Ungaria, ceea ce a presupus afirmarea unui nou centru de mare presiune asupra Dunării Superioare şi Inferioare, centru de «vocaţie naţionalistă», la Budapesta, pe lîngă cel tradiţional, «de comerţ şi de navigaţie», de la Viena. Triumful politicii faptului împlinit la Bucureşti, prin «venirea» lui Carol de Hohenzollern la tronul Principatelor Unite/ României a avut semnificaţia unui act consacrator de suze¬ranitate, «cenzurat» anevoie de puterile garante. Sîrbii aspirau, de asemenea, la deplină suveranitate, iar bulgarii la a-şi pune bazele fiinţei statale autonome”.

Totodată Bismark, cancelarul Germaniei, era un susținător extrem de binevoitor al pactului austro-ungar asupra Dunării inferioare.

După discuțiile din Senat și Camera deputaților se continuă dezbaterea asupra chestiunii dunărene. Între cei care au luat cuvîntul, după cum îi prezintă gazetarul de la Timpul în numărul din 28 mai 1881, sub titlul: Ieri Camera s-a ocupat... este și N. Ionescu, care dezoltă mai întîi argumentele sale d-sale că în chestiunea dunăreană este un interes european şi că astfel orice creaţiune se va face la Dunăre trebuie să aibă un caracter internaţional desăvîrşit. Oratorul apoi constată că interesele noastre constituţionale sînt de acord cu interesele comerciale şi cu cele politice. D. Ionescu crede că Adunarea trebuie să ceară, prin o adresă la M. Sa, ca M. Sa să dea o direcţiune guvernului său pentru a susţine în Comisiunea Europeană drepturile României de a stabili regimul liberei navigaţiuni pe Dunăre prin o convenţiune internaţională. Căci în aceasta s-ar vedea mai mult garantată România decît în orice altă stipulaţiune ce ar emana de la Comisiunea Europeană, care n-are în atribuţiunea ei de a face creaţiuni de jurisdicţiune. De aceea d. Ionescu crede că ceea ce Adunarea are de făcut este să se adreseze la M. Sa în sensul de a asigura României interesele sale la Dunăre şi a face ca opiniunile manifestate în Adunare în privinţa drepturilor ţării în chestiunea Dunării să fie traduse în fapte de către consilierii M. Sale.

Dumitru Brătianu, șeful Guvernului și ministru de externe, solicită încrederea Adunării, pe care n-a obținut-o în urmă cu cîteva zile în Senat; aici s-a trecut direct la ordinea de zi fără a lua seama la apelul acestuia. Context în care, declară, cum consemnează ziaristul, de astă dată că orice moţiune, fie oricum, o respinge, considerînd-o ca un vot de neîncredere; d-sa dar cere trecerea curat şi simplu la ordinea zilei. D. C.A. Rosetti trage sforile d-sale, ele însă fiind, cum se ştie, cam prea tocite, votul cerut este obţinut numai cu două voturi peste majoritatea reglementară, adică minimă.

Pe drumul de recunoaștere al independenței, inclusiv de accedere la titlul de Regat, România va resimți profund influența ambițiilor și intereselor ruse și austro-ungare asupra Dunării.

În Discuțiunea chestiunii dunărene... (Timpul, 30 mai 1881) Eminescu se arată încrezător, după discuțiunile asupra chestiunii în Adunări și pe temeiul protocoalelor Comisiei Europene că drepturile nostre nu vor fi încălcate: „Claritatea revărsată asupra actelor marelui om de stat e binefăcătoare şi, dacă nu ne-am teme ca totul să nu fie decît o comedie şi ca noul cabinet, ieşit din sînul aceleiaşi majorităţi parlamentare, să nu fi făcînd decît opoziţie aparentă actelor şi promisiunilor cabinetului demisionat, am putea spera că nu prea tîrziu s-a făcut lumină, că guvernele regelui vor putea încă reveni cu succes asupra celor compromise de guvernul principelui”.

Relevă totodată că păstrarea în litera Tratatului de la Berlin este calea de opunere în contra presiunilor celor două mari puteri în problema marelui fluviu: „În adevăr numai interesarea tuturor puterilor apusene pentru libertatea absolută de navigaţiune este mijlocul de-a înlătura pînă la un punct oarecare rivalitatea politică şi economică ce există de atîta timp între două mari puteri, Rusia şi Austro-Ungaria, atît pe ţărmurile Dunării cît şi în privirea dezvoltării ulterioare a raporturilor dintre popoarele balcanice. A admite preponderenţa uneia din ele înseamnă din capul locului a atinge susceptibilitatea celeilalte şi a da raporturilor pacifice şi normale de pînă acum un caracter de tensiune care, într-un moment dat, ar fi mult mai periculos pentru micile state de la Dunăre decît pentru acei vecini care, aproape egali în putere şi importanţă politică, ar afla poate la urmă mijlocul de-a-şi acorda interesele în detrimentul existenţei proaspetelor formaţiuni de state de pe malurile Dunării. Ţinîndu-se însă pururea viu interesul puterilor apusene atît pentru libertatea navigaţiunii Dunării cît şi pentru existenţa statelor riverane, amîndouă puterile mari, care prin apropierea lor tind a avea un cerc de influenţă legitimă în Orientul Europei, ar găsi în cooperarea pairilor lor o garanţie îndestulă pentru menţinerea influenţei lor actuale, iar statele ţărmurene un sprijin în contra lărgirii din cale afară a acelor influenţe.

Viziunea politică echilibrată a poetului, care vede în urmarea Tratatului de la Berlin și armonizarea intereselor marilor puteri, inclusiv a celor cu tendițe de predominare prezente în două laturi la Răsăritul Europei, era una cu îndreptățire de urmat. Fapt posibil pentru mici state riverane la Dunărea inferioară, în momentul în care vor renunţa de-a face politică pe picior mare şi se vor mulţumi cu dezvoltarea ce le-o acordă dreptul public pozitiv, stipulat prin tractatele europene.

Recunoașterea regalității, a ridicării la rang de Regat a României se cere scump plătită. Nu altfel, se pare, s-a întîmplat cînd am intrat în NATO și apoi în U.E.

Realitate comentată pe măsura gravității ei, de ziaristul de la foaia conservatoare, în Timpul, din 3 iunie 1881, în paginile de sub titlul: A intrat vulpea-n sac... „Regalitatea putea fi proclamată de ţară, e foarte adevărat, căci liberă e orice ţară neatîrnată de a-şi pune titlul pe care-l găseşte mai potrivit cu poziţia ei; dar libere rămîn pe de altă parte toate ţările neatîrnate de-a recunoaşte sau nu acest titlu. Cele mai multe din puterile Apusului, avînd interese de-o importanţă secundară pe malurile Dunării şi văzînd în erigerea României în regat o garanţie de pace mai mult prin înlăturarea secularei rivalităţi dintre două mari puteri, s-ar fi grăbit cu bucurie a recunoaşte micului popor de rasă latină poziţia ce o cereau oamenii lui de stat ca ceva necesar pentru dezvoltarea lui. Alte puteri însă care aveau interese economice şi politice la Dunăre de-o ordine superioară, văzînd preţul mare ce d-nii Brătianu – Boerescu puneau pe regalitate, au crezut a putea cere o compensaţie pentru recunoaşterea ei: preponderenţa pe Dunăre. Am reprodus după ziarele din Viena formula ce se dădea acestei exigenţe Recunoaşterea regalităţii plăteşte cît un anteproiect austriac”. Înaintea încoronării, inclusiv din declarațiile parlamentare a rezultat că fostul ministru de externe V. Boerescu a recunoscut ca îndreptățită înființarea Comisiei Mixte, sub președinția Austriei, contrar prevederilor Tratatului de la Berlin.

Situație condamnată de Eminescu: „Lucrul mergea atît de departe încît în Comisia Europeană din Galaţi delegatul Austriei a dat o dezminţire formală delegatului României şi celui al Bulgariei, spunîndu-le verde să nu se prefacă că se opun creării unei asemenea comisii, căci delegatul Austriei ştie că guvernele acestor doi d-ni au luat deja angajamente în privirea aceasta. Iată în ce poziţie falsă era pus colonelul Pencovici în Comisia Europeană”.

Pencovici era reprezentantul României în Comisia Europeană (n.n.).

Interesante sînt manevrele guvernanților care, prin diversiune și în a-și acoperi acceptul dat Austriei pentru Comisia Mixtă, încep prin a condamna corupția, la care, în fond erau și ei parte. Ion Brătianu, ne spune ziaristul, declară la Parlament şi în conventiculele de la Herdan că nu mai poate merge c-un partid care fură, spre a nu mai întrebuinţa eufemisme. Fratele său, venit din Constantinopole spre a-l înlocui, face declaraţii analoge în Cameră: „Hoţii la puşcărie, speculanţii intereselor publice la carantină; nu mai sînt oameni cinstiţi în ţara aceasta, dar îi vom corige noi prin articolele respective ale Codului Penal!” Asta în plin Parlament, în cel dintîi discurs al primului cabinet regal, menit a fi reprodus pînă şi în telegramele ziarelor europene.

Situație ce ne este cunoscută pe viu, și astăzi cînd am preluat președinția U.E. În loc să ne rezolvăm acasă problemele, ne reclamăm la Înalta Poartă de la Bruxelles, timp în care corupția se află, în continuare, în Țară, la mare cinste.

Și comedia nu se oprește, cînd vine la ordinea zilei chestiunea Dunării: „Din documente diplomatice se constată că guvernul trecut a compromis chestiunea prin concesii pripite; că, pledînd numai cu jumătate gură în privirea aceasta, ca unul ce făcuse deja promisiuni, a inspirat dezgust puterilor apusene, care la început erau plecate a face din libertatea absolută de navigaţiune o cauză a lor; că puterile apusene, văzînd duplicitatea guvernului român, au înclinat a da dreptate exigenţelor Austriei, părăsind pe statul mic ce se încerca a le amăgi şi a le compromite vaza”. (M.E.)

Membrii din Guvern și Parlament ai partidului dominant, partidul roșilor, își aruncă reciproc acuze grave, de la hoții la trădare, fără o clipă a renunța la putere.

Cu acest prilej constată Eminescu, nouă însă ni s-a dat pentru întîia oară ocazia de-a măsura într-un moment de tensiune reciprocă abisul de corupţie al partidului dominant, pe care fostul ministru-prezident îl acoperea cu perdeaua numelui său; am auzit pronunţîndu-se de chiar ai lor sentinţa de maturitate pentru marea Academie de la Văcăreşti. Pe de altă parte şefii majorităţii au confirmat ceea ce Iancu Negură zicea despre guvernele roşii în genere: „La putere fiind, conspiră cu străinii contra ţării!”.

Stroussberg, Livadia, Basarabia, art. 7, răscumpărarea şi în fine Dunărea, iată un lanţ întreg de interese din cele mai vitale ale ţării care se sacrificau numai pentru ca roşii să vie sau să rămînă la putere. Ei nu se pot despărţi unii de alţii, căci nu sînt numai amici politici, ci complici, şi complicitatea lor la crime ordinare ca şi la crime de stat îi cimentează împreună pentru de-a pururea.

Și cîte complicități nu ne-au oferit ultimele trei decenii de guvernare postdecembristă, care au costat Țara milioane și i-au îmbogățit peste măsură pe cei de la conducere, fără a fi real pedepsiți și fără a le fi confiscate averile cumulate și de nejustificat.

„Care parlament din lume, se întreabă ziaristul și cu îndreptățire ne putem uimi și noi astăzi pe aceeași temă, ar fi îngăduit în adevăr ca prezidentul Consiliului să-i spuie: Hoţii la puşcărie, precupeţii intereselor publice la carantină! Nu mai sînt oameni oneşti în ţara aceasta? Ei bine, Parlamentul acesta au îngăduit-o pentru că fapte de notorietate publică le închidea gura, pentru că mulţi, foarte mulţi din membrii majorităţii ziceau în fundul inimii în acel moment: Pater, peccavi!”

Actele de bunăvoință ale României preocupată de recunoașterea independenței, precum acordarea de către guvernul I.C. Brătianu al statutului de porto-franco, începînd cu 1 martie 1879, portului Sulina, nu au fost luate de facto în considerare de marile puteri.

Realitate subliniată de istoricul ieșean: „Nu prea era loc însă pentru îndrăzneală, în politica dunăreană a României, atît timp cît la Bucureşti se făcea serios resimţită înăsprirea poziţiilor unor mari puteri, a. Germaniei, cu deosebire, asupra recunoaşterii independenţei Principatului. Relaţiile româno-ruse străbateau o fază a agravării, prezentînd riscul conflictului armat în chestiunea Arab-Tabiei. Germania, solidară cu Franţa şi Marea Britanie în chestiunea revizuirii articolului VII din Constituţia României, a ţinut să pluseze drastic asupra condiţiilor recunoaşterii independenţei, cărora le-a ataşat, fie şi cu titlu de interese ori drepturi particulare ale acţionarilor germani, şi pe cea a răscumpărării de statul român a căilor ferate şi aşa grevate încă de pe la 1870, de falimentul concesiunii Strausberg. Ameninţarea profesată în vara 1879 de însuşi Bismarck, cu o conferinţă internaţională la Viena, pentru a impune României, inclusiv printr-o eventuală reconsi-derare a unor drepturi ale Porţii Otomane, satisfacerea integrală a condiţiilor recunoaşterii independenţei, s-a repercutat momentan destul de sever asupra politicii principelui Carol şi a miniştrilor săi. Negocierile directe cu partea germană pe tema căilor ferate şi impulsionarea procedurilor constituţionale în privinţa revizuirii amintitului articol din legea fundamentală a Principatului au mai disipat norii ce întunecau orizontul politicii suverane româneşti”.

Contextul european din a doua jumătate a secolului XIX este analizat minuțios de istoric, cu trimitere la cele două mari puteri care ne flancau.

Viena pretindea cu sporită insistență, subliniază Gheorghe Cliveti, că de dispoziția „părții române” de a admite prevalenţa intereselor austro-ungare, mai strîns spus, a competenţelor Comisiei Mixte prezidate de delegatul imperial şi regal, asupra Dunării de la Porţile de Fier la Galaţi, depindea recunoaşterea de Dubla Monarhie a dreptului principelui Carol de a-si lua titlul de rege.

Chestiunile deszbătute cu acribie de istoric, cu privire la situația dunăreană, în temeiul unei cuprinzătoare documentații, dezvăluie la citirea articolelor publicate de Eminescu asupra acestei problematici, cît de bine și de exact era informat, mai ales, după cum rezultă, din presa internațională și telegramele de presă surprinzător de corecte și obiective. Media la acea vreme era cu mult mai transparentă. Cu greu astăzi am putea avea acces la informații vitale și la zi asupra unor chestiuni cu osebire a celor care ne privesc direct pe noi.

Dînd mai la vale... (Timpul, 6-7 iulie 1881) rezumă discuțiile purtate în ultimele două întîlniri ale Comisiei Europene a Dunării, în care, în cea de pe 18 iunie 1881 s-a dezbătut dreptul de apel al Comisiei Mixte către Comisia Europeană.

Comentate sînt propunerile delegatului francez C. Barrère asupra modului de a vota a viitoarei Comisii Mixte cît și a dreptului de recurs: „În privirea întîia delegatul Franţei crede că chestiunile în discuţie trebuiesc deosebite în chestiuni de fond şi chestiuni de formă. Cele de fond trebuiesc hotărîte cu unanimitate; cele de-al doilea, stipulate prin art. 12 al Reglementului intern al Comisiunii Dunărene să se hotărască cu simplă majoritate. În privirea dreptului de recurs, delegatul francez regretă că pîn-acum nu s-a stabilit o unitate de vederi între delegatul Austriei şi cel al Angliei”.

Pe rînd iau cuvîntul și delegații marilor puteri reprezentate în Comisia Europeană.

Ultima ședință, care se desfășoară pe 21 iunie 1881, între altele, votează articolului 11, conform căruia întinderea Dunării dintre Galaţi şi Porţile de Fier se împarte în patru secţii: Secţia I, de 110 kilometri, merge de la Porţile de Fier pînă la gura rîului Timok şi e administrată de un subinspector numit după propunerea Serbiei. A doua secţie merge pîn’ la Nicopole, e de 245 kilometri, şi are un subinspector român. A treia şi a patra secţie sînt administrate de subinspectori bulgari şi ajung pînă la Silistra, respective pînă la Galaţi, avînd 213 şi 224 kilometri.

Divizarea asupra căreia se apleacă și istoricul ieșean, subliniind pledoaria delegatului român, colonelul Pencovici, care atenționează că «pe toate fluviile comune, pe toate cele care traversează teritoriile statelor reprezentate în Comisia Europeană, atribuţiile riveranilor au fost respectate», ceea ce se cuvenea şi «la Dunărea supusă discuţiilor», sub egida forului de la Galaţi, dar şi prin considerarea dreptului fiecărui stat riveran de a-şi desemna inspectori şi de a aplica regulamente «pentru întinderea ţărmului său fluvial»; s-a făcut, astfel, loc comparaţiei între Dunăre şi alte fluvii internaţionale, între Dunăre şi Rin, mai ales (apud G.C.).

Bineînțeles, delegatul Germaniei, atenționează Gheorghe Cliveti refuză orice comparație între Rin și Dunăre, între regimurile lor „esențialmente diferite”.

În finalul comentariului său, Eminescu este dezamăgit asupra rezultatelor, dar și rușinat de o anume decizie: „După repărţirea deosebitelor voturi ale Comisiei şi după mulţimea de rezerve ridicate de membri, chestiunea regulării navigaţiunii Dunării pare departe de soluţiunea ei. Ceea ce ne miră e: cum în administrarea navigaţiunii România va avea un singur subinspector şi Bulgaria doi. Poate că foile guvernamentale vor şti a ne explica importanţa pe care Comisia Europeană o dă administraţiei vecine pe Dunăre”.

Cum rezultă din rîndurile găzduite pe 12 iulie 1881, de foaia conservatoare, Colonelul Siborne..., cabinetul vienez vine să dezmintă că ar lucra în contra prelungirii mandatului Comisiei ca astfel prerogativele ei să fie preluate de Comisia Mixtă aflată sub directa ei influență. Răspunsul prin care sînt dezmințite intențiile austriece ce le acuza colonelul Siborne, delegatul Angliei se încheie într-o notă amenințătoare: „După art. LIV al Tractatului de la Berlin puterile vor avea să se înţeleagă în curînd asupra prelungirii mandatului Comisiei Europene. O asemenea înţelegere cată fireşte să fie unanimă şi opunerea unei singure puteri poate fi, în situaţia actuală, de un efect hotărîtor. Posibilitatea de a pune piedici existenţei ulterioare a Comisiei Europene este dată: sperăm însă că cestiunea se va limpezi astfel încît nici o putere să nu fie silită a uza de această posibilitate”.

Cerință a unanimității de actualitate la Uniunea Europeană; e suficient să trimitem la Spațiul Schengen.

I.C. Brătianu (după ce își depusese mandatul, pe 5/17 aprilie 1881), la interpelarea lui Th. Rosetti, intervine în Senat printr-un discurs foarte diplomatic: „Chestiunea Dunării este foarte complicată şi greu de pătruns, şi dovadă despre aceasta este că chiar Puterile cele mari nu i-au dat pînă acum o soluţiune definitivă, ba chiar unele nici pînă astăzi nu s-au pronunţat, iar altele, deşi s-au pronunţat, (...) pînă acum şi-au modificat de 3, 4 ori opiniunile.

Şi-au zis dar Puterile: cum să lăsăm noi fluviul, care este al lumei întregi? Zic fluviul ca drum internaţional, fiindcă teritoriul este al nostru, aşa cum proprietarii riverani ai unui rîu care trece peste mai multe proprietăţi au dreptul de pescuire, dar, gîrla este a tuturor. S-a zis dar că fluviul care s-a declarat de trei congrese de fluviu internaţional european, că această cale (...), care este a tuturor, ca o cale de comunicare, dar ca teritoriu este al nostru şi sîntem suverani, nu poate fi lăsată în paza Bulgariei şi chiar a României (...). De aceea toate Puterile au fost ca să primească Austria în comisiunea mixtă de aplicare a regulamentului de supraveghere a poliției fluviale a Dunării...

Am declarat şi vom declara totdeauna că vom fi cei dintîi şi că vom rămîne cei din urmă pentru apărarea libertăţei Dunărei·, (...) Dunărea este organul nostru de respiraţie, de viaţă; Dunărea este (cea) care a păstrat de secoli bărbăţia noastră; cînd Dunărea a fost închisă, noi am vegetat, am fost ca nişte iloţi; cînd însă Dunărea a fost deschisă, noi am trăit şi am fost puşi în posibilitate de a prospera” (apud G.C.).

Un discurs politicianist, care în fond nu angaja cu nimic, dînd impresia totodată de mare patriot.

Chestiune comentată și de Eminescu (Timpul, 14 octombrie 1881) în D-nii Brătianu-Boerescu au compromis... Cei doi sînt acuzați că au compromis chestiunea Dunării prin făgăduinţele ce-au apucat a le face pe nimic monarhiei austro-ungare. Dacă n-au angajat ţara, au angajat însă desigur ministerul şi partidul, încît orice pas pe care ar voi să-l facă îndărăt e sterilizat prin cele ce-au apucat a făgădui. Acestea le-au făcut d-lor fie din inepţie ori scurtă vedere, fie din rea-credinţă, deşi chestiunea se prezenta curată şi explicită, fără nici o bătaie de cap, din însuşi textul actului internaţional care regulează soarta Dunării. În Tractatul de la Berlin nu e prevăzută Comisia Mixtă: Austro-Ungaria nu e stat ţărmurean; nu are ce căuta la Dunărea de Jos, nici în prezidiul permanent, nici chiar delegînd un membru într-o comisie de ţărmureni ce n-o priveşte, nemaivorbind de votul preponderent.

Pretențiile invocate de dubla monarhie, de la interesele asupra Dunării de Jos, la faptul că în Comisia Mixtă în afara ei, care este o mare putere, ceilalți membri aparțin unor state mici, nu sînt în chestie: „Noi credem că, întrucît e o chestie de bună-cuviinţă de-a da locul întîi celui mai mare, totul se reduce la consideraţiuni de formă, fără nici un efect determinant asupra fondului lucrului. Demnitatea şi mărimea de rang a unui stat nu poate influenţa nicidecum dreptul statelor mai mici în chestiunea Dunării. Preferinţe, onori, titulatură, toate acestea nu constituie... un drept” (M.E.).

Este o firească punere la punct, administrată cu eleganță de poet. Se întreabă ce a făcut guvernul, implicit V. Boerescu, ministru de externe: „A promis, ba direct, ba indirect, ba pe sub mînă, ba pe faţă. Prin aceste promisiuni a modificat cu totul punctul de plecare al Comisiei Europene din Galaţi, a mutat chestiunea de pe terenul dreptului pe acela al concesiilor. Se ştie însă ce va să zică a da degetul mic celui mare; el îţi va lua mîna întreagă.

Silit de opoziţiune de a-şi arăta arama şi de-a nu sta în două luntri deodată, guvernul eliminează din cabinet obrazul subţire de Braşov al d-lui Boerescu şi revine la punctul nostru de vedere, la acela al dreptului cert, pozitiv, precum rezultă din articolele Tractatului de la Berlin.

Dar punctul de vedere pe care-l ocupă astăzi e compromis deja prin făgăduinţele şi concesiunile puse în perspectivă. Unele din puteri credeau că rezistenţa României e numai o rezistenţă de comedie, pro forma; altele – atrase pe acest teren al concesiilor – au început a face propuneri mediatoare; toate discutau chestiuni pe care nu erau chemate a le discuta, de vreme ce nu sînt prevăzute în Tractatul de la Berlin, nici sînt de competenţa Comisiei Europene.

Guvernul ar trebui să înţeleagă un lucru – că e angajat în chestiune şi incapabil de a-i da o soluţiune. D. Ion Brătianu a intrat pînă-n brîu în mlaştina promisiunilor, d. Boerescu intrase pîn-n gît. Ei nu mai pot ieşi de-acolo; terenul pe care le-a călcat piciorul a fost mlăştinos, nesolid”.

Trecerea de pe temeiul dreptului pe cel al concesiilor a avut, precum precizează Gheorghe Cliviti, nu doar dorința de a „rămîne la putere” de astă-dată cu „prețul Dunării”, ci și înduplecarea marilor puteri în a recunoaște ridicarea la rang de Regat a Țării.

Ziaristul acuză, totuși, nu fără temei, că rămînerea la putere a acestor oameni devine, zi cu zi, o afacere de precupeţire de hotară. Precupeţii Basarabiei se pregătesc a precupeţi azi Dunărea, mîine cine ştie ce parte a Moldovii ori a Ţării Româneşti.

Visul monarhiei dualiste era să împlinească legenda Dunării de fluviu German.

În numărul din 18 octombrie 1881 al foii diriguite de Eminescu, citim articolul: „Le Reseignement parisien!... scrie…”. Aici se citează viziunea foii guvernamentale Românul, pentru care Comisia Europeană a Dunării se păstrează în litera Tratatului de la Berlin și nicicum nu se pune problema preponderenței unui singur comisar, ci toți riveranii sînt egali în drepturi.

Ziarul francez, după citarea aserițiunilor din Românul, concluzionează cu echilibru și obiectivitate: „Situaţia României e dificilă pentru că Austro-Ungaria dă o importanţă capitală propriei sale dominaţiuni pe Dunărea de Jos. Ea e susţinută de Germania în pretenţiunile ei. Rusia e fireşte opusă estensiunii Austriei asupra Dunării de Jos. În privirea aceasta Englitera este, deşi pentru alte cuvinte, deosebite, tot de părerea Rusiei. Totul atîrnă la urma urmelor de rezoluţia ce vor lua în definitiv Franţa şi Italia. Franţa, într-un sentiment escesiv de conciliere, a propus un proiect care, fără a acorda Împărăţiei austro-ungare tot ce ea cerea, e considerat totuşi de către români ca o propunere ce sacrifică interesele lor esenţiale. Italia, care în atîtea împrejurări a arătat cea mai simpatică bunăvoinţă pentru România, a înclinat în partea Austriei în timpul din urmă. Nu e probabil ca, după întîlnirea regelui Italiei cu împăratul Francisc Iosif la Viena, această înclinare a Italie să scază; ea va creşte din contra.

Va fi dureros ca România, într-o cestiune de care atîrnă dezvoltarea ei economică, să fie părăsită de către Occident, ea care-i o parte a Occidentului la porţile Orientului.

Am voi să credem că Occidentul întreg va înţelege în sfîrşit că, pe Dunăre, interesele României sînt ale Occidentului însuşi”.

Rezultă, cum apreciază Eminescu, că chestiunea Dunării stă rău în contextul european al momentului. Și vinovată este politica duplicitară, prin care V. Boerescu a fost autorizat să facă unele promisiuni în favoarea imperialilor de la Viena, spre paguba României, Austro-Ungaria pregătind inclusiv publicarea documentelor care certifică făgăduințele pozitive ale guvernanților de la București.

În Bate șeaua... (Timpul, 23 octombrie 1881) Eminescu vituperează presa oficioasă care apelează la diverse subterfugii în a escamota practic cedarea guvernanților în fața pretențiilor vieneze. Se întreabă: „Dar dreaptă, strîmbă, cum o fi, în ce consistă învoiala? Ce se oferă – strîmb ori drept – în schimb pentru dreptul incontestabil al ţării? Malul stîng al Dunării de la Porţile de Fier pînă la Galaţi este fără îndoială al nostru. Navigaţiunea Austriei e în adevăr însemnată; dar societatea de navigaţiune pe Dunăre are un privilegiu limitat: obligaţiunea ei primitivă era de-a da în proprietatea statului clădirile ce le va fi făcut pentru uzul ei timporar pe pămîntul nostru: o companie engleză sau franceză poate intra în drepturile ei, mai tîrziu una română poate.

Ce se oferă în schimb, asta-i întrebarea?

Căci strîmbă de-ar fi învoiala, de s-ar da adică mai puţin ca compensaţie pentru ceea ce ni se cere, totuşi compensaţie trebuie să existe, căci altfel nu este învoială nici strîmbă, nici dreaptă, ci uzurpaţiune pură. Compensaţia aceasta trebuie – dacă nu alta – să cîntărească cel puţin atît cît pericolul la care ne-am expune în cazul cînd, intraţi pe clina concesiilor, am trezi o veche rivalitate în Orient care, prin contrapunerea de azi, e neutralizată pînă la un punct oarecare”.

Eminescu în „Ungarische Post” aduce și ea știrea... (Timpul, 5 nov. 1881) citează din foaia maghiară următoarele: „După ce agitația în cestiunea dunăreană a ajuns atît de departe încît înfiinţarea Comisiei de riverani nu se poate susţine înaintea nici unei Camere şi de vreme ce Brătianu se teme să nu i se aducă aminte făgăduinţa pe care el şi Boerescu au făcut-o la 1880 la Viena, Brătianu vrea să-şi dea demisia pentru a face loc unui ministeriu Rosetti – Cogălniceanu; acest cabinet se va declara descărcat de toate concesiunile cabinetului trecut”.

De unde este vizibil că austro-ungarii sînt îndoiți că pretextarea neputinței lui I.C. Brătianu de a-și îndeplini făgăduințele este întemeiată: „Puterea vecină n-ar vedea în opunerea Adunării şi în schimbarea ministerului decît o comedie bine înscenată de oameni care au făgăduit şi care, cu rea-credinţă, nu voiesc azi a se ţine de făgăduinţă.

O putere mare este însă în stare de-a nu se lăsa amăgită pur şi simplu şi într-un mod cu totul primitiv de către oamenii de stat ai unei puteri mici. Pe lîngă oamenii conducători ai partidului roşu ea poate insista ca sau să se ţină de angajament sau să se retragă”.

Situația putea fi depășită prin alegerea unor noi Camere, cu un nou guvern etc. ce ar sta cu totul neangajate în fața chestiunii dunărene: „Tot în cercul discuţiei intră, se-nţelege, şi tratarea ce se aplică conaţionalilor noştri de peste munte, care formează aproape jumătatea poporului românesc. Luîndu-se din calea acestui element piedicele artificiale ce se opun dezvoltării lui intelectuale şi economice, dîndu-i-se liniştea necesară pentru a se ocupa, precum înclină, cu negoţul şi industria, Austria ar înceta de-a fi pentru noi o putere atît de străină precum este astăzi.

Alte tratări se pot face c-un stat cînd am avea a schimba grîul nostru pe obiecte industriale produse de românii învecinaţi; alta e situaţia cînd avem a trata cu un stat străin, în care elementul românesc e persecutat şi pus în neputinţa de-a lucra împreună cu noi la opera comună de întregire economică. Nu la cuceriri gîndim, şi nici putem gîndi la ele. Dar gîndim la emanciparea materială şi morală a poporului românesc de pretutindeni şi cînd conaţionalii noştri de peste Carpaţi n-ar fi împiedicaţi, prin şicane politice ungureşti proprii a irita o conştiinţă cît de blîndă, de-a munci în linişte pentru ei, poate că chestiunea dunăreană nici ar exista”.

Pe lîngă întregirea culturală, Eminescu, în contextul vremii, pleda și pentru întregirea economică a tuturor românilor, în concert european.




Februarie 2019

DUNĂREA, O CHESTIUNE EUROPEANĂ (II)


În timp ce marile puteri negociau modalitățile de administrare a Dunării în folosul propriu, peste capul și interesele îndreptățite ale riveranilor, ambițiile austro-ungare, în această chestiune, provocau în contra-pondere, amplificarea aspirațiilor românești de reîntregire a Daciei. În ianuarie 1882, de ziua Unirii ia ființă Societatea Carpații, ce avea ca activitate realizarea unității naționale; între membrii ei îi aflăm pe I. Slavici, M. Eminescu, I. Creangă, V. Maniu, G. Tocilescu, episcopul Melchisedec, listă inserată în lucrarea lui Gheorghe Clivetti, România și „alianțele germane” 1879-1914 (Ed. Junimea, 2015).

Pe Eminescu continuă să îl preocupe constant chestiunea dunăreană, asupra căreia scrie în paginile Timpului de-a lungul a cîțiva ani, din 20 septembrie 1880, pînă în mai 1883, practic pînă în preajma internării sale la clinica doctorului Suțu, în 28 iunie 1883.

Pe 6 noiembrie 1881 (sub titlul Chestiunea Dunării...) publica în foaia conservatoare o descriere, de-a lungul istoriei a situației Dunării și a raporturilor ei cu locuitorii: „Nu românii sînt aceia care pun bandiera română, de vreme ce poporul nostru, originar din munţi, n-a avut contact cu marea şi cu Dunărea decît în epoca sa eroică, în epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, Domni stăpînitori de la munte şi pîn-la marea cea mare, cum se întitulau ei.

Pierzînd încă din secolul al XV-lea şi al XVI-lea cetăţile de pe Dunăre către atotputernicia otomană, coloniile genoveze şi veneţiene care se formaseră, sub sceptrul protector al voievozilor români, la Moncastro [Cetatea Albă], la Proilabum [Brăila] şi la San-Giorgio [Giurgiu], au încetat de-a fi româneşti, negoţul nostru a trebuit să dea îndărăt şi să dispară”. În contextul momentului, opoziția în contra monopolului economic austriac, era calea de a crea cu încetul o marină română. Cu evidentă ironie redă situația acceptării de guvernanții noștri a prevalării intereselor austro-ungare: „Se vede că nu asta a fost intenţia guvernului român. D. Boerescu, edificat bunăoară de starea excelentă a conaţionalilor noştri din Ardeal, s-a convins că prieteni mai buni decît pe unguri românul nu mai are şi din consideraţia aceas- ta a admis şi Comisia Mixtă şi prezidenţia Austriei în Comisiune; ba, ce e mai mult, au convins pînă şi pe d-nii Rosetti – Brătianu despre sinceritatea şi amica- bilitatea d-lui conte Andrassy.

Legăturile între monarhie şi guvernul român au devenit atît de intime încît răposatul baron Haymerle nu găsea de recomandat, ca model de relaţiuni priete- noase, decît pe cele întreţinute cu România; iar Ministerul Afacerilor Străine din Viena merge cu gin- găşia atît de departe încît declară că, în interesul menţinerii bunei înţelegeri, guvernul imperial e cons- trîns să nu publice toate actele relative la chestiunea Dunării. Românul, înţelegînd că nu se mai poate ascunde după deget, a insinuat c-un cusur subţire, că M. Sa Regele, în călătoria sa prin Europa, ar fi luat angajamentele privitoare la Dunăre într-un timp în care opoziţiunea amăgită contesta acestei călătorii orice semnificare politică.

Dacă în România n-am fi pierdut deprinderea mirării, dacă la noi n-ar fi toate cu putinţă, am găsi că e revoltător de-a vedea presa guvernamentală polemi- zînd şi protestînd în contra pretenţiunilor austriace, pe cînd în fond chestiunea e regulată. Acest joc de cărţi măsluite, pentru a amăgi opinia publică, e de-a dreptul nedemn”.

Situație revelatoare, în care afirmă că și-a pierdut și capacitatea de a se mai mira, dacă după cum subliniază, la noi n-ar fi toate cu putință. Urmează o diatribă care descrie situația economică a Țării subjugată intereselor proprii ale unui grup restrîns, în paguba tuturor, a sistemului socio-economic al națiunii, una, din nefericire, aproape identică celei în care trăim, se înțelege, pe o buclă mai înaltă a spiralei hegeliene.

E de tot interesul reflectarea în presa străină a chestiunii Dunării, una cu o obiectivitate și o acuratețe remarcabile.

În numărul pe 7 noiembrie 1881 al Timpului, Eminescu publică în traducere textul pe această temă apărut în Journal des débats ce se merită citat în mare parte pentru corecta oglindire a situației României în contextul european și sub presiunea dublei monarhii: „Dar de-o fi Serbia, dar Bulgaria, dar România, scopul este acelaşi, oricît de deosebite ar fi procederile. Serbia a încercat a se împotrivi; dar în curînd s-a încredinţat că puterile ei nu-i permit să se opuie şi s- a închinat. România e într-o situaţie deosebită, care-ar putea părea mai bună.

Nu s-a admis în adevăr că libertatea de navigaţiu- ne pe Dunăre constituie un interes european şi nu e România în drept de-a aştepta un sprijin care i-a lipsit Serbiei?

Pîn-acuma acest sprijin nu i s-a refuzat şi Austria a găsit în Comisia dunăreană o piedecă la pretenţiunile sale. Dar există teama în Bucureşti că nu va fi totdauna astfel şi că-ntr-un timp mai mult ori mai puţin depărtat România se va găsi izolată şi nu va mai putea să aştepte nici un sprijin.

Sînt în adevăr cîteva cuvinte ale contelui Andrassy, rostite în una din şedinţele delegaţiunii ungureşti, cari sînt din cele mai caracteristice şi n-au putut să fie tocmai plăcute românilor. «E cu putinţă – a zis contele – ca interesele şovinismului român să se îndrepteze în contra noastră, dar interesele României înseşi sînt identice cu ale noastre. De cînd România a devenit stat independent şi de cînd nu se mai bucură de protecţiunea Europei, acest regat are mai mult decît oricît trebuinţa de-a se înţelege cu noi».

Vorbind astfel, contele Andrassy a esprimat desigur un adevăr politic care are trecere astăzi la Viena şi mai cu seamă la Pesta. Dar e cu neputinţă să nu atingă adînc sentimentul naţional al mai marei majorităţi a românilor şi, precum observă aproape unanimitatea presei române, acuzarea de «şovinism» este cu atît mai stranie cu cît vine de la un maghiar, de la reprezentantul naţiunii celei mai şoviniste ce există în lume.

Dar mai important pentru români este că li se declară că recunoaşterea independenţei lor i-a lipsit de protecţiunea Europei. Astfel n-a fost îndeajuns pentru ei de a consimţi la cele mai dureroase şi mai primejdioase sacrificii, de-a fi primit toate condiţiile ce i-a plăcut Europei de-a le impune pentru a-i proclama în sfîrşit demni de independenţă. Acum ea nu vrea să-i mai cunoască şi i-ar lăsa espuşi la întreprinderile vecinilor lor. Pe de altă parte, poate politica austriacă să se resigneze de-a fi fără înrîurire la Bucureşti? Învederat că nu. Destinele nouă ale Austriei o pun în necesitatea de a-şi asigura marile căi strategice şi comerciale ale Orientului. Aceste căi sînt în număr de două, calea Salonicului şi a Dunării. Ea nu poate permite ca una sau alta să fie ameninţate în coastă, nici prin urmare ca o altă înrîurire decît a sa să fie precumpănitoare în România. Dar această înrîurire poate să se exercite altfel decît într-un mod despotic. Ea poate fi blîndă şi chiar binefăcătoare. Se pare însă că, la Bucureşti, nu se aşteaptă nimeni la o asemenea înrîurire afară de cîţiva oameni politici cari sînt acum la putere; apoi e sigur că vorbe ca cele ros- tite de d. Andrassy nu sînt de natură a înlesni stabili- rea unor relaţiuni de încredere între cele două ţări”.

De rețint, remarca foii străine de acum aproape un secol și jumătate, și care, din nefericire, este încă actuală, privind acuzarea de șovinism, și care este cu atît mai stranie pentru Journal des débats cu cît vine de la un maghiar, de la reprezentantul națiunii cele mai șovine ce există în lume.

În Adunările legiuitoare se vor afla... (Timpul, 11 noiembrie 1881) redactorul de la foaia conservatoare face din nou trimitere la propunerea reprezentantului Franței, Barrère, membru în Comisia Europeană a Dunării, de-a delega un membru al acestei Comisii care să ia parte la ședințele celei mixte. Cele două mari puteri, Franța și Austro-Ungaria, au pactizat întru susținerea Comisiei Mixte, prin care se oferea cîștig de cauză ultimei. În paginile dedicate acestei chestiuni de Gheorghe Clivetti sînt puse în lumină toare manevrele monarhiei dualiste de a se înstăpîni pe Dunărea riverană României: „De la Paris, Al. Odobescu, nu în urma vreunui demers oficial, ci a unor discuţii particulare cu Barrère, a avut de comunicat ministrului E. Stătescu că «proiectul» delegatului francez la Comisia Europeană a Dunării întârzia de la a fi analizat de guvernul francez, spre a i se permite circuitul diplomatic; că proiectului i s-ar putea rezerva o sesiune extraordinară a forului fluvial de la Galaţi; că părţii române i-ar fi de recomandat să se înţeleagă cu Viena, încât să prevină repercusiuni severe ale înţelegerilor marilor cabinete, prin concesii reciproce.

Din rapoartele şi telegramele primite de la miniştrii şi trimişii extraordinari în străinătate, mai ales dintr-un raport al lui Ion Ghica, de la Londra, regele şi guvernul României au avut de înţeles că diplomaţia austro-ungară, prin Wolkenstein, şi-a asigurat consimţământul cabinetelor francez, german şi italian, chiar şi al celui britanic, cucerit, mai ales acesta, de idee; extinderii autorităţii Comisiei Europene până la Brăila, pentru activarea diplomatică a proiectului Barrère după felul cum era văzută de la Viena chestiunea Dunării”.

Poetul se întreabă cu dreptate: „Ce vor face Adunările, ce guvernele, cu aceste învoieli pe deasupra capetelor noastre...”

Și încearcă o lămurire: „Căci pe cînd ţara e ameninţată din afară cu monopolul navigaţiunii austriece pe Dunăre, cu precumpănirea strivitoare a importului austriac, pericolul acesta devine şi mai mare în faţa lipsei de organizare economică înlăuntru.

Meseriile au dispărut şi dispar pe toată ziua în concurenţă cu fabricatele gata ce se introduc din străinătate; munca naţională se simplifică şi se îngreuie din ce în ce, reducîndu-se la munca cîmpu- lui, mărginită la anume timpi ai anului şi care lasă în silită inerţie braţele populaţiunilor aproape şase luni pe an.

Paralel cu relele simplificării şi reducerii muncii la o singură şi cea mai primitivă formă se dezvoltă în progresiune geometrică răul social de care suferim mai cu seamă; creşterea neîncetată a elementelor improductive şi consumatoare”.

Vine cu acuza, bună de clamat și astăzi: „Nici o idee sănătoasă şi în adevăr organică de reformă nu se prezintă de nicăiri; luptele şi diviziunile politice au osîndit gîndirea naţională la sterilitate.

Guvernul pe de altă parte nu va avea a alege decît între urmarea politicii de pîn-acum şi schimbarea sistemului. Dacă va urma politica sa actuală de satisfacere de apetituri şi ambiţiuni el va continua a stăpîni, dar orice zi a stăpînirii sale va fi însemnată prin pier- deri materiale şi morale pentru ţară. Dacă ar îndrăzni să-şi schimbe sistemul şi să apuce calea unei politici de stat, admiţînd chiar că ar avea îndestulă capacitate pentru aceasta, va pierde sprijinul partizanilor săi, care nu-l servesc şi nu-l pot servi decît în schimbul satisfacerii intereselor lor materiale”.

În Dacă inimia adversarilor noștri... (Timpul, 14 noiembrie 1881) este criticată politica duplicitară a guvernului, în interior apărător al drepturilor riverane românești și în exterior foarte dispuși să sprijine interesele dublei monarhii asupra Dunării: „Pe cînd România avea o politică, o morală, guvernul a avut în chestiunea Dunării două politici şi două morale: una în Ministerul de Externe, alta în Comisia Europeană. Altceva făgăduiau d-nii Brătianu – Boerescu la Viena, altceva vorbea delegatul din Comisia de la Galaţi.
Guvernul se traduce într-o sumă ciudată de termeni. Sînt cele patruzeci şi atîtea de combinaţiuni caleidoscopice în care intră cabinetul Brătianu – Boerescu, precum şi cabinetul Dumitru Brătianu. Poate Românul să ne facă să credem că actualul cabinet e cu totul şi în toate solidar cu cabinetul Brătianu – Boerescu sau cu cabinetul Dumitru Brătianu? Desigur nu. Acest guvern, compus dintr-o lungă serie de cabinete pline de nulităţi ambiţioase, e capabil de orice, deci capabil a fost de-a lua angajamente în chestiunea Dunării, ceea ce se dovedeşte din gingăşia prevenitoare a cabinetului vienez de-a nu publica actele relative la chestiune”.

De ce oare nu ne uimim, cînd și astăzi sîntem nevoiți să constatăm acest adevăr, cabinele guvernamentale sînt la fel de pline de nulități ambițioase.

Este citată foaia franceză („L’Écho de France” urmează..., Timpul, 15 noiembrie 1881) care vine în sprijinul drepturilor românești asupra fluviului care o mărginește către sud.

Este cu totul remarcabilă cunoașterea situației reale a Dunării în context european, nu mai puțin corectitudinea în abordarea cu sprijinul direct a cauzei românești a foilor editate în capitatele marilor puteri, în care balanța se înclina în sprijinirea intereselor austro-ungare, în paguba riveranilor, nu mai puțin, cum subliniază și foaia franceză, în paguba interselor europene.

Chiar și jurnalul Messager de Vieene, editat în capitala imperiului, pledează în favoarea drepturilor românești, nu doar cu o anumită admirație, dar și cu un îndemn spre demnitate în impunerea intereselor naționale: „Acolo, între Turnu Severin şi Galaţi, se află o naţie vitează de şase milioane [?] de oameni, o naţie care-a ştiut să se bată şi să învingă pe cîmpul de bătălie. Românii erei nouă, cari au deschis o atît de strălucită şi luminoasă cale aspiraţiilor unui popor, şi-au adus aminte că e vorba de-a asigura României acum ori niciodată interesele economice. Calea ce aveau s-o urmeze oamenii de stat din Bucureşti era însemnată de mai înainte şi, ținîndu-se de litera Tractatului de la Berlin, ei cer ca Comisia Europeană a Dunării «să elaboreze reglementul cu care e însăr- cinat, rezervînd, bine-înţelegîndu-se, cabotajul pentru ţărmureni, iar executarea reglementului să fie în seama fiecărui stat ţărmurean, pe toată întinderea teritoriului său». Austria a prezintat din parte-şi un anteproiect asupra căruia Comisia Europeană va trebui să se pronunţe şi a cărui dispoziţie principală remite esecutarea reglementului, de cum va fi redijat, în seama Comisiei numită Mixtă, compusă numai din statele ţărmurene. Aceste state ar fi România, Serbia, Bulgaria, Austro-Ungaria. Austria stipulează între altele că ea va exercita prezidenţia în sînul acestei Comisii şi că «va avea vot preponderant în caz de paritate de voturi».

Astfel precumpănirea austriacă ar fi stabilită de facto pe tot cursul Dunării răsăritene şi principiul libertăţii de navigaţiune pe acest rîu – un interes comun al Europei – ar fi primejduit.

Pentru Europa nu e-n adevăr decît un interes economic; dar mai e şi o altă consideraţie de politică generală, a cărei însemnătate nu scapă din vederea nimănui: dictatura pe Dunăre ar aduce cu sine fără îndoială dictatura asupra micilor state ţărmurene.

N-ar servi la nimic de-a tăgădui această urmare a revendicaţiunilor cabinetului din Viena, pentru că constituie învederat cuvîntul lor de căpetenie. Toată lumea ştie că pretenţiunile Austriei asupra bazinului răsăritean al Dunării nu sînt decît un epizod al rivalităţii dintre această putere şi Rusia.

Naţia care şi-a cîştigat independenţa cu preţul sîngelui copiilor săi trebuie să-şi dea mari silinţe pentru a scăpa de primejdia ce-o ameninţă. Ea cată să respin- gă cu energie toate cererile exorbitante cari ar putea să pună în joc interesele ei cele mai sfinte şi să întîm- pine cu neîncredere toate sugestiunile cari i-ar putea fi fatale.

S-a zis adeseori că independenţa statelor ţărmurene ale Dunării nu poate fi, în orice caz, decît relativă, adecă că sînt menite de-a gravita împrejurul uneia sau alteia din cele două mari împărăţii cari le încunjură. Pentru România s-apropie momentul în care va putea dovedi că acest vechi axiom au încetat de-a fi adevărat.

Siguri de sprijinul Europei, oamenii de stat din Bucureşti vor şti să apere interesele legitime ale ţării lor şi dezvoltarea cestiunii Dunării va proba dacă noul regat e în stare de-a împlini rolul pe care i l-a însemnat cursul istoriei popoarelor şi poziţia geografică a teritoriului ei”.

În nici treizeci de rînduri gazeta vieneză sintetizează o situație care frămînta zona, încă mai accentuat de la 1856, situație ce se va perpetua practic în aceiași parametri pînă la izbucnirea primului mare război, la 1914.

Din articolul Mesajul cu care... (Timpul, 17 noiembrie 1881) este comentat Mesajul tronului adresat Camerelor legiuitoare, la deschiderea sesiunii, și reprodus un fragment din cuvîntul Regelui: „Această credinţă [că libertatea Dunării este o condiţiune esenţială pentru propăşirea ţării] a fost, în alte împrejurări, unul din cuvintele puternice care ne-au făcut să declinăm cu nestrămutare propunerea de retrocedare a Basarabiei. Tot această credinţă ne impune datoria de-a nu consimţi la combinaţiuni cari ar avea de efect ca navigaţiunea de la Porţile de Fier la Galaţi să rămînă sub acţiunea preponderantă a unei singure puteri”.

Pester-Lloyd, foaia ungurească, într-un articol citat de Eminescu, Toată presa austro-ungară... (Timpul, 20 noiembrie 1881), comentează pe un ton superior, de frate mai mare, binevoitor dar cu măsură și cît se poate de diplomatic, Mesajul Regelui, ca în momentul cînd face trimitere la fragmentul citat mai sus, să renunțe la maniera diplomatică, afirmîndu-și cu aroganță drepturile ce i se cuvin ca mare putere.

Neue freie Presse se pronunță încă mai vehement (Continuăm a reproduce..., Timpul, 21 noiembrie 1881) și cu duritate în contra celor susținute în fragmentul din Mesajul Tronului în fața Camerelor reunitei>. Pentru foaia habsburgilor, afirmarea și impunerea drepturilor României asupra Dunării, prin a-i încredința poliția fluvială și aplicarea regulamentelor ar însemna a ruina negoțul austriac pe Dunăre.

Corect, noi cu ruina ei cu folosul. Și mai avem și tupeul, zic vienezii, deși dreptate e de partea noastră, de a ne purta ca și cum monarhia dualistă ar fi micul regat și România marea putere.

Încă în căteva articole scrise la finele anului 1881, Eminescu se ocupă de reflectarea opiniilor, dar și reacțiile presei vieneze la Mesajul regelui Carol, toate evident vehemente, cu prezentarea și a bunăvoinței arătate pe acest subiect de cabinetul I. Brătianu, înainte de a demisiona. Între timp are loc, inclusiv, suspendarea relațiunilor Austriei cu guvernul nostru: „Observăm pentru cine ştie a înţelege că, cel puţin în aparenţă, nu ne putem răzima tocmai mult pe contrastul de interese europene în Orient. Atragem bunăoară atenţia sferelor noastre parlamen- tare asupra atitudinii Bulgariei în chestiunea dunărea- nă. Ea e, în aparenţă cel puţin, cu totul în acord cu vederile Austro-Ungariei şi desigur că nu de capul ei. Atitudinea statului învecinat ne îndreptăţeşte la concluzia că şi un alt stat, cu mult mai puternic şi mai determinant în chestiunea aceasta, nu refuză concur- sul lui Austro-Ungariei. Dintre puterile apusene unele au o atitudine nehotărîtă, dar, chiar dacă n-ar fi aşa, măsura în care ne pot sprijini cată să rămîie necunos- cută. Dacă guvernul se bucură de sprijinul cuiva desi- gur nu e în stare a spune în ce grad şi pînă unde poate uza de acel sprijin căci, dac-ar spune-o, ar crea toc- mai celor mai buni amci ai lui o poziţie foarte dificilă în chestiune.

Deducerile ce le putem face din atitudinea state- lor slave ale Peninsulei în chestiunea dunăreană ne procură o sumă de cuvinte, ce nu se pot mărturisi, pentru a recomanda Adunării prudenţă politică în răspunsul la discursul tronului pe care-l va concepe. Acelaşi lucru se poate spune în multe forme şi nu tre- buie să se uite că forme oricît de precaute, numai bine susţinute să fie, nu alterează chestiunea de drept” (Nu putem ști..., Timpul, 26 noiembrie 1881).

Fulminantă este intervenția lui Kogălniceanu de la tribuna Parlamentului României, din 1/13 mai 1881, în problema Dunării. Cel care a fost prim- ministru sub Alexandru Ioan Cuza, cu extraordinare merite în scurta domnie a întemeietorului statalității Țării, augumentate sub Carol I, ține să amintească în debutul discursului său: „La această tribună s-a proclamat Unirea Principatelor, la această tribună s-a făcut o Românie; la această tribună România a înconjurat capul suveranului ei cu coroana regală” (apud G. Cliveti).

Diplomatic susține că problema Dunării este una de interes european: „Comisiunea Europeană trăiește și doresc să trăiască încă mulți ani; la gurile Dunării ea reprezintă un interes european și /…/ doresc ca România să continue a fi lipită de acest interes european, pentru ca el să ne sprijine pînă cînd vom deveni așa de tari și puternici încît să putem trăi prin noi înșine” (apud G. C.).

Nașterea și acutizarea chestiunii dunărene nu-i provocată de micile state riverane, ci de rivalitatea celor două mari puteri ale vremii care flancau România: Rusia și Austro-Ungaria, interesate de a domina cursul fluviului; realitate subliniată și de fostul redactor de la Dacia literară: „Este rivalitatea; este lupta de influență între Austria și Rusia asupra Peninsulei Balcanice. Acesta este adevărul, aceasta este geneza cestiunii Dunării, care purcede de la Tratatul de la Paris (apud G. C.).

Dubla Monarhie și-a atras în Comisia Mixtă de partea ei Serbia, căreia îi revenea, în jos de Porțile de Fier, doar 5 km, în comparație cu cei 1400 la care erau riverane România și Bulgaria. Nu alianțele trecătoare primează, ci, ca-ntotdeauna interesele. Să ne amintim ce spune Winston Churchill: „O națiune nu are inamici permanenți, nici prieteni permanenți, ci numai interese permanente”. Sau: „Nu există prietenii și dușmănii veșnice, ci numai interese veșnice”.

Eminescu prezintă răspunsul majorității parlamentare la mesajul tronului, mesaj care a supărat, cu osebire monarhia habsburgă.

Răspunsul în loc să modereze adresarea mai puțin diplomatică din mesajul tronului, o accentuează spre paguba tuturor.

Observația poetului la această manieră de abordare este sub semnul diplomației și plină de înțelepciune: „Fără îndoială n-am fi voit ca răspunsul să renege mesajul. Dar acesta fiind cauza unui conflict, credem că răspunsul Adunării s-ar fi putut mărgini în a afirma că ţara e pururea gata la orice sacrificii ar cere M. Sa, de cîte ori onoarea ori interesele ei ar fi la mijloc, fără a insista asupra unei chestiuni în care nici o hotărîre nu s-a luat şi a cărei tratare e pendentă”.

A venit și rîndul minorității parlamentare de a-și prezenta contraproiectul de răspuns la mesajul tronului. Pentru redactorul foii conservatoare, ședința de ieri a fost una din cele mai însemnate ale Adunării prin nivelul ridicat al discuţiunii şi prin importanţa ideilor noi de reorganizare care şi-au făcut intrarea pe arena luptei parlamentare (În ședința de ieri a Adunării..., Timpul, 5 decembrie 1881).

P.P. Carp va citi contraproiectuul, respins de majoritate prin G. Verrescu și Maniu – mai ales în ce privește soluția la chestiunea dunăreană.

În apărarea punctului de vedere al conser- vatorilor, va veni Titu Maiorescu care, cum sintetizează Eminescu, tratînd cu toată rezerva cuvenită chestiunea Dunării, insistă în discursul său asupra punctelor de reorganizare socială şi economică cuprinse în contraproiectul de răspuns al minorităţii. Adînca şi concentrata atenţie pe care Adunarea a dat-o cuvintelor sale era întreruptă numai de zgomotoase aplauze.

Despre cuvîntul lui Petre P. Carp, putem spune, sumar, apelînd la consemnările redactorului, numai că nu primeşte nici o soluţiune care ar avea aerul de-a angaja ţara pentru sau în contra unei puteri vecine şi că numai o punere la cale care ar garanta, analog Tractatului de la Paris, neutralitatea teritoriului român merită sacrificii în favoarea unui organ care să reprezinte interesele colectivităţii puterilor euro- pene pe Dunăre.

Cu interpelările de înălțimea celor doi junimiști din plenul Adunării, ședința cu pricina nu putea fi, cum cu îndreptățire spune Eminescu, decît una din cele mai însemnate.

În Ziarele austriece constată... (Timpul, 24 decembrie 1881), Eminescu face cîteva observații asupra atitudinii presei conservatoare din Anglia, ce se arăta favorabilă intereselor și nevoilor dublei monarhii în probelma Dunării. În esență, așa cum Anglia se considera îndreptățită să se mențină pe Canalul Suez, în aceeași măsură însemna Dunărea pentru Austro-Ungaria, precum Canalul pentru Marea Britanie, Anglia fiind preocupată, în fapt, prin conservatori, de a-și apăra sfera de acțiune în contra Rusiei, sprijinirea intereselor dunărene ale dublei monarhii fiind o bună cale de a-și prezerva interesele. Cum era de așteptat, Eminescu va comenta scrierea publicată de M. Kogălniceanu privitoare la chestiunea Dunării.

Indiferent de imputările ce i le-ar aduce (inclusiv publicarea prematură de documente pe acestă temă – se înțelege din motive diplomatice), nu i se poate contesta lui Kogălniceanu: claritatea de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură şi fără şovăire; o mare inteligenţă unită cu talentul de-a se manifesta cu toată vioiciunea în scris şi prin viu grai.

D. Kogălniceanu urăşte fraza, pune pe cititor tot- deauna şi fără înconjur in medias res; sîmburul chestiunii apare clar şi dezbrăcat de subtilităţi (D. Kogălniceanu publică..., Timpul, 2 febr. 1882).

Memoriul care deschide scrisoarea publicată de fostul reprezentant la Paris, este prezentat în rezumat cu evidențierea intereselor de preponderență ale Austriei pe Dunăre, încă de la Conferința de la Viena din 2 febr. 1856, pretenții respinse atunci, fapt ce se va repeta și la Congresul de la Berlin, unde este stabilită starea legală a Dunării la vale de Porțile de Fier, constatată de Kogălniceanu.

Acestea erau cadrele în care reprezentanții din străinătate acționau întru menținerea statutului Dunării. Pe 21 iulie 1882 reprezentantul de la Paris primește de la onor Minister o depeșă care-l pune în cea mai mare nedumerire, și unde i se atrage atenția asupra chestiunii cabotajului, care este cea mai importantă pentru noi. Kogălniceanu realizează că guvernul și-a schimbat viziunea asupra acestei probleme și răspunde: „Dacă d-voastră sînteţi otărît a reclama păstrarea cabotajului numai pentru statele riverane, adecă pentru Austria în detrimentul pavi- lioanelor statelor neriverane şi în special ale Angliei, Franciei, Germaniei, Greciei, Italiei şi Turciei, cari acestea au întemeiat prosperitatea Dunării de Jos şi prin urmare a porturilor noastre, în asemenea caz noi nu mai sîntem în conflict cu Austro-Ungaria, noi sîn- tem în conflict cu Europa. Cu o asemenea teorie noi devenim strînşii aliaţi ai Austro-Ungariei, care de la 1856 se încearcă, deşi pururea respinsă de Europa, de a păstra pentru dînsa toată mişcarea navigaţiunii pe Dunărea de Jos”.

Și Eminescu comentează amar: „Aşadar cabotajul, privilegiul plutirii pe lîngă ţărmuri rezervat rive- ranilor, era blidul de linte pentru care România ar fi putut renunţa la dreptul ei de primogenitură, la neu- tralitatea Dunării, această chezăşie a neutralităţii ţării. Pentru acest blid de linte oferit ca un fel de com- pensaţie ţărmurenilor, cu iluzia că în acest chip, îşi vor putea crea o marină naţională, d. Brătianu, cu preţiosul său d. Boerescu au intrat în mlaştina făgăduielilor pripite, de care părîndu-le rău, au voit să le neutralizeze prin limbajul exagerat al mesajului, ceea ce, în loc de-a ameliora situaţia, a condus din contra la conflict şi la umilire.

Dar această abatere a d-lui Brătianu din calea clară a Tratatului de la Berlin ne-a costat mai mult încă: încrederea puterilor”.

Comentariile la scrierea lui Kogălniceanu sînt continuate în Nevoind a fi victima legii..., Timpul, 21 februarie 1882. Din partea a doua a textului publicat de fostul plenipotențiar la Paris rezultă, fără drept de apel, că guvernanții, peste capul intereselor naționale, au căzut la-nvoială cu vienezii.

Vienezii, în dorința de a-și impune interesele peste un sector fluvial în care n-au nici un drept, nefiind riveran, au atăta drept cît are America sau China sau oricare dintre puterile planetei: dreptul liberei navigațiuni. Una pe care, inclusiv Comisia Europeană, prin reglementările ei, îl asigură tuturor. În lipsa acestor drepturi plenipotențiarul dublei monarhii, contele Welkenstein umblă prin capitalele Europei, fără prea mare cîștig de cauză: cel mult va găsi din nou ceea ce caută: pricină și ceartă, opinează gazetarul oficiosului conservator (Contele Welkenstein s-a întors..., Timpul, 3 aprilie 1882).

Străduința de a căuta drepturi acolo unde nu există, provoacă poetului o avalanșă de imprecații la adresa stăpînitorilor de peste munți, cu afirmarea documentată a continuității și comunității de neam a românilor: „Şi sperăm că nici nu le va avea pînă cînd Austro-Ungaria se va sili din răsputeri să rămînă străină poporului românesc, pînă acest popor nu va avea dincolo de munţi un teren public de dezvoltare cum îl au celelalte. Pînă ce domnii maghiari vor pre- tinde a-l maghiariza cu de-a sila zece milioane de guri şi zece milioane de inimi vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atît de mare şi de energică încît nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şi cugetă- torii ei, vă puteaţi bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Azi limba este una de la Satmar pînă în Cetatea Albă de lîngă Nistru, de la Hotin pînă în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pămîntului şi al veacurilor.

Ceea ce numesc maghiarii ideea lor de stat e istoriceşte un neadevăr şi, ca realitate etnologică, aseme- nea un neadevăr. Încă din suta a treisprezecea poporul românesc avea ţinuturile lui proprii, legea lui proprie – antiquam et aprobatam legem –, principii proprii, autorităţile proprii elective, fără nici un amestec din partea Coroanei ungureşti. Era un neam de ostaşi, oameni de arme, un popor aliat maghiarilor, nu supus lor, atît de puţin supus încît notarul regelui Bela nu se sfieşte a-şi încuscri pe cei întîi regi de rasă arpadiană cu fiicele Domnilor români anteriori înfiinţării state- lor dunărene. Notarul poate fi apocrif, poate fi dintr- un veac mai tîrziu, dar psihologic şi pentru respectul ce-l are pentru poporul nostru e desigur o probă cînd lasă să răsară chiar dinastia cea mai veche maghiară din leagănul unei mume române. Dar s-au întins românii, dar au cuprins ţinuturi în care nu fuseseră, dar dintr-un mic neam de ostaşi a devenit un mare neam de agricultori? Afacerea lor. S-au întins prin dreptul cel mai sfînt din toate, prin dreptul muncii. Cu munca şi-a procurat pămîntul strămoşesc şi, prin colţurile unde intraseră străini, cu munca îl va şi ţinea. Dacă iobăgia a existat, ea a fost un contract de muncă şi această muncă seculară a cucerit Ardealul. Aţi condamnat părţi întregi ale poporului nostru la iobăgie, repetînd asupră-i blestemul ce Dumnezeu l- a rostit asupra lui Adam: «În sudoarea frunţii tale îţi vei cîştiga hrana de toate zilele»! Dar rasa de stăpîni- tori fino-tartari a uitat că Dumnezeu nu poate bleste- ma, că blestemul biblic a fost o binecuvîntare, căci în acea muncă era viitorul poporului românesc, în acea muncă numărul lui mare, sănătatea inextricabilă a sufletului şi a trupului lui. Prin muncă şi-a cucerit ţinuturile, prin muncă a ajuns a se cunoaşte pe sine însuşi, prin muncă a ajuns acolo încît îi e ruşine şi silă de a deveni maghiar”.

Pacea națională, inclusiv economică dintre românii cuprinși între Carpați și Dunăre și stăpînitorii de dincolo de munți are sorți de izbîndă în măsura în care peste Carpați drepturile le sînt respectate la fel ca tututor din amalgamul etnic al imperialilor: „Dacă dar din realitatea că există negoţ austriac pe Dunărea de Jos, şi există pentru că am îngăduit să existe, poate rezulta ceva, din realitatea şi mai mare că o jumătate a poporului românesc trăieşte în statul Habsburgilor – pe care Dumnezeu să-i aibă în sfînta sa pază – rezul- tă în mod legitim aşteptarea ca să ne vedem respecta- tă limba, datina, individualitatea noastră etnică, bunurile conştiinţei noastre. Pacea naţională caută să precedeze pacea economică. Cînd poporul românesc va avea în monarhie drepturi egale cu cele ce le au croaţii, polonii, cehii, Austro-Ungaria va înceta de-a fi un stat străin pentru noi şi puţin ne va păsa dacă produsele Ardealului românesc ar inunda pieţele noastre ori viceversa. Poporul românesc, politiceşte despărţit sub doi monarhi, ar forma două zone deose- bite de producţie şi de schimb şi nu ne îndoim că român cu român s-ar înţelege şi că niciodată n-ar mai fi vorba de conflicte economice, nici de aversiuni politice între monarhia habsburgică şi statul latin de lîngă Dunăre”.

Presa străină a vremii la care apelează Eminescu și din care traduce și publică în Timpul, evidențiază demersurile de atragere de către habsburgi a celorlalte mari puteri în susținerea impunerii Comisiei Mixte, Comisie practic sub directa lor oblăduire și prin care și-ar asigura stăpînirea asupra Dunării de jos; demersuri diplomatice cu oarece succes în Franța, Marea Britanie, Italia, cît privește Germania, sprijinul ei era asigurat încă de la primele discuții asupra chestiunii dunărene și ca efect al așa- zisei alianțe germane.

Aflăm din De alaltăieri s-a răspîndit..., (Timpul, 22 aprilie, 1881) de demisia cabinetului Ioan Brătianu, în contextul în care proiectul Barrère (propus de delegatul Franței), agreat de marile puteri, a fost trimis, cum atenționează ambasada austriacă, către ambasada franceză de la București încă din 12 ale lunii, spre a fi comunicat de urgență Cabinetului român.

Din cele 14 paragrafe ale proiectului Barrère, cu privire la navigația între Porțile de Fier și Galați, sînt prezentate pe larg primele trei.

Proiectul Barrère este comentat și prezentat pe larg, inclusiv cu implicațiile lui politice la nivel european, într-o manieră asemănătoare și de Gheorghe Clivetti, în lucrarea amintită.

Cabinetul demisionar al lui Ioan Brătianu încearcă prin această manevră să evite pe cale parlamentară asumarea Comisie Mixte, acceptată în scurt, pe căi diplomatice, pe cînd era la guvernare.

Soluția corectă la care aderă ziaristul de la Timpul este cea expusă și de Dimitrie Sturza: „Întinderea autorităţii Comisiei Europene de la Marea Neagră pînă la Porţile de Fier, cu condiţia ca fiecare stat să aplice deciziile comisiei pe teritoriul ei, sub prive- ghere europeană” (Dintre deosebitele soluții..., Timpul, 27 aprilie 1882).

Conștient de alianțele și influențele habsburgice în plan european, rămîne în discuție o chestiune cu caracter juridic, care nu are precedent: „Chiar dacă Europa întreagă ar găsi propunerea Barrère admisibilă, totuşi rămîne întrebarea pînă unde Europa are dreptul de a mărgini suveranitatea unui stat independent şi din ce precedente poate deduce îndreptăţirea de a crea uneia dintre puteri o poziţie precumpănitoare”.

Marile interese la Dunăre ale dublei monarhii sînt de natura evidenței, dar nu sînt suficiente pentru a echivala cu un titlu de drept: „Dacă s-ar admite teo- ria că un interes e totodată un drept am putea susţine că noi românii avem cele mai mari interese în Ardeal. O jumătate a poporului românesc e ţinută în condiţii de inferioritate naţională de către maghiari; la Gherla s-a numit un agent guvernamental episcop; guvernul face cele mai nemaipomenite presiuni pentru a intro- duce un idiom finotartaric în şcolile primare şi secundare, precum şi în biserici; se ameninţă zilnic cu stin- gerea intelectuală şi etnică a milioane de români în ţara lor proprie şi strămoşească, în judeţele lor, româ- neşti ab antiquo; se introduce limba maghiară pînă şi în ţinutul Făgăraşului, pînă mai ieri al Ţării Româneşti. Ei şi? Din aceste interese naţionale ale noastre rezultă un drept pentru noi de a ne amesteca în lucruri ce se petrec pe teritoriu austriac? Nici unul. Privim cu durere dincolo de munţi; principiul chiar al existenţei noastre e zilnic batjocorit şi călcat în picioare de o rasă străină, fără instincte de dreptate şi fără sentiment de stat, şi cu toate acestea nu numai că nu putem reclama un drept de amestec pe teritoriu austriac, dar chiar drepturile noastre vechi ce le aveam în Ardeal au căzut în desuetudine şi nu le mai putem exercita. În adevăr, avem dreptul de a sfinţi în Bucureşti pe mitropolitul arhidiecezei Ardealului şi a-l delega pe el ca să sfinţească episcopii sufragani cîţi erau de trebuinţă. Aceasta pretutindenea sub coroana Sf. Ştefan, unde trăiau români. Oare dac-am îndrăzni să facem una ca aceasta, conform şi interese- lor şi dreptului nostru, constatat prin zeci de acte publice, cine ne-ar îngădui? Domnii Ţării Româneşti au dreptul suveran, nedesfiinţat niciodată, de a confirma alegerea magistraţilor publici în ţinutul Făgăraşului. Dacă, conform interesului, am pretinde să executăm acest drept, ne-ar îngădui cineva?

Dacă dar nici interese, nici drepturi căzute în desuetudine nu justifică nici o pretenţie a noastră pentru modificarea stării de lucruri dincolo de munţi– ce rezultă din marile interese ce Austria le are pe Dunărea de Jos?

Nimic; nimic pînă atunci cînd dreptul e un titlu cu care se rezistă puterii; nimic pe cît timp un stat oricît de mic se razimă pe drepturile ce decurg din suvera- nitatea sa”.

Sînt cîteva adevăruri istorice de care e bine să ne amintim, sau să le aflăm, în multe cazuri, situația reală, știut fiind că au fost obturate cu program de propaganda comunistă, adevăruri puse în lumină de Gazeta generală din Augsburg, sub titlul: Situația politică din România, text tradus și publicat de Eminescu în Timpul, 10 septembrie 1882. Textul este trimis gazetei germane din București, cu data de 1 septembrie, la marcarea celei dintîi lupte victorioase după sute de ani de apărare a naționalității lor. Cu trimitere la luarea redutei de la Grivița, moment sărbătorit la un lustru de la această victorie. Citim din traducțiunea eminesciană: „Au trecut cinci ani de cînd principele Carol de Hohenzollern comanda dinaintea Plevnei armata ruso-română de împresurare care, la 12 septemvrie, au întreprins asaltul asupra întăririlor turceşti. Primite din toate părţile de un cumplit foc de artilerie şi de puşti, dat din poziţiuni cu totul acoperi- te, trupele năvălitoare dădeau înapoi pe toată linia, cînd principele Carol se aruncă în faţa batalioanelor române cu cuvintele Scăpaţi onoarea zilei şi a naţiunii. El le făcu să se-ntoarcă, să repete asaltul asupra şanţurilor Griviţei, pe a cărei înălţimi fîlfîi o oră mai tîrziu tricolorul român. Din ziua aceea mersul răz- boiului se schimbă, în decursul căruia mica armată română se mai distinse prin multe lupte viteze. Ruşii aveau aşadar toate cuvintele pentru a fi mulţumiţi de aliaţii lor.

Dar alianţa era nenaturală şi nu se făcuse decît prin puterea împrejurărilor. E cunoscut că, la începutul războiului, Rusia respinsese alianţa României. Rusia singură voia să învingă pe turci şi să libereze naţiunile oprimate, pentru ca, după război, să poată dicta legile ei atît celui învins cît şi celor eliberaţi. Cînd însă opu- nerea neaşteptată a unei armate turceşti sub Osman Paşa nu opri numai oştirea rusească în loc, ci o ameninţa cu nimicirea, comandantul suprem rus se văzu silit a se adresa României cu rugămintea de a-l sprijini şi depeşa Marelui Duce Nicolae către principele Carol Au nom de Dieu, venez vite! e înscrisă în cartea istoriei tot astfel ca şi gratitudinea cu care Rusia a răsplătit României după încheiarea campaniei. E cunoscut, pe de altă parte că, la deschiderea războiu- lui, românii se temeau mult mai mult de liberatorul rus decît de opresorul musulman; că – în zadar – s-au adresat puterilor garante cerînd sfat şi ajutor, că au protestat în contra intrării ruşilor; că s-au văzut siliţi a încheia o convenţie cu Rusia pentru a nu fi trataţi ca inamici de armia ei supraputernică şi că, la urma- urmelor, românii fură siliţi să dea ajutor Rusiei, pe de- o parte pentru a opri pe turci de-a intra pustiind în România în urma unei oştiri ruseşti bătute şi a preface ţara în teatrul războiului, pe de altă parte pentru ca, în caz de victorie, să nu fie cu totul daţi pe mîna aşa- numiţilor liberatori.

Şi-n adevăr ajutorul României i-a costat mult mai scump pe ruşi decum se admite în genere. E drept că alianţa cu România n-a oprit pe Imperiul ţarilor să-i ia aliatului, cu toate protestele, ţinuturile din Basarabia; dar Imperiul a fost silit a ţinea seamă de activitatea proprie a naţiunii române şi de atitudinea bărbătească, eroică chiar, a armatei ei; au trebuit să-i lase acesteia deplina neatîrnare şi prin aceasta Rusia a pierdut road- ele victoriilor sale. Scopul războiului întreprins nu era desigur eliberarea bulgarilor de sub jugul turcesc, ci crearea unui stat sau a unei confederaţiuni de state care să atîrne cu totul de Rusia şi să se prefacă cu timpul într-o secundogenitură rusească. Acest stat sau această confederaţiuni de state avea să cuprinză Bulgaria, Muntenegrul, Serbia şi România şi să serve pe de o parte de staţiune spre Constantinopol, pe de alta să fie un zăvor în contra unei înaintări eventuale a monarhiei austro-ungare cătră Orient, în cazul dărîmării Imperiului otoman.

Să nu ni se observe că acest plan s-a împiedecat, nu prin atitudinea României, ci prin aceea a Congresului din Berlin; nu ignorăm deloc puterea are- opagului european şi sîntem departe de-a-i opune greutatea relativ mică a naţiunii române; dar ati- tudinea României în timpul războiului ruso-turcesc a fost un factor în mîna Congresului. Situaţia Rusiei în faţa Congresului ar fi fost cu totul alta dacă reprezen- tanţii ei s-ar fi putut înfăţişa ca cuceritori sau liberatori ai tuturor statelor balcanice. Afară de-asta, cabinetul din San-Petersburg n-a renunţat la dorinţa şi la scopul de-a forma un stat federativ din ţările balcanice, ci urmăreşte şi acum acest scop cu toate mijloacele ce-i stau la-ndemînă, prin ambasadorii şi agenţii săi din Bucureşti. Ştirea răspîndită acum cîteva zile de cătră un agent rusesc despre o întîlnire încurîndă a regelui României şi al Serbiei cu principele Bulgariei la Rusciuc cată a se considera ca un ballon d’essai pentru a afla, pe de-o parte, ce-ar zice puterile europene despre o asemenea întîlnire a principilor statelor bal- canice şi a trezi, pe de altă parte, neîncrederea Austriei şi Germaniei în contra României şi Serbiei. Dacă s-au zădărnicit pîn-acum toate silinţele şi-ncercările agenţilor ruşi de a realiza o confederaţie a popoarelor balcanice cauza e că în Bucureşti au pătruns de mult convingerea că interesele României nu se pot uni defel cu acelea ale statelor slave din vecinătatea ei şi apoi instinctul de neatîrnare al naţiuni, care nu îngăduie ca România să cedeze ceva din independenţa sa, pentru care s-a luptat atît de mult; în fine – last not least – pentru că România posedă un rege din Casa Hohenzollern, care în nici o împrejurare nu s-ar hotărî a se degrada devenind vasalul Coroanei ruseşti”.

Și continuă corespondentul de la Gazeta generală cu cîteva observații care luminează poziția României între cele două mari puteri, nu mai puțin poziția duplicitară a Germaniei. „Dacă instinctul de neatîrnare şi de libertate al românilor, care se manifestă atît în politica lor exterioară cît şi în cea interioară, i-a ferit pîn-acum de-a ajunge să atîrne de Rusia, el pe de altă parte a creat un conflict cu monarhia austro-ungară şi i-a pus în opoziţie cu toate puterile europene, căci în cestiunea dunăreană ei au insistat cu prea multă îndărătnicie asupra punctului lor de vedere, care e, blînd vorbind, unilateral, iar inamicii guvernului român – interiori şi esteriori – n-au întîrziat a făuri din cestiunea dunăreană o armă în contra guvernului, a dinastiei şi a ţării.

Spaţiul nu ne permite de-a cerceta cestiunea aceasta complicată; mă mărginesc dar numai la observaţiunea că fiece naţiune, mare ori mică fie, are misiunea deplină de a-şi apăra drepturile şi interesele ei; dar că nu trebuie să meargă atît de departe ca să ignoreze sau să atingă interesele şi drepturile unei alte naţiuni, mai ales cînd aceasta e un stat vecin cu mult mai puternic. Dreptul strict în multe cazuri nu se poate aplica fără pagubă nici măcar într-un litigiu între două persoane private; cu atît mai puţin între două state învecinate a căror interese se întreţes în mii de direcţii şi sînt atît de varii încît prudenţa impune fiecărei din părţi concesiuni în unele cazuri, pentru ca şi partea cealaltă să încline a face concesiu- ni în alte cazuri. Chiar un stat mai mare şi mai puter- nic decît România s-ar măcina cu timpul prin conflic- te continue cu toţi vecinii săi; afară doar dac-ar avea un protector foarte tare într-una din puterile mari şi dominante în Europa. Un asemenea protector România-l poseda odinioară în Franţa, sub Napoleon III; dar azi nu mai există în Europa nici o putere care să exercite o influenţă dominantă, căci singura care ar putea-o nu voieşte s-o exercite.

Nu e îndoială că România se bucură în prezent de mare bunăvoinţă din partea Germaniei; nu numai pentru că regele e un Hohenzollern, ci pentru că conducătorul politicei germane a recunoscut marea vitalitate a poporului românesc, pentru că ştie a apreţia importanţa situaţiei geografice a ţării şi o serie de alte împrejurări cari creează României pentru vii- tor o misiune politică şi militară la porţile Orientului. Dar, oricît de mare ar fi părtinirea cancelarului german pentru România, ea nu e îndestul de mare pentru a o favoriza în socoteala Austro-Ungariei, care e şi mai importantă pentru el. Se pare aşadar că din Berlin i s-a dat regelui României sau guvernului său sfatul urgent de-a aplana cît se poate de curînd dife- renţele pendente între Austro-Ungaria şi România cu privire la cestiunea Dunării, într-un mod cît se poate de echitabil pentru amîndouă părţile”.

Comentariile asupra aprecierilor corespon- dentului de la foaia germană, ale ziaristului de la Timpul sînt succinte dar cu un final de mare înțelepciune diplomatică: „O menţinere strictă a auto- nomiei noastre în politica exterioară, o egală evitare a influenţei fie a uneia, fie a celeilalte dintre puteri, e o garanţie mai sigură pentru menţinerea păcii decît concesii unilaterale, menite a ne cîştiga poate simpa- tiile unuia, dar cu atît mai proprii pentru a stîrni riva- litatea celuilalt”.

Oricare concesie a părții române va fi în defavoarea ei. Eminescu în De ce vicleșuguri... (Timpul, 8 octombrie 1882) prezintă un articol din oficiosul liberal Românul, care, prin afirmarea că Rusia ar face brațul Chilia navigabil, iar România brațul Sf. Gheorghe, Sulina – aflată sub supravegherea Comsiei Europene ar rămîne fără obiect. Articolul e ținut sub tonul acesta, pe corda, cum am zis, spune ziaristul, a presei rusești. În urma observațiilor redactorului de la Timpul, Românul, cum remarcă acesta, își revizuiește opinia inspirată de vederi rusești. De astfel de vederi, din nefericire, nu ducem lipsă nici în actualitatea noastră cea de toate zilele.

Este comentată și Conferința de la Londra ce urma a se desfășura pe 10 martie 1883, unde s-a discutat chestiunea dunăreană fără acceptarea României între delegați.

Gheorghe Clivetti dedică pagini cuprinzătoare despre Conferința de la Londra și tratatul din 10 martie 1883, unde citim: „Solicitării exprese a României de a fi admisă pe picior de egalitate cu celelalte puteri la conferinţă nu i s-a dat curs favorabil de plenipotenţiarii reuniţi în capitala Marii Britanii spre a decide dezlegarea chestiunii dunărene. Explicaţiile furnizate părţii române de respectivii plenipotenţiari, ca şi desfăşurarea de ansamblu a deliberărilor lor de conferinţă au prezentat aspecte mult discutabile din perspectiva raţională a dreptului internaţional, chiar şi din cea a foarte sensibilei raportări a politicii la preceptele moralei. Motivaţia conferinţei a fost pusă în seama necesităţii execuţiei articolelor LIV şi LV ale tratatului de la Berlin, nu şi în cea a actelor internaţionale anterioare acestuia, relative, începând cu 1856, la chestiunea Dunării, nici măcar în cea a tratatului din 13 martie 1871, de la Londra, ce preconizase mandatul de 12 ani, Analizabil la 1883, pentru Comisia Europeană”.

Ziarul din care traduce Eminescu este foaia vieneză Noua presă liberă, în Timpul, 9 februarie 1883. Citirea cîtorva fragmente confirmă temeinica cunoaștere a realității de către foaia respectivă, inclusiv de către poet, realitate confirmată, cum am văzut, și în lucrarea bine documentată a lui Gheorghe Clivetti. Foaia vieneză ține să facă precizări și asupra întîlnirii londoneze: „Conferinţa a semănat mult c-un bîlci în care se face trampă.

Rusia a abandonat România pentru că-n schimb a primit făgăduinţa Austriei de-a favoriza regularea braţului Chiliei; Anglia a sacrificat Regatul pentru Egipet. România se poate mîngîia doar cu faptul că-n cazul din urmă Franţa a fost cea care a plătit cheltuielile, căci, în momentul în care vorbim cestiunea egip- teană este poate hotărîtă în mod definitiv fără partici- parea Franţei. Cînd unei puteri mari i se întîmplă asemenea lucruri, cu cît mai trebuie România să se supuie sorţii şi să-şi puie întrebarea dacă nu ar fi mai cu minte ca, prin tratări cu Austria, să dea forma cea mai lesne de mistuit acestui lucru inevitabil. Dacă Conferenţa a contribuit de a trezi o asemenea convingere în Bucureşti, atunci nu s-a convocat cu totul fără scop şi în zădar; dar cum că ea nu a fost necesară, pentru ca la urma urmelor totul să se aranjeze între Bucureşti şi Viena, ideea aceasta i se impune oricărui politician, oricît de mîndri ar fi de munca lor moder- nii Danaiz cari în Londra cară apă cu ciurul”.

Eminescu, în acest context, se vede nevoit a constata sterilitatea totală a politicii guvernului:

„Izolaţi cu desăvîrşire, căzuţi sub ura Rusiei, dispreţuiţi de Germania cu toate că un dinast al ei ocupă tronul României, stăm în faţa lumii ca nişte milogi de care se-ndură Austria însăşi, căutînd a îndulci, prin politeţe cel puţin, hapul amar al viitoarei vasalităţi economice şi politice”.

În fapt, chestiunea dunăreană era deja compromisă prin actele cabinetului Brătianu încă din iunie 1881, cum consemnează gazetarul foii conservatoare în Dacă cineva îndrăznea (Timpul, 20 febr. 1883), citînd din ziarul roșilor, Românul, de la acea dată.

Fapt ce-l determină pe Eminescu să exclame: „Va să zică acum doi ani deja guvernul găsise nimerit şi la timp de a concede Comisia Mixtă, admiterea ner- iveranei Austria în ea, prezidenţia ei de drept la o masă unde nu erau decît riverani. Nici astăzi Austria nu pofteşte altceva decît ce guvernul român a ştiut să facă, nici Conferinţa din Londra nu cere în esenţă mai mult decît punctele de mai sus. Aceste concesii, care neapărat caută să se fi rezemînd pe un text pozitiv, pe o piesă din corespondenţa noastră diplomatică cu cabinetul din Viena, sînt o adeziune dată acum doi ani încă la hotărîrile actuale ale Conferinţei”.

Dumitru Brătianu, noul șef al Cabinetului, realizează că ne aflăm pe marginea prăpastiei, și totul pentru a-și asigura cei de la putere realegerea, cum și observă în Admirabila dibăcie... (Timpul, 11 februarie 1883) diriguitorul foii conservatoare: „A trebuit acest eveniment de înspăimîntătoare gravitate ca, la bătrîneţe (lui Dumitru Brătianu, n.n.), să-i cadă vălul de pe ochi, pentru ca să vadă în fine de ce sînt capabili şi înlăuntru cei ce în afară lucrează astfel. Cînd a spus că nu mai e om onest în ţară n-a vorbit poate numai de deputaţii ce-i stăteau în faţă, ochii i s- au despăienjenit, pentru a vedea lunecînd înainte-i neatîrnarea acestei ţări împreună cu Dunărea. Calimach Catargiu, silit de bănuiala aruncată asupra lui, descoperă duplicitatea guvernului, e ameninţat cu darea în judecată şi moare de supărare. Cogălniceanu, bolnav şi bătrîn, reîntinereşte în culmea vieţii sale pentru a apăra Dunărea, mişcătoarea pavăză de argint a neatîrnării noastre străvechi, a cărei pierdere tot- deauna robie a însemnat. Iar ţara aceasta, ameţită ca un taur de demagogia ei internă, de zdreanţa roşie a republicii de desculţi, e distrasă de la chestiunea cea mare, pierde ca pe nişte cărţi pe joc simpatiile tuturor popoarelor europene, pentru a se ocupa de mijlocul cum să asigure reuşita în alegeri a paraliticilor ei politici.

Cu aceste mizerii dinlăuntru ni s-a distras atenţia pînă în momentul cînd ne vedem singuri, părăsiţi de toată lumea, puşi la discreţia, avizaţi la bunăvoinţa unui vecin puternic, sub a cărui stăpînire consîngenii noştri sînt apăsaţi, persecutaţi c-o ură oarbă de conlocuitorii lor”.

Eminescu constată dramatica situație în care se afla România, prin concesiile diplomaților în chestiunea dunăreană, cînd se vede nevoit să pună în evidență că prin proasta gestionare a acestei probleme am pierdut pe rînd încrederea marilor puteri europene.

În zadar oameni de calibrul lui Kogălniceanu sau Callimachi Catargiu au atenționat guvernanții, ei au continuat pe panta pe care s-au înscris cu o curioasă voluptate.

Publicînd Manifestul studenților Universității din București către presa română (Timpul, 24 febr. 1883) în chestiunea Dunării, Eminescu face un scurt comentariu, de constantă actualitate: „Puterile fac ceea ce se face în lume, fără scrupule excesive ele urmăresc pe socoteala noastră şi a oricui interesele lor politice şi economice; atitudinea noastră ar trebui să fie de a nu ne face complici vinovaţi ai procedări- lor lor. În privinţa aceasta însă nu avem nici un cuvînt de-a da guvernului de la noi un absolutoriu, nici credem că merită sprijinit fie chiar prin manifeste ale tinerimii. Trecutul ne învaţă că el nu s-ar folosi de acest sprijin decît pentru a masca complicitatea sa deja dovedită în această chestiune”.

Și în continuitatea acestei idei Eminescu vituperează în contra atitudinii cameleonice a puterii momentului, nu diferită ca atitudine de cea din prezent: „Cei mari îşi urmează politica lor cum vor; puterea ce-o au preface adeseori voinţa lor în drept; dar nu noi aveam s-o facem, pentru care fiece şir de tratat ţine locul armatelor ce nu le avem. Nu ne e greu a mărturisi că pentru omul onest o asemenea jertfă e uşoară. Mic ori mare fie un popor, sînt bunuri morale asupra cărora nu exista tranzacţie legitimă; şi cînd un om de stat crede că, în contra dreptului, în contra opiniei publice, în contra tradiţiilor de onoare, totuşi trebuie să transige, acel om de stat trebuie să ştie cu ce preţ o face: şi că preţul trebuie plătit. Ştiind-o aceasta, poate face sacrificiul cel mai înalt de care un muritor e capabil, acela de a se stinge el, om drept, purtat de o adîncă convingere, sub pata infamiei, nefiindu-i nici măcar permis de a se apăra dacă apă- rarea sa ar fi în stare a compromite cauza. Astfel, pentru sute de ani şi-a întunecat numele Machiavelli, pentru că, pentru realizarea celui mai sfînt scop, pro- punea mijloacele cele mai infame. Şi cu toate acestea era o eroare enormă, tocmai pentru că enorm era spiritul ce o compusese. Nu prin mijloacele propuse de el s-a realizat scopul. Energia şi munca celei mai tinere dintre rasele Italiei au făcut ceea ce mijloacele lui nu ar fi ajuns niciodată să facă.

Nu ni se mai atribuie dar o politică de care sîntem incapabili.

E clar că nimeni nu poate primi solidaritatea politicei exterioare a guvernului” (Ne silim a păstra..., Timpul, 1 martie 1883).

O nedumerire pe care sînt și astăzi destui care și- o exprimă, o aflăm și la Eminescu, ridicată în contextul nefericitei politici a vremii: „Uneori oameni de o exemplară bună-credinţă şi patrioţi cum se cuvine ne zic din convingere: «Ce folos au luptele acestea politice între partide? De ce nu încetează odată? De ce românii nu îşi dau mîna pentru a asigu- ra prosperitatea ţării lor?»” (Cam în Ajunul..., Timpul, 23 noiembrie 1883).

Și tot el constată: „Sinceri or fi asemenea oameni, pătrunzători nu sînt”.

Și atunci la fel ca în prezent, partidele vechi se destrămau și, funcție de interese apăreau noi partide și facțiuni (multe făcute la comandă, atunci și acum) cu o viață la fel de efemeră ca a celor de astăzi. Fenomen cercetat de poet în Bătrînul organ al puterii liberale... (Timpul, 8 mai 1882).

Chestiunea Dunării va rămîne pe harta diplomatică a Europei ca o preocupare relativ constantă cel puțin pînă la pragul primei conflagrații mondiale, România fiind atrasă în sfera germanică, evitînd astfel tendințele Rusiei de a-și împlini proiectul balcanic al puterii pravoslavnice:

„Blocarea acestui mare proiect stătea și în preocupările strategice ale Imperiului German, ce-şi urma vocaţia dunăreană. De aceea, orientarea politicii Vechiului Regat în funcţie de «puterea germană» ţinea de un justificabil raţionament, chiar de stringentă necesitate, fie şi cu presupunerea unui modus-vivendi austro-ungaro-român, reciproc concesiv. Sub acea presupunere, avea să se calmeze şi chestiunea dunăreană, în condiţiile când nici nu căpăta corp Comisia Mixtă. Raţionamentul orientării României spre sistemul germanic, euro-central, de alianţe se întărea şi pe măsură ce se confirma poziţionarea cam de la distanţă a puterilor occidentale faţă de ceea ce se petrecea la Dunărea de Jos” (G.C.).

Eminescu, în numărul pe 23 martie 1883 al Timpului (Cam în ajun) vitupera în contra realizării noului canal dunărean, Cernavodă-Constanța, comuniștii îl vor pune în operă, fapt urmat și de legarea Rinului de Dunăre la finele secolului trecut, astfel se va înfăptui legarea celor două mări, Marea Neagră și Marea Nordului, și porturile lor Constanța și Rotterdam.

Din păcate, efectele economice sînt neglijabile, pentru că interesele unor state europene trec peste interesele Uniunii Europene în ansamblu.

Dunărea, cît timp nu vom avea acces în spațiul Schengen, rămîne în continuare o „chestiune europeană”.



Martie 2019

NICHITA STĂNESCU.
DISCURS ŞI POEZIE


În ultima zi a lunii martie, anul 1933, se năştea la Ploieşti Nichita Stănescu, pentru a pleca la cele veşnice pe 13 decembrie 1983, la Bucureşti, timp în care s-a impus ca unul dintre cei mai originali şi importanţi poeţi din a doua jumătate a secolului trecut. Pe lîngă necuvinte, poetul a publicat şi cîteva cărţi de eseistică, dar şi una mai puţin cercetată de criticii care s-au ocupat de opera sa, Antimetafizica, cu subtitlul: Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu. Editată la puţin timp după plecarea poetului, în 1985, la Editura Cartea românească, va fi reeditată de vechiul său prieten Sorin Dumitrescu, la Fundaţia Anastasia în 2014, cu o prefaţă a editorului.

E o carte de confesiuni pe care noi, cei din generaţia ‘80 am citit-o în serial, în Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului, care apărea săptămînal, în intervalul 2 ianuarie 1983-13 noiembrie 1983.

Dintr-un supliment al ziarului Jurnalul Naţional (26 mai 2008) aflăm cîteva amănunte care luminează împrejurările naşterii insolitului volum, narate de Miron Manega după spusele lui Aurelian Titu Dumitrescu; ultimul considerat de ziarist dintre toţi cei care l-au înconjurat pe poet drept vanghelistul; Evanghelia sa – Evanghelia doctrinei Nichita – a fost „Antimetafizica”. Evanghelistul, unicul de altfel, nici nu i-a fost, a refuzat să-i fie discipol, un rebel cu mult tupeu: „S-a dus la uşa lui Nichita, spune naratorul, l-a aşteptat vreo şapte ore, iar cînd acesta a venit acasă, i-a spus: «Vreau să vă arăt că sînt un poet cel puţin la fel de mare ca Domnia Voastră”. Nichita l-a privit lung, i-a luat manuscrisul din mînă şi i-a adresat următoarele cuvinte: „Fii atent, dacă nu mă convingi, îţi dau palme”. Apoi, ridicînd mîna dreaptă: „Ştii cît de valoroasă e palma asta?». După care s-a aşezat la masă şi a început să citească, ţinîndu-l pe obraznicul musafir în picioare. La un moment dat a descoperit următorul vers: „Anii se aşază în noi ca oamenii într-un sat nou»”.

După descoperirea versului, poetul se opreşte şi-i zice după modelul confucianist: „Ăsta este un vers bun. Cine scrie un vers bun, poate să scrie un poem bun. Cine poate să scrie un poem bun poate să scrie o carte bună. Cine are o carte bună poate să aibă o operă bună. Vezi tu, bătrîne? între un vers bun şi o operă bună este numai o chestiune de caracter»”.

Terminînd de pronunţat sentinţa îl invită să ia loc şi să rămînă. Evenimentul are loc în decembrie 1980.

Tînărul şi obraznicul aspirant la gloria literară (născut în 15 februarie 1956), în decembrie 1980 era student în primul an la Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”, facultate pe care o absolvă în 1984.

„Simţea, se referă la Nichita Stănescu, că e posesorul unor adevăruri pe care le-a descoperit şi n-avea cui să le dea” – citează Miron Manega din cartea lui Ciprian Chirvasiu, Atelierul în paragină – 24 de ore şi miezul nopţii cu Aurelian Titu Dumitrescu (Editura Cartea de suflet, 2002) Şi tot din acest volum reproduce în continuare: „Era aproape disperat că n-are cui transmite. De-asta a şi început Nichita Antimetafizica. Cine e deştept şi citeşte cartea asta cu atenţie trebuie să înţeleagă acolo o formă de disperare a lui Nichita Stănescu de a comunica nişte adevăruri la care ajunsese, trăind tragic cîteva decenii din viaţa sa, distrugîndu-şi trupul, în numele unei iniţieri pe care n-avea cui s-o transmită. Trebuia s-o destăinuie cuiva care ar fi avut disponibilitatea nativă de a o duce mai departe, de a proba că Nichita Stănescu a avut dreptate cînd a zis cutare lucru. Prin Antimetafizica, el constituie doctrina idealistă a revelaţiei. Una dintre puţinele doctrine idealiste autentic româneşti, care are ca bază revelaţiile eminesciene. Extinse, prin selecţie, în cultura lumii...

Găsise nebunul care să probeze că Nichita Stănescu, cînd vorbea despre poezie, ştia ce spune. Chiar dacă eu mor mîine, lui Nichita i-a ieşit figura asta! I-a ieşit lui şi i-a ieşit poeziei naţionale! Se numeşte teoria revelaţiei”.

Totodată sînt devoalate multe din tribulaţiile realizării cărţii, o parte vizibile şi în Antimetafizica:

„Nichita spunea de fiecare dată, pe vremea cînd lucram la «Antimetafizica»: «Această carte se va întrerupe, dacă tu nu faci dovada că evoluezi spiritual. Pentru săptămîna viitoare, avem de scris două cicluri de versuri în paralel. Dacă nu mi le aduci sau dacă nu sînt bune, întrerupem cartea». Nu se juca! Eu simţeam în permanenţă asta... După ce am scris primul ciclu de poezii, Rupestrele, şi l-am citit, am ştiut că voi ajunge cu cartea la sfîrşit. Aveam acolo un vers în linie budistă, venit mai ales din memorarea poeziei lui Eminescu: «Nimic nu iubesc mai mult decît mortul acesta ce îmi întinde apa». Cînd i l-am spus lui Nichita, el a strigat: «Vals!». Ca şi cum ar fi fost o orchestră lîngă noi. Şi-a dat seama că nu era primprejur decît Mirela, sora soţiei lui. A început să cînte el vals, a rugat-o şi pe Mirela să cînte «Valurile Dunării» şi a dansat cu mine vals în jurul mesei din sufragerie, de bucurie că am scris acest vers. Că, în sfîrşit, visul lui s-a realizat: a făcut dovada că poate scrie o carte de doctrină poetică”.

Au fost şi două „trădări” din partea Evanghelistului. Scrierea Antimetafizicii a început în 1982, înainte de plecarea lui Nichita Stănescu la Struga, pentru primirea Cununii de aur, şi s-a finalizat în noiembrie 1983. După acceptarea din decembrie 1980, speriat că i-ar putea fi modificată personalitatea, reporterul dă bir cu fugiţii şi abia în vara lui 1982 revine vinovat spre a începe travaliul la cartea împreună scrisă. A doua „trădare”, după cum mărturiseşte lui Chirvasiu, a fost după plecarea în eternitate a Poetului: „Primul gest pe care l-am făcut după încheierea Antimetafizicii – adică după înălţarea în slavă a sufletului şi prăbuşirea înaltă a trupului – a fost să fug de tot ce mă învăţase. M-am temut îngrozitor să nu fiu epigon al lui. Nu am vrut să fiu epigonul nimănui. Nici al lui Dante! M-am întors într-un tîrziu, prin 1988, cînd eram matur, puternic”.

Se observă şi la lectura cărţii, în care dialogurile adesea se porneau cu greu, cu lungi şi apăsate tăceri, mai ales că în ultima parte (mai exact, în noiembrie 1982, călătorind în Munţii Vrancei îşi fracturează piciorul stîng, pe care îl va purta în ghips şase luni, timp în care dictează mare parte din Antimetafizica) cînd, abulic fiind, avea nevoie de lungi intervale în a-şi căpăta dorinţa, capacitatea de a comunica, şi trebuia din partea reporterului, a tînărului poet, o tenacitate şi o voinţă aproape suprafirească, motivată doar de o determinare ca o misie primită irevocabil; „Cu mine îşi bea ceaiul şi, după ore de tăcere, cu privirea ieşită prin fereastră spre plopul Gică, se apropia de cuvinte. Poetul care are transă şi, prin ea, se apropie de re- velaţie, nu inventează cuvinte, aşa cum greşit se spune despre Nichita Stănescu. Transa structurează cîmpurile magnetice ale cuvintelor. Revelaţia le retopeşte la nişte temperaturi de neimaginat şi le asumă un risc existenţial major, transformîndu-le în enunţuri cu expresivitate maximă, universal valabile. Uneori, eram atît de emoţionaţi, şi conversaţia noastră devenea atît de fără de noi, încît uitam unul de altul în timp ce vorbeam. Uita el că pe mine mă cheamă Aurelian, că sînt acolo, că am venit la el, că pe el îl cheamă Nichita. Dacă-i intrau trei musafiri în casă, de emoţie, după ce dădea mîna eu ei, din greşeală, mai dădea mîna şi cu mine. Uita complet că eu eram acolo de mult... Sper să înţeleagă bine cei care doresc să se apropie de poezie: îl activa o intenţie – susţinută de energii necunoscute din el, necunoscute lui însuşi pînă atunci – de a iniţia pe cineva în tainele poeziei de revelaţie. Cineva care să aibă acces şi rezistenţă în transe. Transa este o emoţie uriaşă, intensificată la maximum şi trăită fără instinct de conservare. O emoţie care poate distruge. Orice transă poate aduce moartea celui care o trăieşte. Cînd începi o transă, nu ştii dacă mai scapi viu sau nu”.

După aceste dificile şi numeroase rostogoliri în Transă, în urma nenumăratelor ore petrecute împreună, relaţia mai bătrînului cu mai tînărul poet se transformă aproape în una paternă, cum singur declară Aurelian Titu Dumitrescu: „Într-un moment de duioşie – trecusem de jumătatea cărţii – Nichita mi-a zis că dacă ar fi făcut un copil cu Gabriela Melinescu, ar fi avut cam vîrsta mea şi ar fi fost brunet, dacă ar fi fost băiat, că băieţii seamănă cu mamele.

Poate acela a fost momentul cînd m-am simţit acceptat ca fiu de maestrul meu. Ca fiu pămîntesc, nu numai ca fiu spiritual! După dispariţia iui Nichita Stănescu, de al cărui spirit nu m-am despărţit niciodată, în nici o secundă a vieţii mele care a urmat, am pierdut protecţia”.

Finalizarea Antimetafizicii se află sub o zodie nefastă, după cum narează Miron Manega: „La începutul lui decembrie 1983, după scrierea ultimului rînd al cărţii, Aurelian Titu Dumitrescu s-a îmbolnăvit grav, din senin. S-a prăbuşit în staţia autobuzului 205 şi a fost dus cu salvarea la spital. În timpul cît a fost internat, Ion Mînzală şi Flavia Monica Diugan i-au luat un interviu despre Antimetafizica. În aceeaşi zi i s-a luat un interviu şi lui Nichita. La cîteva zile, ambele interviuri erau publicate în SLAST. Cel al lui Aurelian Titu Dumitrescu avea un titlu îngrozitor: «A fost un joc pe viaţă şi pe moarte». La 11 decembrie, Aurelian a ieşit din spital. La 13 decembrie, la Spitalul Fundeni, a murit Nichita”.

Închei această trecere în revistă a drumului parcurs întru naşterea excentricului volum cu nota adresată directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu:

„Subsemnatul Nichita Stănescu declar prin prezenta că toate drepturile de autor corespunzătoare la cartea Antimetafizica, semnată de Aurelian Titu Dumitrescu, să revină autorului, dat fiind că partea mea de contribuţie la carte este insignifiantă, opiniile mele fiind reinterpretate de autorul numit (Aurelian Titu Dumitrescu). Cu mulţumiri Nichita Stănescu”.

Deşi acordul a fost pentru Albatros, volumul va fi tipărit de Cartea românească.

Prefaţa la prima ediţie este scrisă de fostul profesor al lui Aurelian Titu Dumitrescu de la Academia „Ştefan Gheorghiu”, Dan Grigorescu, care îi apreciază tenacitatea de reporter în realizarea interviurilor, şi vede meritul acestor dialoguri în a fi dezvoltat adînca omenie a unui mare poet: „Un poet care vorbeşte despre propria viaţă şi numai rareori despre propria poezie. Dar, atunci, vorbele lui sînt precise, clare, nu îngăduie nici un fel de ambiguităţi. La fel de semnificative ca şi versurile lui, Confesiunile lui Nichita Stănescu au valoarea poeziei sale”.

Prefaţa lui Sorin Dumitrescu, care însoţeşte cartea este întru totul adecvată aceste insolite opere în doi:

„Perfect la curent cu substanţa ireversibil contaminată a «ideii scrise», a poeziei dependente de ideologiile estetice, Nichita speră ca „dialogurile antimetafizice” cu tînărul său conviv să poată reorienta interesul pentru poemul originar, recalibrat potrivit standardelor inefabile ale Tradiţiei poeziei adevărate. Documentul pe care ni-l transmit cei doi poeţi e fără precedent. Nu pe sine se transmit, ci coordonatele arhetipale ale Tradiţiei, modul de a-i recunoaşte semnalele şi prin- cipalele caracteristici care particularizează la origine universalitatea poetului şi a poeziei, aşa cum le percep ei şi cum încearcă să le recupereze dialogurile şi zicerile lor. Un text cu pronunţat elan descoperitor, formulat peste tot academic, dat de Nichita cu limbă de moarte! Desfăşurătorul acestui periplu întru poezie seamănă perfect cu schema unui drum, mărginit pe o parte cu materie discursivă direcţionată doctrinar, iar pe cealaltă parte – mărginit abundent cu materie poetică propriu-zisă”.

Încă de la debutul dialogurilor, după primul grupaj liric stănescian, poetul, la asalturile reporterului este constant evaziv, răspunsurile sînt rostogolite în transă poetică, rămînînd totuşi responsabil, mai ales cînd vorbeşte despre sine şi sărbătorirea zilei de naştere, cu însoţirea lui Ion Drăgănoiu şi a lui Nicolae Breban, moment în care are un preinfarct şi este dus la spital; la insistenţele reporterului răspunde cu luciditate:

„Bătrîne, lasă-mă să mă mai adun un pic pentru că, vorbind despre mine, am tendinţa firească de a mă bagateliza şi, dacă cu mine pot face ceea ce am chef să fac, cu cititorul meu nu pot face ceea ce am chef să fac”.

După încheierea Începutului, urmează două autoportrete lirice: Aurelian Titu Dumitrescu şi Nichita Stănescu şi: Din nou de la început care oferă în deschidere Anonimatul în două viziuni, cu grupaje de poezie ale celor doi, semnate în aceeaşi ordine. Nichita îşi încheie viziunea cu poemul Dialog cu Oda în metru antic.

Din disperare de nerăspuns, sau de eschivă de răspuns, în dialogul: Starea în care nu se poate vorbi, reporterul devine imperativ: „– Nichita, te-a interesat, dar cu adevărat, vreodată, să răspunzi la o întrebare?

– Nu pot să-ţi răspund nici da, nici nu, şi am să explic îndată de ce.

O întrebare profundă nu are nevoie de răspuns, o întrebare inteligentă, însă, stîrneşte un monolog. Scena este întrebarea care a stîrni Monologul lui Hamlet”. Şi spre a fi mai convingător apelează la Cehov şi calchiază şi amplifică maniera dialogului din partea a III-a a Doamnei cu căţelul. Unde ne amintim, eroul, Gurov, îndrăgostit pînă peste cap de Anna Sergheevna (Doamna cu căţelul) încearcă să-şi reverse din prea- plinul iubirii lui unui apropiat: „Într-o noapte, pe cînd ieşea din clubul medicilor cu partenerul său de joc, un funcţionar, scăpă vorba deodată, nemaiputîndu-se stăpîni:

– Dacă v-aş spune ce femeie adorabilă am cunos- cut la Ialta!

Funcţionarul se urcă tăcut în sanie şi era gata să plece, cînd deodată se întoarse şi-l strigă:

– Dmitri Dmitrici!

– Ce e?

Adineauri ai avut dreptate: nisetrul parcă mirosea puţin!”.

După această lecţie de autism, de lipsă de rezonanţă cu celălalt, conchide: „Vezi dară, orice dialog începe cu un monolog şi sfîrşeşte cu un mo- nolog. La urma urmelor, Cehov a arătat o limită a posibilităţii dialogului, noi încercăm o reducţie a acestei limite, dar niciodată nu o vom putea reduce pînă la dialog, căci dialog perfect nu există. Cine întreabă are un gînd şi cine răspunde, altul, alt gînd”.

Reacţia reporterului este seacă: „Muţenie.” La care poetul completează dirijînd contrapunctic, ca într-o Tocată de Bach: „– Muţenie vorbitoare. Pauza de dinaintea unui cuvant e la fel de expresivă ca şi cuvîntul. E ca şi cum ai încărca o baterie de curent, e ca şi cum ai încărca un cuvînt de întrebări. Din acest punct de vedere, mirarea mi se pare o descărcare de întrebări. De altfel, mirarea poate fi declarată starea de graţie a afirmaţiei, nunta afirmaţiei, puritatea şi virginitatea afirmaţiei. Cele mai mari versuri ale umanităţii, fie că au formă dubitativă sau nu, tot afirmaţii sînt, ele nu au niciodată pricina unei întrebări spontane şi nici măcar pricina unei întrebări funda- mentale. Uite, te rog frumos să judeci şi dumneata ridicolul situaţiei următoare! După afirmaţia eminesciană: «Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată», ce ar putea Eminescu să răspundă unui reporter care îl întreabă de ce nu credea să înveţe a muri vreodată?

Interogaţiile şi întrebările toate au caracter copilăresc, pueril. Interviul nu este altceva decît o formă de a muta curiozitatea primordială într-una modernă”.

Încearcă să-l salveze şi-i propune, spre a ieşi din monada monologală, să acrediteze întrebări ce nu ţin de latura lirică sau a ideii, ci de ceva de natură şi mai misterioasă, anume aceea a eposului. Reporterul nu cade în capcană, îi spune: „Adică să minţim”. Şi din nou dialoghează, cum era de aşteptat: „Care e cea mai mare minciună a ta?”. Din nou divaghează, se eschivează, fabulează, cum singur spune, exagerează, şi dintr-o comoditate de conştiinţă, preferă să exagereze decît să mintă.

I se propune să-şi exagereze valoarea poeziei. Aşa aflăm că Shakespeare în Regele Lear a scris: Tristeţea mea aude nenăscuţii cîini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră, la fel Dante, Rilke, Maiakovski, Dylan Thomas, Arghezi, Bacovia… sînt citaţi că ar fi scris şi exprimat prin versurile sale.

Din exagerare în exagerare, A.T. Dumitrescu îl interoghează: „Dacă ar fi să abandonezi poezia, ce te-ai face?” Şi urmează, de această dată ca niciodată, un răspuns ca de şcolar şi cît se poate la obiect: „E prea tîrziu pentru mine să vreau să fac altceva, sînt deformat de destinul căruia m-am dăruit. Tînăr fiind, poate, mi-ar fi plăcut să fi făcut arheologie, istorie şi tot ce ţine de mediul înconjurător al istoriei, adică filozofie.

Nu mi-ar fi displăcut să îmbrăţişez cariera armelor, deşi cred c-aş fi fost un medic foarte bun. Sună a paradox, dar este un adevăr. Şi, în genere, cred că astea ar fi nişte hobiuri care sînt şi pînă în ziua de astăzi pentru mine. Îl citesc pe Tacit ca pe un tată şi pe Suetoniu ca pe un maestru. Citesc lucrările lui Pîrvan cu sufletul la gură. Dar se pare că nu puteam să fac altceva decît ceea ce fac. Cazul meu este un caz flagrant. Orice aş fi făcut şi în orice direcţie m-ar fi îndreptat conjunctura, tot la poezie m-aş fi întors. Poate că poetul are cea mai redusă viaţă personală cu putinţă. De aceea el produce atîtea sentimente impersonale şi are o aderenţă neobişnuită la celelalte vieţi care sînt împlinite. Teoria mai veche: «Epatez les bourgeois!» îmi pare un banc prost şi, rîzînd, îmi vine să zic că moda de acum nu mai stă în «Epatez Ies bour- geois!», ci în «Epatez les critiques!» Dar toate astea sînt nişte fleacuri. Prietenia curată, cu precădere cea de idei şi de destin, te scoate din «salubritatea» puţinei vieţi de poet, şi aşa profund impersonală. Un poet devine personal odată cu un grup mare de cititori ai lui, iar dacă talentul lui e profund, un poet devine impersonal odată cu o ţară”.

Un întreg capitol, Ana Szilagyi, este dedicat bonei care s-a ocupat de el în prima copilărie. Sînt amintiri de o mare frumuseţe şi tandreţe, învăluite într-o atmosferă cu final tragic; bona se căsătoreşte cu un ceferist, după moartea acestuia, într-un accident stupid, se sinucide.

Rubiconul se deschide cu aflarea lui N.S. cu piciorul frînt, întins în pat şi, ironia sorţii, dispus să lucreze. Ziaristul, spre cinstea lui, profită şi îl atacă frontal, descriind exact parcursul dialogic dintre ei, unul plin de eschive din partea poetului: „– Te rog să- mi ierţi violenţa, dar e necesară. Am recitit ce am scris împreună. Tot timpul dai senzaţia că te ascunzi, că îţi fereşti cititorul de fapte pe care le consideri neesenţiale, realizînd, în majoritatea cazurilor, scurte parabole. O să-mi spui că nu e rău, bine, o să-ţi răspund, dar ele miros a creaţie literară, or, nu asta ne interesează în primul rînd, ci personalitatea ta, structura fiinţei tale. O să-mi spui că te-am scăpat din mană şi e vina mea, dar nici asta nu este adevărat. Trebuia să te obişnuiesc să vorbeşti despre tine, să prinzi drag de carte. Nichita, concentrează-te! Vreau să-mi spui rar, foarte rar, cu pauze mari între propoziţii şi fraze, care a fost golul existenţial pe care l-ai umplut cu 11 elegii. Mă interesează şi traseul pe care apucă memoria ta, adică, în primul rînd el. Clar? Hai!”

După cîteva de Hai, poetul dezvăluie travaliul naşterii celor 11 Elegii, probabil cel mai bun volum al său de versuri; lăsîndu-se totodată furat de propria literaturizare a aventurii creaţiei: „– Pricinile îndepărtate şi de fond ale cărţii numite 11 elegii (de fapt sînt 12 elegii), care, iniţial, purta şi titlul Cina cea de taină, unde fiecare elegie cuprindea un apostol şi antielegia juca rolul lui Iuda, deci, pricinile de străfund ale acestei cărţi au o natură simplă şi complexă totodată. Simplă în sensul că este o carte a rupturii existenţiale, chiar a eposului existenţial, dacă vrei să-l numim aşa, starea gălbenuşului şi a albuşului, în situaţia de a alege alt ou de var. Un fel de întorsură a Buzăului, montană, intrarea în noţiuni prin lovirea de o altă platformă a existenţei. Dar pricinile cele mai valide sînt cele mai complexe pentru că ele provin dintr-o redimensionare a materialului fundamental uman, nu a trupului perisabil, ci a cuvîntului imperisabil. Contemplarea umanităţii prin cuvînt minimalizează fiziologia umană în favorul gramaticii umane. Spus astfel, e foarte simplu, dar trăit e cu mult mai complicat.

În cazul celor 11 elegii subintitulate Cina cea de taină, tendinţa este aceea a cuvintelor trăite sau, mai precis, a cuvintelor care ele trăiesc natura, iar nu natura pe ele. Evident, cu excepţia a două elegii, care erau poezii răzleţe, publicate anapoda în reviste, restul au fost compuse sau, mai precis, dictate Gabrielei Melinescu, în decurs de două zile şi două nopţi, într-o cameră cu pămînt pe jos, la marginea Bucureştilor, într-o foame şi o puritate trupească absolute, fapt care le îndreptăţea să tindă către ceva profund, pur şi perfect. Celelalte două sau trei elegii răzleţe, pe atunci nu se numeau elegii, acestea s-au potrivit exact cu maşinăria de aripi a construcţiei cărţii. Mă refer la timpul de execuţie a cărţii, pentru că demersul ei avea în spate un decurs de cel puţin un deceniu de meditaţie şi de trăire a cuvintelor. Această carte (în sensul grec al cuvîntului carte), în ciuda tristeţii fundamentale care a stîrnit-o şi a austerităţii ei aproape totale, mi-a adus cel mai mare noroc literar, încît, uneori, mă gîndeam surîzînd amar: uite, domnule, ce noroc poate să-ţi aducă un nenoroc bine exprimat! Am încercat după aceea să repet stanţa în Laus Ptolemaei, după aceea în ciclul 11 feluri de a-ţi pierde vremea, dar, între timp, revelaţia necuvintelor adumbrise în mine dogmatismul primelor expresii şi al primelor revelaţii despre taina şi acţiunea poeziei. În trecere fie spus, 11 elegii a apărut ca volum compact sau integral reprodus în reviste mai în toate limbile lumii, lucru care mă bucură, întristîndu-mă, şi-mi spune încă o dată că jubilaţia artei are rădăcini în fundul ochiului aidoma culorilor şi că jubilaţia copacilor are rădăcini în străfundul cuvintelor aidoma, dar mai ştiu eu cu cine aidoma? De ce să le ştiu eu chiar pe toate? Şi de ce să le gîndesc pe toate?”. Provocat în continuare, emite cîteva sentinţe: „– Orice carte este amintirea unei tristeţi. Tristeţea adevărată îşi capătă forma abia după ce a fost. Chiar şi cele mai fericite amintiri au forma melancoliei”.

N-are scăpare în faţa presiunii jurnalistului şi narează contextul dictării elegiilor, în pragul Anului Nou, într-o cameră congelată, aflat împreună cu Gabriela Melinescu şi cîteva cărţi din care îi plăcea să citească cu glas tare, pe care le nominalizează, cu o menţiune de interes, zicem noi, pentru geneza viitorului volum: „În perioada aia nu ne mai plăceau nici Blaga, nici Arghezi, ci doar, întrucîtva, din răsfăţ, Ion Barbu”.

Profită şi îşi afirmă cu fermitate viziunea personală asupra scrierii poeziei: „– În primul rînd, vreau să subliniez că, după părerea mea, dar sînt sigur că am dreptate, starea de spirit impersonală este cea care dă măreţie scrisului, căci personalitatea poeziei cuiva nu stă în starea de spirit a autorului şi nici în textul poemului, ci în sutele şi miile de mii de cititori care refac pe sinea lor sinea impersonală a stării de graţie… Recent, fiind în Munţii Vrancei, mi-am fracturat un picior. Şi, fiind eu izolat de un mijloc de transport apropiat, un ţăran mi-a cîntat din fluier în dreptul gleznei spunîndu-mi că durerea se îmblînzeşte prin cîntec. Durerea se îmblînzeşte. Durerea se îmblînzeşte şi prin poezie. Poetul cîntă din cuvinte la osul rupt al existenţei.

Starea anonimă este raportarea realului la trup, la simţuri, la pofte, la dorinţe, la satisfacţii, iar nu crearea unui real prin cuvinte sau recrearea unui real prin cuvinte, care este starea de creaţie. De-aia, personalitatea creatorului îl fereşte pe acesta de exacerbarea eului său şi îi îngăduie duminica anonimatului”.

În Pierderea ingenuităţii lecturii e o trecere în revistă a bagajului de lecturi şi a treptelor parcurse de poet pînă la nivelul marilor cărţi urmată, ca efect, de dispariţia inocenţei: „Pierderea candorii lecturii e sfîrşitul lecturii şi începutul unei creaţii de tip propriu, la începutul unui dialog, dar mai apoi, de sine stătătoare”.

Parcurgerea literaturii universale îi lărgeşte universul pînă a realiza că a compara literaturile te dezvaţă aproape total de ingenuitate, dînd lectorului un alt tip de savoare, mult mai intensă şi mai nubilă. Actul cunoaşterii se schimbă din mirare în posesiune, din posesiune în nostalgie, din nostalgie în precept.

Un rol esenţial în panteonul de lectură al poetului este acordat lui Eminescu. Avem şi o listă de cărţi, autori şi personaje de căpătîi pentru N.S.

În secțiunea O întrebare, un răspuns, autorul celor 11 Elegii, după cîteva tribulaţii asupra morţii, iubirii, dorului etc., încearcă să se autodefinească: „A fi poet nu înseamnă a avea talent, ci a avea dor. Cine are dor, cu cît dorul lui este mai mistuitor, cu atît sensul cuvintelor ce-l exprimă îşi modifică ghirlanda înjurul neînţelesului absolut”.

Adevăratele amintiri, capitol în care nu aflăm nici o amintire din cele curente, deschide o fereastră asupra propriei gestaţii lirice şi care dinamitează opinia generalizată că Nichita Stănescu era un continuu producător spontan de poezie: „– Mi-aduc aminte, eram în liceu, deprinsesem cu greu meşteşugul ritmului şi al rimei de care mă simţeam foarte atras. În unele ore lungi şi plictisitoare, cum ar fi bunăoară cele de geografie, care nu m-au interesat niciodată, sau cele de botanică, care, de asemenea, nu m-au interesat niciodată, abia dacă ştiu una sută de nume de flori şi de plante, natura nepreainteresîndu-mă (aşa-zisul sentiment al naturii, în afară de faptul că îl consideram absurd, îmi lipsea cu desăvîrşire), continuam drumul lung şi spinos al învăţării diferitelor tipuri de ritmuri şi de rime. Neputînd să le scriu pe caiet, căci m-ar fi observat profesorii că nu îmi văd de treabă, mă uitam în gol pe fereastră sau pe tablă şi le compuneam în gînd. Ajunsesem la o atît de mare dexteritate, încît totul compuneam în creier, nemaiavînd nevoie de hîrtie, şi aveam şi o memorie formidabilă a acestor compuneri, astfel că purtam sutele de poezii cu mine, oriunde aş fi fost, gata să răspund la cea mai mică solicitare. Obiceiul acesta mi-a rămas pînă acum, cînd dictez foarte iute o poezie şi nimănui nu-i trece prin cap că ea e gîndită şi compusă gata de nu ştiu cînd, iar că momentul dictării este acela în care eu o expulzez din memorie, găsindu-i tonul adecvat pe care nu i-l găsisem pînă atunci. Dealtfel, ca un echilibru independent de mine şi creat de tipul meu de memorie, de îndată ce scriu sau dictez o poezie, o şi uit. Aşa se face că, dintre poeziile mele scrise sau publicate, nu ţin minte nici una pe dinafara, dar cele care abia urmează să fie scrise sau dictate îmi stau în memorie pîndind un moment potrivit în care-şi găsesc tonul ca să mă eliberez de ele. Acum, de exemplu, am versuri mai vechi de cinci ani şi viziuni mai vechi de zece ani, nerezolvate, încît, încuiat într-un cub şi rupt de orice realitate, aş mai avea încă de muncit asupra materialului adunat cîţiva ani buni de zile”.

În premieră, povesteşte şi de primele creaţii, despre poezia argotică, prima sa mască. Asupra lor, conştient probabil că n-ar trece de grila cenzurii comuniste, crede că nu ar suporta lumina tiparului, ele avînd mai degrabă o natură jucată, natura primitivă a teatrului, provocînd un fulger brusc, o anumită stare, nepropunîndu-se niciodată meditaţiei.

Din punct de vedere al sentimentului, ele sînt descărcări fulgurante şi tipul lor special de baroc ţigănesc sau, dacă vrei, de baroc de mahala seamănă tare cu vechiul teatru popular de păpuşi.

Poemele vor vedea lumina tiparului după Revoluţie, în volumul Argotice (texte scrise în jurul anului 1955), la Editura Românul în 1992, sub îngrijirea Doinei Ciurea.

Episodul Cîntec oferă o primă încercare de definire la două voci: poet-jurnalist, a Antimetafizicii. Pentru N.S. este: „Nesprijinirea de nimeni şi adjudecarea de unul. Alungarea memoriei în tot ce are ea mai tandru. A te sprijini de memorie numai ca de o idee. A renunţa la specie de drag de individ, care există de dragul speciei, a fi sau a nu fi, aceasta nu este întrebarea, a acţiona în virtutea oricărui gînd care are viteză de cunoaştere, a înceta să mori odată cu specia, a avea curajul să mori de unul singur”.

În Metaforă şi revelaţie jurnalistul încearcă să lipezească ce-l determină pe poet să se îmbrace în haine felurite, refuzînd, în fapt, să răspundă punctual la interogaţii. „Deseori te-am auzit, zice ATD, vorbind. Cînd ceea ce spui se referă la domenii la îndemîna oricui, vorbeşti normal, trăgînd cu coada ochiului din cuvînt spre un sens înalt al existenţei. Cînd vorbeşti despre punctele veşnic albe ale hărţii sufletului omenesc, limbajul îţi devine metaforic. M-am întrebat de ce faci asta. Pentru că nu cunoşti subiectul? Pentru că, fiind convins că punctele albe sînt doar iluzii, vrei să suplineşti insuficienţa realităţii? Pentru că, deşi tu nu ai văzut ceva în punctele albe, speri ca alţii să vadă şi vrei să nu le iei curajul prin autoritatea necunoaşterii tale asupra punctelor albe?”

Şi răspunsul, amestec de logic şi metaforic, ajunge pînă la a motiva şi apelul la titlul de Antimetafizica:

„Ca să-ţi răspund la această întrebare-slalom trebuie să fac un efort deosebit pentru că ea mi se pare încurcată şi conţinînd în sine nu numai mirări, ci şi judecăţi asupra modului nostru de a conlucra. Mai întîi vreau să-ţi spun că eu fac o delimitare netă între confesiune şi depoziţie. Depoziţia care, în caz literar, se poate numi relatare, reportaj etc., etc., nu mă interesează cîtuşi de puţin. Confesiunea, însă, îmi apare a fi o pauză de respiro între două acţiuni de gîndire. Chiar şi în acest sens ţi-am propus să se numească Antimetafizica dialogul dintre noi. Accept să mă stîrneşti cu întrebări care-mi solicită memoria epică sau memoria unor idei pe care le-am gîndit. Răspund numai la acelea, însă, care, în acest moment de respiro, cum am mai zis, îmi provoacă o nouă acţiune a gîndirii. Memoria simplă, melancolică, cea din care nu se poate deduce nimic activ, are un sens metafizic. Nu spun că nu este frumoasă şi nici nu neg că are o oarecare măreţie. Cînd îţi răspund folosind ceea ce dumneata numeşti metafore, nu-ţi răspund nici în cunoştinţă de cauză, nici în necunoştinţă de cauză, ci fac aidoma schiorului pe gheaţă un slalom ca să nu dărîm reperul şi ca să ajung mai repede la ţintă. Mai întîi, pentru că nici dumneata nu eşti o maşină de pus întrebări şi nici eu una de dat răspunsuri. Consider dialogul nostru un dialog-laborator, pe care amîndoi îl creăm, nu ca să obţinem prin ciocnirea pietrei de amnar vreo scînteie, ci, mai degrabă, ca să definim ce este aceea o piatră şi ce este acela un amnar. Altfel, m-aş mărgini să-ţi răspund la prima întrebare cu răspunsul lui Socrate: «Atîta ştiu că nu ştiu nimic».

Pentru mine metafora are un înţeles mai cizelat lingvistic şi gramatical. Eu le-aş numi mai degrabă parabole fără înţeles, pentru că, faţă de forţa de izbire a pumnului, eschiva nu este o contră, ci o parabolă. N- ai remarcat de cîte ori subliniază lirica japoneză în haiku-urile ei faptul că trunchiul gros e doborît de furtună, iar creanga mlădioasă niciodată? Nu-i vorba de o laşitate aici, ci de o elasticitate, ca să folosim proprietatea observaţiei”.

Şi poetul este provocat să-şi exerseze limba metaforei în a vorbi despre femeie: „Cea mai frumoasă metaforă pe care o ştiu despre femeie e făcută de mine şi ţi-o mărturisesc că chiar aşa şi este: „Ea era frumoasă ca umbra unei idei”. Am spus cea mai frumoasă, n-am spus şi cea mai adevărată”.

Cu îndreptăţire, lui ATD îi pare mai mult o comparaţie: „Ba da, e o comparaţie care acţionează ca o metaforă pentru că nu se simte în decursul ei, ci în revelaţia ei. Orice metaforă e o revelaţie, nu o formă gramaticală. Considerînd versul eminescian «Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată», care n-are nici o metaforă în el, în sensul gramatical, ba, mai mult de-atît, nici un epitet, pentru revelaţia lui fundamentală îl putem considera ca pe o metaforă, după cum, cuvîntul dor mi se pare culmea revelaţiei lui: „Nu credeam să- nvăţ a muri vrodată”, o revelaţie a revelaţiei.

Rezultatul unei extrem de îndelungi fraze descriind eposuri. Dor este Odiseea în rezumat. Este cuvîntul sublim, cuvîntul-metaforă.

– O clasificare în funcţie de revelaţie?

– Aş denumi această clasificare „Clasificarea în pendul”. Eposul duce la o revelaţie, mă gîndesc la eposul sublim. Exaltarea eposului sublim duce la revelaţia lirică, care, la rîndul ei, urcă într-un epos al ideilor, sublim. Primul epos l-am putea numi Mitul, al doilea Istoria, şi al treilea Politicul. De la mitologie, nu-i decît un pas pînă la istorie, iar istoria se dizolvă în politic. Astea toate în ideale plane de timp, care încep cu o luptă şi sfîrşesc cu un război”.

După un scurt excurs al poetului despre declanşarea revelaţiei, este provocat să se definească şi o face în stilul ce-l caracterizează, cu o aglomerare de metafore, ca o spumă de şampanie: „Revelaţia este acel salt instantaneu şi lucid care pune în echilibru adevărul interior cu cel obiectiv.

Ea nu are timp, nu are spaţiu, ea e simultană cu începutul şi sfîrşitul timpului şi simultană cu orice punct din univers. Ca ea să se producă, trebuie mai întîi şi întîi să se înalţe pe îndelete eşafodul, să se lustruiască butucul, să vină călăul îmbrăcat în cagulă şi, cu o singură lovitură de bardă, să reteze gîtul lung şi inconştient al prostiei care ţine legată steaua de celelalte stele”.

Destinul întru poezie, unul care trece dincolo de soartă, este partea altui Cîntec: „Adeseori, mă gîndeam că, pentru cel care iubeşte poezia, cel mai greu lucru este să ajungă poet adevărat. Dar, între un poet adevărat (care e o problemă mai degrabă de selecţie naturală) şi un poet de geniu, diferenţa este de destin. Practic, succesiunea de conjuncturi istorice favorabile sau defavorabile alcătuieşte destinul unei personalităţi.

Credem în determinism numai parţial. Pentru că şi hazardul îşi are rolul său în alcătuirea unei existenţe. Dar, mai presus de orice, semnul celor aleşi este conştiinţa lor morală, etică, şi, în acest sens, zona frumosului, estetica, ne apare ca partea cea mai împlinită a eticii”.

Şi tot în acest episod este provocat să-şi facă un autoportret destul de obiectiv. Vom cita prelung:

„Acum, aproape la cincizeci de ani, am un metru şi optzeci şi patru înălţime, o sută zece kilograme, fluctuant cu cinci în plus sau în minus, părul de culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, capul rotund, sprîncenele groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus a gurii puţin lungită ca să nu mi se vadă cioturile dinţilor, bărbia relativ pronunţată, gîtul scurt, dar nu foarte gros, deci încă spînzurabil, umeri laţi, şolduri înguste, burtă proeminentă, dar, privit din spate, par încă tînăr, am picioare solide pînă la genunchi şi foarte nesigure de la genunchi la tălpi, moştenire de familie.

Nu am un chip desenabil. Aş zice că sînt, cînd tac, mai degrabă urît sau, mai precis, antipatic. Cînd gîndesc sau vorbesc în metafore sau în idei, trăsăturile feţei mi se schimbă brusc şi fluctuează după gînd şi asta-mi explică de ce sînt atît de fotogenic în unele filme de TV, cînd sînt filmat vorbind şi gîndind. În genere, orice fotografie sau instantaneu ce mi se face, nu ştiu cum se face, dar îmi înfrumuseţează chipul şi nu prea mă recunosc în nici o fotografie.

Am o voce nici groasă şi nici subţire. Uneori, neplăcută, alteori, plăcută. Uneori, sînt un bun orator. Şi atunci, vocea dispare brusc ca prezenţă în faţa articulaţiilor gîndului şi fluxului gîndirii.

Am un mare talent de a fi căscat şi împiedicat. Din această pricină, mai totdeauna din căzături am cîte un semn ba pe faţă, ba la umăr, sau chiar cîte o ruptură la os.

Sînt bolnăvicios, dar îmi sperii doctorii cu viteza cu care mă vindec, făcîndu-i pe toţi să declare că sînt de o robusteţe ieşită din comun. Dacă ar fi aşa cum zic ei, atunci cum se explică faptul că mă îmbolnăvesc atît de des, chiar dacă mă vindec repede? în fine, una peste alta, fac faţă şi, dacă sînt în formă, chiar feţe-feţe. Din pricina timidităţii mele, pe care, după patruzeci de ani, am reuşit să mi-o înfrîng, pot părea uneori insolit, iar defectul unei vagi bîlbîieli native mi-l exagerez uneori atît de mult, încît îl transform într-un stil, dacă nu cumva chiar într-o modă.

Nu am măsura lucrurilor decît după ce produc un fenomen. Datorită faptului însă că nu sînt cîtuşi de puţin invidios şi, fără a fi un om foarte bun, sînt departe de a fi un om rău, mai dreg busuiocul existenţial cu o vorbă de spirit care se leagă singură în creierul meu şi se rosteşte spontan pe gură, înainte să apuc să mi-o cenzurez.

Prea puţini oameni mi-au plăcut dintr-un foc. Ştiu asta şi, involuntar, cînd simt antipatia plonjînd asupra mea, involuntar şi blestemat, o îndreptăţesc prin nişte infinitezimale gesturi de natură să o adeverească. Antipatia altora mă lasă dezarmat. Mai toţi prietenii şi amicii mei de astăzi au început prin a nu mă putea înghiţi. Cele mai multe contacte reale pe care le-am avut cu oamenii, dacă au durat, le-au abătut cumva antipatia spre simpatie, dacă nu cumva chiar spre prietenie.

Nu pun nici un preţ pe îmbrăcăminte. Cu cît e mai suplă şi mai decentă, cu atît mă face să mă simt mai bine în ea. Citesc pe apucate şi înţeleg pe rumegate. N- am fost niciodată precoce. Am învăţat întotdeauna foarte greu. Citesc foarte încet datorită nenumăratelor asociaţii pe care mi le stîrneşte fiecare cuvînt citit.

De la o vreme, şi asta ţine de portretul meu fizic, iar nu de cel moral, care e cu totul şi cu totul altceva, de la o vreme, nu mai suport să scriu cuvîntul cu mîna mea. După ce am învăţat tot ce se poate învăţa din arta poeziei, căci arta poeziei are o parte care ţine de măiestrie şi de maeştri, iar cealaltă ţine de daimon, cum ar zice Socrate, pe care îl cred că fiecare om are un daimon al lui, îl cred pentru că eu am un daimon al meu şi-l simt cînd vine la mine şi mă părăseşte, şi, asta face parte din portretul meu fiziologic, deci, atunci cînd văd cuvîntul scris, apar ca într-o schemă chimică toate valenţele posibile ale acestuia. Textul iese de o calofilie şi de un stilism perfect, dar de o totală lipsă de feeling, căci, uneori, în poezie, feelingul este una dintre formele de manifestare ale daimonului. Prefer să dictez cuvîntul, să-l rostesc, să-l smulg de pe plan, să-l rup din galaxia Gutenberg, să-l spaţializez.

Să bagi de seamă că un pianist desăvîrşit niciodată nu se uită la mîinile sale şi la claviatura pianului cînd cîntă, cum violonişti uitîndu-se la vioară cînd cîntă n-am pomenit.

Astfel se face că textul scris sub dictare îşi păstrează prospeţimea, şi munca asupra cuvîntului rezidă în aceea că, ici-colo, mai pui o virgulă sau mai îndrepţi un cuvînt pe care l-ai repetat sau tai un exces de oralitate. Procedeul nu este nou în ceea ce-i priveşte pe prozatori, în ceea ce-i priveşte pe poeţi, nu ştiu cum or fi lucrînd alţii, dar, de ani buni, ăsta este stilul meu de muncă. Ca un regal, însă, la zece poezii dictate, scriu două cu mîna mea pentru a nu-mi pierde taina ancestrală a cuvîntului văzut şi a posibilelor sale ligamente în plan. În ceea ce priveşte înfăţişarea mea, ea are un sediu al conştiinţei plasat de la ochi în sus.

Mă trezesc spunînd uneori piciorul meu, adică el, piciorul, mîna mea, adică ea, mîna, creierul meu, adică el, creierul, ochii mei, adică ei, ochii.

Locul unde este eul cel simplu, eu fără de al meu, nu-l pot determina. Bănuiesc însă că el se află pe acea dungă subţire unde timpul trăit se transformă în cuvinte gîndite.

Pot să nu mănînc cu zilele şi pot mînca o zi întreagă. Pot să nu fiu îndrăgostit o zi, dar pot să fiu îndrăgostit un an, cînd dragostea depăşeşte grafia şi fiziologia trupului, grafia trupului şi grafia fiziologiei trupului, e semn brusc al moralei în acţiune şi invizibile.

Dispare complexul mediocrităţii fizice şi apare cîmpul verde cu un cal alb”.

Şi ni se oferă şi un aforism: „Arta poetică e născută din dorinţa de a supravieţui prin cîntec”.

Despre împlinirea şi neîmplinirea poetului, despre destinul talentelor literare mai adaugă: „…Destinul unui talent ţine şi de cît crezi în el”.

Dacă ai despre tine însuţi şi despre talentul tău o idee măreaţă, o idee măreaţă în adevăratul sens al cuvîntului, si eşti chiar un scriitor autentic în adevăratul sens al cuvîntului, ai mult mai multe şanse de a te realiza decît cel care are o idee instabilă şi contorsionată despre propriul său talent. Nu prea cred că mulţi scriitori care au îndoieli dese despre propria lor artă au şansa de a fi declaraţi geniali. Dacă te ratezi faţă de o idee măreaţă, însăşi ratarea mai poartă în ea ceva măreţ”.

Pauză de noapte are două aripi lirice, Pietrele lui ATD şi cîteva Cantos, încheiate de Nichita Stănescu cu Artă poetică: „Dacă s-ar descuraja poetul/ ar cădea frunzele din copaci, –/ şi ramurile lor ar rămîne/ ca nişte spînzurători./ Dacă s-ar descuraja poetul,/ femeile gravide/ n-ar mai naşte,/ n-ar mai naşte niciodată./ Dar, din graţie şi din grijă, poetul,/ din graţie şi din grijă,/ moare întotdeauna, întotdeauna,înainte de a se descuraja”.

Se continuă cu o epistolă discurs: Am dreptate? N- am dreptate?, adresată lui Titu, prin care face o nouă încercare să-şi expliciteze: De ce Antimetafizica?; încercare plină de întorsături, metafore şi eschive, de care, cititorii lui N.S. sînt familiarizaţi pînă la a şi le însuşi – o mare parte dintre ei: „Antimetafizica, aşa cum am conceput-o noi doi împreună, nu se opune concretului şi nici realului, dar scrîşneşte şi se uită cu asprime blîndă şi dispreţuitoare asupra excesului de ireal atribuit realului, care, şi fără de acesta, are caracter fascinant şi mirabil. Metafizica ulterioară ne supără în spirit şi ne obligă să ne opunem ei prin excesul de raporturi cantitative puse pe nervura unei frunze verzi cu umbră de la soare”.

Tangenţa la real este confesiunea lui Aurelian Titu Dumitrescu despre lupta lui sisifică întru împlinirea Antimetafizicii, în determinarea lui Nichita Stănescu să-i fie alături la împreuna lor lucrare. Citind cîteva fragmente, parcă scrise cu pana lui N.S. ne putem edifica în înţelegerea felului în care se realiza dialogul între cei doi: „Despre el, nu se poate exagera nimic.

Spre a te apropia de el cu adevărat, nu ai decît o singură soluţie: aceea de a te apăra cu defectele lui, aceea de a începe cunoaşterea lui de la defectele lui. Asta te face mai important, mai puţin complexat, îţi dă o mai mare abilitate a dialogului, aparent micşorează distanţa faţă de el şi te face mai indiferent la atitudinea lui, dacă ea te neagă, la capriciile lui, dacă ele există”. Tribulaţiile şi observaţiile psihosomatice asuprăşi, dar şi la adresa lui N.S., ATD le înşiră pe încă multe pagini din capitolul Aşeptare.

După acest excurs vag psihologic al ziaristului, plin de speculaţii şi divagaţii à la maestru, urmează Dispariţia ce se deschide cu Ionicul şi Doricul poetului, ce se continuă cu poemele lui Nichita Stănescu şi Rupestrele lui Aurelian Titu Dumitrescu.

Ionicul şi Doricul este comentariul lui N.S. asupra celor două cicluri de poeme, şi o generoasă apărare a mai tînărului confrate: „De la Stare de spirit a lui Nichita Stănescu la Rupestră (I) a tînărului meu coleg Aurelian Titu Dumitrescu, e o diferenţă de la ionic la doric.

Deosebirea ne-a făcut prieteni, dar, mai precis, neasemuirea. Un timp, Aurelian Titu Dumitrescu a fost acuzat de oareşcari influenţe deduse din mine. Tot ce se poate. La urma urmelor, sînt şi eu un muncitor harnic. Dară, între timp, dorind noi doi să contrazicem metafizica prin antimetafizică, ne-am gîndit că doi sînt mai mulţi decît unul”. Şi conchide: „De-am mai găsi şi un corintic, mai că am valida realul ca real, opunînd Antimetafizica metafizicii. Antimetafizica este dorinţa de a trăi ideal natura obiectivă a lucrurilor”.

Ca un amănunt, în epocă apărea Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc a lui Nicolae Manolescu, vol. I – 1980, vol. II – 1981 şi vol. III – 1983, în care clasificarea romanelor era după denumirea stilurilor antichităţii greceşti: Doricul, Ionicul, Corinticul.

Un episod cu adevărat de interes pentru cunoaşterea directă a viziunii stănesciene despre propria artă poetică este Naşterea şi devenirea artei poetice. Prima interogaţie la care orice creator încearcă să afle răspunsul este dacă are sau nu talent, ca la deplina maturitate să urmeze întrebarea fundamentală, etică unde duce mesajul tău, care este natura lui, în ce măsură adaugă el spiritualităţii generale, spiritualitate de tip pozitiv, creativ, în cazul construcţiei ultimelor cărţi pentru că, de la o maturitate în sus, orice carte serioasă nu mai este culegere de poezii pur şi simplu, ci o construcţie inspirată, o lance de defrişare a unor ţărmuri virgine ale visului şi ale consecinţelor lui asupra realului.

Mai e o întrebare pe care mi-o pun acuma, chiar acuma, în această perioadă cînd lucrez la Poeziile impersonale, dacă nu e cazul să nu ne mai lăsăm cotropiţi de natură şi de materie, ci, dimpotrivă, să în- grozim prin mesaj natura şi materia ca să ne facem un loc mai demn în natură şi în materie prin cuvînt.

O viaţă dusă sub zodia boemului, a Argoticelor, în care intersecţia cu dascălii de la Universitate şi cu scriitorii din capitală i-au deschis aripile, dar şi încrederea că: Nu, nu se poate/ vultur stingher/ fără de roate/ să stea pe cer.

„Un alt posibil autoportret, continuă confesiunile N.S., nu se înlănţuie succesiv cu primul şi apare, ca şi în realitate, în mod simultan cu primul. Ceea ce este mai interesant, cel puţin în ceea ce mă priveşte, e faptul că nu atît opera literară m-a influenţat cel mai mult, ci prestigiul oral exercitat asupra mea de către unii mari autori. Paralel cu poezia genuină, argotică, de natură orală şi de impact imediat, unde nu-mi puneam atît problema valorii cît problema şocului exercitat asupra ascultătorului, acea stare de spirit pe care aş rezuma-o în formula rîsul-plînsul, receptivitatea mea cea mai mare a fost tot la cea a şocului din afară primit de către mine”.

Exemplară este întîlnirea cu Ion Barbu şi cele cîteva ore de dialog cu el, moment ce-l narează cu farmecul său indelebil: „În cazul poetului, omul şi opera sînt totuna, biografia lui fiind opera, întîmplările diferite ale existenţei lui nu adeveresc opera, dar o frăgezesc şi-i creează iluzia falsă a unei intimităţi. Intimitatea reală este numai cea dintre operă si cititorul ei. Ciudat mi se pare că, deşi ştiam pe dinafară Jocul secund al lui Ion Barbu, influenţa operei asupra mea ca cititor a fost relativ minoră, de tehnică poetică mai degrabă, decît de viziune. A fost suficient, însă, să-l aud pe Ion Barbu într-un moment de relaxare, avînd acoperirea operei sale în conştiinţa mea, ca unele afirmaţii ale lui de gust să aibă un efect fulgurant asupra mea, influenţîndu-mi şi dezvoltîndu-mi capacitatea de penetraţie incipientă.

Nu pot să uit teribila comparaţie pe care a făcut-o între poemul Luceafărul şi o pînză de epocă în care cerul pictat cu albastru de Prusia se înnegreşte şi timpul fisurează graţios coaja sensibilă a lucrării. – Preferă Oda în metru antic, mi-a zis cînd tocmai părăsea salonul întunecos al poetului Sandu Tzigara Samurcaş, ai cărui invitaţi fuseserăm. Majestuos, poetul îşi aruncase profilul peste umărul drept, pironindu-mă cu un singur ochi, uriaş, de lăptucă, îndepărtîndu-se spre uşa încă şi mai întunecoasă şi dispărînd definitiv în iarna de afară, ca să nu-l mai văd niciodată, dar ca să nu-i mai pot uita efigia şi testamentul său literar inspirat de acea secundă pentru mine.

De aceea, să se fi tot întîmplat şocul dialogului cu Barbu prin anii 52, 53, am plonjat într-o lungă şi mistuitoare cercetare a dispoziţiilor nucleelor de tensiune în poezie, folosind cele mai varii mijloace, atît strict formaliste, cît şi de accelerare sau încetinire a fluxului emotiv în poezie. Practic, am încercat într-o serie de poezii, plecînd de la una şi aceeaşi revelaţie, serii-serii de accelerări şi încetiniri ale luxului emoţional, capse de explozie şi dungi de linişte. Începeam poezia într-un registru clasic, rimele din bogate deveneau simple, din perfect, ritmul brusc se trunchia, apărea apoi versul alb ritmat şi, în final, duritatea unei expresii ieşite cu totul din logica clasică a poemei. Nu mă mai mulţumeau cîtuşi de puţin experimentul simbolist lipsit de noduli expresivi şi poezia, hai să-i zicem cu un termen de epocă, verslibristă, incantatorie şi moale. Visam să creez poeme în care dispersarea nodulilor de tensiune să nu fie ritmică, ci plasată numai după nevoile revelaţiei, împrumutînd cîte ceva din construcţiile foarte moderne ale muzicii simfonice contemporane sau, mai rar şi cu mult mai tîrziu, cîte ceva din tendinţa spre fiinţă pregătita de tatonări, înfiripată şi, după aceea, iar pierdută în tatonări, a muzicilor primitive, revelate mie în chip natural, dar şi beneficiind de cîteva lămuriri şi chei oferite de către marele nostru compozitor Aurel Stroe, pe care am din cînd în cînd norocul să-l întîlnesc şi să ne regăsim unul şi celălalt într-o zonă de cercetare apropiată”.

Şi continuă cu o serie de speculaţii lirice în lumea matematicii şi geometriei, a fizicii, gen: „Am remarcat odată, în timp ce studiam sintaxa, uluitoarea asemănare a propoziţiei şi a frazei cu structura materiei.

Verbul are rolul electronului, iar substantivul are rolul nucleului”.

Revine asupra primului vers din Oda în metru antic, în care, precizează molecular, materialul lingvistic este minimal, aranjarea sintactică inse- sizabil sublimă şi accelerările de timp abia resimţite de planul lucid. Mă tem uneori că acest vers este atît de total, încît nu se poate să nu existe o moleculă dintr- o materie oarecare, o molecula care să reproducă întocmai şi în relief, prin structura ei, structura acestui vers. Scopul poeziei nu este cuvîntul, scopul poeziei este chiar poezia, în acest sens, poezia nu este arta cuvîntului, ci este arta poeziei.

Apelează şi la elemente de logică pentru o altă încercare de definire: „Poezia este o dimensiune a conştiinţei într-o fireasca dialectica cu celelalte dimensiuni ale conştiinţei. Arta poeziei este exacerbarea acestei dimensiuni şi propulsarea ei în prim-plan. Între genul minim şi genul proxim, diferenţa specifică este singurul factor neelucidabil şi de natură postulatorie. Orice transformare a genului proxim în gen maxim se face, în logică, prin eliberarea diferenţei specifice de natură calitativă. Calitatea are un caracter monodic, irepetabil, unic. Poezia, prin excelenţă, are natură calitativă. Ea este diferenţa specifică sau, poate, cea mai specifică diferenţă dintre emoţie şi sentiment”. La care adaugă: „Poezia nu este rodul unei traume fundamentale şi, în genere, neg trauma ca sursă de inspiraţie a poeziei. Ca şi filozofia, poezia îşi trage străfundurile din specie, iar nu din individ. Ea este neînţelepciunea înţelepciunii, după cum filozofia este înţelepciunea neînţelepciunii”.

Pentru a pune punct confesiunii şi a evada, imediat întreabă: Dar cît o fi ceasul?

Se simte dator, după ce vorbeşte despre iubirea lui pentru Bacovia, să revină la Ion Barbu şi raportarea sa la poetul matematician.

Pune în conjuncţie directă contemplarea şi poezia, peste care planează destinul ca idee.

Un scriitor autentic are ca ţintă dezobişnuirea de maestru, caz în care nu-i cu putinţă să nu-şi găsească o fantă a sa proprie.

Ideea de destin revine ca o obsesive în prezentarea artei sale poetice, idee care în opera literară este o sălbatică dorinţă de justificare a tragicului. Tragicul nu este o idee, spre diferenţă de destin, care este o idee. Tragicul este o dimensiune, o funcţie, un indice al accelerării şi încetinirii înţelesului cuvintelor. Tragicul este a] doilea tip de material al poeziei. Primul tip de material al poeziei este cuvîntul şi are ca rezultat înţelesul cuvintelor, iar a doua etapă a poeziei este tragicul ca material al ei, avînd ca rezultat destinul. Dacă înţelesul cuvîntului este superior cuvîntului, ideea de destin este o descendenţă a dimensiunii tragicului.

Afirmă că poezia sa este una pulsatorie şi este un mod de a acţiona mai real asupra realului, un mod de a lovi ţinta mai scurt şi, deci, nu de sfidare a tehnicilor formale, de la forma fixă pînă la forma liberă. Ea nu mai descrie o stare de spirit, ci o reface şi o retrăieşte odată cu cititorul, discursul poetic contopindu-se cu înteţirea sau cu alinarea centrilor, nucleelor de tensiune a revelaţiei. Începi, dacă starea de spirit e aluvionară, dacă se înteţeşte, după necesitate, treci în cadrul aceleiaşi poezii de la versul alb la versul liber, finalul poate fi stins şi melodios sau, dimpotrivă, abrupt şi aritmic.

Este chiar stilul şi forma în care mai totdeauna şi-a scris poezia. Este o manieră pe care şi-a perfecţionat-o pînă a deveni reflexă, poezia pulsatorie, cum şi-o autodefineşte, i-a dat o mare libertate de manifestare lirică.

Pune în ecuaţie poezia impersonală cu poezia pulsatorie, prima ţine de atitudine, a doua este un mijloc de a da mai multă realitate poeziei.

La insistenţele reporterului care-i cerea să fie explicit pînă la detaliu cu propria artă poetică, răbufneşte. „Eu, cînd mă refeream la poezia impersonală, mă refeream în genere, nu amănunţeam pînă la genuri. Explicaţia mea nu are şi nici nu doreşte să aibă precizia unei anatomii a poeziei, ci dă, hai să zicem aşa, o fiziologie a poeziei. Nu vreau să fac un exces de precizări şi de raporturi într-o zonă atît de subiectivă pentru că impulsul nu exclude subiectivul, iar miezul personal nu exclude aparent obiectivitatea.

Oricum, poezia propriu-zisă, ca fenomen viu, primează asupra oricărei interpretări teoretice asupra ei. Teoriile descind din poezia adevărată, iar nu o preced. Poezia făcută numai după o formulă prestabilită este un homuncul: fiind ecoul unei dogme, ea nu poate fi decît descărnată. Dimpotrivă, poezia vie trage după ea un şir de interpretări posibile care, deşi uneori se contrazic între ele sau se opun, nu neagă niciodată existenţa poeziei vii din care descind”.

Eticul şi esteticul le vede în simbioză, în care esteticul este partea de vîrf.

Apelează, fără a nominaliza, la Platon, pentru care poezia este un har, poetul este doar un receptacul căruia în transă i se dictează de către zeu poezia: „Nici un poet de geniu nu înţelege ceea ce scrie. Orice autor de geniu nu înţelege ceea ce scrie. Scrisul din el este o explozie a cuvîntului din el. Numai cititorii lui adevăraţi înţeleg pe poet şi ceea ce scrie el”.

Creatorul dispare în spatele creaţiei, biografia lui se reduce la biografia operei: „Nu vezi cu cîtă greutate, cu cît efort şi cu cîtă neşansă încercăm amîndoi în acest dialog să creăm un personaj în spatele operei mele? Nu ce face personajul e interesant. Autorul este desăvîrşitul personaj propus de operă. Opera poetului niciodată nu propune un poet”.

Ianus Bifrons (zeul roman – cel cu două feţe) pune în paralel Vietăţile lui Nichita Stănescu cu poezia din Paginile albe ale lui Aurelian Titu Dumitrescu.

Urmează Punctul de fugă (este folosit în desen pentru redarea perspectivei pe hîrtie).„Rezultatul unei poezii, pentru Nichita Stănescu, e o schimbare de punct de fugă, propunînd un alt tip de concret într-un alt tip de mişcare. Nu putem face o hartă a punctelor de fugă şi nici stabili o lege a apariţiei lor şi dispariţiei lor în artă. Putem intui cîteva procedee utile, dar procede- ul, ca orice procedeu, este exclus din zona sublimului şi a revelaţiei, rămînînd numai în cea a meseriei accesibile pe care, cu un meşter bun, o poţi deprinde în scurtă vreme.

Punctul de fugă nu este o problemă de tehnică poetică, ci, aş spune, el întrucîtva este corespunzător cam cu ceea ce este metoda dialectică în filozofie. Punctul de fugă este aproape coincident cu schimbarea vitezelor de transmisie în cadrul unei poezii sau în cadrul unui corp de poezii, dar, în acelaşi timp, el are şi caracterul semnalului de contoar Geiger-Müller în faţa noilor iradiaţii poetice, aflate în cîmpul poeziei moderne. La urma urmei, ruptura în poezie şi alienarea nu-şi pot avea o expresie mai adecvată decît în aplicarea metodei punctului de fugă.

Punctul de fugă apare ca un act estetic nu numai în poezia propriu-zisă, ci şi în poezia conţinută de om. Mă repet: ca să fii poet adevărat trebuie mai întîi ca om să fii poet adevărat. Nu putem concepe om mizerabil şi poet genial”.

Numeroase şi fascinante sînt naraţiunile poetului despre întîlnirile sale cu scriitori români şi străini şi mai toate pline de tîlc, unele adevărate parabole, deşi se apără şi dezminte: „Antimetafizica nu este o carte de amintiri, ci cu totul şi cu totul altceva. Dar, la modul răzleţ, ca să-i dau un pic de sare şi piper, am mai pigmentat-o cu cîte o anecdotă din viaţa mea”.

Între bărbaţii fascinanţi pe care i-a cunoscut, enumeră pe filosoful şi sociologul Petre Pandrea, căruia prin: „Actul de dragoste şi de pietate pe care îl fac acum faţă de memoriile lui Petre Pandrea mărturisesc că este infim faţă de dragostea lui de oameni şi de destinul lor, socialismul”.

Admiraţie are şi pentru Zaharia Stancu – unul dintre longevivii preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor. Naraţiunea asupra lui începe cu: „Adevărata modestie niciodată nu poate fi confundată cu lipsa de demnitate, după cum adevărata bunătate sufletească, tipică pentru un spirit deschis, niciodată nu poate fi confundată cu prostia, cu ignoranţa sau cu individul uşor de dus de nas.”

Aserţiune care, din cele povestite de N.S., i se cuvine în totul lui Zaharia Stancu.

Tot în cuprinzătorul Punct de fugă îşi rostogoleşte discursul pînă la a aşeza Antimetafizica în siajul „gîndirii” marxiste: „Antimetafizica nu este o negare a metafizicii, ci o afirmare a proprietăţii materiei faţă de timp şi gîndire. Abordarea din acest punct a realului obiectiv şi a realului imaginar caută să fie în gîndirea noastră o contribuţie la gîndirea marxistă, care s-a ocupat mai puţin de zona de vîrf a esteticii, concepută ca ultima concluzie a zonei etice”. Din nefericire îşi continuă argumentaţia pe acelaşi făgaş.

Vedere peste ocean şi Strigările seduse sînt cele două grupaje de versuri semnate N.S. şi A.T.D.

Retina lui Homer adună corespondenţa lui Nichita Stănescu către Aurelian Titu Dumitrescu. Într-una vine cu propunerea să nască un ideal: „Şcoala de la Bucureşti, adică Antimetafizica”. Sînt o serie de învăţături adresate lui A.T.D. precum cele ale lui Neagoe Basarab către fiul său.

După epistole citim grupajul liric de final, semnat de Nichita Stănescu sub titlul: Antimetafizica.

În Ultimul dialog reporterul întreabă dacă i-a trecut vreodată prin minte să renunţe la poezie. Răspunsul este unul în umbra lui Kant, pentru care (în Critica facultăţii de judecare), dintre toate artele, rangul cel mai înalt revine poeziei: „– La poezie nu poţi renunţa niciodată, ea renunţă din cînd în cînd la tine. Uneori, cum cred că nu numai eu, ci şi dumneata, şi nu numai dumneata, ci şi alţii, cei care sîntem îndrăgostiţi de poezie şi care considerăm poezia ca pe o dimensiune fundamentală a spiritului uman, uneori, cum ziceam, rămînem sterpi în faţa ei. Şi, atunci, ne apucă o durere nenorocitoare, crezîndu-ne inapţi sau frustraţi de această dimensiune. Cum să te poţi lăsa de poezie dacă ai înţeles-o măcar o singură dată? E ca şi cum l-ai întreba pe urs sau ai întreba-o pe vulpe dacă se pot lăsa de pădure, e ca şi cum l-ai întreba pe lup dacă se poate lăsa de zăpadă şi de stînci. Născut în spiritul poeziei, nu te saturi niciodată de verbul ei. Oricît de puţină ţi- ar fi starea de expresie, sufletul, din spate, o acoperă şi o complineşte. Cel care scrie poezii geniale îşi fură propriul său suflet schimbîndu-şi-l în cuvinte”.

Antimetafizica se sfîrşeşte cu poemul lui Aurelian Titu Dumitrescu: Despre viaţa mea şi a tatălui meu.

Cu adevărat, între discurs şi poezie se călătoresc însoţirile bătrînului poet cu cele ale mai tînărului său confrate.




Aprilie 2019

VLAHUŢĂ
UN ÎNDRUMĂTOR (I)


Născut la Pleşeşti, în fostul judeţ Tutova, pe 5 septembrie 1858, şcolit la Bîrlad, a trecut bacalaureatul la Bucureşti unde, după, se înscrie la Facultatea de drept pe care n-o finalizează din motive materiale, ca în 1879 să ia un post de institutor la Tîrgovişte, iar în aprilie 1880, Alexandru Vlahuţă debutează cu poezii în Convorbiri literare, îndrumat şi încurajat de la început de Iacob Negruzzi, directorul foii junimiste. Va continua, cu intermitenţe, colaborarea la foaia care l-a debutat. În 1886 debutează şi editorial cu volumul Nuvele. Propus pentru premiul Eliade Rădulescu, Academia respinge în 1887, volumul de Nuvele. La sfîrşitul aceluiaşi an Vlahuţă publică primul său volum de poezii. Şi tot din 1887 este redactor pînă în martie 1891 la proaspăt înfiinţată foaie, Revista nouă, a lui B.P. Hasdeu.

Fascinat de creaţia lirică eminesciană încă de pe băncile liceului, cu o admiraţie extatică, după cum singur declară: trei ani am căutat pe uliţele capitalei figura aceasta şi n-am găsit-o. Abia în iunie 1884 îl întîlneşte pe Eminescu, pe care în zadar încearcă să- l determine să plece la ţară pentru refacere în urma bolii. În decembrie, acelaşi an, se află la Iaşi, unde stă trei zile cu Eminescu. Cu acest prilej asistă la o reprezentaţie a Scrisorii pierdute a lui Caragiale, despre care spune că e cumplit de prost jucată şi totuşi place publicului.

Pe 28 februarie 1886 Vlahuţă ţine la Ateneul Român o conferinţă despre poeziile lui Eminescu, fapt care îi va provoca replica lui Maiorescu din Poeţi şi critici, unde, alături de Delavrancea, va fi sancţionat, pe motiv că poeţii nu au îndreptăţirea de a se pronunţa cu aprecieri critice asupra fenomenului literar şi artistic. În fond eseul maiorescian, despre care am mai scris, este un elogiu adus lui Alecsandri, pus în plan secund faţă de Eminescu de cei doi:

Vlahuţă şi Delavrancea.

Nici volumul Poezii, susţinut de B.P. Hasdeu, ca raportor, în aprilie 1888, nu va întruni sufragiile Academiei.

În martie 1892, Convorbiri literare găzduieşte poemul Unde ni sunt visătorii?... Şi în aceeaşi lună, pe 12 martie susţine la Ateneu conferinţa Curentul Eminescu şi poezia nouă. La final recită, ca argument, poezia Unde ne sunt visătorii?... Din goana vieţii este un nou volum de proză editat tot în 1892.

La începutul lui martie 1893 este prezent la Ateneu cu o nouă conferinţă, Onestitatea în artă. Succesul conferinţei determină pe Iosif Vulcan să-l propună pe 9 martie membru corespondent al Academiei. Toţi cei opt membri din secţia literară îl votează în unanimitatea. Cinste pe care o va refuza şi ca efect al respingerii repetate a cărţilor sale de la premiile Academiei. Într-o scrisoare adresată lui I. Vulcan îşi argumentează refuzul: „D-ta eşti unul din puţinii academicieni cari ne iubesc pe noi cîţiva tineri urgisiţi şi priviţi ca o primejdie pentru literatură de ceilalţi colegi ai d-tale. Academia n-are premii pentru nimeni din noi, Caragiale a fost respins, Gherea a fost respins, eu am fost respins, Delavrancea va fi probabil respins... Eu eram dator şi faţă de prietenii mei să răspund aşa. În glasul meu strigau şi amărăciunile lor”.

Era cunoscută în epocă şi a rămas în istorie prietenia poetului cu Delavrancea, Coşbuc, Caragiale, Eminescu, inclusiv cu pictorul N. Grigorescu căruia i-a dedicat o documentată monografie.

A fost şi un creator de publicaţii, singur sau împreună cu prieteni de idei, un îndrumător şi o conştiinţă civică şi morală în plan naţional. Citim în Prefaţa lui George Sanda, la antologia lirică Iubire, publicată în 1965 în colecţia BPT: „Din anii petrecuţi la Tîrgovişte ne-au rămas primele mărturi- i ale pasiunii scriitorului pentru ziaristică. În mai 1881, împreună cu un comitet de redacţie, a scos ziarul Armonia, unde a publicat, sub diferite pseudonime, poezii satirice şi pamflete la adresa unor politicieni din localitate. Mai tîrziu, la 28 noiembrie 1893, a scos împreună cu dr. Urechia, revista Vieaţa, la 2 decembrie 1901, împreună cu G. Coşbuc, revista Semănătorul, în 1916 a condus publicaţia săptămînală Scriitorii români, iar la 1 octombrie 1919, cu cîteva săptămîni înainte de a se stinge din viaţă, revista Lamura”.

Foaia Viaţa va fi diriguită de Vlahuţă din 28 noiembrie 1893 (însoţit de V.A. Urechia pînă la numărul din 5 martie 1895) pînă pe 28 ianuarie 1896 cînd îşi încetează apariţia.

La sfîrşitul anului 1893 publică primul şi singurul său roman, Dan, roman cu evidentă tentă autobiografică.

În decembrie 1894, începutul lui 1895 apare primul său volum de publicistică, Un an de luptă, volum care nu va mai fi reeditat, nici fragmentar în ediţia de Scrieri alese. În 2019 la Editura Timpul, cu îngrijirea şi prefaţa asigurate de Mircea Platon, va fi reeditată împreună cu ultimul său volum de publicistică, Amurg şi zări, publicat postum la Cartea românească în 1925, la care îngrijitorul adaugă Texte programatice: Prefeţe, Articole program, Crezuri publicistice; Alte articole, neincluse în volume. Preopinenţi şi adversari, B.P. Hasdeu, Adevărul, C. Stere şi Evenimentul literar; Amprenta lui Vlahuţă (care cuprinde texte scrise de-a lungul timpului despre scriitor) şi un Epilog.

De la începutul lui 1894 începe să colaboreze constant la Gazeta săteanului.

Volumul său de proză În vîltoare, apărut în 1896, va fi respins în 1897 de a fi premiat de către Academie pe motiv că a refuzat titlul de membru corespondent.

Abia în 1900, după al doilea tur de scrutin, Academia îi va acorda premiul Năsturel Herescu, pentru volumul Clipe de linişte, publicat în urmă cu un an. Vlahuţă mulţumeşte pentru această onoare printr-o scrisoare care va fi citită în şedinţa Academiei din 21 aprilie 1900.

Gazeta săteanului din 5 martie 1898 îi publică scrisoarea prin care se adresează învăţătorilor din întreaga Ţară şi în care le solicită informaţii pentru realizarea unei cărţi intitulate Geografia pitorească a României. În final va publica în octombrie 1901, volumul România pitorească, bine primit şi introdus în manualele şi programele şcolare ale timpului, volumul rămînînd tributar unei viziuni idilic sămănătoriste. Cartea va fi, de altfel, premiată de Academie în 1902.

Împreună cu George Coşbuc lucrează din 1901 la seria cărţilor de citire pentru şcolile primare. Ultimul număr din Sămănătorul, care mai are pe copertă numele lui Vlahuţă este din 20 decembrie 1902. Va trece sub direcţia lui N. Iorga.

În proaspăt apăruta revistă Viaţa românească (Iaşi, 1906) Vlahuţă publică povestea Datorii vechi, iar în mai anul următor, tot aici, îi apare poezia 1907. În iulie 1907 participă cu Delavrancea la înhumarea lui Nicolae Grigorescu la Cîmpina. În 1909 prezintă Din trecutul nostru la premiile Academiei, este respinsă.

În 1910 el are oaspete în februarie şi mai pe Caragiale iar în iarna lui 1911 vor fi la Iaşi, în vizită la Viaţa românească. Pe 14 iunie 1912 ia parte la înmormîntarea lui Caragiale, împreună cu Delavrancea, Cerna, Zarifopol, Gherea. Se retrage la ţară la Dragoslavele – Vrancea, în apropiere de Rîmnicu-Sărat. Casa va fi arsă în 1917 de trupele de ocupaţie germane.

În martie 1914 publică volumul Dreptate, iar Revista Flacăra îi dedică numărul din 8 martie; are pe copertă portretul scriitorului. În noiembrie 1916 pleacă în refugiu şi în noiembrie 1917 îl aflăm la Iaşi, unde se şi îmbolnăveşte. Pe 29 aprilie 1918 este prezent la înmormîntarea lui Delavrancea, la Iaşi.

În 1919, avînd raportor pe Iacob Negruzzi, Academia îi acordă Marele Premiu pentru volumul Poezii, editat în 1915. Pe 19 noiembrie 1919 încetează din viaţă la Bucureşti. Va fi înhumat pe 21 noiembrie.

Despre poezia sa Vlahuţă consemna, cu modestie: „De altmintrelea, nu greu va fi să cunoaşteţi cît de mult îmi place şi mă silesc să fac ceea ce face în mare domnul Eminescu, a cărui tăietură genială în versuri nu o pot îndeajuns admira. Mi-va sluji de model acest maestru care-şi cunoaşte atît de bine limba şi care-şi mlădie atît de artistic gîndirea”.

Ca poet rămîne cel mai important epigon al lui Eminescu, totodată i se recunoaşte de către autorul culegerii de Scriitori români, că a fost un foarte îndemînatic scriitor de idei. Natură reflexivă şi cultivată, dispunînd de un număr de idei mai mare decît al multora dintre contemporanii lui, expresia gîndirii i-a reuşit foarte bine. Această expresie nu arata un gînditor abstract, ci unul pentru care legăturile de gînduri sînt evenimente adînc simţite ale subiectivităţii sale, idei în adevăr trăite. De aici provine verva scriitorului, articulaţia fireasca a demonstraţiei sale, toată înmlădierea discursului, obţinută prin împerecherea fericită a cuvîntului abstract, împrumutat vocabularului filozofic sau ştiinţific, cu expresia familiară şi cuvîntul uzual. Din cînd în cînd expresia cugetării se opreşte ca într-o scăpărare de fulger şi se concentrează într-una din acele maxime pe care le-a numit el însuşi, cu modestia-i cunoscută, „Fărmături” – publicate în volumul „Din goana vieţii” şi sporite prin alte extrase din opera scriitorului în mica culegere „Gînduri” din 1927, o culegere susceptibilă de a fi extinsă pentru a da cititorului de azi un breviar de înţelepciune şi bunătate.

Şi ca argument Tudor Vianu citea cu încîntare cîteva dintre Fărmături.

Esteticianul se simte dator să-l prezinte pe Vlahuţă aşa cum l-a cunoscut la finalul primei conflagraţii. „Aşa a apărut Vlahuţă generaţiei noastre şi ne simţim îndatoraţi să-i transmitem imaginea celor mai tineri decît noi. Într-o zi,după sfârşitul primului război mondial, am fost primit de Vlahuţă în modesta lui locuinţă din strada Visarion. Am rămas uimit de înfăţişarea obosită a omului încovoiat, cu faţa adînc brăzdată, cu şuviţa de păr alunecată peste fruntea chinuită, pana corbului lui Edgar Poe, aşezată pe creştetul poetului, din neuitatul portret consacrat lui de N. Iorga. Ne-a vorbit de Caragiale, de Delavrancea, de Grigorescu, căci era un entuziast prieten, fericit să recunoască meritul altora şi să se aşeze mai prejos de ei; apoi a adresat cuvinte binevoitoare tinerilor care-l înconjurau, bucuros să recunoască în fiecare un semn, oricît de modest, al făgăduinţelor lui. Mi-a apărut atunci un om blînd, măsurat la vorbă, dar prietenos, şi această întîlnire urmată de puţine altele pînă la dispariţia lui, curînd după aceea, a întregit, pentru mine chipul scriitorului şi al omului cules pînă atunci numai din cărţile lui.

A fost o personalitate morală aleasă, un om de mare omenie. Cuvîntul acesta, folosit adeseori şi cu mare plăcere de el, i se părea şi foarte semnificativ pentru firea poporului român, care n-a trebuit să recurgă la o vocabulă străină pentru a desemna ca- litatea morală cea mai înaltă, aceea care realizează finalitatea speciei noastre”.

Portret confirmat întrutotul de publicistica adunată de Mircea Platon în volumul Primul şi ultimul apărut recent la Editura Timpul şi al cărui cuprins l-am detaliat mai sus.

Primul, Un an de luptă se deschide cu Amintiri despre Eminescu. Încă din gimnaziu, fascinat de opera lui Eminescu şi-l imagina drept: un tînăr slab, înalt, palid şi tras la faţă, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă şi veche îi acopere trupul pănă‘n călcăe; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni, şi merge ca un somnambul, parc’ar pluti.

Sub această imagine l-a căutat pe uliţele Bucureştilor timp de trei ani: „Într’o zi, mă’ntorceam cu mai mulţi prieteni de la universitate. În dosul pasajului, aud pe cine-va zicînd: „uite Eminescu!”. Toţi ne oprim să’l vedem. Un om în vîrstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii.

Îl văd suindu-se’n tranvai. – Mă despart de prieteni, şi mă urc şi eu. M’aşez în faţa poetului şi’l privesc, cu sfieală. El ţine pe braţe un ghiozdan ros pe la mărgini; degetele de la mîna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundaţi, cu gene rare, au privirea vagă şi ostenită a omului distras, dus pe gînduri”. Se întîmpla scena prin 1879:

„Cinci ani după asta. Stăm amîndoi la o masă în cafeneaua de la Imperial. O fetiţă, c’un paneraş de flori, se tot milogeşte pe lîngă noi, c’un aer de sfîşietoare mizerie.

Aleg o garoafă şi o dau poetului, care’mi spune că’i plac florile”.

Provocat de garoafa roşie, îi spune; „– Uite, dintre tinerii de azi, ştii cine dă semne c’are să fie un poet mare la noi?

– Cine?

– Mile. Da, da, nu te uita. Mile e poet... În „Caetul roşu” al lui am găsit lucruri minunate, minunate!...

Această remarcă ne dezvăluie, în fapt, nobilul interes al lui Eminescu privind mişcarea literelor din epocă.

La plecarea din cafenea, aproape de miezul nopţii, îi întîmpină o ploaie puternică, fiind fără umbrelă, mai mult în fugă ajung la hotel Metropol. Îi propune poetului: „– Rămîi la mine’n noaptea asta...

– Nu pot, am de făcut gazeta pe mîine... şi mie nu-’mi vine îndămînă să scriu de cît acasă la mine. Da hai, că mă suiu şi eu pentr’un sfert de ceas, poate- a mai sta ploaia.

Eminescu are chef de vorbă. Îmi povesteşte o dragoste a lui, o întîmplare curioasă, care i-a inspirat poezia Luceafărul, şi care nu se poate spune aici...

– Dar ştii că sunt două aproape. Îşi ia pălăria şi pleacă grăbit”.

Vlahuţă se culcă şi la scurt timp aude bătăi disperate în uşă: „– Cine’i? – Eu... Mi-am uitat garoafa.

Aprind lumînarea. Eminescu, ud leoarcă, îşi ia floarea de pe masă şi sgribulit, c’un rîs copilăresc, îmi zice noapte bună şi pleacă”.

Scena care îl pune pe gînduri pe narator, cu privire la sănătatea poetului, totodată, recuperarea florii afirmă o anume sensibilitate; oricare altul, sub ropotul ploii, ar fi renunţat la garoafa roşie.

În continuare sunt adunate cîteva zeci de tablete, în general de mică întindere, centrate pe o temă, rezolvată mai totdeauna cu acurateţe, amenitate şi fără concesii, adesea presărate cu ironii mai mult sau mai puţin accentuate.

În Seriozitate... după o scurtă remarcă asupra omului flecar şi fluşturatic, este portretizată nesuferita seriozitate a omului nul, prezent în toate straturile sociale, tipul este pretutindeni acelaş bărbat important, foarte serios şi foarte solemn, care merge ţanţoş, ca un tambur-major la paradă, şi care vecinic are aerul de a zice: „daţi-vă la o parte, nenorociţilor, nu vedeţi cît sunt de grav!”.

Şi se continuă pe acelaşi ton prin care este dezgolită seriozitatea găunoasă a ipochimenului.

Mauriciu Fenerştein ne prezintă portretul unui fiu dintr-o familie de evrei, a unui escroc, lipsit de orice sentiment filial.

Admiraţie naturală este o adevărată lecţie de viaţă, de cum trebuie să te porţi faţă de un vrăjmaş, nu lipsit de calităţi, a cărui vrednicie ar fi o naivitate să o negi: „L’aş defăima, dar ce valoare va avea cuvîntul meu, cînd oricine va putea vedea că e pornit din pasiune?

Şi chiar pentru X. ar fi o satisfacere, o legitimare a urii pe care mi-o poartă, cînd ar afla că l’am vorbit de rău...

Ia să m’arăt că nu sunt aşa de mic la suflet, şi că- i recunosc meritele, chiar cînd ele se ridică în contra mea...

Ce om, cu puţină inteligenţă, nu se poate ridica pînă la acest grad de... viclenie, dacă vreţi. – Dar de o viclenie ceva mai nobilă!”

E un preambul prin care se apără de acuzaţia de a se fi închis cu cei doi-trei prieteni într-un cer de admiraţie mutuală: „Noi recunoaştem bucuros meritele adversarilor, cînd le au: ar fi şi naiv să căutăm a le tăgădui. Dar să nu ni se facă un păcat din faptul că ne admirăm, mai cu deosebire, prietenii. E aşa de natural să descoperi calităţi distinse în omul care’ţi împărtăşeşte credinţile şi sentimentele, care te apreciază şi te iubeşte, în sufletul căruia găseşti ca un fel de repaos, de consolare, de oglindire a propriului tău suflet! Ş’apoi cînd se întîmpla ca şi alţii să recunoască şi să laude meritele amicilor tăi, cum să nu te bucuri, cum să nu vorbeşti şi tu cu entuziasm, ca de ceva care ţine de vieaţa, de inima ta!

Cum vreţi să nu vorbesc în totdeauna cu cea mai mare admiraţie despre Delavrancea, despre Coşbuc, despre Caragiale şi despre... de ce m’aş jena?... despre iubitul meu tovarăş de luptă, Dr. Urechia! Ce sunt eu de vină, dacă s’a nimerit să aibă şi talent, pe lîngă celelalte însuşiri cari mi i-au făcut prieteni?

Aceasta nu mă împedecă însă de a simţi o nespusă mulţumire sufletească de cîte ori pot afla, şi în afară de cercul prietinilor mei, merite şi talente remarcabile, pe cari le admir din toată inima.

Admiraţia este cea mai înaltă expresie a iubirei, şi’mi închipuiu cît trebue să fie de nefericiţi aceia cari, din cine ştie ce diformitate morală, sunt lipsiţi de nesfîrşitele comori de voluptăţi pe cari le dă vieţii sentimentul acesta”.

Şi cu necesitate pune în paralel, pe un cîntar axiologic, ce merită şi ce nu merită admirat: „Simt o adevărată fericire să citesc Paraziţii lui Delavrancea, şi nu mă pot sătura de a admira monumentalele lucrări literare ale D-lui Haşdeu, ori care ar fi părerea D-sale despre neînsemnata mea persoană. – Dar nu’mi cereţi, vă rog, să am aceeaşi consideraţie şi pentru operele celebrului Neculai Petraşcu bună-oară, sau pentru dramele junelui Panait Macri, căci, cu toată bună-voinţa pe care-aş avea-o de a-i admira şi pe ei, îmi este peste putinţă să găsesc secretul acestor ilustraţii... Probabil sunt glorii cu cheie.

În templul legilor redă ceva din atmosfera parlamentară a vremii, nu departe de cea contemporană: „Domnul deputat Popovici, în şedinţa de Sîmbătă 5 Fevruar, a bătut, în incinta Camerei, pe colegul său Dobrescu-Argeş. Eată dar arena parlamentară transformată în arenă de circ, şi discuţia – în pugilat. Cum se cunoaşte că suntem Romani! Fără să vreau mă gîndesc la cuvintele D-lui Carp: pe unii îi vom convinge, pe alţii îi vom învinge. D-l Dobrescu era destul de convins; valorosul său coleg, onorabilul D-l Popovici, a găsit necesar să’l şi învingă, pentru mai multă siguranţă. Şi l-a învins.

Şi oamenii aceştia, în faţa cărora noi trebue să ne dăm la o parte cu respect, aceşti nobili inviolabili cari sunt onoraţi, sunt plătiţi, pentru ca să ne reprezinte pe noi, pentru ca să discute în parlament nevoile noastre, aspiraţiile noastre, cînd nu mai găsesc putere în trivialitatea insultelor pe cari şi le aruncă unii altuia, recurg la brutalităţi de bădărani, îşi dau pumni în obraz şi se umplu de sînge, în sacrosancta incintă a camerei!”.

Mahalagismul în literatură vituperează maniera în care este abordată opera literară, unde de interes fiind posibilele aluzii sau trimiteri directe la personagii reale, cunoscute sau uşor de recunoscut de eventualul cititor, lectură însoţită de o mare cecitate în a constata şi aprecia talentul literar.

Zagherlina D-lui Haşdeu este un răspuns elegant şi argumentat la atacul impetuosului autor al Duducăi Mamuca: „Dar unde mi se pare că D-l Haşdeu nu prea are dreptate e în următoarele rînduri:

«De o bucată de vreme de cînd cu filoxera anonimatului, oamenii mari pe Cîmpul literaturii romîne cresc ciuperceşte». Graţie anonimilor şi numai anonimilor eată că: D. Gherea, cu idealurile sale muscăleşti şi cu erudiţiunea cea de vitrină, a ajuns cel mai mare critic; D. Vlahuţă, bun versificator fără îndoială (mersi) dar foarte unilateral şi aproape sterp «cel mai mare poet» şi chiar «cel mai mare romancier»; D. Caragiale, «garson» de talent şi numai atîta, «cel mai mare dramaturg»;... «rival cu Iordache lonescu din Covaci, d. Gherea a născocit pe «artist» ca un marafet de bucătărie pentru a preface zerul în smîntînă, măcar că un zero rămîne tot un zero, iar trei zero tot încă nu sunt mai mult de cît un singur zero, şi cînd cei trei zero figurează lîngă d. Gherea, din aceasta nu resultă o mie, ci numai şi numai un «mare zero»”.

Şi în continuare încearcă a-i împrospăta memoria şefului de la Arhivele statului: „Domnule Haşdeu, vă amintesc că – acum şase ani – n’aţi vrut să primiţi a fi Director la „Revista nouă” de cît c’o singură condiţie: ca Delavrancea şi Vlahuţă să facă parte din redacţia acelei reviste.

Vă mai amintesc că tot pe atunci – cum trece vremea, şi cum ne schimbăm! – m’aţi sfătuit să’mi pun poeziile la Academie; încurajat de D-voastră am tras şi eu la ţintă într’un premiu şi cu ocazia aceea aţi citit în plină şedinţă academică un raport, iscălit de D-voastră, în care mă ridicaţi atît de sus, şi mă faceţi atît de „mare poet”, că multă vreme mă sfiiam să vă privesc în faţă, cînd mă gîndeam că nu merit nici a suta parte din acele laude exagerate, cari au iritat cu drept cuvînt şi pe unii colegi ai D-voastră din Academie.

Şi acum am găsit că sunt un zero!”.

Spre a-i demonta diatribele, cu fină ironie se întreabă dacă împricinaţii n-ar recăpăta talentul în cazul că ar primi botezul spiritismului, nu’i aşa că s’ar face o mică schimbare în judecata D-voastră despre neînsemnatele noastre merite?...

Mai ştii? Poate c’am începe chiar s’avem oare care talent... Şi dacă unul din noi ar fi mai pişicher, ş’ar şti să simuleze, la trebuinţă, leşinuri inspirate în cari să ticluească scrisori de pe ceea lume... o, atunci cum l’aţi mai înbrăţişa, şi cum i-aţi mai striga cu entusiasm: „Speranţă, tinere, tu ai un viitor mare în ţara asta, talentele tale vor fi răsplătite!

Cu înţelegere şi blîndeţe Vlahuţă se străduie să-l aducă la sentimente mai bune pe năbădăiosul polemist.

Este ironizată prin contrast medalia Bene- merenti, medalie refuzată cîndva de Eminescu, acordată unor nulităţi, în defavoarea celor cu talent:

„Astăzi ştiu cum se dau şi cui se dau aceste pretinse semne de distincţie. Aş putea să înşir aci nume de curtizani linguşitori, cari pentru acest nenorocit bene-merenti s’au tîrît pe brînci, şi-au terfelit conştiinţa în cele mai sarbede şi mai desgustătoare laude, pe cari numai o slugă laşă şi perfidă le poate aduce unui stăpîn credul şi vanitos. Aş putea să pun faţă în faţă pe cei cari au bene-merenti şi n’au talent, cu cei cari au talent şi n’au bene-merenti, şi să denunţ publicului, în chestia aceasta, nedreptăţi insolente, batjocuri revoltătoare, cari ar sui sîngele în obraz ori cărui om onest. Aş putea – dacă n’ar fi aşa de repugnant – să răscolesc mocirla literaturii de căpătuială şi să pui sub nasul împărţitorilor de favoruri toate murdăriile pe cari ei le-au medaliat şi pe cari publicul – adevăratul judecător – le-a aruncat la gunoiu.

Înţeleg să împărţiţi slujbele şi misiile grase trîntorilor cari vă cădelniţează, dar să patentaţi înjosirea şi prosternarea laşă a nulităţilor, să brevetaţi lenea şi inepţia. – Nu vă gîndiţi ce dezastroase exemple daţi tinerimei care vă priveşte?

La noi, unde caracterele demne sunt aşa de rari, nu simţiţi că ar fi nevoe de o şcoală mai sănătoasă, de o deşteptare de sentimente mai înalte şi mai moralizatoare; că de astea e lipsă în ţară la noi, nu de bizantinism şi de conştiinţi de închiriat. – Nu’i aşa, Domnilor Miniştri? Aveţi D-voastră destulă bătae de cap cu politica, destui clienţi flămînzi, destule guri lacome de aplecat la ugerul bugetului. – Lăsaţi cel puţin arta să rămîe mai curată şi mai independentă, nu ispitiţi pe bieţii tineri să vă aducă laude pe cari nu le simt, ca să capete o medalie pe care n’o merită”.

Sfatul ultim este de a refuza această distincţie, compromisă, în favoarea publicului care-i simpatizează şi-i citeşte pe tinerii care-şi respectă munca şi talentul.

Se apleacă asupra Familiei artiştilor, familie plină de invidii şi ură de neînţeles şi cu totul neproductivă: „De cîte ori nu m’am întrebat, văzînd învrăjbirea în care trăesc unele talente mai de seamă la noi: oare de ce nu se pot suferi oamenii aceştia? Nu e glorie, nu e nemurire de ajuns, pentru ori cine ar şti s’o cucerească? Nu suntem noi în stare să admirăm cît de mulţi aleşi, numai să fie?... Sunteţi aşa de puţini, acei cari v’aţi deosebit din gloata noastră; – de ce nu vă iubiţi? De ce căutaţi să vă întunecaţi meritele unul altuia? Vă temeţi că n’o s’avem destulă marmură pentru statuele voastre?

Ce frumos şi moralizator spectacol ar fi pentru noi să vă vedem uniţi, lucrînd c’o întrecere de camarazi, nu de vrăjmaşi, la deşteptarea neamului nostru. Ni s’ar părea că sunteţi mai mari, şi v’am admira mai mult. Energia voastră ni-i scumpă, şi noi suferim cînd cheltuiţi din ea pe înveninări şi pasiuni de rînd”.

Îşi fură singuri, sufletului lor una din cele mai mari şi mai scumpe plăceri ale vieţii: plăcerea de a admira. O boală care s-a perpetuat cu aceeaşi virulenţă şi-n actualitatea noastră dezinteresată de faptele literare şi culturale.

„Avem academii, atenee, universităţi, muzee, laboratorii, biblioteci, avem, consemnează publicistul, tot aparatul de cultură al unui stat pus pe drumul civilizaţiei. Ar trebui ca din capitală să se reverse asupra întregii ţări lumina acestor instituţii; ar trebui ca presa să se ocupe mai de aproape de ele, să arate publicului că în afară de larma şi hărţuelile politice, cari ţin primul plan în atenţia generală, mai e cîte ceva de remarcat în activitatea noastră naţională. A-rare-ori am văzut două-trei rînduri într’o gazetă despre vr’o conferinţă la Ateneu, dar nu ştiu să se fi ţinut, la Orfeu sau la teatrul Dacia, un discurs politic, cît de neînsemnat, care să nu fi fost relevat şi comentat de toate ziarele. Şi tăcerea aceasta, pe care o lasă presa în jurul manifestării culturale şi artistice a neamului nostru, stinge o bună parte din dorul de muncă şi entuziasmul tinerimei, şi înlesneşte tînjirea simţimîntului naţional, care, şi fără asta, nu prea e ridicat”.

Cît de actuală, de întristător de actuală este constatarea lui Vlahuţă. Convorbiri literare au împlinit, mai dăunăzi, o sută cincizeci de ani, presa mai n-a observat, nici în Iaşi, nici în Ţară, nici în Bucureşti, mai trist şi presa literară a avut aceeaşi atitudine... Vanităţi, invidii... toate în paguba tuturor.

Procesul Lazu-Coşbuc se apleacă încă o dată asupra moravurilor noastre literare, aceleaşi atunci şi acum. Socec publică Balade şi Idile, poeziile lui Coşbuc, volum între prieteni citit şi admirat, cu strofe ştiute pe dinafară etc., dar, cum remarcă publicistul, nimeni nu pune mîna pe condei spre a saluta splendida şi neaşteptata răsărire a acestui poet. Singurul este Caragiale în Moftul Român, cu cîteva rînduri de sinceră admiraţie. Un anumit d-n Lazu publică o broşură în care arată că în proaspătul volum al lui Coşbuc sunt cîteva care nu sunt originale: „Imediat toată presa se pune în mişcare. Gazetari, cari habar n’aveau, ori se prefăceau că n’au, despre existenţa unui poet Coşbuc, îşi freacă mînele de bucurie, iau pana şi s’aştern pe lucru!...

L‘a prins! A, ce fericire! Cu cîtă rea voluptate se răped toţi să dea lovitura... micului pătimaş, în gloria acestui poet, al cărui talent strica liniştea atîtor mediocrităţi... apoi aşa, ştim şi noi!...”.

Coşbuc explică scăparea, una în afara voinţei lui. Vlahuţă are şi o morală a fabulei: „Poate Coşbuc să fie un geniu, poate scri el cele mai mari şi mai originale opere – aceasta nu ne atinge! Nici nu vrem să’l băgăm în seamă. L’a prins însă D-l Lazu cu mîţa’n sac – a, atunci da, poetul Coşbuc devine foarte interesant: pe el copii! Daţi’i la cap, tăvăliţi-l fără nici o milăl... Auzi D-ta, să ne ia partea noastră de glorie!...”

De cît vuiet mediatic s-a „bucurat” Premiul Naţional „M. Eminescu” care se acordă anual la Botoşani, ori de cîte ori a avut loc un „scandal” şi ce tăcere se aşterne asupra laureatului şi a evenimentului în absenţa acestuia.

Eternă s-a păstrat setea de scandal.

Supărarea d-lui I.L. Caragiale este o şarjă argumentată cu calm la atacul neîntemeiat al dramaturgului la adresa lui Vlahuţă din care primul iese destul de şifonat.

Ca argument, o frază ar fi suficient de redat: „Eu, Domnule Caragiale, m’am hotărît – cît voiu mai avea de trăit de-aci încolo – să-mi consacru tot timpul literaturei... poţi D-ta să zîmbeşti ironic şi să-mi spui ori-ce, n’ai să mă convingi nici o dată că tot ce scriu eu e stupid, mai lesne m’ai putea convinge că tot ce scrii D-ta e genial”.

„Eminescu şi Junimiştii în Chestia Naţională” pare o răfuială cu cei de la Junimea şi de la Convorbiri şi o acuză nedreaptă că pentru ei patria, naţionalitatea ar fi doar mofturi...

Tableta despre Eminescu şi junimiştii – e dintre cele publicate în revista lui Vlahuţă, Vieaţa, bun prilej pentru Munca, de a consacra două articole de duioase mustrări, crezînd că a găsit o contradicţie în No. 13 ai „Vieţii”. Lucrul n’ar fi de mirare, căci vieaţa, în sine, e plină de contradicţii, şi, cînd mai e şi numărul 13 la mijloc, e natural să te aştepţi la rău. Dar s’a întîmplat ca de astă-dată să nu fie de cît o... părere a „Muncii”.

Foaia socialistă îi acuza că vor numai de cît artă „cu tendinţi naţionaliste”, acuză pe care Vlahuţă o demontează prin simpla citare a celor afirmate. Al doilea articol privind „contradicţia”, cu titlul Arta naţionalistă şi arta socialistă, semnat: Cipar, din care publicistul redă un fragment: „Unitatea naţională, ne spune d-l Cipar, va fi fost bun lucru, o dată, azi însă desvoltarea capitalismului a distrus naţionalizmul, după cum cavalerizmul a distrus familia patriarhală etc. Desmoşteniţii din toată lumea formează un singur popor”. Concluzia:

„Socializmul pătrunde pretutindeni şi arta socialistă va eşi triumfătoare, căci e timpul ei”. Cuvintele „arta socialistă” sunt subliniate de noi: ne propunem a vorbi într’un articol viitor despre această artă. D-l Cipar, crezînd şi D-sa că noi am dori o artă cu tendinţi naţionaliste, relevează următoarele rînduri pe cari le-am scris într’o informaţie privitoare la conferinţa D-lui A. Bacalbaşa: „Cît despre arta „cu tendinţă” şi anume cu tendinţa de a servi cauza unei clase sau a unui partid, noi continuăm de a rămînea convinşi că aceea nu e artă”. Fiind sigur D-l Cipar că a găsit aci o contradicţie adaoge mai la vale:

„Să nu se uite însă că mişcarea naţională e o mişcare de clasă şi chiar de partid, şi că deci „Vieaţa”, care spune că arta cu tendinţe de a servi o clasă sau un partid nu e artă, nu are dreptul să ceară artiştilor de a face artă cu tendinţi naţionaliste...”. Ştim, Domnule Cipar, că nu avem acest drept, ştim foarte bine că nu putem cere artei să aibă o anumită tendinţă şi de aceea nici nu’i cerem”.

Urmează cîteva constatări de neadmis pentru socialiştii de atunci, şi în egală măsură pentru cei care s-au înstăpînit asupra României călare pe tancurile sovietice: „Vieaţa e aşa de complexă, priveliştile ei sunt aşa de variate, în cît un poet care şi-ar pune sufletul sub epitropia şi disciplina unui program, şi s’ar încăpăţîna să privească lumea numai dintr’un anumit punct de vedere, lasă că ar vedea-o falş, dar şi operele lui ar deveni de o monotonie insuportabilă. Talentul lui, pus în serviciul unui partid, ar fi, negreşit, un preţios organ de propagandă – pentru cauza acelui partid –, dar, dacă numai sub această îmboldire ar lucra poetul, noi credem că, strîngîndu-şi astfel gîndurile în încleştarea unui sistem, s’ar distruge ca poet, şi ceea ce-ar face el n’ar mai fi artă”.

În numărul cu pricina din Munca află o dare de seamă a unui discurs al lui A. Bacalbaşa, unde: „D-sa e de părere să preferim mai bine un articol din Munca sau un discurs de la Clubul Muncitorilor, de cît să încurajăm literatura unor literaţi nemernici cari fac artă pentru artă”.

Curat nemernici, ar fi susţinut şi politrucii de după 1944.

Mimînd naivitatea, Vlahuţă întreabă: „De ce, iubiţi confraţi, să fiţi aşa de aspri şi de agresivi cu bieţii literaţi cari nu vă împărtăşesc vederile şi fac artă aşa cum o înţeleg ei, iar nu cum vreţi D-voastră? Aţi fi mai îngăduitori cu ei dacă v’ar face artă de comandă, artă pentru club?...”

În tinereţe publicistul a avut afirmate simpatii socialiste, de care, după cum vedem şi vom constata în continuare, s-a lecuit. Să ne amintim că în 1892, Titu Maiorescu publica în traducere românească cartea lui Herbert Spencer, În contra socialismului, carte care arată ce s-ar putea întîmpla dacă s-ar instaura „noua orînduire”, descriere care a fost împlinită întocmai după instaurarea comunismului învingător la oraşe şi sate.

Astfel de articole sunt cauza pentru care Un an de luptă nu a fost reeditat în timpul comunismului, din păcate, nici după.

Părintele Lucaci şi socialiştii noştri e încă o diatribă în contra malversaţiunilor de la Munca. Părintele Lucaci fiind unul dintre marii luptători pentru cauza naţională a celor de peste Carpaţi, sosit în vizită, după eliberarea din închisoarea ungurească, la Bucureşti şi primit aici cum se cuvine unui erou naţional cu un banchet în cinstea lui; la revenirea în Transilvania va fi din nou aruncat de către unguri în închisoare pentru lupta de susţinere a libertăţii naţionale. Vizita marelui luptător este un bun prilej de a-l denigra pentru cei de la Munca: „Aceşti naţionalişti banchetofagi şi atîta tot nu merită nici măcar dispreţul muncitorilor, care le-ar face poate cinste!

S

ă-i lăsăm pe dînşii să-şi ia lefuri şi de la romîni şi de la Papă, căci menirea lor este asta; iar muncitorii să treacă înainte fără a se opri măcar niţel ca să privească pe asemenea stimabili!”.

Un prieten, probabil Gherea, la rugămintea lui Vlahuţă, în următorul număr face cuvenita Rectificare (Munca, 20 martie 20 martie 1894). Dar în acelaşi număr se scrie din nou despre banchetofagi. Publicistul, cu calm, le aminteşte cîteva adevăruri vitejilor de la Munca: „Hei, iubiţi confraţi, lesne’i să faci pe grozavul şi pe bătăiosul într’o ţară în care nimeni nu’ţi ia socoteală de ce spui, în care poţi să scrii ori ce, poţi să insulţi pe cine pofteşti... eşti sigur că diseară ai să dormi liniştit, şi mîine’ţi vei reîncepe macaronadele cu aceeaşi seninătate şi siguranţă cu care ni le-ai debitat ieri. Lesne’i să te baţi cu pumnul în piept şi să strigi că numai ţie ţi-e milă de bietul ţăran care sufere, că numai tu eşti „salvatorul” bietului muncitor asuprit şi reformatorul lumei, şi că toţi acei cari nu declamă ca tine sunt nişte mizerabili banchetofagi!

Ţăranii noştri sufăr? Ştiu, şi mă doare şi pe mine, căci nu de la voi am învăţat mila. Dar în Transilvania sunt ani de puşcărie pentr’un strigăt de libertate. Lucacii, Albinii, Şirienii n’au furat, n’au lovit, n’au făcut nici un rău nimăruia. – Au spus c’ar vrea să’şi vadă neamul liber, au pledat cauza poporului prigonit şi l’au arătat lumei nu ca pe o turmă de sclavi şi de cuceriţi, ci ca pe o naţiune care, cu preţul vieţii, vrea să’şi apere drepturile şi limba... înţelegeţi voi ce vor să zică vorbele astea: naţiune, limbă? – Ei bine, pentru vorbele astea au fost aruncaţi în temniţă apostolii acestui popor. Acolo nu’i tocmai comod să spui ce gîndeşti, acolo trebue curaj civic ca să aperi drepturile neamului tău înpotriva asupritorilor. Şi voi îi numiţi banchetofagi pe aceşti martiri şi vă bateţi joc de idealul lor şi de suferinţile lor?”.

Şi în final le face o recomandare de care nici atunci, nici după n-au ţinut seama: „Fiţi mai omenoşi, Domnilor Socialişti! În interesul cauzei pe care o susţineţi, fiţi mai blînzi, fiţi mai cumpătaţi în insulte: prezintaţi-ne cu mai multă demnitate imagina lumei viitoare!.”

Seria atacurilor la adresa socialiştilor se continuă, practic pînă la finalul primului volum de publicistică al lui Vlahuţă.

Arta socialistă, o sintagmă care poartă titlul următoarei tablete, este apreciată, pe drept cuvînt, ca o ciudată împerechere de cuvinte, ce este definită între ghilimele: „arta, aşa cum o înţeleg socialiştii noştri, cum o prescriu şi cum îşi închipuiesc ei c‘ar face-o dac‘ar fi artişti”. „După cît am putut afla, ne spune iscoditorul poet, aceasta este o artă care nu există, o artă însă despre care se zice că are să vie, şi despre care se afirmă cu siguranţă că are să aibă anumite tendinţi”.

O putem confirma cei care peste aproape un secol am trăit-o pe propria piele în timpul vechiului regim de îngrozitoare amintire.

Vlahuţă insistă şi doreşte să se lămurească ce înţeleg doctrinarii cu pricina asupra cuvîntului tendinţă. Şi încearcă în temeiul documentaţiei oferite, cu ironia necesară, să facă „lumină”: „O seamă de tineri cari au citit admirabilile pagini ale lui Gherea, şi nu le-au înţeles, ori au crezut că trebue să înţeleagă mai mult de cît spuneau ele, s’au aruncat pe această sărmană vorbă, ş’atîta au mozolit’o, atît au întins’o ş’au răsucit’o, în cît nu te mai dumereşti ce vor ei să spue cu tendinţa lor. Unii au mers pîn’acolo cu elasticitatea cuvîntului (căci de aia e tendinţă, ca s’o poţi întinde) în cît au spus curat că: din moment ce un artist îşi propune să creeze o operă frumoasă, aceasta înseamnă că el are o tendinţă; deci arta, în ori ce caz, e tendenţioasă!

Dar socialiştii noştri – vorbim de cei mulţi şi de cei gălăgioşi – cer alt-fel de tendinţă artei. Ei susţin că poetul trebue să cînte vieaţa, sufletul omenesc, femeea, natura... numai şi numai din punctul de vedere social democratic. Partidul are un program bine determinat, şi artistul care nu se ţine de tipicul acestui program este un artist burghez şi deci e repudiat”.

Publicistul devotat principiilor estetice afirmate inclusiv de convorbirişti, remarcă viziunea exclusivistă şi cum am spune astăzi globalistă a partinicilor: „Nu trebue să’ţi iubeşti patria, nu trebue să lupţi pentru ridicarea şi cinstea neamului tău... patrie, naţiune, familie sunt creaţiuni burgheze, ele trebue să dispară, ele vor dispărea în faţa marii familii care se chiamă Umanitate! Unguri, ovrei, din moment ce sunt oameni – sunt fraţii noştri, trebue să’i iubim, să fim una cu ei, să cîntăm virtuţile lor, şi aspiraţiile lor, şi nemărginita dragoste pe care o au pentru noi!

Iar femeea care n’ar fi în stare – cînd ar veni vorba la o adicătilea – să se sue pe baricadă, cu steagul roş în mînă şi să... etc... să ştii, poete, că nu face de tine, şi eşti un „neruşinat burghez” dacă vei îndrăzni să’i cînţi mîna ei mică şi albă... O mînă mică şi albă nu poate fi de cît aristocratică, decît o mînă blestemată, care s’a spălat în sîngele proletarului.

Poetul trebue să fie toboşarul partidului. Scurt!

Dacă’i place; dacă nu – nu e poet!

Eată arta viitorului, vestita artă socialistă.

Sărmana artă!...”

Să ne amintim, Mihai Beniuc se declara în anii’50 ai secolului trecut toboşarul vremurilor noi. Nihil novi sub sole (Nimic nou sub soare) cum spunea Ecleziastul.

Vlahuţă le acordă încă un bobîrnac: „Eu credeam – şi continuu de a crede, cu toată propaganda reformatorilor – că o poezie poate rămînea frumoasă şi fără să aducă servicii unui partid politic, şi fără să pledeze cauza unei clase sociale. Gherea s’a ridicat în contra criticilor judecători; adepţii lui, cei primejdioşi, vor poeţi-avocaţi. Asta o să fie cam greu”.

Hotărît să-şi afirme în continuare iubirea faţă de artişti „burghezi”, se arată bucuros c-a deschis ochii la timp, şi declară: „Voi saluta cu simpatie pe prietinii mei, exploratori temerari, porniţi într’o călătorie lungă şi fără sorţi de izbîndă... în căutarea artei socialiste!”

Artiştii partidului... vine ca un răspuns la atacurile şi reproşurile socialiştilor că Vlahuţă, cîndva un simpatizant al acestor idei, odată dumirit refuză să le mai fie alături. La întrebările: „Ce e cu artistul? Ce urmăreşte el? Şi ce ar trebui să facă el, ca să placă partidului social-democrat?”

Vlahuţă citează în continuare răspunsul elocvent al partidului, unul atît de asemănător cu textele vînturate în vremea proletcultului în floare din România comunizată: „Dar cărţile şi operile de artă trebue să se vîndă, căci de aceia s’au produs. Pentru a le asigura desfaceri mănoase, artistul a început a scrie şi a simţi pentru toţi; a alege ceea ce i se pare lui că ar putea simţi şi admiră de o potrivă şi boierul care bate cu frînghiea pe ţărani la partea... artistică, şi proletariul care ie în chômage şi care ie ameninţat de a muri de foame, şi conţopistul ţanţoş care speră să găsească în opera poietului modele de scris unei „angelice domnişoarei”.

Şi a găsit artistul două-trei sentimente care, la prima vedere, par comune tuturor. Şi trage-i cu dragostea, şi dă-i cu ochi albaştri, şi învîrte-o cu ochi negri, cu sînuri tari, cu braţe moi, cu poene misterioase etc. Şi dă-i, pe aceiaşi strună. Şi asta se chiamă... miere, iar fericitul iei părinte se cheamă artist.

Dacă aceşti producători de miere s’ar putea convinge că nu se pot găsi sentimente comune tuturor claselor, că a-ţi închipui că ai găsit o formulă algebrică pentru psihologia claselor ie o nerozie, şi că deci mierea produsă, ori-ce culoare şi gust i s’ar da, nu poate avea trecere de cît la anumite părţi din societate, – atunci le-ar rămîne a alege: pentru cine să producă miere. Ar cumpăni care gust ie mai fin, mai sănătos, mai viril; ar găsi că mierea lor, de pînă acuma, ie de rău gust, ie pentru stomacuri şi minţi stricate şi ar renunţa să fie albină; ar voi să devină om; să’şi fixeze, după temperament, locul lor şi să declare: scriem pentru cutare clasă şi nu pentru alta. Cui nu-i plac sentimentele noastre să nu’mi deschidă cartea. Am şti că avem de a face cu un om („Artiştii muşte” de Rion, Evenimentul Literar din 14 Februarie)” (Curat Ecce homo!)

Alecsandri este pentru zisul Rion calul preferat de bătaie, defăimările ziarului sunt desfiinţate de Vlahuţă cu argumente tot din opera bardului, la care, mai mult ca sigur atacatorul a rămas cu totul refractar. Le declară ritos: „Nu, nu vă pot urma pe calea aceasta, oricît m’aţi ameninţa cu insultele şi ura voastră distrugătoare.

Cum, Domnule, zic socialiştii, D-ta nu ne dai voe să cerem artei ce ne place nouă? Nu suntem noi liberi să spunem ce fel de artist ne trebue? – Ba da, Domnilor socialişti, sunteţi foarte liberi,... de cît această libertate nu prea vă ţine de cald, şi vă poate duce, cu vremea, la ipohondrie. Dovadă e că, de cît- va timp, aţi devenit nervoşi, violenţi, agresivi; şi asta nu’i de loc frumos. Ne vede lumea! ”

La atacurile constante, vehemente şi necinstite ale socialiştilor publicistul este obligat să răspundă, pe surprinzător de multe pagini, păstrînd tonul de civilitate şi corectitudine, care l-a urmat totdeauna. Era de neiertat faptul că a deschis ochii şi a văzut adevărul, pe care îl şi argumentează, privind tendinţele socialiştilor.

Supărarea socialiştilor este un destul de întins articol de răspuns la atacurile sub centură ale onorabililor.

„Niciodată nu mi-aş fi închipuit, se exprimă cu uimire Vlahuţă, că reformatorii lumii sunt aşa de irascibili. M’aşteptam ca aceşti apostoli ai omenirei, cari propovăduesc pacea şi înfrăţirea obştească, să fie mai îngăduitori, mai blînzi cu bieţii necredincioşi. Eu sunt un rătăcit, eu nu cred într’o artă care nu vede în om de cît stomahul, care n’are altă ţintă de cît să îndîrjască, să aţîţe la ură şi la răzbunare, să facă „proces de clasă” cu ori-ce preţ şi apropo de orice...”.

Spre exemplificarea realităţii că socialiştii noştri nu văd în artă decît o armă de luptă citează o mostră de literatură în Munca din 19 aprilie 1894, una de care proletcultiştii din anii comunismului ar fi considerat-o paradigmatică în mînia lor partinică.

Dă şi un răspuns de bun simţ la atacurile lor încărcate de mînie proletară: „Ca să mă convingeţi însă că D-voastră veţi regenera arta e cam greu. Uite, cu toată bunăvoinţa, nu vă pot lua în serios aerele de reformatori pe cari, cu atîta dezinvoltură, vi le luaţi faţă cu noi burgheji simpli şi retrograzi. Mă uit în toate părţile, v’ascult frumoasele teorii, dar nu văd arta socialistă. Şi nu’nţeleg de ce v’aţi năpustit cu- atîta furie asupra mea, căci eu v’am spus destul de cuviincios lucrul acesta. V’aţi dat însă D-voastră seama de amabilitatea cu care mi-aţi răspuns?... E o lună de cînd stau şi v’ascult.

Mi-aţi răspuns că sunt nebun. V’ar plăcea oare să fie adevărat? Eu nu fac paradă de generozitate, dar vă mărturisesc sincer că n‘aşi dori nici celui mai înverşunat duşman al meu să i se’ntîmple o asemenea nenorocire. Mulţumesc lui Dumnezeu, pînă acum nu vă pot satisface această nobilă şi... delicată dorinţă!”.

Îngăduitor, dar şi consecvent în a-şi urma îndemnurile dintotdeuna ale inimii, încearcă o juxtapunere lămuritoare pentru oricine nu-i orbit ideologic: „Dar care vă e arta? striga mai dăună-zi marele regenerator. Eată o întrebare pe care-aş putea-o întoarce, drept ori-ce răspuns, Domnilor cu arta socialistă. Ţin însă să dau adversarilor mei o esplicare: nu mi-am schimbat nimic din sentimentele şi credinţile mele din trecut. Şi astă-zi mi-e milă de cei asupriţi, şi astă-zi cred într’o lume viitoare mai bună. Dar lumea nouă, pe care-o visez eu, n’are de a face cu aceea pe care ne-o pregătesc şi ne-o arată socialiştii. În Munca ilustrată de la Paşti e o gravură foarte eloquentă.

Pe planul întîi ni se reprezintă un tablou fioros: un grup de ţărani pe cari soldaţii îi iau la ochi şi’i împuşcă. Eată lumea de azi, ne spun socialiştii. E foarte urîtă, răspundem noi, şi să ne silim din toate puterile ca s’o îndreptăm, să facem ca oamenii aceştia să se iubească, iar nu să se ucidă între ei.

Pe planul al doilea ni se reprezintă lumea de mîine, idealul socialiştilor: un grup de ţărani, de astă dată veseli, fericiţi... dar ce vedem în mijlocul tabloului? Un proletar care, triumfător, îşi apasă piciorul pe beregata unui burghez; un om torturînd pe un alt om: eată lumea de mîine ne spun, încîntaţi, socialiştii. Vă foarte mulţumim, le răspundem noi.

Aceasta este pacea, iubirea şi dreptatea pe care-o propovăduiţi? Acesta vi’i idealul, în serviciul căruia cereţi poetului să’şi pue tot focul, toate gîndurile, toate bătăile inimii lui? Dar nu vedeţi că amîndouă tablourile, din gravura pe care ne-o înfăţişaţi, sunt deopotrivă de barbare şi de îngrozitoare?”

La finalul acestei parabole întreabă pe vechiul său prieten: Unde duci corabia, D-nule Gherea?

10 Mai (De la fereastra mea) este un reportaj despre desfăşurarea evenimentului dedicat regelui, 10 mai fiind la acea vreme ziua naţională. De la orele 8, tacticos îşi ia locul la fereastră, sub coate cu un covor şi urmăreşte gardiştii, steagul, toţi şi toate ude sub ploaia care nu conteneşte, stare meteorologică ce oferea un aer jalnic evenimentului. Din jumătate şi din sfert de oră apar noutăţi sub privirea atentă a jurnalistului. Nici regele nu scapă condeiului acid al lui Vlahuţă: „10. Trec spre tribune... cei cari au bilete. Pentru unii, jobenul şi oare-cari ifose ţin loc de bilet. Mi se pare că vine regele: văd mişcare în armată, şi caii sunt foarte emoţionaţi”.

Şi se continuă în aceeaşi manieră de ironie subţire, pentru ca-n final să-l citeze aproximativ pe Goncourt: „Un guvern s’ar putea menţinea vecinic, cu condiţiune de a da publicului cîte un proces scandalos pe fie-care lună, şi cîte o paradă, cu luminăţie seara, din trei în trei zile...”.

Mascarada socialiştilor narează poate una dintre primele şi ruşinoasele manifestări de grobianism, trivialitate şi bădărănie la care s-au pretat pegra aşa- zişilor reformişti, care cu adevărat s-a dezlănţuit cu toată violenţa şi încărcătura criminală după 23 august 1944. Se merită citat in extenso: „La serbările presei în Cişmegiu, era un chioşc unde se vindea suplimentul ilustrat al revistei Vieaţa. Duminică seara, stăteam la chioşc cu soţiile şi cu copiii noştri. Venise şi d-na Delavrancea cu copiii. Serbarea se începu tîrziu, căci mai toată ziua ploase. Pe la 10 ore ne pomenim cu un bilet de la un amic al nostru: ne înştiinţa că o bandă de socialişti sub comanda lui Toni au intrat în grădină şi vin furioşi spre chioşcul nostru, hotărîţi să ne atace. Imediat ne-am trimes copiii acasă, ş’am închis chioşcul. Soţiile noastre ne întrebau îngrijate: ce s’a întîmplat. Le-am spus să fie liniştite, să nu se sperie de nimic... Banda socialistă ne încunjurase: erau vr’o cinci-zeci de inşi – cercul studiilor sociale!.

Se auziau ameninţări, strigăte injurioase, rostite de nenorociţi cari’şi ascundeau faţa în dosul celorlalţi, ca să nu’i vedem. Am dat braţul soţiilor noastre şi doamnei Delavrancea şi, înconjuraţi de ceata socialistă, care ne izola de public, am mers ast- fel pîn’la poartă, hotărîţi să suportăm cu linişte trivialităţile şi insultele pe cari ni le aruncau, din ce în ce mai îndîrjiţi, din ce în ce mai neruşinaţi, superbii pregătitori ai lumei viitoare. Nu pot să reproduc aci grobieniile pe cari ni le-au strigat, nouă şi nevestelor noastre, în tot parcursul ce l’am făcut pînă la eşire. În poartă am oprit o birjă. Doamnele s’au dus acasă. Nevasta mea plîngea. Eu şi doctorul Urechia ne-am întors în grădină, decişi să ne ţinem liniştiţi şi să vedem cum are să se sfîrşească această nedemnă mascaradă a domnilor socialişti.

Un moment ne-am oprit. Banda se îndesa în noi, o duhoare de usturoiu impesta aerul. Comandantul era livid şi tremura. Doctorul Urechia îl privi ţintă în faţă şi’i spuse tare şi desluşit ca s’audă toată band: Eşti o canalie.

În momentul acesta sosi Delavrancea. Cîţiva socialişti, cari’şi ascundeau faţa, începură să’i spue obrăznicii. Cine vrea să mă insulte, zise Delavrancea, să vie aci să’l văd şi eu... să nu fie laş. Se făcu tăcere. Dacă începeţi discuţia nu mai garantez bîlbîi palidul erou. Cu d-ta nu discut şi Delavrancea îi întoarse spatele dispreţuitor. Am plecat tustrei; ceata socialistă se ţinea după noi şi ne insulta. Aproape o jumătate de ceas ne-am plimbat prin grădină urmăriţi de această bandă de măscărici. De la un timp băgăm de seamă că strigătele au încetat. Ce se întîmplase? Studenţii cari erau în grădină, aflînd de această mişelie, se strînseseră în jurul nostru. Bravii socialişti dispăruseră ca prin farmec. Oameni străini veniau să ne întrebe ce a fost. Toată lumea era indignată. Am mulţumit studenţilor pentru atingătoarea simpatie ce ne-au arătat’o, şi ne- am dus acasă. A doua-zi, pe cînd toate ziarele din capitală reprobau necuviincioasa purtare a socialiştilor noştri, Adevărul singur publica sub titlul Scandalele din Cişmegiu un articol plin de injurii la adresa noastră şi a soţiilor noastre. Cu un cinism ne mai pomenit în presa noastră, autorul acelui articol, care era însuşi conducătorul mascaradei din ajun, denatura faptele într’un mod revoltător şi, ca să’şi acopere infamia din Cişmegiu, nu se sfia de a comite o nouă infamie şi mai degradatoare. Am rămas înmărmuriţi în ce hal de decădere morală trebue să fie cine-va, ca să poată minţi aşa propriei lui conştiinţi!”.

Cel care-i conducea era prim redactor la Adevărul, unde Beldiman, directorul foii, face un pustiu de bine şi refuză replica pe motiv (o nouă minciună!) că Vlahuţă şi D-rul Urechia au aţîţat pe studenţi în contra d-sale.

La o astfel de ispravă tristă, dar nu lipsită de înţelesuri, putem spune alături de publicist: „Ori ce comentarii sunt de prisos. Aceasta’i lumea viitoare a socialiştilor noştri!”.

Concluzia este premonitorie.

Avem şi două scrisori deschise adresate D-lui Gherea şi publicate, probabil, în foaia pe care o diriguia poetul, Vieaţa. Îi reproşează lui Gherea toate atacurile mîrşave la adresa lui şi a d-rului Urechia – ultimului îi este tîrîtă în noroi inclusiv mama, decedată cu mult timp în urmă (să recunoaştem de o astfel de manieră de a „polemiza” nu ducem lipsă nici în prezent – atacurile publice la adresa mea stau mărturie), atacuri la care este martor şi, se pare, incitator: „Ceea ce ştiu e că D-ta ai tăcut şi de astă dată.

Alta. Evenimentul literar mă iscălesce sub o coloană de versuri stupide, pe cari spune că i le-am trimes eu – şi, pentru ca să înşele pe cumpărători, mă afişează pe sumar în rîndul colaboratorilor săi. – Un procedeu iscusit, o recunosc, dar cam... ovreesc, inaugurat iarăşi de socialişti. În legile burgheze aceasta se chiamă escrocherie.

Şi D-ta colaborezi la acea revistă!...

Vezi, Domnule Gherea, eu nu mă plîng aci de insultele ce ni s’au adus personal, prin cele trei gazete ale d-voastră. – Recunosc că nici noi, în Vieaţa, nu v’am cruţat slăbiciunile, ş’am ştiut să relevăm ridiculul pe care ni’l înfăţişează preţioşii D- voastră apostoli, atît de umanitari în teorie, şi atît de barbari în fapte”.

Vlahuţă şi aici, în această conjunctură, precizează: „...M-am gîndit la prietenia francă şi nemărginită pe care-am avut’o pentru D-ta, şi nu mi- am putut ţinea o reflecţie, un regret duios al iubirei mele maltratate, batjocorite:

– O, dacă Gherea ar fi în ţară, de sigur că nu ni s’ar fi întîmplat o asemenea mişelie...”.

Va fi cu atît mai uimit şi dezamăgit cînd află adevărul: „Ş’am aflat – spre marea mea durere – că D-ta, în toată vremea asta de certuri furtunoase, ai fost în ţară, ş’ai făcut de mai multe ori drumul între Ploeşti şi Bucureşti, ş’ai avut numeroase consfătuiri intime cu prietenii Dumitale...

Nu ştiu ce’ţi fi pus la cale, dar ceea ce-am văzut, şi ceea ce-am aflat în urmă, e odios, e înspăimîntător, bunul şi iubitul meu amic de altă-dată!”.

Dezamăgiri ce se amplifică în a doua epistolă, subliniind deosebirile de înţelegere asupra cuvîntului prietenie, de către cei doi foşti amici: Vlahuţă şi Gherea, pentru ultimul pare mai importantă deviza: Jos patria, sus perciunii!

„În ceea ce ne priveşte pe noi personal, ţine să-l atenţioneze poetul Iubirii, află Domnule Gherea că manifestaţia spontanee pe care ne-aţi făcut’o în Cişmigiu nu ne-a intimidat de loc. Din potrivă, ea ne dove-deşte că Vieaţa – pretinsa revistă, cum ziceţi D-voastră – a izbutit să vă exaspereze şi să vă ia piuitul. Nici odată nu ne-am fi aşteptat la o izbîndă ca aceasta!

D-voastră, care aveţi la dispoziţie trei ziare, o armată formidabilă de luptători devotaţi şi un arsenal de înjurături, de cari noi nu ne putem folosi (vezi Munca, Even. Lit. şi Adevărul), v’aţi simţit totuşi atît de slabi, în cît aţi recurs, în disperare, la argumente brutale, cari v’au compromis pentru multă vreme în ochii oamenilor cinstiţi – sper că te vei fi convins şi d-ta de acest adevăr.

E rîndul nostru acum să vă privim liniştiţi şi să vă întrebăm: unde-o să mai ajungeţi cu lupta, cu nobila D-voastră luptă pentru salvarea omenirei? Căci dacă, în faţa unei biete pretinse reviste ca Vieaţa, v’aţi pierdut cumpătul întru atîta, în cît aţi sărit pe noi cu ciomegile ca să ne... faceţi propagandă, ce-ar fi cînd întreaga societate, pe care zilnic o batjocoriţi, v’ar lua în serios şi v’ar cere socoteală de insultele pe cari le aruncaţi şi de ura pe care, cu atîta stăruinţă, o propagaţi în dorinţa de a ne face mai buni şi mai fericiţi!”

Sunt vituperaţii Barzii de zile mari: „Se ştie că la sărbătorile suveranilor bucuria obştească se manifestă nu numai prin steaguri, parăzi şi luminaţii, ci şi printr’un bun stoc de discursuri şi poezii de ocazie.

Era, în această festivitate, pe cît am înţeles, un îndoit prilej de bucurie naţională. Se serba augusta nuntă de argint şi de demult dorita întoarcere în ţară a reginei poete. Carmen Sylva, şi prin bunătatea ei, şi prin talentul ei, şi, mai ales, prin suferinţile ei, este o regină iubită. Ştiam de mai înainte că se vor scri multe linguşiri sarbede şi desgustătoare, căci din nefericire se găsesc în blagoslovita noastră ţară multe spinări de gumilastică, mulţi milogi ahtiaţi după cîte-o slujbuşoară sau după cîte-o cruciuliţă; – dar n’aşi fi crezut nicio dată că în acest torent de fraze, rimate şi nerimate, să nu se găsească o licărire de bun simţ, dacă nu de talent. – Un rînd, un singur rînd care să exprime un sentiment sincer, o gîndire cinstită”.

Nu sunt iertaţi, cu îndreptăţire, „poeţii” de curte, neamul lor a fost în permanentă înmulţire, una chiar copleşitoare în deceniile comuniste.

„Să ne dumirească” este titlul preluat din publicaţia Munca, unde Gh. Rot. lucrător croitor întreabă pe Vlahuţă: „… De ce mi-am schimbat sentimentele, dragostea mea pentru muncitori, şi de ce ne batem joc de cei asupriţi şi de apărătorii lor?”. Şi răspunsul este unul pe cît de cinstit pe atît de franc: „Domnule Gh. Rot., acei cari insultă pe martirul Lucaci, acei cari ne batjocoresc familiile şi tot ce avem mai scump şi mai sfînt nu pot fi prietenii noştri. Şi te rog să nu confunzi pe adevăraţii muncitori şi pe cinstiţii lor apărători, pe cari în totd’auna îi vom iubi şi-i vom stima, cu gălăgioşii aceia făţarnici şi vicleni cari caută să’şi facă slavă şi căpătuială din suferinţile voastre; aceştia vor deveni din zi în zi mai odioşi şi mai ridiculi, iar muncitorii şi socialiştii sinceri şi cinstiţi vor merge înainte.

Noi ne-am ridicat în contra şarlatanilor şi mai tîrziu te vei convinge şi D-ta că am făcut un serviciu real cauzei şi luptei de care ne crezi atît de înstrăinaţi”.

Marin Făgureanu este un cuprinzător pamflet la adresa celui care-i dă numele, poet pe care muza a refuzat să-l viziteze şi care, vorba lui Vlahuţă, trebuie să ştiţi că orice poet dispreţuit de public sfîrşeşte prin a deveni critic. Deşi redactor şef la Perciunul Literar (aluzia este evidentă la Evenimentul literar), o foaie beletristică înfiinţată de evreii naţionali din Iaşi. În ciuda străduinţelor sale de a accede la glorie, numele lui n’a putut străbate dincolo de bariera Iaşilor. Crede că a prins ocazia de a-şi împlini visul, încercînd să intervină într-o polemică dintre doi scriitori cunoscuţi, dar nu are nici o reacţie din partea celor doi. Sunt narate cîteva scene ce amintesc de Două laturi, nuvela lui Caragiale, dar şi de Mantaua lui Gogol sau Dublul lui Dostoievski. Nimic din toate încercările disperate ale lui Făgureanu nu dau rezultate, nu depăşesc răsunetul produs de Perciunul literar, răsunet ce nu depăşeşte barieră menţionată: „Şi, pe cînd, la Iaşi, bietul Făgureanu, constată naratorul, îşi smulgea de necaz zulufii de păr roşcat cari’i atîrnau pe lîngă urechi, ticăloşii de la Bucureşti făceau glume pe socoteala lui. Ce oameni fără suflet!”.

Sunt trecute în revistă o parte Din vitejiile sotiriste, toate vesele, dacă n-ar fi îngrozitor de penibile, inclusiv ceremonia ultimă: „Da, pe noi ne-a înmormîntat Perciunul Literar. De mult ce ne iubia, a ţinut să ne procure şi această mulţumire sufletească. Solemnitatea n’a lăsat nimic de dorit. Şi spiritul cu care ne-au prohodit inteligenţii noştri adversari a fost în adevăr jalnic, cum se şi cerea în asemenea împrejurări.

Nemulţumiţi cu gloria pe care tovarăşii lor au repurtat-o în Cişmigiu, cînd cu faimoasele argumente socialiste în susţinerea artei cu tendinţi, inimoşii perciuni au căutat să’şi facă, şi cu acest prilej, pînă şi din cruzimea lor un titlu de cinste şi de vitejie sotir: în procesul verbal de deces au ţinut să declare că n’am murit de moarte bună, ci ei ne-au ucis, ei, teribilii redactori de la Perciunul Literar, în complicitate, bine înţeles, cu genialii reformatori de la Spanacul Tendenţios, Tonică Meţ & Armata!

Două luni ne-au persecutat triumfători cu fel de fel de amabilităţi, şi nu numai pe noi cei morţi, dar şi pe inconsolabilele noastre familii”.

Se întreabă, după acest spectacol macabru întins pe tot sezonul estival: „Ce duh oare să iasă din Perciunul literar? „O, usturoiu, usturoiu!”.

Propune şi o nuvelă didactică, Fondatorii, în care ironizează intenţia înfiinţării unei gazete, Spanacul viitorului, calculele de cîştig graţie abonamentelor, etc. etc. Totul se termină, cum era de aşteptat, cu un fiasco.

Pastelurile lui Alecsandri, conferinţă ţinută la Iaşi de N. Volenti, şi despre care Vlahuţă precizează:

„Nu mai încape vorbă, împărtăşim din suflet admiraţia conferenţiarului, el însuşi poet în vremile glorioase ale Convorbirilor literare, pentru cele mai gingaşe şi mai corecte poezii ale bardului de la Mirceşti.

Dar trebue să ştii şi D-ta, Domnule Volenti, că astă-zi avem o critică social democrată, care nu se prea uită cu ochi buni la aristocratul Alexandri, şi dacă pe noi ne farmecă încă admirabilele pasteluri ale poetului, pricina e c’am rămas tot la arta curată şi sinceră, căreia nu’i atîrnă tendinţile, şi pe care clubul Sotir de aici a pus-o de mult la index, ca nefiind o armă de luptă în contra infamului burghej”.

Pastelul despre Juna Rodică devine ţinta domnilor împerciunaţi într-un limbaj cu nimic diferit de cel practicat de propagandiştii realismului socialist. Versul: Cu grîu de aur ei o presoară intră sub raza nemiloasă a criticii clubului Sotir: „Atît găseşte poetul – pretinsul poet – să ne spună despre grîu, că era de aur! Încolo nimic: nimic despre nenorociţii cari au sămănat ş’au secerat acel grîu, nimic despre hrana muncitorului şi preţul ridicul – dacă n’ar fi jalnic – cu care se plăteşte ziua lui de muncă, nimic despre rapacitatea arendaşilor, nimic despre legea tocmelelor agricole. Nici un cuvînt generos, nici măcar o aluzie la societatea viitoare, la steagul roş, la lumea nouă! Ce dispreţ pentru bietul ţăran, şi ce indolenţă de parazit zacaş şi sătul! Nu, pe astfel de poeţi nu putem conta să ne servească la propagarea ideilor noastre. – Nu, cu ast-fel de poezii nu înjghebăm noi societatea viitoare! Şi criticul sfîrşeşte printr’o solemnă invocaţie la un poet al viitorului plin de principii şi de tendinţă”.

Citatul este edificator asupra mijloacelor critice perciuniste, cu totul în refuzul esteticului.

Nu este iertat, pe mai multe pagini, nici Anton Bacalbaşa şi „spiritul critic”, prin care-i caută pricini lui Hasdeu şi cu atît rămîne. Marele Hasdeu nu se oboseşte a-l lua în seamă. La fel de pline de răsunet sunt şi alte iniţiative „critice”.

Vlahuţă, la finalul primului său volum de publicistică, Un an de luptă, propune, în loc de concluzie, O privire generală…: „Iată un an de cînd socialiştii noştri şi-au luat hotărîrea de a ne dovedi că, în materie de insulte, de calomnii şi de scandale, ei sunt un partid bine organizat. Şi în adevăr au reuşit să ne convingă că, pe acest teren, au şi curaj, şi disciplină, şi spirit de solidaritate.

A fost de-ajuns să scriu în Vieaţa că nu împărtăşesc vederile acelor cari propagă arta cu zgardă şi cu ştampilă-sotir... şi de-odată m’am pomenit ca într’un viespar. Toţi Şărcălenii, toţi Witzlingii, toţi Vrajii şi Răsvrajii s’au năpustit asupra mea cu o ură, cu o sete de a mă distruge care, trebue s’o spunem, e departe de a ne da o idee atrăgătoare despre bunătăţile şi fericirile viitoarei lumi socialiste. Mi-am însemnat într’un caet, zi cu zi, toate atacurile, toate răutăţile, toate insinuările pe cari le-au scris pe socoteala mea oamenii aceştia. E un dosar îngrozitor. Şi creşte, creşte mereu. Îl răsfoesc adesea: sunt pagini de-o monumentală perversitate, sunt unele articule de-o răutate delirantă, cari mă fac să cuget cu milă, ca la nişte oameni în adevăr bolnavi, la autorii lor. Bieţii socialişti, cît au trebuit să sufere ei, pentru ca – ştiind foarte bine că nu’i adevărat – să spună că eu fac literatură pentru parale, că sunt un linguşitor, şi că am preferat pentru hrană zilnică să bat pragurile puternicilor lumei cerşind mai bine o slujbuşoară... (Evenimentul literar de la 27 Iunie 1894). Şi’n ce penibilă încurcătură i-aş pune pe D-nii socialişti dacă le-aş cere să’mi citeze un singur fapt din vieaţa mea în sprijinul acestei triviale şi sfruntate calomnii, pe care mereu mi-au repetat-o în ziarele lor, şi la care nici odată n’am răspuns!”.

În faţa acestui nenorocit sistem de propagandă mincinos, şi atunci bine articulat şi sigur la fel de stipendiat, poetului nu-i rămîne decît să se întrebe, nu fără întristare: „Unde ni’s sămănătorii generoaselor cuvinte? Şi am adăuga, citîndu-l: Unde ni-s visătorii?

Primul volum de publicistică, Un an de luptă, publicat la sfîrşitul lui 1894, este reeditat, pentru prima oară, cu prilejul centenarului plecării în lumea drepţilor a lui Alexandru Vlahuţă. Redarea marelui public după mai bine de un secol a acestui volum pune într-o lumină cu totul schimbată opera şi atitudinea poetului la provocările timpului, provocări care, se vede, nu sunt prea diferite de cele de astăzi, fapt care reimpune actualitatea sa şi în calitate de publicist în slujba adevărului.