Cassian Maria SPIRIDON

DUNĂREA, O CHESTIUNE EUROPEANĂ (I)

În secolul XIX drumul pe apă continua să domine între opțiunile de transport, fiind mai ușor de accesat și, de departe, cel mai ieftin. Între drumurile de apă ale Europei, Dunărea, după Volga cel mai lung fluviu de pe continent, era între cele mai de interes pentru toți riveranii. Cu lungimea de 2860 km, izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania) și se varsă în Marea Neagră, prin cele trei brațe ale Deltei din Dobrogea (România). În prezent străbate zece țări (Germania, Austria, Slovacia. Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, R. Moldova, Ucraina) și trece prin patru capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad.
Istoricul Gheorghe Cliveti, în masivul său op, România și „Alianțele germane” 1879-1914 (Editura Junimea, 2015), dedică un al doilea capitol, considerabil ca întindere, asupra acestui subiect: „Chestiunea Dunării” – Rațiuni europene, rivalități sau interese ale marilor puteri și suferința drepturilor „fluviale” ale României la 1878-1883.
Soarta Dunării, în contextul intereselor marilor puteri europene, este una dintre preocupările lui Mihai Eminescu în opera sa publicistică, care acoperă aproape o sută de pagini în ediția Opere politice, apărută la Editura Timpul (în forma finală, într-un singur volum, în 2008; ediție integrală, alcătuită și îngrijită de Cassian Maria Spiridon).
Gheorghe Cliveti pune în paralel maniera de abordare a circulației fluviale pe Rin și Dunăre (fluvii care la sfîrșitul secolului trecut vor fi legate într-o arteră navigabilă Dunăre-Maine-Rin, cu canal la Marea Neagră, prin care cele două mări, Marea Neagră și Marea Nordului și porturile Constanța, respectiv Rotterdam sînt accesibile direct pe firul comun de apă) în secolul al XIX-lea: „Gradul înalt de comparație între implicaţiile geopolitice «renane» şi cele «dunărene» nu i-a corespuns însă şi o împărtăşire de cele două fluvii a unei soarte comune. Disputele «la Rin» au antrenat, de regulă, riverani şi s-au asimilat cu deosebire rivalităţii franco-germane, avînd numai în funcţie de aceasta impact asupra desfăşurărilor războinice de anvergură continentală ori, mai clar după 1914, mondială. Dacă soarta Rinului de Mijloc, chiar a întregului său curs, a cam stat în mîinile riveranilor, cu mult diferită a fost să fie cea a Dunării Mijlocii şi de Jos. Pînă spre 1914, cel puţin, asupra «porţiunii dunărene» menţionate au contat aproape în exclusivitate «decretele» marilor puteri, riverane, fie doar Dunării Superioare, precum Austria, din 1867 Austro-Ungaria, Bavaria şi Württemberg «confederate» la 1815, din 1871 «încorporate» Germaniei, fie doar „mai jos” de Galaţi, cu includerea Deltei la 1829 şi cu „retragere” pe braţul Chilia la 1878, ca Rusia, sau neriverane, însemnînd Franţa, Marea Britanie şi Italia. Sub titluri permise de războaie de cuceriri, dar nu şi tocmai asimilabile „dreptului modern al «ginţilor» (i.e. dreptului internaţional), Imperiul Otoman şi-a etalat condiţia de riveran, chiar de autoritate teritorială asupra unei importante «porţiuni de curs dunărean». Deşi riverane de drept istoric şi de drept natural aceleiaşi „porţiuni”, numită şi Dunărea Inferioară, micilor entităţi statale, precum, la 1856, sub garanţie europeană, Moldova, Valahia – unite, în 1859, apoi intitulate consti¬tuţional România, în 1866 –, şi Serbia, le-a revenit, chiar şi recunoscîndu-li-se deplina suveranitate prin tratatul din 13 iulie 1878, de la Berlin, act consfinţind şi accesul Bulgariei la condiţia de principat măcar autonom, să se conformeze „decretelor marilor puteri” ce asimilau «chestiunea dunăreană» unor «interese – generale», de la cele «de navigaţie şi de comerţ» la cele geo-strategice”.
Tot aici, istoricul ieșean, trecînd în revistă corul vocilor dunărene, o remarcă pe cea a românilor ca una ce a răsunat și continuă să răsune cumva mai aparte (de ne-am referi la prezentul european, în care Olanda, cu ieșire prin Rin și portul ei Rotterdam la Marea Nordului, votează constanța contra intrării României în spațiul Schengen – un mijloc de împiedicare a Dunării și portului Constanța de a fi parte a spațiului de liberă circulație, nu doar al cetățenilor, dar și al mărfurilor): „Despre note dunărene ale destinului istoric românesc s-a cuvîntat mult şi, de regulă, în tonalităţi înalte. S-a cuvîntat despre o dimensiune identitară «danubiană» la români. A circulat şi a ajuns de ceva notorietate, pe seama românilor, expresia de «latinii de la Dunăre». Spaţiul de vieţuire istorică românească şi-a apropiat, fie şi printr-o anumită subtilizare a evidenţelor geografice, apelativul de «carpato-danubiano-pontic». S-a admis, de istorici, nu doar «de la noi», adeseori cu o nonşalanţă devenită «de manual», că statele medievale româneşti şi-au avut în Dunăre un reazem al întemeierii şi al dăinuirii lor «autonome», de rolul lor de «gardiene la marele fluviu contra pericolului otoman» depinzînd şi recunoaşterile pe care şi le-au atras, după un tensionat registru suzerano-vasalic, din partea Ungariei şi din cea a Poloniei. Cucerirea de otomani a cetăţilor «de la Dunăre» a marcat decisiv trecerea «ţărilor Basarabilor şi Muşatinilor» sub dominaţia efectivă a înaltei Porţi. Sub acea dominaţie, Dunărea ajunsese un «liman înstrăinat» pentru români. Decă¬derea puterii Semilunii şi atingerea de austrieci şi mai ales de ruşi a Dunării Inferioare n-au prea deschis, pînă spre 1829, posibilitatea revenirii Moldovei şi Valahiei, cu titluri statale, la Dunăre. Raptul Basarabiei şi înstăpînirea Rusiei «la gurile marelui fluviu» a obturat mult acea posibilitate. Îndepărtarea turcilor de cetăţile de pe malul stîng al Dunării Inferioare, în anul amintit, şi «deschiderea» porturilor Galaţi şi Brăila spre comerţul internaţional au purtat «marca» trecerii Principatelor Moldova şi Valahia sub protectoratul de jure al Rusiei. Vertiginoasei ofensive ruse «la Dunăre şi Marea Neagră» i s-au contrapus, tot mai evident după 1841, «puterile şi interesele Europei». De reuşita acelei contrapuneri şi-au legat românii, măcar «corifeii» cauzei lor naţionale, speranţa ieşirii libere, pe Dunăre, spre lumea civilizată”. Primul articol publicat de Eminescu asupra chestiunii dunărene apare în Timpul, pe 20 septembrie 1880, iar ultimul, în aceeași foaie, pe 8 mai 1883. Vedem că, practic, acoperă intervalul cel mai agitat privind problema statutului fluviului la care face trimitere și Gheorghe Cliveti.
Articolul din 20 septembrie 1880, Cu privire la memoriul anonim…, reproduce, în traducere, un text cu privire la memoriul anonim asupra chestiunii dunărene, apărut în ziarul Le Nord. Încă din primul paragraf este sintetizată situația cursului inferior al Dunării în contextul european al momentului: „Am menționat memorialul asupra cestiunii Dunării, care a dat presei române ocazia de-a protesta energic în contra pretenţiilor înaintate de Austria. Autorul acestei lucrări se sileşte a demonstra că aceste pretenţii sînt condamnate prin Tractatul de la Berlin şi că ele nu se pot realiza decît compromiţîndu-se grav libertatea navigaţiunii pe Dunărea de Jos în folosul unui fel de monopol austro-ungar. În mai multe rînduri am examinat noi înşine situaţia legală consacrată prin diferitele tractate cari regulează materia aceasta, Tractatul de la 1856, Convenţia din 1871, opera Congresului de la 1878, şi am constatat că un singur principiu domină toate dispoziţiunile luate de Europa în cestiunea aceasta, şi anume dreptul egal pentru toate puterile de-a controla executarea reglementelor ce se vor face pentru menţinerea liberei navigaţiuni. De la acest principiu s-a abătut cabinetul austro-ungar revendicînd o poziţie privilegiată pe partea rîului dintre Porţile de Fier şi Galaţi. Această revendicare – zicea ieri încă Pesther-Lloyd – purcede din sentimentul pe care-l are guvernul austriac despre datoriile esenţiale ce i le impune grija de-a veghea la existenţa monarhiei”. Este mai mult decît abuzivă pretenția dualismului austro-ungar, afirmată imperios în oficiosul Pesther-Lloyd, de asumare de drepturi privilegiate aspra Dunării, unde România este riverană. Le Nord observă cu acuratețe, în continuare: „După foaia germano-maghiară este deci o necesitate absolută, o condiţie de existenţă pentru Austria de-a poseda drepturi escepţionale pe Dunărea de Jos. Dar de ce atunci la Congresul din Berlin, unde imperiul Habsburgilor era reprezentat prin trei oameni distinşi, contele Andrássy, contele Károlyi şi baronul de Haymerle, nici unul dintre cei trei plenipotenţiari n-a susţinut această pretinsă necesitate? Am reamintit deja că propunerile făcute în congres de către baronul Haymerle nu aveau nici o legătură cu cele ivite de atunci încoace. Pe atuncea Austria admitea cu desăvîrşire ca dreptul de supraveghere să fie exercitat de către toate puterile sub acelaşi titlu, exerciţiul acestui drept avînd a se încredinţa unui delegat al Comisiei Europene a Dunării. Nici că se poate găsi un mai bun argument pentru a dovedi exageraţiunea pretenţiilor actuale ale diplomaţiei austriace decît constatarea simplă a atitudinii pe care a observa-o ea în cel din urmă congres”.
Încă din primăvara lui 1880, M. Kogălniceanu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Paris, printr-un memoriu extins transmis ministrului de externe V. Boerescu, și un altul mai succint destinat prim-ministrului I.C. Brătianu, memoriu care în premieră fundamentează drepturile istorice riverane ale României asupra Dunării, în contra discuțiilor din 12 mai 1880 din cadrul Comisiei Europene, Comisie instituită întru administrarea fluviului. Delegații Austro-Ungarriei, secundați de cei ai Germaniei și Italiei, propuneau un Avant-proiect de regulament de navigație, poliție fluvială și supraveghere asupra cursului fluviului Porțile de Fier-Galați, unul care, subliniază trimisul de la Paris, prea conforme vederilor Vienei. El cere, cum subliniază și Gheorghe Cliveti, Ministrului de Externe al României să fie respinsă, ca fiind neavenită și contrară intereselor naționale, proiectul de Comisie Mixtă, sub prezidenția Austro-Ungară: „Inutilă pentru că nici o misiune nu poate să-i fie atribuită, care să nu aparţină deja altora. – Contrară tratatelor, pentru că nimic în textele lor nu autorizează crearea unei asemenea comisii. – Nejustificabilă, deoarece aduce atingerea dreptului la suveranitate al statelor de pe cursul inferior al Dunării. — Periculoasă, deoarece compromite rezultatele uneia din cele mai importante şi reuşite înfăptuiri ale diplomaţiei europene” (apud Gheorghe Cliveti).
Propunerile lui Kogălniceanu au fost primite cu evidente reticențe, atît de coroană cît și de miniștrii momentului. Ne aflăm în faza de încheiere a recunoașterii Independenței de statele străine, și erau cercetate posibilitățile de recunoaștere tot de aceste state a ridicării Țării la rangul de Regat.
În fond, exact pe această conjunctură mizau și habsburgii, iar reacțiile de revoltă din presa românească erau în consonanță cu maniera abuzivă prin care dubla monarhie se voia stăpînă pe cursul fluviului în zona unde, în fapt, nici nu era riverană.
Realitate consemnată corect și în articolul reprodus de foaia conservatoare, în traducerea lui Eminescu, din ziarul Le Nord: „Aceste revendicări au trebuit să producă în România o emoţiune cu atît mai vie cu cît ţara e mai interesată la libera navigaţie a Dunării; emoţiunea a crescut încă cînd s-a văzut că ziare din Viena declarau fără preget că Dunărea e un fluviu austriac şi că ajungeau pînă a pretinde că Austria are dreptul întemeiat şi legitim de-a acapara libertatea Dunării de Jos în folosul traficului ei şi de-a cîştiga o influenţă în adevăr dictatorială asupra navigaţiei fluviului. «Austro-Ungaria – zice în privinţa aceasta memoriul pe care-l aveam înaintea ochilor – pare a urmări de mult scopul acesta. La 1857 ea a dirijat în adevăr un proiect de reglement (7 noiembre) care s-a iscălit la Viena de cătră patru puteri, dar s-a respins la Paris, la 1858, de cătră puterile unite în conferinţă. Astăzi nu sîntem decît în faţa unei tentative nouă de înviere a proiectului zădărnicit acum douăzeci şi doi de ani. Dacă ea ar izbuti a îngreuia vaselor altor naţiuni accesul Dunării de Jos, dacă le-ar putea face navigarea mai puţin comodă, supunîndu-le unor piedeci ce-ar atîrna de bunul ei plac, ea ar micşora frecuenţa vaselor din Occident în apele României şi a celorlalţi ţărmureni. Puţin cîte puţin ea ar sili România îndeosebi de-a-şi face esportul productelor agricole pe liniile drumurilor de fier din Austria şi Ungaria; ea ar împiedica, prin scumpire, importul în Principate al productelor manufacturale ale Occidentului şi ar asigura astfel o consumare răspîndită productelor industriei proprie. Curînd ar cîştiga deci, cu chipul acesta, monopolul absolut pe Dunărea de Jos, pe care astăzi nu-l exercită încă. Acesta nu este însă deloc scopul ce şi l-au propus puterile cînd au proclamat libertatea şi neutralitatea fluviului”.
De-or fi întemeiate propunerile acestea asupra scopurilor Austriei sau de n-or fi, un lucru e incontestabil, că nimic din Tractatul de la Berlin nu justifică proiectul creării unei comisii de supraveghere în care Austria să exercite un rol precumpănitor, proiect care a dat loc la polemica de care ne ocupăm”.
În siajul lui Kogălniceanu un alt mare istoric, N. Iorga, susține în anul 1913, la Școala de Război, o prelegere pe această temă, publicată apoi sub titlul: Chestiunea Dunării. Sînt puse în lumină ambițiile dunărene, tot mai agresive după 1856, ale Austriei, devenită în 1857 Austro-Ungaria: „Austria, căreia îi conveneau prescripţiile tratatului din Paris, rezervîndu-şi să formuleze încă mai bine punctele favorabile pentru dînsa. A aşteptat cîţiva ani, pînă s-au isprăvit /.../ toate consecinţele păcii din Berlin, pentru ca pe urmă să se înfăţişeze cu proiectul său, care ar fi fost moartea noastră, căci Dunărea ar fi devenit un rîu austriac. Era să fie o comisiune la Giurgiu, în care prezidenţia perpetuă ar fi avut-o Austro-Ungaria, ca semn de condescendenţă, iar în comisiune s-ar fi strecurat şi delegaţi ai deosebitelor Puteri, luaţi din sînul Comisiunii Dunărene /.../. Cînd eşti marele vînzător și cumpărător, nimeni nu se gîndește cine e plutașul, ci treci înainte de oricine” (apud G.C.). Totodată demontează argumentele istorice și raționamentele monarhiei dualiste: „Baza argumentării ambițiilor Vienei era de cu totul greșită căci nu era vorba de cine se găsește lîngă apă ci de cine se folosește de o apă. Prin urmare, socoteala nu trebuia făcută geografic, pe malul Dunării, ci economic, pe cursul Dunării” (apud G.C.).
Nu altfel procedează Eminescu, după cum vom vedea mai încolo, în publicistica sa. Le Nord, cu o obiectivitate pe care rar o mai întîlnim astăzi în presă, apelează la argumentele din Tratatul de la Berlin care nu îndreptățesc pretențiile habsburge: „Art 55 al Tratatului – observă cu mult drept cuvînt memoriul român – n-a prevăzut instituirea unei comisii de felul acesta. Unde a aflat Austria acest principiu? Art. 55 zice simplu că se va elabora un regulament de navigaţie, de poliţie şi de supraveghere. Dar el nu ia Comisiei Europene dreptul de-a exercita direct această supraveghare. E dar just de-a atribui unei singure puteri semnatare un drept ce şi l-au rezervat toate puterile? Art. 55 nu zice nimic nici despre executarea acestui regulament; deci executarea nu poate fi încredinţată, conform uzului general stabilit în asemenea materii, decît statelor ţărmurene, pe cînd Comisia Europeană va păstra dreptul de-a veghea ca executarea să fie leală şi în conformitate cu reglementul adoptat. Memoriul propune dar de-a se rezolva cestiunea pe următoarele baze: 1. Reglementele de navigaţie, de poliţie şi de supravegheare cată să fie elaborate şi votate de către Comisia Europeană, cu Serbia, România şi Bulgaria; 2. Executarea acestor reglemente va fi încredinţată fiecăruia din statele ţărmurene întru cît îl privesc; 3. Comisia internaţională din Galaţi va supraveghea această executare în conformitate cu reglementele. Nu se poate tăgădui că această soluţie n-ar fi răspunzînd cu mult mai exact decît proiectul austriac nu numai articolului 55 al Tractatului din Berlin, dar şi tuturor hotărîrilor internaţionale cîte s-au luat, de la 1856 încoace, în privirea navigaţiei Dunării”. Și tot în foaia citată se combat aserțiunile presei interesate în susținerea pretențiilor vieneze: „Ziarul Le Parlement recunoaşte că plîngerile ridicate prin memorandul român în contra propunerilor austro-ungare sînt întemeiate; socoate însă că combinaţia sugerată în acea scriere nu ţine îndestul seamă de interesele economice ale Austro-Ungariei, căci – zice ziarul – cine-i cuminte nu poate cere de la cabinetul din Viena de-a se dezinteresa într-un mod absolut de tot dreptul de control asupra navigaţiei Dunării de din josul Porţilor de Fier. Le Parlement pierde din vedere că acest drept de control Austria îl va exercita ca membră în Comisia Europeană, căreia-i va fi rezervat controlul suprem asupra executării reglementelor. Îndealtmintrelea nu putem repeta îndestul că acest sistem e chiar acela pe care plenipotenţiarii austro-ungari înşişi l-au pus înainte în Congresul de la Berlin, ceea ce dovedeşte că el apără îndeajuns interesele Austro-Ungariei”.
La începutul următorului an, pe 4 ianuarie 1881, Eminescu revine asupra Chestiunii Dunării, citînd din Corespondența politică în care este blamată atitudinea României în contra pretențiilor monarhiei dualiste, iar opoziția este acuzată că profită de această chestiune spre a schimba Guvernul. Se vede că Europa și atunci, precum astăzi, ne cercetează: „Această politică a României, zice numita foaie, îşi are baza în cestiunile interioare. De cîteva luni opoziţiunea caută să răstoarne guvernul cu orice preţ. Nici o altă cestiune nu era mai bine venită ca a Dunării. Dunărea română este a românilor; România doreşte influenţa Europei, niciodată însă pe cea a unei singure puteri mari – nişte asemeni fraze au totdauna un farmec pentru inimele patriotice şi în acest sens presa a ameţit opiniunea publică, încît guvernul român a crezut de cuviinţă a face mai mult decît presa declarînd printr-un organ oficios că va persista în opoziţia sa contra opiniunii tuturor celorlalte puteri, împiedecînd printr-o rezistenţă pasivă d-a se realiza vreo combinaţiune neplăcută lui. Prin aceasta – observă foaia vieneză – România a ajuns în punctul de-a sta în opoziţie faţă cu întreaga Europă. Într-adevăr, cei din Bucureşti nici n-au învăţat, nici n-au uitat nimic. Ei se poartă ca şi cum ar fi şi astăzi sub garanţia marilor puteri şi uită că o Românie independentă cată să suporte toate consecinţele politicei sale”.
Aminteam, prin comparație, cum era reglementat prin Tratate regimul Rinului față de al Dunării, ultima plasată în 1856 sub înalte auspicii europene printr-un tratat încheiat, consemnează Gheorghe Cliveti în cartea sa, de Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul Otoman, admis, acesta din urmă, „la avantajele dreptului public şi ale concertului european”. Numai că, deşi negociat şi parafat sub auspiciile marii politici europene, tratatul din 30 martie 1856 de la Paris consacra „o nouă ordine”, dar numai pentru arealul aşa-numitei „chestiuni orientale”.
Peste cîteva rînduri istoricul evidențiază diferența de tratament al celor două căi navigabile, punînd totodată în lumină o situaţie ce se perpetuează pînă la izbucnirea primei conflagraţii mondiale: „Prevalenţa raţiunilor europene faţă de competenţele statelor riverane Dunării, la 1856, n-ar putea răzbate altcumva decît dintr-o lectură excedînd-o cu mult pe cea ţinîndu-se strict de firul clauzelor tratatului de la Paris. Clauzele privind caracterul temporar al comisiei europene la gurile fluviului şi permanenţa comisiei riveranilor n-au rezistat probei timpului.
Acelei probe avea să i se plieze, din contră, o permanentizare, pînă cel puţin spre 1914, a Comisiei Europene, în alcătuirea ei de la 1856, completată la 1878 cu România. Numai pe firul acelor clauze de tratat a şi fost cam de neobservat, în epocă, chiar şi la ocazia dosarului românesc de la 1878-1883, o anumită lipsă de text din marele act diplomatic de la 1856, anevoie ascunsă de măsura îndepărtării Rusiei de la Gurile Dunării” .
În numărul pe 25-26 mai 1881 al Timpului, redactorul șef al foii conservatoare comentează în Vineri, senatul s-a ocupat..., discuțiile provocate de Petru Grădișteanu prin interpelarea sa în Senat asupra chestiunii Dunării. Prilej pentru foaia guvernamentală, Românul, să afirme că opoziția, prin declarația lui Theodor Rosetti, că are încredere în guvern. Neîncrezător, Eminescu apelează la darea de seamă amănunțită a ședinței pentru a demonta această aserțiune. V. Boerescu, fost ministru de externe, expune pe larg, ca răspuns la interpelare, demersurile asupra chestiunii dunărene, cu circularele confidențiale expediate reprezentanților români din străinătate în 26 februarie și 1 martie 1881, prin care erau instruiți în ce mod și în ce condiții guvernul român ar concede înființarea Comisiei Mixte speciale sub președinția Austriei.
Dum. Brătianu, aflat la cîrma noului Guvern, avînd totodată și portofoliul Externelor, asigură Senatul că predecesorul său, V. Boerescu, nu a luat nici un angajament propriu-zis de a primi și noi Comisiunea Mixtă. Dar că încă nu-i momentul să declarăm acum că nu primim Comisiunea Mixtă nici sub rezervele şi condiţiile care ar pune-o în imposibilitate de a jigni vreodată interesele noastre.
Intervenția lui Theodor Rosetti este redată in extenso, din care nu reiese că și-ar fi afirmat expressis verbis încrederea opoziției în guvern.
Ultima frază din articol redă întocmai maniera de tratare a chestiunii la acel moment: „În urma altor explicări date de d. Ion Brătianu şi V. Boerescu, din care rezultă că guvernul trecut nu a luat angajamente formale în chestiunea Dunării, dar a legitimat speranţele de aranjare a chestiunii aşa cum le formulau unele puteri interesate la înfiinţarea Comisiei Mixte, şi după o apologie fierbinte făcută de d. Petre Grădişteanu d-lui I. Brătianu, Senatul a trecut curat şi simplu la ordinea zilei, deşi dorinţa categorică a d-lui prezident al Consiliului şi ministru de externe era de a căpăta un vot de încredere”.
De interes este menționarea schimbărilor politice ce au avut loc de la înființarea Comisiei Europene în 1856 și după prelungirea cu încă cinci ani a mandatului ei, pînă în 1871: „Pe întregul curs al Dunării, consemnează Gheorghe Cliveti, aveau să survină transformări politico-statale, cu impact şi asupra navigaţiei fluviale, asupra «chestiunii de interes special», aici. în consecinţa înfrîngerii ei în războiul de la 1866. Austria a fost eliminată din Confederaţia Germaniei, a cărei reorganizare urma să fie orientată de Prusia spre unificare naţional-statală, şi s-a văzut nevoită să-şi afle «salvarea» ca imperiu sub regimul dualist, «pactizat» cu Ungaria, ceea ce a presupus afirmarea unui nou centru de mare presiune asupra Dunării Superioare şi Inferioare, centru de «vocaţie naţionalistă», la Budapesta, pe lîngă cel tradiţional, «de comerţ şi de navigaţie», de la Viena. Triumful politicii faptului împlinit la Bucureşti, prin «venirea» lui Carol de Hohenzollern la tronul Principatelor Unite/ României a avut semnificaţia unui act consacrator de suze¬ranitate, «cenzurat» anevoie de puterile garante. Sîrbii aspirau, de asemenea, la deplină suveranitate, iar bulgarii la a-şi pune bazele fiinţei statale autonome”.
Totodată Bismark, cancelarul Germaniei, era un susținător extrem de binevoitor al pactului austro-ungar asupra Dunării inferioare.
După discuțiile din Senat și Camera deputaților se continuă dezbaterea asupra chestiunii dunărene. Între cei care au luat cuvîntul, după cum îi prezintă gazetarul de la Timpul în numărul din 28 mai 1881, sub titlul: Ieri Camera s-a ocupat... este și N. Ionescu, care dezoltă mai întîi argumentele sale d-sale că în chestiunea dunăreană este un interes european şi că astfel orice creaţiune se va face la Dunăre trebuie să aibă un caracter internaţional desăvîrşit. Oratorul apoi constată că interesele noastre constituţionale sînt de acord cu interesele comerciale şi cu cele politice. D. Ionescu crede că Adunarea trebuie să ceară, prin o adresă la M. Sa, ca M. Sa să dea o direcţiune guvernului său pentru a susţine în Comisiunea Europeană drepturile României de a stabili regimul liberei navigaţiuni pe Dunăre prin o convenţiune internaţională. Căci în aceasta s-ar vedea mai mult garantată România decît în orice altă stipulaţiune ce ar emana de la Comisiunea Europeană, care n-are în atribuţiunea ei de a face creaţiuni de jurisdicţiune. De aceea d. Ionescu crede că ceea ce Adunarea are de făcut este să se adreseze la M. Sa în sensul de a asigura României interesele sale la Dunăre şi a face ca opiniunile manifestate în Adunare în privinţa drepturilor ţării în chestiunea Dunării să fie traduse în fapte de către consilierii M. Sale. Dumitru Brătianu, șeful Guvernului și ministru de externe, solicită încrederea Adunării, pe care n-a obținut-o în urmă cu cîteva zile în Senat; aici s-a trecut direct la ordinea de zi fără a lua seama la apelul acestuia. Context în care, declară, cum consemnează ziaristul, de astă dată că orice moţiune, fie oricum, o respinge, considerînd-o ca un vot de neîncredere; d-sa dar cere trecerea curat şi simplu la ordinea zilei. D. C.A. Rosetti trage sforile d-sale, ele însă fiind, cum se ştie, cam prea tocite, votul cerut este obţinut numai cu două voturi peste majoritatea reglementară, adică minimă.
Pe drumul de recunoaștere al independenței, inclusiv de accedere la titlul de Regat, România va resimți profund influența ambițiilor și intereselor ruse și austro-ungare asupra Dunării. În Discuțiunea chestiunii dunărene... (Timpul, 30 mai 1881) Eminescu se arată încrezător, după discuțiunile asupra chestiunii în Adunări și pe temeiul protocoalelor Comisiei Europene că drepturile nostre nu vor fi încălcate: „Claritatea revărsată asupra actelor marelui om de stat e binefăcătoare şi, dacă nu ne-am teme ca totul să nu fie decît o comedie şi ca noul cabinet, ieşit din sînul aceleiaşi majorităţi parlamentare, să nu fi făcînd decît opoziţie aparentă actelor şi promisiunilor cabinetului demisionat, am putea spera că nu prea tîrziu s-a făcut lumină, că guvernele regelui vor putea încă reveni cu succes asupra celor compromise de guvernul principelui”.
Relevă totodată că păstrarea în litera Tratatului de la Berlin este calea de opunere în contra presiunilor celor două mari puteri în problema marelui fluviu: „În adevăr numai interesarea tuturor puterilor apusene pentru libertatea absolută de navigaţiune este mijlocul de-a înlătura pînă la un punct oarecare rivalitatea politică şi economică ce există de atîta timp între două mari puteri, Rusia şi Austro-Ungaria, atît pe ţărmurile Dunării cît şi în privirea dezvoltării ulterioare a raporturilor dintre popoarele balcanice. A admite preponderenţa uneia din ele înseamnă din capul locului a atinge susceptibilitatea celeilalte şi a da raporturilor pacifice şi normale de pînă acum un caracter de tensiune care, într-un moment dat, ar fi mult mai periculos pentru micile state de la Dunăre decît pentru acei vecini care, aproape egali în putere şi importanţă politică, ar afla poate la urmă mijlocul de-a-şi acorda interesele în detrimentul existenţei proaspetelor formaţiuni de state de pe malurile Dunării. Ţinîndu-se însă pururea viu interesul puterilor apusene atît pentru libertatea navigaţiunii Dunării cît şi pentru existenţa statelor riverane, amîndouă puterile mari, care prin apropierea lor tind a avea un cerc de influenţă legitimă în Orientul Europei, ar găsi în cooperarea pairilor lor o garanţie îndestulă pentru menţinerea influenţei lor actuale, iar statele ţărmurene un sprijin în contra lărgirii din cale afară a acelor influenţe.
Viziunea politică echilibrată a poetului, care vede în urmarea Tratatului de la Berlin și armonizarea intereselor marilor puteri, inclusiv a celor cu tendițe de predominare prezente în două laturi la Răsăritul Europei, era una cu îndreptățire de urmat. Fapt posibil pentru mici state riverane la Dunărea inferioară, în momentul în care vor renunţa de-a face politică pe picior mare şi se vor mulţumi cu dezvoltarea ce le-o acordă dreptul public pozitiv, stipulat prin tractatele europene.
Recunoașterea regalității, a ridicării la rang de Regat a României se cere scump plătită. Nu altfel, se pare, s-a întîmplat cînd am intrat în NATO și apoi în U.E.
Realitate comentată pe măsura gravității ei, de ziaristul de la foaia conservatoare, în Timpul, din 3 iunie 1881, în paginile de sub titlul: A intrat vulpea-n sac... „Regalitatea putea fi proclamată de ţară, e foarte adevărat, căci liberă e orice ţară neatîrnată de a-şi pune titlul pe care-l găseşte mai potrivit cu poziţia ei; dar libere rămîn pe de altă parte toate ţările neatîrnate de-a recunoaşte sau nu acest titlu. Cele mai multe din puterile Apusului, avînd interese de-o importanţă secundară pe malurile Dunării şi văzînd în erigerea României în regat o garanţie de pace mai mult prin înlăturarea secularei rivalităţi dintre două mari puteri, s-ar fi grăbit cu bucurie a recunoaşte micului popor de rasă latină poziţia ce o cereau oamenii lui de stat ca ceva necesar pentru dezvoltarea lui. Alte puteri însă care aveau interese economice şi politice la Dunăre de-o ordine superioară, văzînd preţul mare ce d-nii Brătianu – Boerescu puneau pe regalitate, au crezut a putea cere o compensaţie pentru recunoaşterea ei: preponderenţa pe Dunăre. Am reprodus după ziarele din Viena formula ce se dădea acestei exigenţe Recunoaşterea regalităţii plăteşte cît un anteproiect austriac”. Înaintea încoronării, inclusiv din declarațiile parlamentare a rezultat că fostul ministru de externe V. Boerescu a recunoscut ca îndreptățită înființarea Comisiei Mixte, sub președinția Austriei, contrar prevederilor Tratatului de la Berlin.
Situație condamnată de Eminescu: „Lucrul mergea atît de departe încît în Comisia Europeană din Galaţi delegatul Austriei a dat o dezminţire formală delegatului României şi celui al Bulgariei, spunîndu-le verde să nu se prefacă că se opun creării unei asemenea comisii, căci delegatul Austriei ştie că guvernele acestor doi d-ni au luat deja angajamente în privirea aceasta. Iată în ce poziţie falsă era pus colonelul Pencovici în Comisia Europeană”. Pencovici era reprezentantul României în Comisia Europeană (n.n.).
Interesante sînt manevrele guvernanților care, prin diversiune și în a-și acoperi acceptul dat Austriei pentru Comisia Mixtă, încep prin a condamna corupția, la care, în fond erau și ei parte. Ion Brătianu, ne spune ziaristul, declară la Parlament şi în conventiculele de la Herdan că nu mai poate merge c-un partid care fură, spre a nu mai întrebuinţa eufemisme. Fratele său, venit din Constantinopole spre a-l înlocui, face declaraţii analoge în Cameră: „Hoţii la puşcărie, speculanţii intereselor publice la carantină; nu mai sînt oameni cinstiţi în ţara aceasta, dar îi vom corige noi prin articolele respective ale Codului Penal!” Asta în plin Parlament, în cel dintîi discurs al primului cabinet regal, menit a fi reprodus pînă şi în telegramele ziarelor europene.
Situație ce ne este cunoscută pe viu, și astăzi cînd am preluat președinția U.E. În loc să ne rezolvăm acasă problemele, ne reclamăm la Înalta Poartă de la Bruxelles, timp în care corupția se află, în continuare, în Țară, la mare cinste.
Și comedia nu se oprește, cînd vine la ordinea zilei chestiunea Dunării: „Din documente diplomatice se constată că guvernul trecut a compromis chestiunea prin concesii pripite; că, pledînd numai cu jumătate gură în privirea aceasta, ca unul ce făcuse deja promisiuni, a inspirat dezgust puterilor apusene, care la început erau plecate a face din libertatea absolută de navigaţiune o cauză a lor; că puterile apusene, văzînd duplicitatea guvernului român, au înclinat a da dreptate exigenţelor Austriei, părăsind pe statul mic ce se încerca a le amăgi şi a le compromite vaza”. (M.E.)
Membrii din Guvern și Parlament ai partidului dominant, partidul roșilor, își aruncă reciproc acuze grave, de la hoții la trădare, fără o clipă a renunța la putere.
Cu acest prilej constată Eminescu, nouă însă ni s-a dat pentru întîia oară ocazia de-a măsura într-un moment de tensiune reciprocă abisul de corupţie al partidului dominant, pe care fostul ministru-prezident îl acoperea cu perdeaua numelui său; am auzit pronunţîndu-se de chiar ai lor sentinţa de maturitate pentru marea Academie de la Văcăreşti. Pe de altă parte şefii majorităţii au confirmat ceea ce Iancu Negură zicea despre guvernele roşii în genere: „La putere fiind, conspiră cu străinii contra ţării!”.
Stroussberg, Livadia, Basarabia, art. 7, răscumpărarea şi în fine Dunărea, iată un lanţ întreg de interese din cele mai vitale ale ţării care se sacrificau numai pentru ca roşii să vie sau să rămînă la putere. Ei nu se pot despărţi unii de alţii, căci nu sînt numai amici politici, ci complici, şi complicitatea lor la crime ordinare ca şi la crime de stat îi cimentează împreună pentru de-a pururea.
Și cîte complicități nu ne-au oferit ultimele trei decenii de guvernare postdecembristă, care au costat Țara milioane și i-au îmbogățit peste măsură pe cei de la conducere, fără a fi real pedepsiți și fără a le fi confiscate averile cumulate și de nejustificat.
„Care parlament din lume, se întreabă ziaristul și cu îndreptățire ne putem uimi și noi astăzi pe aceeași temă, ar fi îngăduit în adevăr ca prezidentul Consiliului să-i spuie: Hoţii la puşcărie, precupeţii intereselor publice la carantină! Nu mai sînt oameni oneşti în ţara aceasta? Ei bine, Parlamentul acesta au îngăduit-o pentru că fapte de notorietate publică le închidea gura, pentru că mulţi, foarte mulţi din membrii majorităţii ziceau în fundul inimii în acel moment: Pater, peccavi!”
Actele de bunăvoință ale României preocupată de recunoașterea independenței, precum acordarea de către guvernul I.C. Brătianu al statutului de porto-franco, începînd cu 1 martie 1879, portului Sulina, nu au fost luate de facto în considerare de marile puteri.
Realitate subliniată de istoricul ieșean: „Nu prea era loc însă pentru îndrăzneală, în politica dunăreană a României, atît timp cît la Bucureşti se făcea serios resimţită înăsprirea poziţiilor unor mari puteri, a. Germaniei, cu deosebire, asupra recunoaşterii independenţei Principatului. Relaţiile româno-ruse străbateau o fază a agravării, prezentînd riscul conflictului armat în chestiunea Arab-Tabiei. Germania, solidară cu Franţa şi Marea Britanie în chestiunea revizuirii articolului VII din Constituţia României, a ţinut să pluseze drastic asupra condiţiilor recunoaşterii independenţei, cărora le-a ataşat, fie şi cu titlu de interese ori drepturi particulare ale acţionarilor germani, şi pe cea a răscumpărării de statul român a căilor ferate şi aşa grevate încă de pe la 1870, de falimentul concesiunii Strausberg. Ameninţarea profesată în vara 1879 de însuşi Bismarck, cu o conferinţă internaţională la Viena, pentru a impune României, inclusiv printr-o eventuală reconsi-derare a unor drepturi ale Porţii Otomane, satisfacerea integrală a condiţiilor recunoaşterii independenţei, s-a repercutat momentan destul de sever asupra politicii principelui Carol şi a miniştrilor săi. Negocierile directe cu partea germană pe tema căilor ferate şi impulsionarea procedurilor constituţionale în privinţa revizuirii amintitului articol din legea fundamentală a Principatului au mai disipat norii ce întunecau orizontul politicii suverane româneşti”.
Contextul european din a doua jumătate a secolului XIX este analizat minuțios de istoric, cu trimitere la cele două mari puteri care ne flancau.
Viena pretindea cu sporită insistență, subliniază Gheorghe Cliveti, că de dispoziția „părții române” de a admite prevalenţa intereselor austro-ungare, mai strîns spus, a competenţelor Comisiei Mixte prezidate de delegatul imperial şi regal, asupra Dunării de la Porţile de Fier la Galaţi, depindea recunoaşterea de Dubla Monarhie a dreptului principelui Carol de a-si lua titlul de rege.
Chestiunile deszbătute cu acribie de istoric, cu privire la situația dunăreană, în temeiul unei cuprinzătoare documentații, dezvăluie la citirea articolelor publicate de Eminescu asupra acestei problematici, cît de bine și de exact era informat, mai ales, după cum rezultă, din presa internațională și telegramele de presă surprinzător de corecte și obiective. Media la acea vreme era cu mult mai transparentă. Cu greu astăzi am putea avea acces la informații vitale și la zi asupra unor chestiuni cu osebire a celor care ne privesc direct pe noi.
Dînd mai la vale... (Timpul, 6-7 iulie 1881) rezumă discuțiile purtate în ultimele două întîlniri ale Comisiei Europene a Dunării, în care, în cea de pe 18 iunie 1881 s-a dezbătut dreptul de apel al Comisiei Mixte către Comisia Europeană.
Comentate sînt propunerile delegatului francez C. Barrère asupra modului de a vota a viitoarei Comisii Mixte cît și a dreptului de recurs: „În privirea întîia delegatul Franţei crede că chestiunile în discuţie trebuiesc deosebite în chestiuni de fond şi chestiuni de formă. Cele de fond trebuiesc hotărîte cu unanimitate; cele de-al doilea, stipulate prin art. 12 al Reglementului intern al Comisiunii Dunărene să se hotărască cu simplă majoritate. În privirea dreptului de recurs, delegatul francez regretă că pîn-acum nu s-a stabilit o unitate de vederi între delegatul Austriei şi cel al Angliei”.
Pe rînd iau cuvîntul și delegații marilor puteri reprezentate în Comisia Europeană.
Ultima ședință, care se desfășoară pe 21 iunie 1881, între altele, votează articolului 11, conform căruia întinderea Dunării dintre Galaţi şi Porţile de Fier se împarte în patru secţii: Secţia I, de 110 kilometri, merge de la Porţile de Fier pînă la gura rîului Timok şi e administrată de un subinspector numit după propunerea Serbiei. A doua secţie merge pîn’ la Nicopole, e de 245 kilometri, şi are un subinspector român. A treia şi a patra secţie sînt administrate de subinspectori bulgari şi ajung pînă la Silistra, respective pînă la Galaţi, avînd 213 şi 224 kilometri.
Divizarea asupra căreia se apleacă și istoricul ieșean, subliniind pledoaria delegatului român, colonelul Pencovici, care atenționează că «pe toate fluviile comune, pe toate cele care traversează teritoriile statelor reprezentate în Comisia Europeană, atribuţiile riveranilor au fost respectate», ceea ce se cuvenea şi «la Dunărea supusă discuţiilor», sub egida forului de la Galaţi, dar şi prin considerarea dreptului fiecărui stat riveran de a-şi desemna inspectori şi de a aplica regulamente «pentru întinderea ţărmului său fluvial»; s-a făcut, astfel, loc comparaţiei între Dunăre şi alte fluvii internaţionale, între Dunăre şi Rin, mai ales (apud G.C.).
Bineînțeles, delegatul Germaniei, atenționează Gheorghe Cliveti refuză orice comparație între Rin și Dunăre, între regimurile lor „esențialmente diferite”.
În finalul comentariului său, Eminescu este dezamăgit asupra rezultatelor, dar și rușinat de o anume decizie: „După repărţirea deosebitelor voturi ale Comisiei şi după mulţimea de rezerve ridicate de membri, chestiunea regulării navigaţiunii Dunării pare departe de soluţiunea ei. Ceea ce ne miră e: cum în administrarea navigaţiunii România va avea un singur subinspector şi Bulgaria doi. Poate că foile guvernamentale vor şti a ne explica importanţa pe care Comisia Europeană o dă administraţiei vecine pe Dunăre”.
Cum rezultă din rîndurile găzduite pe 12 iulie 1881, de foaia conservatoare, Colonelul Siborne..., cabinetul vienez vine să dezmintă că ar lucra în contra prelungirii mandatului Comisiei ca astfel prerogativele ei să fie preluate de Comisia Mixtă aflată sub directa ei influență. Răspunsul prin care sînt dezmințite intențiile austriece ce le acuza colonelul Siborne, delegatul Angliei se încheie într-o notă amenințătoare: „După art. LIV al Tractatului de la Berlin puterile vor avea să se înţeleagă în curînd asupra prelungirii mandatului Comisiei Europene. O asemenea înţelegere cată fireşte să fie unanimă şi opunerea unei singure puteri poate fi, în situaţia actuală, de un efect hotărîtor. Posibilitatea de a pune piedici existenţei ulterioare a Comisiei Europene este dată: sperăm însă că cestiunea se va limpezi astfel încît nici o putere să nu fie silită a uza de această posibilitate”.
Cerință a unanimității de actualitate la Uniunea Europeană; e suficient să trimitem la Spațiul Schengen.
I.C. Brătianu (după ce își depusese mandatul, pe 5/17 aprilie 1881), la interpelarea lui Th. Rosetti, intervine în Senat printr-un discurs foarte diplomatic: „Chestiunea Dunării este foarte complicată şi greu de pătruns, şi dovadă despre aceasta este că chiar Puterile cele mari nu i-au dat pînă acum o soluţiune definitivă, ba chiar unele nici pînă astăzi nu s-au pronunţat, iar altele, deşi s-au pronunţat, (...) pînă acum şi-au modificat de 3, 4 ori opiniunile.
Şi-au zis dar Puterile: cum să lăsăm noi fluviul, care este al lumei întregi? Zic fluviul ca drum internaţional, fiindcă teritoriul este al nostru, aşa cum proprietarii riverani ai unui rîu care trece peste mai multe proprietăţi au dreptul de pescuire, dar, gîrla este a tuturor. S-a zis dar că fluviul care s-a declarat de trei congrese de fluviu internaţional european, că această cale (...), care este a tuturor, ca o cale de comunicare, dar ca teritoriu este al nostru şi sîntem suverani, nu poate fi lăsată în paza Bulgariei şi chiar a României (...). De aceea toate Puterile au fost ca să primească Austria în comisiunea mixtă de aplicare a regulamentului de supraveghere a poliției fluviale a Dunării...
Am declarat şi vom declara totdeauna că vom fi cei dintîi şi că vom rămîne cei din urmă pentru apărarea libertăţei Dunărei·, (...) Dunărea este organul nostru de respiraţie, de viaţă; Dunărea este (cea) care a păstrat de secoli bărbăţia noastră; cînd Dunărea a fost închisă, noi am vegetat, am fost ca nişte iloţi; cînd însă Dunărea a fost deschisă, noi am trăit şi am fost puşi în posibilitate de a prospera” (apud G.C.).
Un discurs politicianist, care în fond nu angaja cu nimic, dînd impresia totodată de mare patriot.
Chestiune comentată și de Eminescu (Timpul, 14 octombrie 1881) în D-nii Brătianu-Boerescu au compromis... Cei doi sînt acuzați că au compromis chestiunea Dunării prin făgăduinţele ce-au apucat a le face pe nimic monarhiei austro-ungare. Dacă n-au angajat ţara, au angajat însă desigur ministerul şi partidul, încît orice pas pe care ar voi să-l facă îndărăt e sterilizat prin cele ce-au apucat a făgădui. Acestea le-au făcut d-lor fie din inepţie ori scurtă vedere, fie din rea-credinţă, deşi chestiunea se prezenta curată şi explicită, fără nici o bătaie de cap, din însuşi textul actului internaţional care regulează soarta Dunării. În Tractatul de la Berlin nu e prevăzută Comisia Mixtă: Austro-Ungaria nu e stat ţărmurean; nu are ce căuta la Dunărea de Jos, nici în prezidiul permanent, nici chiar delegînd un membru într-o comisie de ţărmureni ce n-o priveşte, nemaivorbind de votul preponderent.
Pretențiile invocate de dubla monarhie, de la interesele asupra Dunării de Jos, la faptul că în Comisia Mixtă în afara ei, care este o mare putere, ceilalți membri aparțin unor state mici, nu sînt în chestie: „Noi credem că, întrucît e o chestie de bună-cuviinţă de-a da locul întîi celui mai mare, totul se reduce la consideraţiuni de formă, fără nici un efect determinant asupra fondului lucrului. Demnitatea şi mărimea de rang a unui stat nu poate influenţa nicidecum dreptul statelor mai mici în chestiunea Dunării. Preferinţe, onori, titulatură, toate acestea nu constituie... un drept” (M.E.).
Este o firească punere la punct, administrată cu eleganță de poet. Se întreabă ce a făcut guvernul, implicit V. Boerescu, ministru de externe: „A promis, ba direct, ba indirect, ba pe sub mînă, ba pe faţă. Prin aceste promisiuni a modificat cu totul punctul de plecare al Comisiei Europene din Galaţi, a mutat chestiunea de pe terenul dreptului pe acela al concesiilor. Se ştie însă ce va să zică a da degetul mic celui mare; el îţi va lua mîna întreagă.
Silit de opoziţiune de a-şi arăta arama şi de-a nu sta în două luntri deodată, guvernul eliminează din cabinet obrazul subţire de Braşov al d-lui Boerescu şi revine la punctul nostru de vedere, la acela al dreptului cert, pozitiv, precum rezultă din articolele Tractatului de la Berlin.
Dar punctul de vedere pe care-l ocupă astăzi e compromis deja prin făgăduinţele şi concesiunile puse în perspectivă. Unele din puteri credeau că rezistenţa României e numai o rezistenţă de comedie, pro forma; altele – atrase pe acest teren al concesiilor – au început a face propuneri mediatoare; toate discutau chestiuni pe care nu erau chemate a le discuta, de vreme ce nu sînt prevăzute în Tractatul de la Berlin, nici sînt de competenţa Comisiei Europene.
Guvernul ar trebui să înţeleagă un lucru – că e angajat în chestiune şi incapabil de a-i da o soluţiune. D. Ion Brătianu a intrat pînă-n brîu în mlaştina promisiunilor, d. Boerescu intrase pîn-n gît. Ei nu mai pot ieşi de-acolo; terenul pe care le-a călcat piciorul a fost mlăştinos, nesolid”.
Trecerea de pe temeiul dreptului pe cel al concesiilor a avut, precum precizează Gheorghe Cliviti, nu doar dorința de a „rămîne la putere” de astă-dată cu „prețul Dunării”, ci și înduplecarea marilor puteri în a recunoaște ridicarea la rang de Regat a Țării.
Ziaristul acuză, totuși, nu fără temei, că rămînerea la putere a acestor oameni devine, zi cu zi, o afacere de precupeţire de hotară. Precupeţii Basarabiei se pregătesc a precupeţi azi Dunărea, mîine cine ştie ce parte a Moldovii ori a Ţării Româneşti.
Visul monarhiei dualiste era să împlinească legenda Dunării de fluviu German.
În numărul din 18 octombrie 1881 al foii diriguite de Eminescu, citim articolul: „Le Reseignement parisien!... scrie…”. Aici se citează viziunea foii guvernamentale Românul, pentru care Comisia Europeană a Dunării se păstrează în litera Tratatului de la Berlin și nicicum nu se pune problema preponderenței unui singur comisar, ci toți riveranii sînt egali în drepturi.
Ziarul francez, după citarea aserițiunilor din Românul, concluzionează cu echilibru și obiectivitate: „Situaţia României e dificilă pentru că Austro-Ungaria dă o importanţă capitală propriei sale dominaţiuni pe Dunărea de Jos. Ea e susţinută de Germania în pretenţiunile ei. Rusia e fireşte opusă estensiunii Austriei asupra Dunării de Jos. În privirea aceasta Englitera este, deşi pentru alte cuvinte, deosebite, tot de părerea Rusiei. Totul atîrnă la urma urmelor de rezoluţia ce vor lua în definitiv Franţa şi Italia. Franţa, într-un sentiment escesiv de conciliere, a propus un proiect care, fără a acorda Împărăţiei austro-ungare tot ce ea cerea, e considerat totuşi de către români ca o propunere ce sacrifică interesele lor esenţiale. Italia, care în atîtea împrejurări a arătat cea mai simpatică bunăvoinţă pentru România, a înclinat în partea Austriei în timpul din urmă. Nu e probabil ca, după întîlnirea regelui Italiei cu împăratul Francisc Iosif la Viena, această înclinare a Italie să scază; ea va creşte din contra.
Va fi dureros ca România, într-o cestiune de care atîrnă dezvoltarea ei economică, să fie părăsită de către Occident, ea care-i o parte a Occidentului la porţile Orientului.
Am voi să credem că Occidentul întreg va înţelege în sfîrşit că, pe Dunăre, interesele României sînt ale Occidentului însuşi”.
Rezultă, cum apreciază Eminescu, că chestiunea Dunării stă rău în contextul european al momentului. Și vinovată este politica duplicitară, prin care V. Boerescu a fost autorizat să facă unele promisiuni în favoarea imperialilor de la Viena, spre paguba României, Austro-Ungaria pregătind inclusiv publicarea documentelor care certifică făgăduințele pozitive ale guvernanților de la București.
În Bate șeaua... (Timpul, 23 octombrie 1881) Eminescu vituperează presa oficioasă care apelează la diverse subterfugii în a escamota practic cedarea guvernanților în fața pretențiilor vieneze. Se întreabă: „Dar dreaptă, strîmbă, cum o fi, în ce consistă învoiala? Ce se oferă – strîmb ori drept – în schimb pentru dreptul incontestabil al ţării? Malul stîng al Dunării de la Porţile de Fier pînă la Galaţi este fără îndoială al nostru. Navigaţiunea Austriei e în adevăr însemnată; dar societatea de navigaţiune pe Dunăre are un privilegiu limitat: obligaţiunea ei primitivă era de-a da în proprietatea statului clădirile ce le va fi făcut pentru uzul ei timporar pe pămîntul nostru: o companie engleză sau franceză poate intra în drepturile ei, mai tîrziu una română poate.
Ce se oferă în schimb, asta-i întrebarea?
Căci strîmbă de-ar fi învoiala, de s-ar da adică mai puţin ca compensaţie pentru ceea ce ni se cere, totuşi compensaţie trebuie să existe, căci altfel nu este învoială nici strîmbă, nici dreaptă, ci uzurpaţiune pură. Compensaţia aceasta trebuie – dacă nu alta – să cîntărească cel puţin atît cît pericolul la care ne-am expune în cazul cînd, intraţi pe clina concesiilor, am trezi o veche rivalitate în Orient care, prin contrapunerea de azi, e neutralizată pînă la un punct oarecare”.
Eminescu în „Ungarische Post” aduce și ea știrea... (Timpul, 5 nov. 1881) citează din foaia maghiară următoarele: „După ce agitația în cestiunea dunăreană a ajuns atît de departe încît înfiinţarea Comisiei de riverani nu se poate susţine înaintea nici unei Camere şi de vreme ce Brătianu se teme să nu i se aducă aminte făgăduinţa pe care el şi Boerescu au făcut-o la 1880 la Viena, Brătianu vrea să-şi dea demisia pentru a face loc unui ministeriu Rosetti – Cogălniceanu; acest cabinet se va declara descărcat de toate concesiunile cabinetului trecut”.
De unde este vizibil că austro-ungarii sînt îndoiți că pretextarea neputinței lui I.C. Brătianu de a-și îndeplini făgăduințele este întemeiată: „Puterea vecină n-ar vedea în opunerea Adunării şi în schimbarea ministerului decît o comedie bine înscenată de oameni care au făgăduit şi care, cu rea-credinţă, nu voiesc azi a se ţine de făgăduinţă.
O putere mare este însă în stare de-a nu se lăsa amăgită pur şi simplu şi într-un mod cu totul primitiv de către oamenii de stat ai unei puteri mici. Pe lîngă oamenii conducători ai partidului roşu ea poate insista ca sau să se ţină de angajament sau să se retragă”.
Situația putea fi depășită prin alegerea unor noi Camere, cu un nou guvern etc. ce ar sta cu totul neangajate în fața chestiunii dunărene: „Tot în cercul discuţiei intră, se-nţelege, şi tratarea ce se aplică conaţionalilor noştri de peste munte, care formează aproape jumătatea poporului românesc. Luîndu-se din calea acestui element piedicele artificiale ce se opun dezvoltării lui intelectuale şi economice, dîndu-i-se liniştea necesară pentru a se ocupa, precum înclină, cu negoţul şi industria, Austria ar înceta de-a fi pentru noi o putere atît de străină precum este astăzi.
Alte tratări se pot face c-un stat cînd am avea a schimba grîul nostru pe obiecte industriale produse de românii învecinaţi; alta e situaţia cînd avem a trata cu un stat străin, în care elementul românesc e persecutat şi pus în neputinţa de-a lucra împreună cu noi la opera comună de întregire economică. Nu la cuceriri gîndim, şi nici putem gîndi la ele. Dar gîndim la emanciparea materială şi morală a poporului românesc de pretutindeni şi cînd conaţionalii noştri de peste Carpaţi n-ar fi împiedicaţi, prin şicane politice ungureşti proprii a irita o conştiinţă cît de blîndă, de- a munci în linişte pentru ei, poate că chestiunea dunăreană nici ar exista”.
Pe lîngă întregirea culturală, Eminescu, în contextul vremii, pleda și pentru întregirea economică a tuturor românilor, în concert european.


Mircea PLATON

Șocul ciocnirii românilor cu „civilizaţia” în Primul Război mondial

Motto: „Condeele cinstite tăcuse şi la Bucureşti. Mai rămăsese însă condeele întinate şi «mitteleuropene» care torturau conştiinţele româneşti cu cugetări şi interese nemţeşti” (Eugen Lovinescu, În cumpăna vremei, 1919).
„Acum, pentru întâia oară, puterile răului se ridică toate împreună, unite pentru a da asaltul” (Henri Bergson, decembrie 1914, Académie des Sciences Morales et Politiques).

Înainte de a fi Mare, România a fost Mică, din 1859, şi apoi Foarte Mică, din toamna lui 1916 până în primăvara lui 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Înfrângerile armatei române au forţat, încă din octombrie 1916, strămutarea în Moldova a mase de refugiaţi din Sudul ţării, intrat sub stăpânire germano-austriaco-maghiaro-turco-bulgară. Regele Ferdinand a devenit „regele Moldovei sărace şi pustiite”1. Dezastrul campaniei armatei române din toamna lui 1916 – provocat de lipsa de susţinere din partea aliaţilor, facilitat de carenţele logistice ale armatei române şi agravat de amatorismul tactic al multor generali de salon sau intendenţă, aflaţi la cârma armatei la debutul campaniei – a făcut ca, în noiembrie/decembrie 1916, după ocuparea Bucureştiului, la Iaşi să se strămute Curtea, Parlamentul şi Guvernul.
La Bucureşti încep cele „707 zile sub cultura pumnului german”, cum le numea istoricul şi diplomatul Virgiliu N. Drăghiceanu în jurnalul publicat mai întâi în Neamul românesc, al lui N. Iorga, în 1919, iar apoi în volum, la Cartea Românească în 1990. Întâlnirea dintre românii din sudul ţării şi ocupanţii germani, reprezentanţi ai „civilizaţiei” apusene, e una traumatică. În Franţa, Bergson nota că modul în care acţiona Germania în Primul Război Mondial era o expresie a unui fenomen modern al civilizaţiei pervertite de tehnologie. Dacă, în lumea pre-industrială, expansiunea era limitată pentru că nu putea fi decât teritorială, şi cât pământ puteai lua de la vecini?, secolul al XIX-lea inventase expansiunea industrială: „În adevăr, spiritul de cucerire, oricât ar căuta el să nu cunoască margini, atâta vreme cât nu e vorba de cât de a lua pământ de la vecini, el trebue să-şi mărginească ambiţiunile lui imediate [...] Chiar atunci când te chiamă Frideric sau Wilhelm, nu poţi anexa mai mult de cât o provincie sau două dintr-o dată. Te-ai slăbi pe tine însuţi luând mai mult. Dar închipuiţi-vă că aceeaşi nevoie de a cuceri, care nu cunoaşte margini, s-ar pune în serviciul formei aceleia noi de bogăţie. Ambiţiunea, care până atunci îşi înşiruia realizările pe o lungime nedefinită de timp, fiecare dintre ele neputându-i aduce decât o porţiune definită de spaţiu, se îndreaptă acum dintr-o dată către un obiectiv nelimitat, ca şi ea. În oricare parte a lumii, unde va şti că poate găsi materii prime pentru industria sa, puncte de oprire pentru corăbiile sale, concesiuni pentru oamenii săi de afaceri sau debuşeuri pentru produsele sale, îşi va lua singură şi de îndată drepturi [...] Din ziua [...] în care militarismul prusian, devenit militarismul german, îşi legă destinele de acelea ale industrialismului, războiul, pe lângă distrugerea puterii militare a inamicului, trebuie să ţintească şi la nimicirea industriei şi comerţului acestuia, a izvoarelor bogăţiei sale, a bogăţiei sale însăşi. Uzinele sale trebuiau distruse, pentru a suprima orice concurenţă; trebuie de asemenea, pentru a-l sărăci pentru totdeauna, şi a se îmbogăţi pe sine, să se pună biruri fără de sfîrşit asupra oraşelor, să se jefuiască şi să se dea foc pretutindeni” 2.
Drăghiceanu documentează jaful, spontan, la ocuparea ţării, şi apoi metodic, acoperit de decrete militare, după instaurarea autorităţilor germane la cârma jumătăţii de Românie rămasă sub administrarea lor. Lista obiectelor jefuite sistematic de germani e infinită şi cuprinde „tronuri ţărăneşti, velinţe, cufere preţioase, scurteici, scaune fantezii, pirostrii, cazane, plăpumi sărăcăcioase, portrete în ulei, plăpumi de atlas, peste care zac porci vii sau tăiaţi, găini, raţe, pianine, urmate de cirezi întregi de oi, vaci elveţiene, cai”. Pe străzi se fură ceasornicele şi se jefuiesc farmaciile. Se fură milioane de tone de cereale, păduri întregi, tăiate, se taie parcuri – din Bucureşti sau Piteşti –, se fură manuscrise slavone, odoarele din biserici, se jefuiesc muzeele, se distrug antichităţi romane cu toporul, se fură lâna de pe oi, tortul, cânepa, inul, ghindă, castane sălbatice, jir, sămânţă de pepene, dovleac, marmeladă, ulei, legume, zahăr, unt, lapte caii pentru a fi tăiaţi şi transformaţi în hrană.
Pia Alimăneştianu, sora lui Ionel şi a lui Vintilă Brătianu, rămasă în Bucureştiul ocupat de germani (şi a rămas pentru că Ionel şi Vintilă, care au plecat la Iaşi cu guvernul, au vrut să dea un semnal întregii ţări că nu fug din calea inamicului, că nu abandonează ţara), s-a opus cu mijloace specifice doamnelor din înalta societate administraţiei militare germane care căuta să submineze Biserica Ortodoxă Română înlocuindu-l pe Mitropolitul Primat, mult-încercatul Conon Arămescu-Donici, cu un mirean cu agendă anti-Ortodoxă: „Singurul fapt demn de a fi semnalat azi este internarea Mitropolitului în Mitropolie şi numirea ca director şi locţiitor al şefului Bisericii Ortodoxe a lui Marius Theodorian, catolic, care a condus toate campaniile de răsturnare a Mitropoliţilor, în anii din urmă”.3 Pia nu e singură şi, aliată cu alte doamne Ortodoxe, luptă pentru susţinerea Bisericii Ortodoxe Române şi zădărnicirea tentativelor ocupantului german de a pune mâna pe sufletul ţării: „Iată cum s-a sfârşit cu internarea Mitropolitului. Aflând cele întâmplate în ajun, Dna Didina Cantacuzino, cu Zoe Râmniceanu, conducătoarele Societăţii Ortodoxe, s-au dus la Mitropolie, unde un sergent român împiedica accesul la şeful Bisericii. Dânsele au intrat cu sila şi l-au găsit în lacrămi. Li s-a plâns că a fost sechestrat din ordinul dlui Marghiloman. L-au pus să jure că până se vor întoarce nu va iscăli nicio hârtie de renunţare şi au alergat la Marghiloman. Acesta avea la el, tocmai întrunit, comitetul Partidului Conservator. Neputându-l vedea, au chemat pe Grigore Cantacuzino, care făcea şi el parte din comitet. I s-a expus cazul, arătând la ce scandal va da loc. Ieşind şi dl Marghiloman, le-a lămurit că într-adevăr consimţise la numirea lui Marius Theodorian, partizan politic, crezând că era cu consimţământul Mitropolitului şi al arhiereilor. Gr. Cantacuzino i-a declarat atunci că dânsul nu admite această numire a unui renegat în capul Bisericii Ortodoxe, şi că trebuie neapărat destituit. Marghiloman le-a sfătuit să meargă să se înţeleagă cu Lupu Kostaki, care a părut mâhnit de amestecul în această afacere. Le-a spus totuşi că se va duce la Mitropolit şi-l va libera. Când s-au reîntors doamnele la Mitropolie, au constatat că-şi ţinuse fagăduiala, deoarece au găsit pe Mitropolit liberat. Le-a declarat însă că nu face slujba de Paşte decât la 2/15 aprilie, după dogmele religiei ortodoxe, care sunt categorice asupra acestui punct. Paştele nu poate cădea, ca cel catolic, odată cu cel evreiesc, şi ar fi excomunicat. Marius Theodorian, a doua zi, a fost gonit de la Mitropolie, aproape în bătăile preoţilor şi afurisit de Mitropolit. Poimâine, de Bobotează, ne-am înţeles între noi să-i facem manifestaţie Mitropolitului, mergând in corpore la slujba de la Mitropolie, la orele 9 şi jumătate. Şi pe urmă să defilăm în faţa lui, sărutându-i mâna”.4
Şi iată cum a decurs slujba de Bobotează din 6 ianuarie 1917: „Turna cu găleata când am sosit la Mitropolie. Serviciul începuse. Lume destulă, dar nu destule doamne cunoscute, aproape numai cele aduse de noi de la spital. Aveam însă impresia unei atmosfere româneşti, simpatice, de căldură sufletească, până în clipa când şi-au făcut intrarea solemnă autorităţile pământene – secretarii, generali, prefecţii, consiliul comunal – şi-am simţit că, odată cu ei, intră şi o suflare rece printre noi: colaboratorii vrăjmaşului. După slujbă, am trecut la Mitropolit, care ne-a ţinut o scurtă cuvântare, asigurându-ne de sosirea unor vremuri mai bune şi, asemuindu-se cu Veniamin Costachi, susţinu că nu se va da în lături de la nimic spre a păstra nevătămată Biserica Ortodoxă. Mă întreb dacă în clipa când s-a întors către Lupu Kostaki şi i-a amintit că-i fusese strămoş, nu făcea vreo aluzie sângeroasă”.5
În faţa inimaginabilelor abuzuri împotriva Ortodoxiei ale civilizatei armate de ocupaţie germane, boieroaicele şi maicile vibrează la unison. Astfel pe 21 aprilie 1917, Pia Alimăneştianu notează în jurnal: „Se rechiziţionează din biserici clopotele şi argintul de pe icoane. Se spune că, în urma protestării mitropolitului, au fost redate azi unele, dar multe nu. Ca fulgerul s-a răspândit ştirea în ţară a acestui sacrilegiu şi dând loc unei indignări generale”. Pe 30 aprilie, revine: „Clopotele vor fi ridicate. Cuvintele de mai jos vor descrie, mai bine ca orice, jalea ce lasă în urmă ridicarea lor: ‚Azi-dimineaţă, plecând la plimbare, am găsit pe stareţă plângând pe bancă, sub clopotniţă; preoţii erau sus la clopotele de pe care copiau inscripţiile şi notele ce emiteau. M-am suit şi eu la ei. Când ne-am coborât, s-au dus cu toţii în biserică să copieze inscripţiile de pe icoane. Biata stareţă se închina la fiecare, o săruta cu foc, făcea cruce şi le mângâia. «Te cunosc de când eram uite aşa de mititică, m-ai văzut crescând şi vor să te ia». Plângea şi le săruta, apoi se închina: «Doamne, trăzneşte-i, doboară-i!». Şi, înfuriindu-se, îi blestema. Pe urmă trecea la alta şi iar începea, invocând la fiecare şi pe bătrâna stareţă, care o crescuse, şi pe donatori. Era foarte atingătoare, mi s-a părut chiar impunătoare în vanitatea şi umilinţa ei, care era plină de iubire şi de respect pentru mănăstire. Căutând s-o mângâi, spunându-i că tot germanii îi vor plăti în curând altele noi, dar dânsa cu mult simţământ: – Noi, mamă, noi, dar n-o să mai fie acestea vechi, cu care am trăit şi am îmbătrânit şi noi şi părinţii noştri, care ne-au sunat şi de bine şi de rău. Pe acestea le vor face ghiulele, să tragă tot în noi’”.6
Durerea şi patriotismul ţăranilor, ca şi al boierilor, îmbracă forme ritualice: „17 octombrie 1917. Ieri a sosit un ţăran din Răteşti, vechi servitor la curte. Purta barbă mare şi păr lung ca niciodată. Abia l-am recunoscut şi, când l-a întrebat unul dintre servitori, în bătaie de joc, ‚Nu te tunzi, moş Drăghici?’, dânsul i-a răspuns răzvrătit: ‚Cum să mă tund, când biata ţară geme? Când îţi moare un copil, şi eu am doi pe front, porţi o fâşie neagră la braţ; dar când ţi s-a strâns ţara de gât, cum să-mi tund părul? Nu-l tund până nu o voi vedea iar cum a fost mai înainte’”.7
Abia instaurarea comunismului, treizeci de ani mai târziu, va şterge amintirea acestei epoci.

Note:
1. Eugen Lovinescu, În cumpăna vremei. Note de războiu (Bucureşti: Socec, 1919), 57.
2. H. Bergson, Spiritul german, trad. N. G. Eremie (Brăila: Typo-Lithografia Leonida G. Kostomyris, 1916), 8-9, 12.
3. Pia Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918) (Bucureşti: Corint, 2017), 43.
4. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 44-45.
5. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 46.
6. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 91, 83-84.
7. Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 129-130.


Marius CHELARU

Eminescu în limba lui Du Fu

„…citeşte-l pe Eminescu
vei cunoaşte cu siguranţă sufletul românesc”

Jidi Majia, În memoria lui Eminescu,
15 ianuarie 2017

„Să-l omagiem aşadar pe Mihai Eminescu, spirit mitic al poeziei naţionale româneşti, deschizînd pentru tot mai mulţi cititori încă o cale de acces spre admirarea şi înţelegerea operei lui inegalabile”
Ding Chao, Spiritul mitic al poeziei naţionale româneşti şi opera inegalabilă a lui Mihai Eminescu. Mai aproape de marele poet român, Beijing, 4 mai 2018

În anul 2018 a apărut la Beijing o carte deosebită pentru noi, o ediţie bilingvă din opera lui Mihai Eminescu. Invitat la zilele revistei „Convorbiri literare”, Ding Chao1, nume cunoscut deja cititorilor noştri, ne-a prezentat, ca semnal editorial, un exemplar din cartea aflată încă, atunci, în lucru.
Eminescu nu este un deloc nume necunoscut cititorilor chinezi. Chiar fostul preşedinte al Chinei, Jian Zemin, ştia pe de rost poeme ale lui Eminescu. „Personalitatea lui Eminescu a avut ecou şi în rîndul oamenilor de rînd, inclusiv al tinerilor din China”, scrie Ding Chao. Am remarcat şi eu că majoritatea poeţilor chinezi care au vizitat oraşul nostru auziseră de Eminescu, unii ştiau şi versuri ale sale, dar toţi şi au fost curioşi să vadă locurile din Iaşi legate de poet.
De altfel, în postfaţa sa (Spiritul mitic al poeziei naţionale româneşti şi opera inegalabilă a lui Mihai Eminescu), atent documentată, Ding Chao vorbeşte aplicat, în succesiunea lor istorică, fie că este vorba despre poeme, articole despre poet sau volume, despre traducerile în limba chineză din opera „Luceafărului poeziei româneşti” (pe care îl socoteşte un uomo universale, „simbolul culturii româneşti”, locul şi importanţa lui în cultura română fiind „asemenea lui Dante în literatura italiană, Shakespeare în literatura engleză, Goethe din lumea limbii germane”).
În anul 1922, cînd Shen Yanbing (semnînd cu pseudonimul Mao Dun) a publicat în revista „The Short Story Magazine” un articol intitulat Despre doi mari scriitori români, l-a prezentat prima dată cititorilor chinezi pe Mihai Eminescu. Tot aici este şi prima traducere a lui Eminescu în chineză, cu o strofă din Rugăciunea unui dac. Iată ce scria Mao Dun cu referire la Eminescu: „Descrierile făcute de el, colorate şi concise, ameţitoare şi zguduitoare, îi dovedesc cu adevărat talentul de poet. A abordat, cu condeiul unui mare artist, tema eternă a iubirii şi cea a morţii. Atitudinea lui este melancolică şi deznădăjduită, dar el iubeşte viaţa, cu toate că o blestemă cîteodată, necruţîndu-şi nici un efort”.
Ediţia la care facem referire este una frumos îngrijită (realizată din iniţiativa şi cu finanţarea Centrului pentru Europa Centrală şi de Est din cadrul Universităţii de Studii Străine din Beijing, în parteneriat cu ICR de la Beijing), în care Jidi Majia – despre care am vorbit cititorilor revistei noastre în două rînduri anul trecut, privitor la poezia şi eseurile sale – are un poem, în loc de prefaţă, În memoria lui Eminescu, datat 15 ianuarie 2017. De altfel, Jidi Majia a recitat din acest poem la Bucureşti, în 2017. Apoi este un cuvînt de deschidere semnat de sinologul Constantin Lupeanu, directorul ICR Beijing, cunoscut cititorilor revistei noastre urmare a mai multor colaborări.
Antologia, în ediţie bilingvă, prima de acest fel, cuprinde poeme traduse de: Ge Baoquan, Xu Wende şi Feng Zhicen, în selecţia lui Ding Chao şi Constantin Lupeanu. Versiunea română a textelor din carte (deschisă cu Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?), 50 la număr, sînt din volumul Mihai Eminescu, Opere, ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Editura Univers Enciclopedic, 1999.
Din mai multe puncte de vedere această carte poate fi considerată un eveniment, începînd cu felul în care a fost alcătuită şi realizată, atenţia care s-a acordat selecţiei şi traducerii, îngrijirii ediţiei, realizării editoriale/ tipografice, dar şi preţuirii faţă de Eminescu, poezia română şi România pe care o arată cei care i-au făcut posibilă apariţia într-o ţară cu o cultură străveche, şi a cărei populaţie înseamnă un procent semnificativ din cea a planetei. Şi, deloc în ultimul rînd, şi cu felul în care Ding Chao scrie despre ce înseamnă Eminescu, „drumul” său în sufletul oamenilor din China, modul în care a fost receptat poetul nostru, în timp, în acest spaţiu cu o cultură străveche. Pentru a ilustra cît de cunoscut, de apreciat este marele nostru poet în China, Ding Chao dă, între altele, şi acest exemplu, despre fostul preşedinte al ţării, Jiang Zemin care, „a recitat în repetate rînduri în limba română din Eminescu”, inclusiv la întîlniri oficiale.
Încheiem semnalarea acestei cărţi de suflet, un „omagiu” adus lui Eminescu (scrie Ding Chao), apreciind iniţiativa şi efortul celor care au făcut posibilă apariţia ei, atenţia pe care o acordă poetului nostru, poeziei române şi României, cu un scurt fragment din poemul lui Jidi Majia, dedicat celui care. după cum spune, i-a devenit apropiat spiritual: „Pătrund la tine printr-o altă limbă/ N-am nici o îndoială că tu eşti făuritorul limbii materne/ Nu toţi poeţii au acest privilegiu”.
Mihai Eminescu, Poezii, prefaţă (În memoria lui Eminescu) de Jidi Majia, cuvînt de început (Despre Eminescu) de Constantin Lupeanu, antologie din traducerile realizate de: Ge Baoquan, Xu Wende şi Feng Zhicen, ilustraţii: Constanţa Abălaşei-Donosă, selecţie şi îngrijire ediţie: Ding Chao şi Constantin Lupeanu, Beijing, postfaţă: Ding Chao, Beijing, China, 2018, 324 p.

Notă:
1. Actualmente este profesor universitar la catedra de limbă română a facultăţii de Limbi şi Culturi Europene din cadrul universităţii de Studii Străine din Beijing, director al Centrului de Studii pentru Europa Centrală şi de Est, vicepreşedinte al Asociaţiei de Prietenie China-România

Liviu PAPUC

Preoţime, cultură şi viaţă spirituală în Bucovina

După știința noastră (care nu suntem experți în materie), singura lucrare amplă la temă datează de peste un secol, ne referim la Istoria Bisericii din Bucovina a lui Ion I. Nistor (București, 1916), dar aceasta, pe lângă faptul că a fost concepută în condițiile „oferite” de Primul Război Mondial – ba chiar în timpul refugiului autorului – este de o pronunțată coloratură partizană, politică, după cum îi spune și subtitlul: și a rostului ei național-cultural în viața românilor bucovineni. Cu totul altfel se prezintă ambițioasa și atotcuprinzătoarea apariție editorială a tânărului doctor în teologie Ioan-Paul Valenciuc: Preoțimea ortodoxă din Bucovina în timpul ocupației habsburgice (1775-1918) (Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2016, 610 pagini), care, mai mult decât spune titlul, nu se referă doar la preoțimea epocii, ci chiar la istoricul de ansamblu al Bisericii.
Impresionanta carte (ca volum și ca bogăție de informații) nu trebuie să-i sperie și să-i îndepărteze pe potențialii cititori, pentru că, pe lângă temeinica informație științifică bisericească (organizatorică, dar și privind practicarea cultului), ne oferă o privire de ansamblu pertinentă asupra istoriei zbuciumate a acelui colț de țară răpit și a rezistenței elementului românesc majoritar, supus permanent, din varii direcții, politicii de deznaționalizare, de anihilare. Și nu este de mirare, odată ce istoria Bisericii (și a preoților) din Bucovina a fost mai tot timpul întrețesută cu istoria provinciei în sine.
Simpla înșiruire a titlurilor de capitole ne deschide ochii asupra amplului și complexului fenomen bisericesc ortodox din provincia nord-moldavă (cu reflexe și la celelalte culte practicate în Bucovina de sub Habsburgi). După cuvenita Introducere, firescul calup de situaționare istorică (Eparhia Bucovinei sub ocupația habsburgică – p. 21-44) este ramificat în: Ocuparea Bucovinei, Jurământul de credință față de Austria, Administrația austriacă în Bucovina, Organizarea administrativă a Bisericii din Bucovina la data anexării și Eparhia Bucovinei în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX. Amplul capitol al II-lea (Paroh și parohie în Bucovina. Prevederi legislative. Organizare – p. 45-224) are în vedere, printre altele, existența instituției patronatului, obligațiile și îndatoririle preotului, colaboratorii acestuia și rolul asociațiunii clerului în viața preoțimii române, sau aspecte de reorganizare a parohiilor. Următoarele capitole se ocupă de Starea culturală a clerului ortodox din Bucovina (p. 225-338) – cu referiri la școala teologică (institut, facultate, seminar clerical, societăți studențești), conferințele preoțești, contribuția la dezvoltarea presei, literaturii, muzicii bisericești, valorificarea și conservarea folclorului – și de Situația materială a preoțimii bucovinene (p. 339-392), pentru ca ultima parte a lucrării, de asemenea de interes general, să aibă titlul: Conștiință națională și acțiune politică. Implicarea preoțimii în societatea bucovineană și în relațiile interconfesionale (p. 393-536) – cu accent pe sprijinirea școlii românești, înființarea internatelor pentru elevi (la Cernăuți, Siret, Rădăuți, Suceava), societăți create și conduse de preoții ortodocși, cabinetele de lectură, pelerinajele, apărarea caracterului ortodox al eparhiei, dar și relațiile cu celelalte confesiuni. Fireasca bibliografie (extrem de bogată și diversificată) și un indice de nume rotunjesc un op de referință.
Numeroase sunt sugestiile – eventuale piste de cercetare segmențială – pe care ni le oferă complexul volum semnat de Ioan-Paul Valenciuc, pe baza cvasi-completului dosar al documentelor de epocă, reproduse mai ales în bogatele note de subsol. Unele aspecte ale vieții preoțești – autorul declară din start că interesul său nu s-a axat pe viața și activitatea ierarhilor sau a monahilor, ci pe „prezentarea sine ira et studio a activității preoțimii de mir, care a știut să-și călăuzească eforturile spre ridicarea culturală și materială a credincioșilor încredințați lor”, „preoțime care a fost nu doar un străjer al credinței strămoșești, ci și al naționalității române”, prin „implicarea lor dezinteresată și jertfelnică în aproape toate ramurile vieții sociale, politice și culturale a provinciei” (p. 12, 13) – au fost atinse, de-a lungul timpului, de exegeți, dar încă nici unul dintre aceștia nu a mers până acolo încât să închege „un tot” exemplar. Valenciuc însuși constată acest lucru, atunci când spune că „nu avem încă o prezentare a situației preoțimii ortodoxe din Bucovina”, considerând, cu modestie, că „aceste rânduri constituie un prim pas în acoperirea acestei zone lacunare din istoria provinciei”, pentru a continua: „deși am atins aproape toate dimensiunile vieții preoțimii bucovinene, în spațiul delimitat temporal între 1775-1918, rămân încă numeroase probleme neelucidate” (p. 547).
Nouă ni se pare că tânărul cercetător, a cărui rigoare științifică și extensie culturală sunt remarcabile, a reușit să facă nu doar „un prim pas”, ci cu mult mai mulți, demersul său de până acum fiind cu greu depășibil. Că mai rămân „numeroase probleme neelucidate” – asta o știe mai degrabă autorul, care mai ține în rezervă un al doilea volum, în care probabil că se vor mai limpezi destule lucruri nespuse, sau neadâncite. Doar de dragul de a glosa (ca să arătăm că mai știm și noi câte ceva!), câteva vorbe:
La cumpăna veacurilor, în jurul anului 1900, atunci când, sub guvernatorul Bourguignon, atentatele la ființa românească au fost fără precedent, au avut loc manifestații ample ale preoțimii, ale căror ecouri pot fi căutate și dincolo de fruntariile provinciei, ziarele ieșene („Evenimentul”, „Opinia” ș.a.) monitorizând cu atenție ceea ce se întâmpla în Bucovina, preluând articole (unele cenzurate, dar ajunse în capitala Moldovei pe căi ocolitoare) din gazetele cernăuțene și făcând propagandă națională.
Foarte interesantă – și binevenită – ni se pare începutul de reconsiderare a poziției lui Eugenie Hacman, care ar merita, se pare, o abordare mai aplicată și mai amplă, cu dezvoltarea argumentelor pro și contra – în cazul acestei personalități incontestabile a epocii. (În cazul Moldovei – gândul ne duce la Domnitorul Mihail Sturdza, al cărui profil nu este alcătuit doar din tușe de negru și gri, așa cum a fost perpetuat de posteritate),
Remarcăm cele 14 fundații preoțești înființate sub egida „Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina”, cele 13 de sub administrarea Societății „Școala Română”, precum și altele, dar și răspândirea benefică în zeci de comune a cabinetelor de lectură, cu minuțiozitate inventariate de autor. În acest context, ne oprim o clipă la Pătrăuți pe Suceava, unde aflăm că, la doisprezece ani de la înființarea societății de lectură: „În ziua de 30 august, a sfinţit „Casa naţională” preşedintele Societăţii Viitorul, păr. C. Morariu, împreună cu păr. Art. Berariu din Ceahor şi păr. V. Zaharoschi din Mahala, care a ţinut după sf. liturghie şi o frumoasă cuvântare despre Trecutul românilor, cu citate potrivite din Eminescu, Coşbuc şi Goga. Atât în decursul liturghiei, la sfinţirea casei, cât şi la petrecerea poporală din pădure, a cântat corul din Dumbrăveni, sub conducerea d-lui Calistrat N. Popărescu, primarul Dumbrăvenilor şi absolvent al Conservatorului din Bucureşti. La petrecerea cu danţ a participat o numeroasă „inteligenţă” din Suceava şi din satele megieşe, reprezentanţi ai societăţilor studenţeşti Academia ortodoxă, Bucovina, Dacia şi Junimea, deputaţii bucovineni dr. Florea Lupul şi Aurel Onciul, iar din România au fost de faţă la sfinţirea Casei d. deputat I.G. Duca, d. prof. universitar Săulescu, d.dr.I. Răducanu, secretar al Centralei coope-rativelor săteşti, precum şi d. Vintilă Brătianu, primarul Bucureştilor, căruia îi va fi tresărit desigur inima de bucurie când va fi zărit într-o Casă naţională din Bucovina portretul ilustrului său părinte” („Neamul românesc”, 10 sept. 1908, p. 1703).
Gazeta „Bucovina” de la Cernăuți (nr. 12, 24 dec. 1848, p. 82-83), sub titlul Noua școală pentru învățători în Cernăuți, ne detaliază rolul deosebit pe care l-au avut preoții în dezvoltarea școlii, în care „Predarea se face în limba națională, însă cu cuviincioasa între-buințare și a limbilor germană și ruteană”, odată ce, din cei 9 dascăli, unul singur nu era purtător de sutană (învățătorul de desen I. Barcinschi), ceilalți fiind profesori de teologie (N. Hacman, V. Ivanovici, C. Popovici, Ilarion Hacman), de religie la liceu (I. Vorobchievici), rectorul Seminarului T. Bendella, catihetul P. Dimitrovici-Carpino, prof. spiritual al Seminarului, T. Blajevici.
În contextul acesta școlar, dar nu numai, foarte importantă a fost înființarea internatelor în patru dintre principalele orașe ale provinciei, în care au fost nu numai adăpostiți, ci și bine îndrumați tineri din comunele limitrofe. Internatul de băieți „Ștefan cel Mare” de la Rădăuți, de exemplu, unde „Cel dintâi care s-a înscris ca membru fondator a fost egumenul mănăstirii Putna, arhimandritul Teofil Patraș” (fost „activist” socio-cultural și ca preotul Toader, la Frătăuții Vechi, unde înființase Societatea „Silvestru”, în 1896), a devenit în scurt timp de la înființare (1902) un focar de cultură românească, adevărată pepinieră de tineri care urmau să dea o altă față mișcării de integrare națională.
Preoțimea ortodoxă... este o sursă inepuizabilă de informații, de detalieri, de interogații, de investigații, de limpeziri, într-un final, de așezare pe baze temeinice, documentate și bine analizate a unui segment de viață spirituală foarte important, am spune decisiv, în cazul Bucovinei. Într-un mod temperat, chibzuit, bine cumpănit, fără excese pro domo, într-un stil plăcut, care face casă bună cu demersul științific, Pr. Dr. Ioan-Paul Valenciuc ne pune pe masă, la îndemână, nu doar un instrument de lucru extrem de util, ci chiar o lucrare fără de care nu poți ieși în lume cu fruntea sus, pentru care merită toată prețuirea și care ne face să așteptăm cu nerăbdare și volumul al doilea.

Antonio PATRAȘ

Pe drumuri de munte, căutînd România profundă

Când Mircea Platon mi-a spus că are în lucru o carte despre Calistrat Hogaș, am ridicat din umeri, nedumerit. Oare nu s-a scris deja prea mult despre însemnările de călătorie ale autorului moldovean, veștejite prin uz didactic de fastidioasele analize „pe text”? Ce să mai spui nou despre „primitivul” Hogaș, după abundentele comentarii ale celor mai importanți critici români, de la Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu și Vladimir Streinu, la Constantin Ciopraga sau Mircea A. Diaconu? Ce-i drept, scriitorul a lăsat o puternică impresie contemporanilor, și mie însumi mi-a fost totdeauna simpatic, cu figura-i hirsută și ochii oblici, de tătar, în care strălucește un neastâmpăr vital, dar și o moldovenească melancolie. În realitate, omul era ciufut și cam aspru în relațiile cu semenii, descurajând efuziunea sentimentală. Îi plăcea să fie ascultat și nu căuta nicicum să intre în voia altora. Fotografiile îl surprind fie în mijlocul naturii, în straie improvizate de călător, fie într-un cadru sofisticat, de salon, cu trabucul în gură, într-o postură căutată și cu o vestimentație îngrijită, de dandy. Simpatic ori nu, acest „minor mare” (cum l-a etichetat Călinescu, fixându-i definitiv locul în canonul literar românesc) terorizase generații întregi de școlari cu descrierile lui „din natură”, și mai ales cu acel episod de intens dramatism relatând imixtiunea unei insolente muște în nările simțitoare ale Pisicuței. În școală nu i-am citit deloc cu plăcere nici pe el, nici pe Sadoveanu, cel din Taine (fragmentul cu „lișița” m-a ținut mult timp departe de literatura marelui prozator). Iar descrierile lui Vlahuță sau Geo Bogza mi se păreau de-a dreptul insuportabile, dat fiind că prin ele ți se băga pe gât cu de-a sila dragostea de neam și de țară, la pachet cu adulația obligatorie față de conducător.
Cu Mircea Platon fiind aproape de-o vârstă, trecând așadar amândoi prin aceleași experiențe de lectură (și mai ales de interpretare) în școală, mă întrebam ce l-o fi apucat să scrie tocmai despre simpatic-nesuferitul de Hogaș? Nedumerirea n-a durat mult căci, după ce i-am citit cartea (Geografie și conștiință națională. Calistrat Hogaș și potecile neumblate ale naționalismului românesc, Ideea Europeană, 2018), pe care mi-a dăruit-o cu un zâmbet mefistofelic, am fost așa de surprins și de încântat, că mult timp numai despre ea am vorbit, descoperind alte și alte detalii entuziasmante. Cartea e într-adevăr remar-cabilă atât prin stilul ei savuros, din care umorul și ironia sunt nelipsite, cât mai ales prin originalitatea interpretărilor și prin informația vastă ce reconstituie în culori vii biografia scriitorului, deopotrivă cu epoca prin care el a trecut, într-o perioadă de dramatice schimbări sociale.
Mircea Platon a scris de fapt un studiu de sociologie și de istorie culturală, apelând la o mulțime de surse documentare încă nevalorificate de istoria literară, de-ar fi să amintesc doar scrierile geografilor noștri din interbelic, de la George Vâlsan și Simion Mehedinți la prolificul I. Simionescu. Redactorul-șef al „Convorbirilor” de azi relevă astfel o legătură directă între constituirea geografiei ca știință predată după Primul Război în universitățile României Mari și afirmarea „conștiinței naționale”, legătură ce ar fi fost „exprimată pentru prima dată literar” de Hogaș. Plecând de la considerațiile mai vechi ale lui Ernest Renan despre națiune (definită drept „rezultatul unei conștiințe morale” bazate pe „memoria unui trecut comun” și pe „voința de a continua valorificarea acestei moșteniri spirituale”), Mircea Platon idenifică o utilizare asemănătoare a termenului (culturală, și nu rasială) în conferința lui G. Vâlsan, Conștiință națională și geografie, susținută în deschiderea cursului său din 1919 de la Universitatea din Cluj: „Cultura națională presupune nu numai cult pentru străbuni, pentru limbă, pentru manifestările de artă și știință ale unui popor, ci și cult pentru pământul care ne ține, ne hrănește și cuprinde rămășițele acestor strămoși”.
Înțelegând lucrurile în același fel, exegetul depășește orizontul îngust al analizei „pe text” și al clișeelor aferente, pentru a desluși resorturile mai adânci (decât cele estetice) ale literaturii hogașiene, însuflețită nu de fascinația față de frumusețea generică a naturii, ci de dorința de a cunoaște, prin drumeție, pe oamenii locului, de a comunica și de a intra în comuniune cu ei, cu „ghiorlanii” (cum drăgălaș îi alintă povestitorul). Interesul antropologic constituie așadar, ni se atrage dintru început atenția, imboldul plecării și al consemnării celor petrecute pe mereu imprevizibilul traseu al călătoriei montane.
„De ce a scris Hogaș Pe drumuri de munte?” – iată întrebarea la care își propune să răspundă de fapt cartea de față, fără a mai recurge la interpretarea „stilistică” a textelor, ca până acum. Luând ca punct de pornire observația plasată chiar în debutul volumului Amintiri dintr-o călătorie („Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine”), Mircea Platon semnalează aversiunea vădită a scriitorului pentru tren și pentru celelalte invenții ale civilizației moderne, trecând mai apoi în revistă, cu ironie benignă și neascunsă emoție coparticipativă, cele mai semnificative episoade ale periplului hogașian, ritmat de binecuvântatele mese de la stână, unde murdăria nu e deloc în măsură să domolească apetitul pantagruelic al drumeților hămesiți, îmbiați să guste din ce a dat Dumnezeu, adică din toate produsele locului, de la borșul de oaie și mămăliga strămoșească la hribii perpeliți direct pe jăratec. Și fiindcă tot veni vorba de hrană, exegetul sancționează din mers interpetările în cheie simbolologică, pe linia Guenon-Vasile Lovinescu, ce ar putea răstălmăci lucrurile în mod hilar, evidențiind spre exemplu „transmutația mămăligii cu mujdei” în „contemplație de săhastru sadovenian”. În realitate, își continuă gândul ironicul comentator, Hogaș „citește într-un castron de borș ca într-un glob de cristal [...] ochiurile de umanitate care compun mreaja civilizației țărănești azvârlite peste Munții Neamțului”. Care va să zică, în pofida imaginii sale anoste de manual, prozatorul moldovean ar fi unul dintre „inventatorii geografiei umane”, numărându-se așadar printre „marii scriitori antropologi ai culturii române”, alături de Creangă, Sadoveanu, Rebreanu sau Preda. Deși la prima vedere poate părea exagerată o asemenea afirmație, prezentul studiu demonstrază convingător că lectura atentă a operei lui Hogaș oferă suficiente argumente, dezvăluind o complexitate uimitoare, ce nu se lasă deslușită din prima.
Deși un critic pătrunzător ca I. Negoițescu descoperea, spre exemplu, niște note wagneriene și o sensibilitate fin de siècle în scrierile scriitorului-călător, Hogaș nu e totuși „un parnasian al pășunismului românesc”, un autor modernist adică. Mircea Platon îl plasează, după cum am văzut, în familia scriitorilor ieșiți din rândul țăranilor sau măcar din al celor cu simpatie pentru popor, al căror conservatorism e în primul rând cultural, asemeni celui eminescian, caracterizându-se prin „scepticismul față de ideologii” și prin atașamentul pentru trecut și pentru tradiția națională, adică pentru un mod specific de viață. Așa explică autorul cărții de față de ce Hogaș, din aceeași generație cu Creangă, Slavici și Eminescu, a debutat totuși atât de târziu, refuzând să frecventeze cercul junimiștilor (intelectuali elitiști și „cosmopoliți”), pentru a se apropia în schimb de junimiștii mai tineri care au dezertat către liberalii naționaliști, precum Panu sau Xenopol. În „Arhiva” ieșeană și-a publicat de altfel Hogaș la început însemnările lui de călătorie, pentru a fi redescoperit și pus în circuitul literar mult mai târziu de Ibrăileanu și de cercul poporaniștilor de la „Viața Românească”, patronați ideologic de țărănistul C. Stere.
Ca atare, e limpede că hoinăreala lui Hogaș prin munți nu are nimic de a face cu turismul sau cu alpinismul modern, practicat îndeosebi de germani, ca exercițiu de fortificare a voinței sau ca „formă de căutare a lumii spirituale” (în paginile cărții se fac numeroase trimiteri la cartea Bucurei Dumbravă, Prin munții noștri, autoare celebră în interbelic atât prin romanele ei, cât și prin militantismul social și preocupările de natură teozofică). Nu întâmplător, Mircea Platon amintește un episod sugestiv pentru modul în care eram priviți noi, românii, în Occidentul civilizat, ca un popor primitiv, asemănător în multe privințe indienilor din romanele lui Karl May. E vorba despre o povestire în care se relatau isprăvile vânătorești ale unui ofițer german din garnizoana Sibiu, publicată într-o cunoscută revistă germană pentru tineret (cam în aceeași perioadă apăreau și însemnările lui Hogaș în gazeta lui Xenopol), textul fiind însoțit de o fotografie sugestivă înfățișând scena răpunerii unui bivol. Mircea Platon subliniază cu acest prilej faptul că România devenea în ochii colonizatorului occidental un „simbol al naturii răpuse”, refuzul scriitorului moldovean de a merge cu trenul fiind motivat și de observația că la acest mijloc de locomoție ar fi recurs îndeosebi străinii ce se uită cu jind, ca niște furi, la frumusețea încă nepervertită și la bogăția munților noștri (în treacăt fie spus, exegetul ține să precizeze că altminteri decât germanii dedați la alpinism se comportă francezii, popor prieten care înțelege drumeția la fel ca noi, drept un „exercițiu de libertate”). Iar Hogaș pleacă la drum, conchide Mircea Platon cu îndreptățire, tocmai pentru „a verifica dacă libertatea de tip vechi, libertatea omului în natură, mai e posibilă”. Nu știm la ce concluzii va fi ajuns pătimașul drumeț. Consultând sursele memorialistice, exegetul ne informează că astfel de exerciții de libertate se repetau, pare-se, foarte des, vară de vară, spre exasperarea soției scriitorului, care l-ar fi vrut mai puțin hoinar și l-ar fi ținut cu plăcere acasă.
Mircea Platon stabilește apoi un surprinzător paralelism între „primitivul” prozator moldovean (care a scris Amintiri dintr-o călătorie ca „exercițiu de libertate reală la asfințitul vechii lumi românești”) și rafinatul Al. I. Odobescu (care a compus Pseudokynegetikos ca „exercițiu de libertate literară în zorii literaturii române moderne”), confirmând astfel concluziile unui Alex Drace Francis de pildă, istoric prestigios, care constata că profesionalizarea scrisului și afirmarea autonomiei esteticului coincide în cultura noastră cu cristalizarea conștiinței naționale și cu dobândirea independenței statale (cf Geneza culturii române moderne, 2016). Analogia lui Platon scoate în evidență de fapt legătura ombilicală dintre literatură și viață, suprapuse până la completa lor identificare în forma eseului practicat cu o strălucire inegalabilă de ambii autori, căci amândoi au bătut câmpii (sau munții) cu grație, lăsând cititorului satisfacția de a imagina un final oarecare și de a trage concluzii. Inserțiile livrești (deloc amatoristice, cum greșit s-a spus) joacă de aceea la Hogaș un rol similar cu basmul flăcăului din Bisoca în compoziția odobesciană, integrând într-o sinteză armonioasă fondul popular și cel cult, la Odobescu pregnantă fiind ipostaza cărturarului captiv, ce tânjește după natură și după lumea cea largă, călătorind autour de sa chambre, pe când dionisiacul Hogaș e mai greu de surprins în postura șoarecelui de bibliotecă, deși frecventarea cărților a fost, de bună seamă, una din îndeletnicirile sale de căpătâi. Nu întâmplător, pe coperta a patra a cărții Mircea Platon a selectat un fragment dintr-o scrisoare a lui Ibrăileanu, în care criticul evoca admirativ personalitatea inubliabilului autor al Amintirilor dintr-o călătorie, asociată simbolic ținutului de vis al Moldovei, cu munții, cu mănăstirile și cu trecutul ei cu tot.
Și fiindcă tot am vorbit de insuficiența analizei stilistice (necesară la urma urmei în demersul didactic), mă văd nevoit să subliniez că, departe de a neglija valoarea estetică, Mircea Platon o are de fapt mereu în vedere, de vreme ce scoate în relief autenticitatea „eseistică” (eseismul e și o formă de viață, nu doar de scriitură) a însemnărilor de călătorie hogașiene, incomparabil superioare din punct de vedere literar descrierilor sistematice dar lipsite de viață ale lui Vlahuță din România pitorească (1901). Autentic e și Vlahuță, nu-i vorbă, dar în celelalte scrieri ale sale, cum bine observă autorul cărții, în File rupte, Din goana vieții sau în monografia consacrată lui Grigorescu, și nu în volumul compus la comandă, reeditat de nenumărate ori și ținut la mare cinste, după cum am văzut, și în comunism. România turistică din cartea propagandistică a lui Vlahuță nu are nimic de a face cu România profundă descoperită de Grigorescu sau Hogaș în călătoriile lor, spune Mircea Platon, arătând cum aceste călătorii solitare și neprogramate refac de fapt „legătura cu țara, cu frumusețile ei umane și naturale, cu armonia universului românesc nealterat de modernizare”.
Pe de altă parte, optând pentru călătoria în munți (mai exact: în munții Neamțului) și refuzând să meargă și să descrie, prin ordin de sus, alte locuri din țară, Hogaș ar fi confirmat intuitiv observațiile unor istorici și geografi ca Xenopol, Simion Mehedinți, Vâlsan ș.a., potrivit cărora munții ar fi fost „matricea în care s-a format poporul român”, „cetatea din inima României întregite”, abia drumeția prin astfel de locuri aducând cu sine „rememorarea de pagini din istoria națională”, și nu mai puțin „cunoașterea sufletului și energiei poporului”. Ca atare, relatările călătorilor străini despre Țările Române, creditate de istoriografia mai nouă pentru presupusa lor „obiectivitate”, se fac de fapt vinovate de a fi vehiculat o imagine deformată, căci românii „stăteau în munți, nu pe drumurile bătute de dușmani”, istoria lor curgând de sute de ani pe cărările neumblate de pe înălțimi. Iar continuitatea în timp a fost asigurată de păstori, de țăranii liberi, care au și reprezentat de altfel, cum s-a mai spus, unica aristocrație veritabilă a neamului nostru. Ideile acestea le regăsește exegetul într-o conferință mai puțin cunoscută a lui Hogaș, Câteva cuvinte asupra psicologiei și caracterului popular la români (1899), în care oratorul recapitula toate locurile comune ale naționalismului de secol XIX, anticipând totodată și proiectul de țară al sociologiei lui Gusti și Vulcănescu din interbelic, potrivit cărora România se cere cunoscută nu prin ideologii, ci prin contactul cu realitățile concrete, adică prin „amănunțit studiu etnografic/ sociologic/ antropologic”.
Naționalist și regionalist deopotrivă, unionist declarat dar apologet fanatic al moldovenismului (era apropiat prin legături de familie cu separatistul mitropolit moldovean Calinic Miclescu), de un conservatorism radical ce se împăca totuși cu ideile democratice, Hogaș lasă impresia unui scriitor „intens personal și localist”, ce vorbește „despre ale sale și ale noastre”, fiind de fapt un „lup reacționar în haină poporanistă” (Mircea Platon dixit!), ca Sadoveanu – comparație ce prilejuiește exegetului o binevenită reevaluare a rolului jucat la început de secol de „Viața Românească” și de scriitorii grupați în jurul lui Ibrăileanu și Stere. În acest sens, ideologia grupării ieșene, care prin Ibrăileanu a formulat ideea unui „specific național” descris în termeni sociologici, e plasată în continuitatea liberalismului conservator al junimiștilor, „reacționarismul” acuzat în epocă de un H. Sanielevici fiind cât se poate de autentic – lucru care nu convenea defel după 1944, când „viețiștilor” li s-a configurat un trecut exclusiv „progresist”. De altminteri, uitatului Sanielevici i se consacră în volum numeros pagini, comentatorul subliniind ironic bovarismul criticului îndrăgostit de Moldova și de locurile copilăriei, dar care vitupera împotriva lui Sadoveanu și a scriitorilor moldoveni, tributari unei viziuni patriarhal-primitive, pentru a evidenția prin contrast valoarea literaturii țărănești din Ardeal, considerate mai obiective, marcate în plus și de un etos liberal, mittel-european. În paginile revistei noastre, la rubrica „Texte de ieri pentru azi”, s-a și publicat de altfel splendida descripție lirică în care autorul de origine evreiască născut pe meleaguri botoșănene făcea apologia Moldovei ca tărâm binecuvântat și a moldovenilor ca exemplare umane superioare – superioritate determinată de ambientul geografic montan-deluros și de bogăția nutritivă a alimentelor, stropite din belșug cu smântână.
Spre deosebire de istoricii care refuză să iasă din limitele propriei specializări, dar și de cronicarii care nu văd nimic dincolo de hotarele textului, Mircea Platon știe să citească literatura și cu sensibilitate estetică, de scriitor, și cu o curiozitate nesățioasă, de cărturar doritor să cunoască tot ce se poate ști și încă ceva pe deasupra. Cercetând literatura atât ca document, cât și ca formă specifică de creație, interpretul reușește așadar performanța de a reinventa istoria literară ca demers cu adevărat interdisciplinar și de a conjuga într-unul și același discurs critica estetică și studiul cultural, în maniera unui eseism erudit și de inconfundabilă expresivitate, marcă înregistrată.
Volumul de față vine apoi să confirme, o dată în plus, cunoscuta opinie călinesciană potrivit căreia talentul critic nu-i alceva decât capacitatea de a descoperi în textele vechi, istovite de exegeză, sensuri noi, într-o manieră ce aduce izbitor cu periplurile hogașiene prin munți – aceiași de mii de ani, și totuși, la fiecare călătorie, parcă mereu alții. Prin însemnările de călătorie ale prozatorului moldovean, Mircea Platon ne-a călăuzit de fapt, cu bună știință, pe „potecile neumblate ale naționalismului românesc”, descoperite parcă abia acum, după o lungă amnezie, cu plăcută uimire.

Vasile SPIRIDON

Limită de vîrstă

În noul roman al lui Gellu Dorian, Ratații (București, Ed. Cartea românească, 2018), tipologia pe care o reprezintă Vasile Hrom – preşedinte de C.A.P. și erou al muncii socialiste, după ce participase activ la colectivizarea forțată a agriculturii – este aceea a activistului format cu opţiunile morale şi politice dubioase sub stalinism. El va fi un ratat, deoarece istoria a schimbat definitiv raporturile de forţe, vechea gardă dejistă fiind înlocuită cu aceea ceaușistă. Traseul „profesional” până în acel moment este astfel descris de autor: „Contribuise cu trup şi suflet la eliminarea elementelor duşmănoase, îşi pusese în joc toată priceperea şi răutatea cu care a fost dotat din familia în care a crescut, o mărginaşă, săracă lipită pămîntului, care în timpul foametei s-a înjumătăţit şi, din rea ce era, a devenit şi mai rea, răutate necesară pentru a-şi impune originea sănătoasă de care aveau nevoie cei care intrau în partid pentru a-şi face o viaţă mai bună pe spinarea celor care luaseră drumul pribegiei în munţi sau al închisorilor şi lagărelor comuniste. Îşi făcuse o glorie din asta, glorie care l-a dus la Şcoala de Partid de la București de unde s-a întors îndoctrinat și la dispoziția organelor douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru de ore” (p. 58). Comportamentul său de satrap local îi este intuit de directorul Liceului internat din Iași, unde Alin, fiul său, era elev: „– Cetăţene, să fii domn, dacă vrei să-ţi spun tovarăş!” (p. 87).
Alin Hrom este reprezentantul noii generaţii de intelectuali veniți de la țară în timpul ceaușismului, care vrea să descopere sensul existenţei în mecanica evenimentelor, prin confruntarea cu realitatea aspră din afara zidurilor liceului internat din Iași. Caracterizarea din partea directorului liceului îi este făcută astfel: „– Este un elev cu ceva probleme de comportament, pe care şi le-a reglat în scurt timp. Se adaptează foarte uşor la orice mediu. Asta e bine şi nu prea. Are personalitate, ceea ce înseamnă că va înţelege condiţiile aspre de aici” (Ibidem). Ca orice părinte, Vasile Hrom vrea să asigure fiului său preferat un climat familial securizant și dorește să-i impună, potrivit mentalității și concepției sale de viață, traiectul formaţiei intelectuale şi al evoluţiei în plan profesional și social.
În acest sens, Ratații este un roman al formării, dar și al de-formării. Cadru de nădejde al colectivizării dejiste într-o localitate din nordul Moldovei și rămas nostalgic al acelor vremuri sinistre până și în postdecembrism, Vasile Hrom vrea să-l modeleze după chipul și asemănarea sa grotescă pe cel mai îndrăgit dintre copii săi. Din dragoste părintească, îl arunca, mic fiind, spre cer, pentru a-l prinde în braţele-i ocrotitoare. Însă a venit vremea să-l arunce și în vâltoarea vieții, fără să ştie dacă aceasta îl va trimite înapoi la fel de curat cum îl lăsa cerul să cadă în braţele sale vânjoase. Timpul va dovedi că, mai curând, copilul fusese aruncat în lume odată cu apa murdară din albia de porci a familiei.
Luând act de identitatea sa socială și sexuală (practicarea viciilor solitare din adolescență nu-l scutesc), Alin învaţă să vadă dincolo de carnaţia întâmplărilor și a femeii cu care tata l-a momit pentru a-și regla problemele ce țin de criza intrării în viața sexuală. Ba, pe când era mic, eroul muncii socialiste comisese un viol chiar prezența sa, iar ceea ce i se demonstrează, fără voie, copilului prin această scenă traumatizantă este că exerciţiile de forţă în viață încep prin afirmarea puterii de natură instinctuală. Dar evoluția existenţei şi calității sale umane sunt și efectul necunoaşterii de sine, în primul rând prin neconștientizarea faptului că are chip un urât: „[...] figura lui Alin, de par cioturos în vârful căruia se afla un bostan cu puf negru şi creţ şi luminiţe aprinse în nişte găoace, încadrate de două urechi clăpăuge şi rozalii, nu putea să frângă atâtea inimi de puştoaice. Asta n-o ştia şi Alin, care avea o părere extraordinară despre el ca bărbat” (p. 60). Participând la desfăşurarea evenimentelor derulate cu repeziciune din ce în ce mai mare și judecându-le, adolescentul Alin îşi formulează un „cod” moral ale cărui principii nu coincid cu acelea ale tatălui. El nu dorește să se confrunte cu realităţile politice şi sociale ale vremii, evitând opţiunea părintească, aşteptând parcă să treacă timpul vitreg, pregătit să asiste la scurgerea istoriei şi refuzând un rol în „distribuţia” sa, dar pe care, din păcate, îl va primi de la Securitate.
Discrepanţa produsă între aspiraţiile protagonistului şi ceea ce i se oferă în textura relaţiilor sociale reprezintă nucleul tematic în jurul căruia se organizează acțiunea romanului. Alin Hrom chiar își exprimă regretul de a nu fi fost născut în alt mediu: „Ce bine ar fi fost dacă el s-ar fi născut într-o familie mare, adică de oameni mari, ba chiar înstăriţi, din prima linie a partidului, că la altă lume nu-l ducea gândul în acele clipe. Ar fi fost minunat. Şi ce uşor i-ar fi fost acum să escaladeze munţii acestei lumi pe care încerca să o înţeleagă şi să o scoată din matricea pe care i-o fixase bătrânul în cap. Ce-a văzut el în curtea bătrânului, în casa lui? Numai văicăreli, o mamă mereu tristă şi făcându-şi cruce la orice, la greu şi la bine. Doi fraţi timoraţi şi o soră care-l lua de mică la mişto şi asta nu-i plăcea. Lumea oferită de tatăl său, privită acum, prin mintea sa ce se deschidea spre o altă zonă de lumină, era una săracă, săracă mai ales cu duhul, supusă pământului, care nici măcar nu mai era al ei, pământ pe care oamenii deposedaţi îl întorceau pe toate feţele pentru a scoate recolte bogate, pe care bătrânul lui le manevra cum dorea şi pe care le raporta la centru, de unde dispăreau ca prin foc. Nu se putea gândi mai profund, pentru că lui acum i se năzărise în cap o altă origine, una de duci, de prinţi, de nobili, plasată undeva în altă parte a lumii, aşa cum o cunoscuse în unele cărţi citite de el. Privită de acolo, cu ochii lui duşi în fundul capului, îmbrăcat elegant, conducând o maşină de lux [...]” (p. 112).
Destinul celui plecat să înfrunte viața în Capitală – după evenimentele din decembrie 1989 și ales cu o bătaie plină de urmări grave în timpul primei mineriade – pendulează între nemulţumirea faţă de ceea ce îi oferă societatea timpului şi conformismul atitudinii. Integrat aparent în structura socialului, Alin este un om singur care acuză deficitul de existenţă din planul exterior. Neputința comunicării personajului cu sine şi cu spaţiul exterior este efectul inconsistenţei prezenţei „celuilalt”, sau a „complementarului” (chiar dacă se va căsători și avea câțiva copii), întrucât Alin nu are practic prieteni. În timpul studenției, ratatul se învârtise într-un anturaj ieșean, care se adeverise a fi cu totul suspect. Ceea ce i se întâmplă nu îi induce sentimentul tonifiant al apartenenţei la generaţie, această inaderență constituind una dintre invariantele narațiunii. În climatul intelectual și literar al Iașului, el are nevoie de certitudini, pe care le va descoperi de-a lungul unui adevărat „drum iniţiatic” ce trece prin rețeaua ascunsă a Securității.
Dinamica raporturilor temperamentale, psihologice și comportamentale este de urmărit în relaţia lor pe verticală, de la tată la fiu – personaje generice a căror textură umană structurează reţeaua de semnificaţii a romanului. Prim-planul acțiunii este ocupat de confruntarea de concepţii între două generaţii, de distanţa care separă două moduri de a gândi şi de a participa la istoria imediată. Tata face practică revoluţionară, fiul întreprinde un fel de revoltă de tip romantic, să-i spun, împotriva tutelei paterne. Relaţia dintre părinte și fiu este o dispută dintre practica şi teoria existenţei; cele două concepţii constituie nivelele tensionale ale problematicii abordate de Gellu Dorian. La modul general, raporturile tată-fiu se organizează funcţional și se substituie unei relaţii care se stabileşte pe dimensiunile duratei umane între umbra pe care o lasă memoria trecutului peste instanţa prezentului şi forţa de impact a prezentului asupra viitorului abia schițat. Acestea sunt etajele cronologice care se confundă cu etajele edificiului epic, format din trei părți a câte aproximativ patruzeci de secvențe narative, la capătul cărora Alin Hrom va avea grave tulburări de memorie.
Transferul de repere de la o lume la cealaltă (de la dejism la ceaușism și apoi la postdecembrism) tulbură datele realităţii cu imagini amăgitoare. De fapt, această pereche de personaje tată-fiu generalizează raportul de forţe pe care l-a constituit confruntarea dintre trei modele de comunism: dejist, ceaușist și iliescianism (ultimul fiind întruchipat de personajul Elia Despot). Gellu Dorian surprinde raporturile de forţă prin intermediul unor modele psihologice, temperamentale, comportamentale, propunând tipologii care să explice prin însăşi natura lor specificul unei epoci şi sensul de evoluţie a unui proces istoric. Romancierul vizează, mai mult decât biografiile unor oameni siluiţi de împrejurările schimbării istorice radicale, raporturile acestora cu sistemul, relaţia de influență reciprocă dintre destinul individului şi traiectul devenirii istorice. Ratații nu este atât un roman despre tipurile ori modurile de existență ale puterii, cât unul despre exerciţiile posibile ale acesteia, prozatorul vizând dinamica istoriei în perspectiva actelor, a manifestărilor ideii de putere şi, numai în al doilea rând, profilul celor care o exersează.
La întrebarea câtă istorie şi cât prezent include conținutul romanului Ratații, răspunsul ar fi următorul: nu există un prezent care vorbeşte despre trecut, ci un trecut care vorbeşte în prezent. Dar aceasta nu înseamnă că nu poate fi pus totul și sub semnul hipotipozei, adică sub tutela figurii retorice prin intermediul căreia trecutul să fie identificat în prezent. Personajele se definesc din perspectiva manifestării acestei relaţii dintre cele două repere temporale – prezent şi trecut –, care acumulează în sfera lor experienţe şi trăiri grăitoare despre viaţa interioară a lor. Pe curba acestui arc temporal se desfășoară întreaga istorie a devenirii faptelor unei vieţi, de la trăirea de „atunci” şi „acolo”, prin depozitarea în structura afectivă a fiinţei, la retrăirea de „acum” şi „aici”, cu virtualităţile celei mai autentice existenţe şi, implicit, cu putinţa de a structura textura unui anumit destin.
Romanul Ratații conturează un spaţiu al cărui reper principal este sentimentul de incertitudine şi insecuritate, efect al acţiunii elementelor agresive provenind din interiorul fiinţei, din preajma lor ori dinspre textura relaţiilor sociale. Acțiunea din cele trei părți narative este marcată de o transparenţă a realității, cu un zbor nu prea înalt al fanteziei auctoriale, deoarece perioada istorică surprinsă este generoasă în subiecte. Trăind sincronic în durata epocii respective, autorul (care este cam de o vârstă cu personajul Alin, dar acest amănunt nu prea are importanță) îi acordă acesteia o semnificaţie, trecând-o din timp în istorie suferită. Gellu Dorian face parte din acea categorie de prozatori pentru care calitatea esenţială a unui roman rămâne povestitul.
Prin felul de a privi realul, de a-l interoga şi de a-l organiza din perspectiva modelării psihologiilor, prozatorul Gellu Dorian (un poet ce este congener vechii promoții de prozatorilor textualiști) are în intenție transferarea, iar nu transformarea lumii în text. El posedă atât știința conceperii și structurării ansamblului romanesc, ca şi pe aceea a folosirii detaliului pentru a contura o atmosferă şi a defini spaţiul unor situaţii epice. Printr-o foarte bună priză la real, sunt înregistrate temeinic adevăratele stări de lucruri ele unei epoci. Romanul Ratații, Gellu Dorian scoate la suprafață câteva dintre gunoaiele venite odată cu apele tulburi ale unei jumătăți de veac românesc.


Ana BLANDIANA

PARCUL DIN CHIŞINĂU

Pe aleile lui
ca roiuri de frunze trec anii,
şi printre statui
vântul îi toarce în jurul poeţilor de marmură sau de bronz.
mai mult decât oamenii el ştie visa
în limba vechilor cazanii
şi o sută de ani nu i-au fost îndeajuns să uite ce-a fost.


Mai puţin străină decât în muzeul de istorie,
umblu prin iarba uscată
care scoate un zumzet abscons,
generaţiile frunzelor îmi urcă până la glezne
ca nişte cătuşe pe care le ştiu pe de rost.


Aici am stat şi am plâns uitările succesive
spălate-n amestecul toxic al sângelui de mai multe culori
şi peste mine-au trecut mulţimile ca nişte valuri
de multe, de nenumărate ori :
valuri de umbre sălbatece de invadatori,
valuri de umbre speriate de refugiaţi,
valuri de umbre zadarnice de eroi,
şi-n cele din urmă-n convoi
doar valuri de umbre de deportaţi.


Peste toate umbra statuii lui Stefan,
lunecând şi ea, pribegită în ţară,
adusă-napoi, alungată din nou, şi din nou revenind,
marmură hăituită şi aproape povară…


Încorsetat în statuie, sfinţenie şi cult,
Ştefane, Maria Ta,
Tu pe soclu nu mai sta,
coboară!
Coboară în azi din demult,
fii Oaspetele de Piatră pedepsitor
care se-ntoarce din moarte în viitor!
Intră cu paşi de ciment
asurzitor
în clădirea Guvernului, în Parlament,
în televiziunile străine fără ruşine,
spulberă-le batjocura, manipulările, sfruntata minciună,
striveşte-i fără milă ca-ntr-un blestem împlinit,
înspăimântă-i, alungă-i, răzbună
crima fără sfârşit
şi umilinţa curgând din dispreţ
ca sângele dintr-o rană!


...Apoi, dacă vrei,
Poţi să te-ntorci pe alei
Printre poeţi
Fără prihană


Dan PURIC

„Acești români fantastici”

Cînd civilizația și cultura unei cetăți se prăbușesc, primul simptom al decăderii este promiscuitatea în artă. Și iată că astăzi am ajuns cu toții să trăim o vreme marcată de această cumplită degenerare. La rîndu-i, spectatorul țîșnit din marea masă de supraviețuitori cu sufletul neliniștit de „eternele” noutăți ale prezentului continuu în care este captiv, coborît metodic spre zona senzațiilor primare, reeducat să-și disprețuiască capacitatea de-a medita și a reflecta asupra lumii, cultivat în indiferența față de trecut, cere frenetic o nouă artă. În fond, strigă cu toate puterile să i se reprezinte propria-i Cădere. Împlinit întru aceasta și recunoscîndu-se cu o stupidă bucurie, accelerează inconștient, cu de la sine putere, prăbușirea de altfel inerentă a artistului și a artei. O sinucidere colectivă, făcută în numele progresului contemporan, spre care este împinsă lumea în drumul ei spre neant. Urletele „libertății de exprimare”, fără de nici o frontieră morală și fără aspirația spre transcendent, seamănă cu invaziile barbare făcute în civilizația antică. Numai că de data aceasta, ele sînt făcute în numele civilizației. Peisajul acestor paradoxale ruine ne înconjoară astăzi de peste tot.
Undeva, într-una dintre scrierile sale, filosoful german Friederich Hegel profețea că: „Arta secolului XX va muri sub suflul rece al conceptului.” Dar iată că timpul a trecut și realitatea s-a dovedit a fi alta. Căci arta secolului XX și implicit cea a începutului de secol XXI se pulverizează sub temperatura înaltă și nimicitor de toxică a vulgarității, violenței, avînd muze nu setea de absolut și dorința de desăvîrșire, ci raiul halucinogen al lumii narcoticelor și desfrîul sufletesc al artei fără de Dumnezeu.
Și totuși apar din cînd în cînd judecăți spontane, izvorîte ca niște replici ale unui organism sănătos a cărui imunitate n-a fost biruită de „progresul” nimicitor al lumii contemporane, și care prin forța, autenticitatea și profunzimea lor, complexează și dărîmă în fracțiuni de secundă întregi eșafodaje de gîndire și concepte adunate cu migală și menite să explice în cuante teoretice dezastrul pe care-l trăim. Și astfel, într-una din zile, șoferul taxiului care mă ducea spre casă mă întreabă:
„– Știți care este viteza cea mai mare pe care o trăim cu toții? Viteza care depășește cu mult accelerarea uluitoare a progresului tehnologic de astăzi?” Pentru o clipă am rămas surprins. O dată că nu mă așteptam ca întrebarea să vină de la taximetristul meu înecat, de altfel, în habitatul profesiei sale și care sub teroarea traficului, numai de filosofie nu avea timp, și a doua oară, am fost profund mirat de întrebarea în sine, care trebuie să recunosc, m-a surprins cu garda jos și mi-a arătat oare a cîta oară cît de vrăjit eram de miasmele amețitoare ale obișnuinței de a nu mai gîndi eu însumi, ci de a mă lăsa gîndit.
„– Nu!” I-am răspuns cu sentimentul de jenă al unei neașteptate înfrîngeri. Șoferul m-a privit în oglinda retrovizoare și, lăsînd pentru o clipă să-i strălucească în ochi privilegiul inteligenței necopleșite de mulțime, mi-a răspuns:
„– Viteza degradării umane!” Există în poporul acesta român cîte o sfîntă replică, ce parcă recuperează dintr-o dată decenii de cădere sufletească. Așa am văzut și văd eu acest neam, prin fulgere de privire și de simțire care dintr-o dată luminează bezna istoriei, lămurindu-se pe sine. Ca și cum ar fi fost de-ajuns doar o secundă de lumină printre secole, ca el, românul, să-și regăsească drumul pierdut în întunecatul său destin.
„– La ce vă gîndiți atunci cînd înotați?” A fost întrebat odată un celebru campion mondial de înot. „- Să nu mă înec!” Tot așa am scris și eu piesa „Acești români fantastici”! Să nu mă înec! Să nu mă înec în valurile cinic-indiferente ale lumii de azi. Nimeni și nimic nu ne mai permite „luxul istoric” de a mai sta nepăsători pe mal.
În fond, profetul adevărat n-a fost filosoful german, ci acel mare martir creștin mărturisitor, profesorul Alexandru Mironescu, ce odată ieșit din temnițele iadului comunist, a spus cu acea claritate a sufletului pe care o au numai pătimitorii întru Hristos, că: „Nu se poate înota stînd pe mal și hamletizînd la nesfîrșit asupra înotului.” Și atunci, cu fermă luciditate dar și cu o paradoxală bucurie, m-am aruncat cu tot sufletul în talazurile necruțătoare ale furtunii ce ne înconjoară din toate părțile astăzi, în nădejdea creștină că într-un tîrziu, am să răzbesc și pentru o clipă, am să duc la un liman sufletesc acel petec de puritate românească ce ne-a mai rămas. Și cine știe, poate mai tîrziu, și dumneavoastră, simplii spectatori de azi, veți deveni vajnicii înotători de mîine, care cu curaj, vor străbate Marea Deznădejdii, ducînd cu sine pe țărmul eternei Românii adevărul ei neîntinat.
Și ca nu cumva vreo „furtună ideologică” stîrnită din „seninul” ăsta contemporan să mă dovedească, mi-am luat drept colac de salvare umorul românesc, care nicicînd nu s-a lăsat îmbibat de apa ispititoare a abisurilor omenești, rămînînd veșnic la suprafață, cu bucuria unei inocențe neatinse și sfidînd cu aura înțelepciunii nepereche, talazurile de prostie și răutate omenească. Iar mai presus de toate, împins de la spate de tăria impenetrabilă a acestui neam, am lăsat să-mi picure din ochiul întristat dar nu deznădăjduit, o lacrimă în Marea aceasta de Amar-sufletesc, ca să-i aduc aminte că ea, Marea, pe toate le poate scufunda, numai Dragostea nu. Și uite așa, cu credința că Bunul Dumnezeu va ocroti încă o dată acest etern suspin românesc, m-am aruncat în valurile necruțătoare ale furtunii ce a cuprins lumea de azi, cu nădejdea de nebiruit că într-o zi am să-mi ating din nou țărmul patriei mele sufletești.


Dan TOMULEȚ

MICHEL HENRI: BARBARIA ŞTIINŢEI (I)

Ni se spune adesea că despre aspectele negative ale modernităţii s-a scris şi s-a discutat mult; şi, probabil, că aşa este. Faptul acesta nu ne permite însă să tragem concluzia că s-a discutat suficient, deoarece aceste aspecte negative ale existenţei moderne continuă nestingherite şi chiar se adîncesc. Suficient se va fi vorbit despre ele, abia atunci cînd se vor naşte atitudini şi se vor lua măsuri împotriva lor. Prea des filosofii îşi imaginează că, dacă ei au discutat între ei despre un anumit lucru, înseamnă că şi-au făcut datoria. O astfel de atitudine nu face însă decît să trădeze o neînţelegere din partea lor a funcţiei sociale pe care trebuie să o îndeplinească. S-a spus, de asemenea, că discutarea problemelor modernităţii ar fi o modă culturală şi, probabil, că şi acest lucru este adevărat, însă numai pentru creatorii de modă care s-au rătăcit prin domeniul filosofiei. Această ultimă atitudine ratează în întregime seriozitatea umană şi spirituală a faptului de a fi filosof, adică, un om al adevărului şi al implementării adevărului, un lucru care nu are nimic de-a face cu modele sau cu discuţiile inutile.
Una dintre cele mai incisive şi mai serioase critici contemporane ale modernităţii este cea produsă de fenomenologul francez Michel Henry, care îşi permite să declare, la sfîrşitul secolului XX, că ştiinţa este forma fundamentală a barbariei spirituale contemporane şi cea dintîi cauză a distrugerii culturii occidentale. Aceste acuzaţii sînt extrem de grave, iar cunoaşterea temeiului lor reprezintă o obligaţie a oricărui intelectual care-şi înţelege rostul. Vom încerca, aşadar, în continuare să prezentăm cîteva dintre ideile de bază ale perspectivei lui Michel Henry asupra existenţei actuale a omului occidental, în măsura şi cu specificul înţelegerii noastre.

1. Conceptul de viaţă

La baza acestui demers critic se află ideea de viaţă. Asemenea oricărui concept primar, conceptul de viaţă nu este definibil. El se oferă intuiţiei intelectuale în urma diverselor încercări de a-l indica, însă cel mai exact ar fi dacă am spune, urmîndu-l pe Henry, că viaţa se revelează doar ei însăşi, numai ca ea însăşi şi numai prin ea însăşi. Cunoaşterea vieţii o deţine doar cel viu şi numai prin faptul că este viu. Am putea încerca o ilustrare a ei, afirmînd că viaţa este singurul lucru care ni se întîmplă pe parcursul unei zile. Ea înseamnă trăire, dar nu în sensul restrîns al experienţei emoţionale, ci în sensul cel mai larg al oricărui fapt experimentabil. Viaţa este simţire şi înseamnă receptacularitate, dar pentru că nu există simţire din esenţa căreia să lipsească simţirea de sine, este mai exact dacă spunem că viaţa este simţire de sine, în absenţa oricărei distanţe şi a oricărei exteriorităţii, motiv pentru care receptacularitatea vieţii nu trebuie confundată cu percepţia sau cu senzaţia, care sînt doar nişte capacităţi ale vieţii. Există o diferenţă între subiectivitate şi subiectul epistemologic. Astfel, ne învaţă filosoful francez, viaţa se auto-fenomenalizează în completă pasivitate faţă de ea însăşi. Este acceptarea fără rezerve a ei însăşi şi de către ea însăşi. Acest joc al vieţii cu sine şi în sine e fiinţa secretă a fiecăruia dintre noi. Omul nu e un robot de carne, ci o fiinţă vie, posesoare a simţirii de sine. Această simţire este condiţia a priori de posibilitate a oricărei experienţe şi a oricărei capacităţi, adică, a oricărei lumi posibile. Senzaţia şi percepţia sînt capacităţi ale vieţii, respectiv, locul în care lumea se constituie pentru viaţă. Credinţa într-o lume complet obiectivă e iluzorie; chiar exterioritatea ne este dată în auto-afectarea simţirii sau a sensibilităţii.
Dată fiind natura subiectivă a vieţii, se poate afirma că afectarea este forma transcendentală a revelaţiei, ceea ce înseamnă că ultime sînt modurile simţirii, nu lucrurile. În acest context, adevărul este sinonim cu afectarea, respectiv, cu subiectivitatea însăşi. Este un adevăr care se schimbă odată cu viaţa şi a cărui istorie e identică cu istoria vieţii. E un adevăr individual, accesat prin identificarea cu el, adică, prin transformare de sine. Adevărul nu e un lucru pe care omul îl constată, ci un lucru pe care omul îl întrupează. Este un adevăr care se auto-întemeiază şi care îşi este sieşi criteriu de autenticitate. Numai acest adevăr nu necesită interpretare. În consecinţă, cunoaşterea vieţii este viaţa; e o cunoaştere consubstanţială, nu una achiziţionată. Mai bine zis, nu noi cunoaştem viaţa, ci viaţa se cunoaşte pe sine în noi. Ea este simţire de sine şi experimentare de sine. Astfel, susţine Henry, cunoaşterea vieţii „nu are un obiect, pentru că nu conţine în sine relaţia faţă de un obiect şi pentru că relaţia aceasta nu-i constituie esenţa” (p. 12).1 Ea o cunoaştere prin identificare cu obiectul, nu prin raportare la el; e o cunoştere care nu vede, pentru că nu este nimic de văzut.
În acelaşi timp, viaţa nu poate înainta decît în lăuntrul ei însăşi şi nu poate da înapoi decît în lăuntrul său. Mişcarea vieţii poate fi dezvoltare de sine, prin facere de sine, sau distrugere de sine, prin uitare de sine, aceste două repere marcîndu-i istoria. Pentru om, istoria fiinţei este istoria accesului său la viaţă. Mişcarea vieţii nu este însă una integral voită; nu e, în primul rînd, rezultatul unui efort, ci, mai degrabă, consecinţa revelaţiei. Ea creşte prin adăugare de viaţă şi scade prin uitare de sine, în favoarea lumii. Ea întemeiază orice efort, şi orice dezvoltare a ei este bucurie, tot aşa cum orice scădere a sa este nefericire, chiar dacă drumul spre moarte e presărat, pînă la un loc, cu plăceri sau cu inversiuni hedonice. Aşadar, întotdeauna acţionăm împreună cu viaţa, fiind în ea şi participînd la mişcările ei. Orice capacitate – percepţia, înţelegerea, memoria sau imaginaţia – este a vieţii şi presupune simţirea, ca „auto-afectare originală” (p. 117). Prin fiecare dintre puterile sale, simţirea îşi este dată sieşi şi tinde către ea însăşi.
Viaţa nu este viaţa biologică, ci viaţa spiritului, cea dintîi fiind o simplă abstracţiune ştiinţifică. Viaţa spirituală ţine de motivaţia omului de a trăi, adică, de a-şi îmbogăţii viaţa, acesta fiind sensul fundamental al proiectului etic. E o motivaţie care există la nivelul simţirii şi abia apoi la nivelul gîndirii. Etica este cultivarea de sine a vieţii; este arta creşterii în fiinţă. În sensul acesta, Henry afirmă că etica nu este un domeniu independent, ci este „coextensivă cu viaţa şi cu dezvoltarea ei deplină” (p. 96). Dacă gîndim etica în termenii relaţiei acţiunii cu norma sau cu valoarea, pierdem înţelegerea faptului că ea ţine în mod esenţial de viaţă şi că viaţa este tot una cu însăşi dinamica valorii. Cu toate acestea, în viaţă nu sînt scopuri, pentru că nu există distanţa intenţionalităţii. În consecinţă, pentru că nu viaţa e determinată de cunoaştere, ci cunoaşterea e determinată de viaţă, etica nu poate fi o disciplină normativă. Orice mod al vieţii îşi urmează logica sa internă, o logică a forţelor sale vitale, care nu ascultă de cunoştinţe. Numai viaţa poate prescrie reguli vieţii, şi ea le prescrie de-a lungul liniei dintre creşterea de sine şi uitarea de sine.
În prelungire, cultura nu este altceva decît realizarea proiectului etic; este auto-revelarea vieţii. Cultura e dezvoltarea vieţii, şi dezvoltarea vieţii e cultura. Nu orice produs numit cultural este cultură, manifestările morţii spirituale fiind componente ale anti-culturii şi inculturii. În cuvintele lui Michel Henry, cultura „este o acţiune pe care viaţa o exercită asupra ei însăşi şi prin care se transformă pe ea însăşi” (p. 5), motiv pentru care „cultura e cultura vieţii” (p. 10). A fi creator de cultura înseamnă a contribui la îmbogăţirea vieţii, nu la decimarea ei. E o contribuţie practică, reală. Aparţine culturii producerea de lucruri necesare vieţii, modurile de manifestare ale formelor vieţii şi manifestările legate de momentele ei importante. Tot de cultură aparţin şi legile care organizează viaţa, dar mai ales nevoile ei superioare, care dau naştere artei, filosofiei şi religiei. Cultura este modul în care viaţa se dăruieşte adevărului. E locul în care adevărul soseşte. Astfel, creaţia culturală nu rezultă dintr-un act al deciziei raţionale, ci din decizia vieţii de a se experimenta pe sine, într-un fel sau altul. Cultura e transformarea de sine a vieţii. Este o acţiune exterioară lumii, marcată de formele în care viaţa curge. Este o descărcare a vieţii de tensiunile ei.
Greşim dacă distingem între cultură şi civilizaţie, ca şi cum s-ar putea civilizaţie fără cultură. Înalta cultură trebuie să coboare în mediul concret de existenţa al oamenilor, mai ales sub forma esteticului, a artei, care reprezintă felul în care viaţa se arată în lumea reprezentării, un loc în care nu coboară niciodată ca ea însăşi. În viziunea lui Henry, „arta e reprezentarea vieţii” (p. 36). Din această cauză, arta nu se identifică niciodată cu suportul ei material, ci se păstrează în domeniul simţirii, adresîndu-se imaginaţiei. Materia operei de artă nu este totuşi imaginaţia pură, ci simţirea asupra căreia se lucrează prin imaginaţia vizuală sau auditivă, dat fiind faptul că, după cum ni se spune, „spectatorul coincide... cu esenţa artei” (p. 42). Arta este cultivarea simţirii şi a sensibilităţii; şi sub raportul acestei funcţii, ea trebuie să fie un aspect al vieţii sociale, nu un domeniu particular, rezervat iniţiaţilor şi snobilor. Ea trebuie să existe în urbanistică, în arhitectură, în comportament, vestimentaţie şi ritualuri, dar mai ales în riturile sacre, pentru că din sacralitate îşi extrage arta seva.
La rîndul ei, religia, care se întemeiază pe faptul că fiinţa vie nu-şi are temeiul în ea însăşi, lucru demonstrat de anxietatea morţii, trebuie să penetreze fibra întregii civilizaţii, inclusiv activitatea economică, activitate care nu trebuie să se reducă la producerea de lucruri utile, ci trebuie trăită şi gîndită ca un exerciţiu spiritual, ca o formă a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Arta însăşi este un fenomen religios. Astfel, ne spune Henry, „pentru că arta este sacră, ea se veştejeşte atunci cînd ponderea ei religioasă dispare” (p. 126). Cultura şi civilizaţia sînt produse ale vieţii spirituale şi numai viaţa spirituală ştie cum să le folosească. Acesta este motivul pentru care cultura nu are niciun sens pentru omul zombificat de trunchierea modernă a minţii. Energiile sale spirituale nu dispar, dar sînt canalizate spre manifestările iraţionale ale animalului uman. Iată de ce nihilismul se manifestă prin apărarea oricărui lucru contrar naturii şi vieţii, prin frîngerea pe roată a oricărui element de ordine morală.
Cam aceştia ar fi termenii în care am putea rezuma oarecum conceptul de viaţă, propus de Michel Henry, şi cîteva dintre implicaţiile sale, concept pe care se întemeiază apoi întreaga critică formulată de el la adresa modernităţii, în general, şi a ştiinţei, în mod special.

2. Tensiunea vieţii

Pentru a explica natura crizei culturii şi a omului modern, pe lîngă conceptul de viaţă, Henry foloseşte şi conceptul de tensiune a vieţii. Viaţa înseamnă energii vitale, care, ne spune autorul, trebuie să se manifeste şi să se descarce. În cazul în care aceste energii sînt blocate, vitalitatea se transformă în zbucium şi chin. Forma fundamentală de descărcare a energiilor creatoare ale vieţi este munca şi activitatea, în general. Dacă cele două sînt însă desprinse de temeiurile lor subiective, ele nu mai contribuie la eliberarea energiilor vitale, fapt care-l afectează profund negativ pe om. Astfel, în condiţiile abundenţei societăţii contemporane, cînd problemele existenţei cotidiene sînt relativ uşor de rezolvat, dar mai ales în condiţiile pierderii deschiderii vieţii către transcendenţă, energia creatoare de soluţii şi semnificaţie a omului se deversează în abuzarea realităţii şi a mediului social; energia omului se transformă inevitabil în anxietate. În consecinţă, întreaga nebunie modernă este urmarea blocării energiilor vitale, care nu mai au unde şi pe ce să se cheltuiască. Este necazul eroului fără cauză sau nefericirea îmbuibării. Astfel, ne învaţă Henry, „inabilitatea unei civilizaţii de a oferi sarcini pe măsura mijloacelor ei... implică eliberarea necontrolată a acestor energii, iar acest tembelism produce violenţă” (p. 105).
Energia necheltuită e experimentată ca nefericire, motiv pentru care omul caută să se refugieze în activism, ducînd însă cu sine acolo nefericirea care l-a împins iniţial spre exterior. Pe filiera acestei neîmpliniri în exterioritate, se naşte dorinţa distrugerii de sine, a nimicirii vieţii care continuă să producă aceste energii. Aici găsim originea psihologică a vandalismului, a pasiunii pentru distrugere şi răutate şi a revoltei împotriva autorităţii legitime. Energia necheltuită se transformă în răzvrătire, în ură morbidă de sine, în exhibiţionism şi vulgaritate şi chiar în pasiune pentru demonism. Toate acestea, desigur, rămîn în lăuntrul vieţii, cum de altfel rămîne şi refugiul în exterior, însă mişcarea energiilor vitale nu mai este orientată către lumina vieţii, către cultivarea vieţii, ci în direcţia întunericului morţii. Barbaria lumii contemporane are la bază tocmai această ascundere de sine şi distrugere de sine a vieţii, care se păstrează chiar şi ea în perimetrul vieţii, forţa distrugerii ridicîndu-se din însăşi energia vieţii. Barbaria lumii contemporane este coşmarul lipsei de sens, o formă de canibalism vital.
În lăntrul vieţii însăşi, pentru că nu există un exterior al ei, viaţa se poate desfăşura prin cultivarea de sine sau prin uitarea ori nimicirea de sine, după cum am văzut. Se poate trăi în vederea luminii vieţii sau în vederea întunericului morţii. Nu cred totuşi că avem de-a face cu o simplă întoarcere a vieţii împotriva ei însăşi, aşa cum afirmă de fapt Henry, ci mai degrabă cu o întoarcere a viului, ca instanţiere a vieţii, împotriva vieţii şi a lui însuşi. Numai pentru el se inversează sensul energiilor vitale. Blocată nu este viaţa însăşi, fapt care ar introduce o contradicţie în însăşi esenţa ei, ci energiile vitale ale fiinţei vii sînt întoarse împotriva lor însele, iar acest blocaj îşi are originea în rătăcire de la drumul spiritului. Viul, ajuns la conştiinţa de sine, deţine pîrghia acestei reversiuni. El nu este purtat de rîul vieţii, ci navighează pe apele lui. Rătăcirea viului stă în circularizarea vieţii sale, în zăgăzuirea ei întru finitudine. Viaţa este deschidere spre transcendenţă; e curgerea infinitului pe la poarta casei noastre. Prezenţa sa în imanenţă nu înseamnă însă că ea îşi are şi originea în imanenţă. Viaţa viului e traducerea transcendenţei pe înţelesul finitudinii, în timp ce rătăcirea vitală a viului constă în pierderea orizontului nesfîrşirii, adică, a orizontului credinţei. Credinţa e deschiderea vieţii către transcendenţa din care provine şi spre care se îndreaptă; necredinţa, în schimb, e limitarea vieţii la imanenţă, o rătăcire cu potenţial exploziv.
Odată pierdută credinţa, adică, deschiderea vieţii spre eternitate, omul caută să-şi descarce energiile creatoare în proiecte mundane, încercînd să aducă cerul pe pămînt, adică, să atingă infinitul, cu mijloacele finitudinii. Barbaria actuală este însă argumentul irefutabil al faptului că omul nu poate construi el însuşi scara lui Iacob şi că încercarea lui de a face lucrul acesta, în loc să-l urce la cer, îl coboară mai degrabă în iad. Ştiinţa modernă a fost şi este încă încercarea fiinţei umane rătăcite de a recîştiga infinitul, după ce i-a întors spatele. Iată de ce ea ne pune în atingere cu neantul.

Notă:
1. Numărul paginilor aparţin lucrării: Michel Henry, Barbarism, trad. Scott Davidson (New York: Continuum Impacts, 2004).


Dana Raluca SCHIPOR

Din antologie în antologie, Istoria postmodernismului românesc

Despre proiectul Studii de literatură română recentă lansat cu trei ani în urmă și coordonat de profesorul și criticul clujean Gheorghe Perian vorbisem și în numărul anterior, cînd, oprindu-mă asupra volumului al doilea, dedicat istoriei realismului socialist la noi, aminteam și de existența celorlalte două volume care întregesc în momentul actual seria de studii. Lansarea în 2016 a volumului prim, Teme și motive literare în proza scurtă (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016), a fost urmată, după cum spuneam, de alte două volume colective de referință, cel de-al doilea dintre acestea (Contribuții la istoria realismului socialist, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017) reunind o seamă de studii remarcabile pe una din temele predilecte ale criticii de azi, realismul socialist, în vreme ce ultimul și cel mai recent volum publicat în 2018, păstrînd aceeași structură deja cunoscută, este consacrat unuia dintre cele mai efervescente sectoare ale istoriei noastre literare: postmodernismul.
Istoria postmodernismului prin antologii este al treilea volum al colecției de studii de literatură română recentă și cel care își propune un ambițios proiect de periodizare a unui fenomen literar încă foarte actual, dacă consemnăm faptul că debutul în volum a unora dintre scriitori se realizează la începutul anilor ‘80, dar în aceeași măsură suficient eșalonat pentru a putea permite o astfel de perspectivă ,,progresivă și totodată cronologică” (p. 9), după cum are să fie consemnat încă din prefața volumului. Nimic mai simplu dacă istoria literară s-ar constitui din segmente și linii drepte care să deschidă și să închidă cicluri poetice, însă provocarea în cazul unei periodizări a postmodenismului la noi pornește din tocmai eclectismul sistemului de concepere și practică a literaturii, care refuză, totuși, punerea fenomenului sub marca unor direcții precise, a unui program unitar, a unor note sau formule generale. Inexactitatea în fixarea unor etape pe criterii de ordin intern, tematic sau al formulei literare, pe care critica a tot vehiculat-o și pe care chiar și semnatarul prefeței volumului o sesizează (,,Etapele sînt aproximative pentru că au existat suprapuneri și întrepătrunderi care îngreunează cronolo-gizarea”, p. 7) a determinat în cazul fenomenului postmodernismului românesc o abordare dintr-o cu totul altă perspectivă, și anume, inițial, prin prisma volumelor colective în care scriitorii anilor 1980 debutează. ,,Aer cu diamente”, ,,Cinci”, ,,Desant ‘83” sînt antologiile de referință, inseparabile de cenaclurile celebre, intrate deja în istoria literară, unde scritorii se lansează, ca ,,Cenaclul de Luni”, cenaclul ,,Junimea” ori ,,Universitas”.
,,Dublarea conștiinței de grup cu o conștiință de generație, dinamică și complexă” (p. 8) are loc abia după Revoluție, cînd apar, de altfel și primele antologii de generație, cum sînt ele numite, care își propun să fixeze o serie de puncte de referință supraindividuale, ce transgresează grupurile competiționale. Astfel apare în 1993 Antologia poeziei generației ‘80 editată de Alexandru Mușina; în 1994 și 1999 Competiția continuă. Generația ‘80 în texte teoretice îngrijită de Gheorghe Crăciun; în 1998 Generația ‘80 în proza scurtă de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa și în același an, Experimentul literar românesc postbelic de Ion Bogdan Lefter, Monica Spiridon și Gheorghe Crăciun.
Tot în preajma anilor ‘90 istoria literară semnalează și apariția unui fenomen ,,imitativ și anacronic” (p. 8) care restabilește practica mai veche a optzeciștilor, și anume antologia de grup. Este cazul unor antologii de rezonanță mai scăzută, dar care întregesc tabloul dinamic al aparițiilor în volume colective din perioada anilor ‘80-’90. Dintre acestea, Pauza de respirație (1991), Ficțiuni (1992), Tablou de familie (1995), Marfă (1998), Ferestre ‘98 ori oZone Friendly, majoritatea, la rîndul lor, rezultate ale frecventării de către scriitori astăzi de notorietate, a cenaclurilor literare, fie că este vorba de ,,Clubul literar”, ,,Cenaclul Central”, ,,Cenaclul Litere” ori ,,Club 8”.
O istorie a postmodernismului românesc prin prisma antologiilor nu se poate încheia fără a include și o antologie-reper, o antologie care să sintetizeze și să înglobeze întregul fenomen, depășind categoriile limitative date de perspectiva grupului și a generației, făcînd posibilă o panoramare a ceea ce devine deja curentul literar postmoden. Aceasta este, de fapt, ultima oprire pe care volumul clujean o propune în demersul său de sistematizare cronologică a amplului fenomen literar, făcînd trimitere la cea mai recentă antologie în domeniu, și anume, Noua poezie nouă de Dumitru Chioaru, apărută în 2011.
Perspectiva sociologică anunțată în deschiderea volumului dedicat postmo-dernismului românesc pune în lumină, întocmai cum sintetizează și coordonatorul acestuia, patru categorii distincte în jurul cărora se coagulează și cele patru capitole aferente: Grupurile, Generația, Afluențele și Curentul literar. Însă debutul în grup a optzeciștilor prilejuiește la nivelul volumului, nu exclusiv o sinteză și o analiză pornind de la antologiile reper, cît și o problematică interesantă ce de data aceasta ține de coerența creativă de grup. Din acest punct de vedere deschiderile conceptuale privind noțiunile de ,,grup” ori ,,cenaclu” scot la lumină în toate studiile cuprinse în prima secțiune a volumului, această necesară depășire a formulelor generalizatoare și monopolizante și demararea analizei, cum spune unul dintre autorii studiilor, ,,la firul ierbii”. Atmosfera competițională dintre grupurile literare existente scot la lumină, încă o dată, o generație numită, de fapt, impropriu ,,generație” în măsura în care un program coerent și unitar pentru toți nu a existat în niciun moment. Lucrul acesta se reflectă prin actualizările precise și atente realizate în cele patru studii incluse în capitolul prim, unde antologiile de referință, Aer cu diamante, Cinci, Desant ‘83, dar și o antologie de data aceasta a poeților germani din România – Vînt potrivit pînă la tare, țin prim-planul analizei.
Asupra celui de-al doilea concept deja menționat, acela de ,,generație”, lucrurile capătă un aspect cu totul nuanțat pe întreg cuprinsul volumului. Surprinzînd specificul primelor antologii de generație, fie ele de poezie, proză scurtă, teorie ori strategii poetice, autorii studiilor vorbesc în cîteva rînduri de caracterul nostalgic al unor asemenea volume, reliefîndu-le implicit rolul de document de epocă. Dacă antologia de poezie a lui Alexandru Mușina este mai degrabă ,,un prilej de nostalgie timpurie” (p. 53) ce mizează pe afinitățile elective ale autorului său, Generația ‘80 în proza scurtă de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa inaugurează o lectură pe care autorul studiului o declară ca fiind ,,inevitabil nostalgică” (p. 62). Fiind vorba de un demers ușor de intuit de autoconservare, din pricina unor împrejăriri nefericite în care volumul s-a aflat înainte de publicare, înșiși prefațatorii antologiei mărturisesc că: ,,acest model poartă în el marca (vremurilor) în care a fost elaborat și amprentele sociale, politice, culturale, existențiale ale unui context astăzi dispărut, deși lizibil încă printre rîndurile textelor.” (apud op.cit., p. 62). ,,Obsesia generaționistă” a optzeciștilor relevată și prin prisma unei asemenea antologii, pusă în discuție în acest mod de unul din autorii studiilor, Călin Teutișan, aduce în lumină și nevoia persistentă a acestor autori de a se delimita istoric și prin aderarea la o realitate particulară a celor ce constituie așa-numita ,,generație pierdută”.
După dizolvarea grupurilor optzeciste și apariția conștiinței tot mai acute a ideii de generație după decembrie ‘89, în interiorul fenomenului apare o altă particularitate de dinamică de grup semnalizată cu interes deosebit de autorii studiilor reunite în acest volum. Este vorba de nuanțările necesare aduse cu prilejul celui de-al treilea capitol, un capitol care deși se întoarce cu privirea de la ,,cenaclurile-fanion” din anii ‘80, apropiindu-se de cenaclurile ulterioare, constituite după modelul înaintașilor (Cenaclul Clubul Literar, Cenaclul Central, Cenaclul Litere etc.), propune la nivelul volumului cîteva lecturi originale. Printre acestea, o lectură a ratărilor estetice ori a marginalilor, cum o prilejuiește, spre exemplu, Cosmin Borza, ori o lectură a grupurilor umbrite de tăria și coerența individualităților, cum o propune Adrian Stan într-un alt studiu cuprins aici, pun în circulație o altă serie de ipostaze laterale ce ghidează conceptul principal de ,,generație”. Sintagma ,,generație de continuitate” (p. 110) vehiculat în studiul dedicat antologiei Tablou de familie atrage atenția asupra programului de continuitate pe care nouăzeciștii tind să îl promoveze pornind de la moștenirea lăsată de înaintașii optzeciști, contrar douămiiștilor declarat contestatari. În aceași măsură creativitatea colectivă articulează sporadic și un alt variat, acela de promoție în cadrul unei generații.
Culminînd cu momentul apariției unei antologii mari, atotcuprinzătoare cînd vine vorba de un fenomen literar de amploare ce ia proporțiile unui adevărat curent literar, direcțiile volumului se îndreaptă spre o alternativă a conceptului de ,,generație” văzut de data aceasta ca ,,generație de creație”. Preluat de la Tudor Vianu, conceptul susține teoretic și structural proiectul antologiei din 2011 a lui Dumitru Chioaru, de altfel singurul cu asemenea miză pînă la momentul actual. Studiul inclus în ultima secțiune din cuprinsul volumului semnalizează acest lucru delimitînd conceptul de celelalte prin apel chiar la un scurt pasaj din prefața antologiei vizate: ,,Cred că valurile ‘80, ‘90 și 2000 alcătuiesc aceeași generație de creație, în sensul acordat acestuia de Tudor Vianu în eseul Generație și creație, determinînd o generație nu în funcție de vîrsta biologică a scriitorilor, ci de comunitatea de principii ideologice și estetice care animă creatori de vîrste diferite” (apud op. cit, p. 148). Perspectiva prilejuiește astfel apariția unei antologiii care își propune, de data aceasta, dizolvarea marcajelor inițiale ale grupului ori ale cenaclului, și sistematizarea scriitorilor și a fenomenelor în funcție de alte criterii care lărgesc, implicit, unghiul de vizualizare, pînă la o panoramare a întregului curent postmodenist.
Așadar, deschiderile sociologice pe care volumul de față le prefigura încă din prefață justifică și susțin la acest nivel o cronologizare realizată prin prisma antologiilor celebre care au stat la baza configurării postmodernismului românesc. Activitatea de grup, debuturile în volume colective, consacrarea unor cenacluri însemnate, ulterior dublarea conștiinței de grup cu o conștiință de generație, în cuvintele criticului Gheorghe Perian, toate puse sub semnul unor antologii care marchează pe alocuri ,,nostalgic” activitatea literară a cel puțin două decenii, susțin profilul unei perioade literare la care se raportează multe din direcțiile literare actuale. Iar acest lucru nu se poate realiza fără o susținere teoretică și conceptuală aferentă care, întregește, și de această dată, un volum colectiv cu bătaie lungă. De la conceptele indispensabile deja amintite de ,,grup”, ,,cenaclu”, ,,generație ”, la cele de intersecție, cum sînt aspectele legate de experimentalism, textualism, ,,realism poetic”, ,,noul antropocentrism”, pînă la conceptul general, conceptul-pălărie, postmodernism, toate sînt serios integrate în instrumentalul operațional al criticilor.
În plus, particularitatea volumului stă și în această deschidere care tinde să depășească pe alocuri radiografierea prea fixă a unei epoci efervescente. Panoramarea unui fenomen înseamnă implicit în studiile autorilor din volumul clujean și o antrenare dinamică a perspectivei. Se are în vedere, în cele mai multe dintre articole, ideea schimbării de paradigmă produsă de optzeciști și mai tîrziu, într-o altă măsură, de nouăzeciști și douămiiști, nu printr-o formă de ruptură și negare, ci prin una concomitent de înnoire, dar și de continuitate. În acest sens, criticul Gheorghe Perian pune, spre exemplu, experimentalismul din proza unor scriitori de la ,,Desant ‘83” precum Cristian Teodorescu sau Constantin Stan în continuitatea trăsăturilor prozei șaizeciștilor, în vreme ce, pe cealaltă parte, perspectiva înțelegerii nouăzeciștilor mai degrabă ca niște intim apropiați de modelul optzecist este atent gestionată prin sublinierea, totuși, a unei ,,mutații esențiale”, identificate de critica actuală și repusă în vedere și de autorul ultimului studiu inclus în volum prin sesizarea acestor schimbări intervenite, în principal, la nivel discursiv. Este vorba, în fond, despre o dinamică esențial de subliniat într-un volum colectiv cu asemenea obiective complexe; o dinamică necesară, fără de care istoria literară recentă poate aluca oricînd spre forme exclusiviste, sub tăria postulatului de noutate și autenticitate din care optzeciștii și mai tîrziu, valurile următoare de scriitori, fac adevărate programe.
Un alt volum de referință, Istoria postmodernismului prin antologii completează astăzi colecția Studii de literatură română recentă, aducînd pe masa de lucru a cercetătorului, a specialistului ori pur și simplu a cititorului interesat, o întreagă colecție de antologii de referință din literatura pe care obișnuim să o numim larg ,,postmodernă” și, implicit, cel puțin trei veacuri de producție literară contemporană. Rezultat al unor cercetări individuale, volumul reunește studii importante care, propunînd în parte o analiză gradată, sistematică, din antologie în antologie, vin să ofere în cele din urmă o imagine de ansamblu a fenomenelor literare recente, ordonată respectînd principiul cronologic, dar întotdeauna dinamică și complexă, în măsura în care postmodernismul însuși o configurează. Un volum colectiv de neratat, care întregește și mai exact tabloul literaturii române actuale, pe care tinerii cercetători clujeni și-au propus a-l proiecta printr-o serie de volume remarcabile.


Diana BLAGA

Istoricul receptării urmuziene realizat de Constantin Cubleşan

Atunci cînd sînt aduse în discuţie opera lui Urmuz şi receptarea ei, un fapt care este (re)amintit de fiecare dată este acela al raportului de inversă proporţionalitate, din punct de vedere cantitativ, dintre operă şi comentariile critice realizate pe marginea ei. Lucru care stă mărturie pentru complexitatea actului creator urmuzian, dar şi pentru aura de mister care a ajuns să învăluie destinul autorului şi al operei sale. Contestat de unii, mitizat de alţii, este cert că Urmuz / Demetru Dem. Demetrescu-Buzău reprezintă un fenomen în literatura română şi chiar la nivel universal, cum au susţinut şi demonstrat exegeţii. Varietatea cercetărilor dedicate fenomenului Urmuz este ceea ce cuprinde Constantin Cubleşan în volumul din 2014 Urmuz în conştiinţa criticii (Cartea Românească), în care trece în revistă şi analizează peste 50 de studii, eseuri, mărturii despre autorul Paginilor bizare. Asemenea întreprinderi nu reprezintă o noutate pentru criticul şi istoricul literar Constantin Cubleşan, din aceeaşi serie făcînd parte şi Eminescu în conştiinţa criticii (1994), precum şi Caragiale în conştiinţa criticii (1999). Acestora li se adaugă numeroase volume de specialitate, începînd cu Miniaturi critice (1968): Opera literară a lui Delavrancea (1982), Opera literară a lui Pavel Dan (1999), micromonografia Nicolae Filimon (2003), Liviu Rebreanu. Zece ipostaze ale romanului (2013) ş.a. De asemenea, a coordonat dicţionarele personajelor din teatrul lui Lucian Blaga (2005), al lui Mihail Sebastian (2007) şi al lui I.L. Caragiale (2012). În plus, Constantin Cubleşan este activ şi în planul creaţiei literare, primul care i-a remarcat înclinaţiile artistice fiind I.D. Sîrbu. A debutat în 1968 cu volumul de povestiri SF Nepăsătoarele stele, căruia îi urmează romane (Licheni – 1974, Un gotic tîrziu – 1975, Baladă neterminată – 1988 etc.), proză scurtă (Aproape de curcubeu – 1972, Viaţa şi încă o zi – 1980, Suflete mecanice – 1992 etc.), teatru (Teme provinciale – 1987, Trilogii de buzunar – 2004), versuri (Apropierea iernii – 1993, Templul cu vise – 1999, Litanii profane – 2004 etc.).
La o privire de ansamblu asupra textelor critice pe care Constantin Cubleşan le aduce în atenţie şi le comentează în volumul Urmuz în conştiinţa criticii, se ridică patru întrebări majore cu privire la destinul controversat atît al omului, cît şi al scriitorului Urmuz. Sigur că cele două dimensiuni se contopesc, ajung să se explice una pe cealaltă, să se pună în lumină reciproc sau, dimpotrivă, să aprofundeze misterul, lucruri pe care exegeza le-a surprins de fiecare dată. Apoi, devine de o extremă relevanţă observaţia cu care profesorul Constantin Cubleşan îşi deschide studiul introductiv al volumului, Absurdul fabulos, grotesc şi parodic, şi anume că „Urmuz este cazul tipic de scriitor pentru care posteritatea a lucrat intens şi benefic”. Una dintre primele întrebări care se conturează astfel din rîndurile comentatorilor vizează direct moartea sa: de ce s-a sinucis Urmuz? O chestiune pe care nu doar confesiunile memorialistice o pun în discuţie, ci şi textele critice, unele recurgînd chiar la o explicare a sensului operei prin actul final sau la a găsi în operă determinările pentru săvîrşirea acestuia. De pildă, Nicolae Balotă, autorul primei monografii dedicate autorului Cronicarilor (1970), identifică în opera urmuziană, o „adevărată obsesie a sinuciderii”. La rîndul său, George Pruteanu, în acelaşi an, recenzînd studiul lui Balotă, vede în moarte singurul punct în care universul operei lui Urmuz se întîlneşte cu universul „uman”, sentimentul tragic fiind cel dominant la nivelul spiritualităţii urmuziene. Ipotezele cu privire la motivele pentru care Demetru Dem. Demetrescu-Buzău s-a sinucis au variat. Sora sa, Eliza V. Vorvoreanu, scriind, la îndemnul lui Saşa Pană, o schiţă biografică a fratelui, consideră că sinuciderea a venit din disperarea de a nu se putea dedica preocupărilor sale înalte, intelectuale, artistice şi din nevoia de a rămîne ancorat în cele mărunte, ale vieţii de zi cu zi. Pe de altă parte, Mihail Cruceanu, prieten de cafenea al lui Urmuz, notează că „motivul a fost lipsa de motiv”, explicaţie ambiguă, dar care rezonează cu proiecţia postumă a scriitorului.
Cu o ipoteză vine însuşi Constantin Cubleşan în introducere, neputîndu-se „împăca defel cu această acceptare, a absurdităţii gestului, de către cei de atunci ca şi de către cei de după aceea”. Această critică a criticii urmuziene vine, după cum mărturiseşte, şi din dorinţa de a descoperi raţiunea actului ultim al lui Urmuz. Creator al unui mod inedit de a scrie literatură, autorul Paginilor bizare ajunge să fie conştient şi de „capcana” pe care formula sa o presupunea, riscînd ca scriind în acelaşi stil, să ajungă la manierism, „să se autopastişeze”, ceea ce ar fi însemnat „a se autoanula ca scriitor”. În aceste condiţii, observă criticul, „La ce bun să mai trăiască dacă avea să scrie... la fel.” În acest moment revelator pentru creatorul Urmuz află Constantin Cubleşan raţiunea din spatele sinuciderii: „Şi-a dat seama că misiunea lui era împlinită. [...] Trebuia să-şi încheie contul cu viaţa odată cu conturile literare. Trebuia să sfîrşească atunci, în momentul confirmării sale ca deschizător de drum... Că această confirmare – pe care el a intuit-o din prima clipă – a venit mai tîrziu, este o altă chestiune, care nu mai depindea de el. Aşa încît sfîrşitul unei cariere implica, obligatoriu, pentru o conştiinţă artistică demnă, şi sfîrşitul existenţei sale ca individ social. Era convins, în acel moment, că prin fapta sa – literară şi umană – avea să supravieţuiască”.
Cuvintele categorice ale lui Constantin Cubleşan pun în discuţie, printr-o sintagmă care revine în cercetarea subiectului, şi următoarea întrebare pe care Urmuz a generat-o în posteritatea sa critică şi creatoare: avea el o „conştiinţă artistică” sau actul scrierii era un simplu joc, lipsit de orice intenţie artistică, un mod de a-şi distra anturajul? Poziţia criticului Constantin Cubleşan este evidentă din citatul de mai sus, însă există în exegeza urmuziană şi păreri care urmează altă direcţie, păreri pe care volumul de faţă le consemnează. Un exemplu cu o astfel de viziune este Alexandru George (1971), care deşi nu contestă factorul originalitate la Urmuz, îi contestă însă calitatea de „scriitor”, valoarea unei opere pe care o consideră „o simplă schimonoseală”, punîndu-şi problema însăşi a proiecţiei lui Urmuz cu privire la statutul propriu de scriitor. Însă, la o cercetare a laboratorului de creaţie urmuzian, critici precum I. Negoiţescu (1976), Ion Pop (1990, 2000) sau Adrian Lăcătuş (2002) susţin existenţa unei profunde conştiinţe artistice la autorul Fuchsiadei, care dă dovadă de „pedanterie în finisarea manuscriselor” (I. Negoiţescu), dar şi de existenţa unei mize estetice (Ion Pop) a scrierilor sale. Adrian Lăcătuş, despre a cărui monografie Constantin Cubleşan spune că este „cea mai provocatoare” după cea a lui N. Balotă, vede în manuscrisele lui Urmuz şi principala cale de ieşire de pe „orbita receptării avangardiste”. Se conturează astfel, conform criticului braşovean, o separare între „conştiinţa artistului şi realitatea concretă finală a operei sale”, operă revendicată de avangardişti în încercările lor legitimatoare.
Urmuz revendicat de avangardă ca precursor este problematica în jurul căreia se impune cel de-al treilea punct de discuţie. Avangardiştii au văzut în scriitorul care s-a sinucis la 40 de ani modelul perfect pentru a-şi susţine propriile crezuri. Textul cel mai cunoscut în această privinţă este cel publicat de Geo Bogza în revista „unu”, Urmuz premergătorul (noiembrie 1930). Textul este scris după apariţia unei prime ediţii a operei urmuziene, îngrijită de Saşa Pană, şi este însoţit de altele două: prima schiţă biografică a autorului, cu informaţii primite de la mama acestuia, şi un comentariu critic al Fuchsiadei. Constantin Cubleşan aduce în discuţie şi un poem pe care Bogza l-a publicat în ianuarie 1929 în aceeaşi revistă: Candelă-stea. La mormîntul lui Urmuz. Însă autorul Poemului invectivă nu este singurul care revendică precursoratul urmuzian. Stephan Roll, de exemplu, îl plasează sub semnul lui „dacă...”, imaginîndu-şi cum „şi-ar fi desfăcut întreaga individualitate” ca membru al mişcării de la cabaretul Voltaire. Dacă majoritatea criticii atestă şi susţine ideea unui Urmuz precursor al avangardei în direcţii multiple – dadaism (Ion Rotaru, Ion Pop), futurism (George Munteanu), suprarealism (Marin Mincu) – există şi voci care contestă faptul. Perpessicius, recurgînd la criterii cronologice, arată că Urmuz este precedat de exerciţiile în proză ale unor Tudor Arghezi, Ion Vinea, Adrian Maniu. Problema l-a interesat şi pe Ioan Petru Culianu, care ajunge la următoarea concluzie: „a fost el oare cu adevărat precursorul altcuiva decît al lui însuşi?” Constantin Cubleşan se opreşte şi la observaţiile lui Mircea Cărtărescu din Postmodernismul românesc, unde autorul Levantului demonstrează că Urmuz poate fi revendicat şi în afara avangardei, prin plasarea sa într-o „istorie literară alternativă”, alături de Cantemir, Budai-Deleanu, Caragiale, Odobescu şi G. Călinescu, toţi combinînd „antiliteratura, parodia, paralogismul, maniera, excesul ornamental şi taxinomic pentru a construi un tractus plauzibil al noii literaturi postmoderne”. În privinţa revendicării în rîndul avangardiştilor, amintim şi un studiu nuanţat al lui Paul Cernat despre procesul receptării lui Urmuz în rîndul avangardei româneşti, neinclus analizei în acest volum, şi anume amplul capitol Efectul Urmuz şi mitul precursorului avangardist din Avangarda românească şi complexul periferiei: primul val.
Este Urmuz un scriitor atît de valoros pe cît s-a afirmat şi susţinut sau a fost supraevaluat? – ar fi cea de-a patra întrebare majoră care se ridică. Există, desigur, voci răzleţe care au văzut în Urmuz un scriitor propulsat ca valoros din prea mult entuziasm. De pildă, Gelu Ionescu, într-un eseu din 1976, vede în acest proces de glorificare a unei opere atît de reduse „un fel de bovarism al literaturii noastre”. Însă majoritatea studiilor atestă valoarea şi importanţa momentului Urmuz în istoria literaturii române. Prima analiză ştiinţifică a operei sale, care trece pragul afirmaţiilor exaltate, nesusţinute, o realizează G. Călinescu în Principii de estetică, „acreditînd-o astfel – în cuvintele lui Constantin Cubleşan – artisticeşte deplin”. Un alt moment-cheie în exegeza urmuziană îl reprezintă introducerea şi analizarea scriitorului în Arca lui Noe a lui Nicolae Manolescu la începutul anilor ‘80. Fiind unul dintre „puţinii avangardişti propriu-zişi ai prozei”, „cel dintîi promotor la noi al corinticului românesc”, Urmuz nu putea lipsi din eseul despre romanul românesc. Ineditul analizei este subliniat de Constantin Cubleşan în textul dedicat acestei abordări, apreciind că autorul Paginilor bizare este plasat „pentru prima dată într-o atît de tranşată relaţie de fond cu producţia tradiţională pe de-o parte şi cu experimentele avangardei, pe de altă parte, tocmai pentru a-i defini originalitatea, noutatea incontestabilă, cu care-şi devansa categoric epoca”. Inedită în studiul lui Nicolae Manolescu este şi paralela pe care o realizează între Urmuz şi Hortensia Papadat-Bengescu la nivelul reprezentării în operă, observînd că ambii „zugrăvesc burghezia naţională, deşi pleacă de la viziuni social-estetice diferite”.
Numele cu care Urmuz a fost comparat sînt şi ele, la rîndul lor, de o bogată diversitate. Kafka, Jarry, Beckett, Poe, Caragiale, Gombrowicz – sînt o parte dintre acestea, alese de exegeţi în funcţie de unghiul privirii critice. Ovidiu Morar realizează o paralelă cu poetul francez fără operă Jacques Vaché, care, la rîndul său, s-a sinucis, pentru ca apoi să devină un model pentru suprarealiştii lui Breton. Constantin Cubleşan apreciază studiile comparatiste pentru deschiderile pe care acestea le favorizează, atît în analiză, dar şi la nivelul recunoaşterii internaţionale. Un studiu precum cel pe care Rodica Grigore îl publică într-o revistă peruană şi în care realizează o paralelă a scriitorului român cu Julio Cortázar îi oferă lui Constantin Cubleşan ocazia de a sublinia nevoia şi importanţa unor astfel de iniţiative – „Atîta vreme cît exegeza noastră va rămîne să discute opera lui Urmuz în sine, în interiorul literaturii române, faptul de a-l considera drept unul dintre întemeietorii (dacă nu cumva chiar părintele) expresiei absurdului în literaturile lumii moderne, rămîne cu totul lipsit de relevanţă.”. Este interesant de observat cum autorul volumului Urmuz în conştiinţa criticii nu este exclusiv interesat de receptarea scriitorului în rîndul specialiştilor. În atenţia sa intră şi texte din presa cotidiană, care urmăresc popularizarea scriitorului pentru publicul larg, precum chiar şi un referat despre Urmuz de pe un site dedicat elevilor. Este o carte în care autorul nu ne lipseşte, însă, şi de vocea sa ironică.
Fenomenul pe care l-a constituit Urmuz în postumitatea sa este mult prea complex pentru a putea fi analizat în doar cîteva pagini, astfel încît sînt explicabile varietatea şi multitudinea de studii care i-au fost dedicate. Acestea, la rîndul lor, capătă interes şi prin subiectul ales şi, bineînţeles, prin perspectiva pentru care optează. Prin urmare, o critică a criticii urmuziene este nu doar necesară, ci poate şi intriga. Constantin Cubleşan alege să studieze problema pe puncte şi în evoluţia ei şi oferă publicului – specializat sau nu – prin Urmuz în conştiinţa criticii o viziune de ansamblu asupra procesului de formare a unui scriitor, proces în care critica a avut un aport substanţial, ieşit din sfera obişnuitului.


Florin CRĂȘMĂREANU

CORPUS DIONYSIACUM: UN „IMN AL TĂCERII”

Ideal ar fi ca textele fondatoare să fie periodic (re)traduse. Acest fapt se întîmplă în toate culturile importante. Scrierile păstrate sub numele lui Dionisie Areopagitul (patru tratate și 10 epistole)1 sînt astfel de texte, cu o importanță incomensurabilă, atît pentru Răsărit, cît și pentru Apusul creștin. Din cele patru tratate areopagitice, două au fost traduse, din nou, în limba română: Despre numele divine și Despre teologia mistică (Dionisie Areopagitul, Despre numele divine. Teologia mistică (ediţie bilingvă), traducere din limba greacă, introducere, note, glosar de termeni și bibliografie de Marilena Vlad, Iași, Polirom, 2018).
Din capul locului, trebuie să recunosc faptul că îmi este dificil să surprind în cîteva rînduri rezultatul unui efort care s-a întins, probabil, pe mai mulți ani. De aceea, voi încerca să spun cîteva lucruri despre structura volumului și să amintesc unele chestiuni, puține, care mi-au atras atenția în timpul lecturii. În ceea ce privește alcătuirea acestei cărți, traducerea celor două tratate este deschisă de o Introducere (pp. 7-47) în care se prezintă cîteva elemente despre autorul Corpus-ului Dionysiacum (de acum CD), despre Numele celui nenumit și Structura tratatului Despre numele divine(DN), menționate fiind temele întîlnite în cele 13 capitole ale acestei scrieri. De asemenea, este prezentată structura micuțului tratat Despre teologia mistică (TM) și, în finalul introducerii, este precizată miza acestei traduceri. Informațiile din Introducere oferă cititorului o propedeutică cu privire la autorul acestui Corpus și a temelor întîlnite în aceste scrieri. Față de edițiile anterioare ale CD (1936, 1996), versiunea publicată la Polirom reprezintă, fără nici o îndoială, un pas important în cercetarea autohtonă a scrierilor dionisiene, lucru reflectat mai ales de aparatul critic realizat în marginea textelor traduse.
Este știut faptul că prima menționare a CD apare într-un text cu titlul Innocentii Maronitae epistula de collatione cum Severianis habita2 , unde se face referire la o întrunire ce a avut loc în anul 532 între adepții hotărîrilor luate la Calcedon (451) și un grup de „severieni” sau „monofiziți”. Aceștia din urmă aduc în sprijinul învățăturii lor scrierile unui anumit Dionisie Areopagitul, necunoscut pînă atunci, și, evident, nerecunoscut, de reprezentantul calcedonienilor, Hipatie al Efesului. Mai mult decît atît, un apărător al învățăturii monofizite, patriarhul Teodosie I al Alexandriei, susținea că „fericitul întru pomenire Sever a fost nu mai puțin asiduu și atent decît ei (calcedonieni, n.m. F.C.) în lectura cărților Sf. Dionisie” 3.
Exegeții nu au căzut de acord încă asupra adevăratului autor al CD. După suspiciunile ridicate de L. Valla (1407-1457), în decursul timpului s-au formulat mai multe ipoteze cu privire la identitatea acestui autor. De dată mai recentă, a fost identificat cu filosofii neoplatonici Simplicius (490-560)4 și Damascius (458-538)5 . Însă, în stadiul actual al cercetărilor, ipoteza cea mai plauzibilă este aceea care susține că autorul CD ar fi principele georgian Petru Ivireanul (411-491/492)6 , devenit monah în Palestina şi episcop necalcedonian al Maiumei, lîngă Gaza7 . Această teză a fost afirmată prima dată de savantul georgian S. Nucubidze în 19428 şi de E. Honigmann în 19529 , a fost relansată de M. van Esbroeck, 199310 și 199711 . Ipoteză reluată de A. Golitzin în 199412 și recent de ieromonahul B. Lourié 13, care susține că autorul CD a făcut parte din anturajul fostei împărătese Evdochia (400-460), ceea ce înseamnă că realizarea acestui Corpus poate fi plasat undeva între anii 442-460, după ce împărăteasa Evdochia a fost acuzată pe nedrept de infidelitate și exilată în Palestina. O opinie similară pare a susține și H.-I. Marrou atunci cînd afirmă că „în acelaşi mediu palestinian, hrănit din cultura greacă şi din platonism, trebuie să-l căutăm pe misteriosul autor care a cutezat să-şi asume prestigiosul nume al lui Dionisie Areopagitul”14 . Proveniența acestor scrieri din mediul palestinian justifică într-un fel anume citarea lor de către monofiziți, ca un argument de autoritate împotriva calcedonienilor, motiv pentru care Ioan de Scythopolis simte nevoia de a interpreta acest Corpus într-un sens calcedonian15 . O problemă rămîne totuși: dacă lucrurile stau așa cum succesiv au argumentat Nutsubidze, Honigmann, van Esbroeck și, mai recent, Lourié, atunci cum se face că Ioan de Scythopolis, Sofronie al Ierusalimului și însuși Maxim Mărturisitorul nu au sesizat orientarea necalcedoniană a învățăturilor cuprinse în aceste scrieri? Cei mai importanți apărători ai învățăturii de la Calcedon (451) puteau fi ei așa de ușor de păcălit de un text heterodox? Dacă nu sînt rezultatul unei „rătăciri” a georgian-palestinianului Petru Ivireanul, atunci CD își mai așteaptă încă numele adevăratului autor.
De la început, Dionisie ne avertizează că DN nu se vrea altceva decît un simplu comentariu, o explicație la cartea lui Ierotei, Elemente teologice. Prilejul i-a fost oferit lui Dionisie de către Timotei, care nu a înțeles foarte bine această lucrare (DN III, 2). Ierotei era în optica lui Dionisie un om „inspirat de Dumnezeu” și „un dumnezeiesc alcătuitor de imnuri” (DN III, 2). În demersul său, Areopagitul afirmă în mai multe rînduri că tradiția este esențială, ea fiind ca „o a doua Scriptură, ce o însoțește pe cea dată de Dumnezeu” (DN III, 2). Așadar, Dionisie s-a apucat de scris, pentru a-i răspunde lui Timotei, „fără să îndrăznească să introducă nimic nou” (DN III, 3).
Nucleul dur al tratatului DN poate fi rezumat printr-o formulă paradoxală, potrivit căreia „celei ce este cauza tuturor și mai presus de toate i se potrivește și faptul de a fi fără nume, dar și toate numele celor ce sînt” (DN I, 7) sau „teologii o laudă atît ca fiind fără nume, cît și prin orice nume” (DN I, 6). M. Vlad surprinde foarte bine faptul că „numele nu mai au rolul unor descrieri, al unor predicate ale lui Dumnezeu, ci ele sînt laude adresate lui Dumnezeu. Prin aceste nume, nu natura lui Dumnezeu ni se încredințează nouă, ci invers: noi ne încredințăm prezenței lui Dumnezeu, prin invocarea lui, prin acest exercițiu în care fiecare lucru este văzut ca prezență a lui Dumnezeu. În acest sens, metoda specifică acestui tratat este rugăciunea” (Introducere, p. 20). La fel de bine este surprins și mesajul scurtului tratat Despre teologia mistică, care „nu este un discurs propriu-zis despre Dumnezeu, ci mai degrabă o precaută pregătire a unui non-discurs sau a unui discurs care se suprimă” (Introducere, p. 41).
Spre finalul Introducerii, M. Vlad ne spune că „principala miză a acestei traduceri este aceea de a scoate în evidență originea și sensul filozofic ale conceptelor utilizate de Dionisie și ale temelor pe care le abordează” (p. 46). Totuși, „filosofia” despre care vorbeşte Dionisie este „filosofia după noi” (καθ’ ἡμᾶς φιλοσοφίας – DN II, 2)16, „filosofia dumnezeiască” (DN III, 3), adică filosofia creştinilor. Aşa cum subliniază Ysabel de Andia, „expresia καθ’ ἡμᾶς aduce o precizare importantă care reprezintă totodată şi o restrîngere a sensului filosofiei – adică există alţi filosofi care nu îmbrăţişează filosofia «noastră» – dar ar putea însemna şi că aceasta este «adevărata» filosofie, spre deosebire de cea a atenienilor care sînt în «necunoaştere» de Dumnezeu. «Adevărații filosofi» (Ep. VII) sînt doar aceia care susțin că Dumnezeu poate fi cunoscut prin lucrările sale (Romani 1, 20). Cele două persoane în raport cu care Dionisie defineşte filosofia creştină sînt Ierotei, maestrul său, şi Apolofan, «sofistul»”17.
În continuarea demersului său, cercetătoarea invocată mai sus se întreabă și dacă „există o identitate de sens între θεία φιλοσοφία din Numele divine şi σοφίᾳ τοῦ θεοῦ din Epistola a VII-a? Se pare că cea dintîi este « filosofia după noi », adică filosofia creştină, bazată pe Scriptură, în vreme ce cea de-a doua este o înţelepciune care vine de la Dumnezeu – comună păgînilor şi creştinilor, potrivit Sfîntului Pavel (Romani 1, 20) –, şi care-l descoperă pe «Autorul» a toate plecînd de la cele create de El”18. Ceea ce înseamnă că, „nu mai este vorba aici despre o înfruntare dintre filosofia greacă şi filosofia creştină, ci de o integrare a filosofiei greceşti în teologia creştină”19 sau, cu alte cuvinte, „gîndirea lui Dionisie reprezintă o îmbinare foarte subtilă între perspectiva creștină a Dumnezeului ascuns, dar revelat și gîndirea filosofică neoplatonică, a principiului prim mai presus de toate” (Introducere, p. 19). Totuși, dacă privim la scopul scrierilor dionisiene, este evident că autorul CD a dorit să exprime învățături creștine apelînd uneori și la limbajul epocii, cel al neoplatonicienilor. Niciodată nu este menționat explicit vreun autor neoplatonician sau o temă a acestei doctrine. Scopul lui Dionisie este acela al oricărui creștin, iar modelul creștinului este – așa cum a fost și pentru autorul CD – , Iisus Hristos, care nu s-a Întrupat pentru a se verifica astfel ideile filosofilor. Hristos este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (1 Timotei 2, 5). Această învățătură se referă în mod evident la problema fundamentală, aceea a mîntuirii, care, în esenţă, nu este o problemă speculativă, ci prin excelență una practică, un mod de viață. În acest sens, latinii spuneau inspirat „primum vivere, deinde philosophari”, iar Dionisie pare a confirma acest fapt, atunci cînd afirmă că mistagogia nu constă în studiu (ἀδιδάκτοις μυσταγωγίας – Ep. IX).
În grabă, cîteva opțiuni traductologice mi-au atras atenția. Cu speranța că voi avea timp să revin într-un text mai amplu, redau aici cîteva locuri:
1. La începutul tratatului Despre numele divine întîlnim termenii πρεσβύτερος și συμπρεσβύτερος traduși de M. Vlad prin preotul și împreună-preot. Este adevărat că acest substantiv poate desemna și preotul, însă, așa cum aflăm din scoliile la DN (Suchla 2011, 114), poate să însemne la fel de bine și episcop. Prin această nevinovată opțiune de traducere posibilitatea ca autorul CD să fi fost episcop, așa cum a fost și Timotei, este exclusă.
2. μακάριε (DN, I, 1) tradus, de regulă, prin fericit, este redat prin drag, așa cum este tradus, spre exemplu, ceva mai încolo, în DN I, 8, termenul καλὲ (redat de regulă prin bun). În MT, I prin drag este echivalat și termenul ϕίλε.
3. Dacă prin același cuvînt sînt redați termeni diferiți din greacă, am întîlnit și situația opusă, cînd același termen în greacă este redat diferit în limba română. Este și cazul termenului ὑπόστασις, tradus cînd prin ipostas (de exemplu, DN I, 4; II, 5; II, 11), cînd prin realitate (de exemplu, DN IV, 32; VII, 1). Interesantă este opțiunea pentru traducerea termenului παρυπόστασις: „Răul nici nu are realitate, ci este o para-realitate” (DN IV, 31). Stăniloae traduce astfel fragmentul: „răul nici nu are substanță (ipostas), ci ceva alăturat substanței (ipostasului)” (1996, p. 157). La rîndul său, Y. de Andia traduce παρυπόστασις prin „subsistence empruntée” (SC 578, p. 527; de văzut și n. 6). Alți traducători au optat, spre exemplu, pentru „existence parallèle”, „parasitic existence”, „contingent existence” sau chiar „pseudo-existence”. Cu toate că este dificil de găsit o traducere satisfăcătoare pentru acest termen, opțiunea pentru para-realitate îmi pare cel mai puțin potrivită, mai ales pentru întrebuințarea teologică a termenului20.
4. Un loc important în tratatele dionisiene ocupă termenul ἀναλογία, nu doar prin ocurențele numeroase, 65 la număr21, ci prin sensul nou – care nu mai are de-a face cu matematica – întîlnit în CD. Cum bine se știe, cuvîntul ἀναλογία are origine exactă, matematică, pe care Cicero îl va traduce în latină prin proportio. Or, analogia dionisiană nu are nimic de-a face cu matematica, ci trebuie înțeleasă drept participare quantum potest, adică măsură/ capacitate de receptare a darurilor divine. Spre pildă, în scrierile atît de menționatului Proclus, analogia are același sens cu cel întîlnit în CD, desemnînd o capacitate de receptare (In Platonis Timaeum commentaria, ed. E. Diehl, vol. II, p. 27. 13-14). Iar aici o notă se impunea. Mai mult decît atît, importanța termenului ἀναλογία este evidențiată și de Plotin, deoarece ea „menţine lucrurile împreună” („ὡς συνέχει τὰ πάντα ἀναλογία” – Enneada III, 3 [48], 6).
Atent cititor al CD, Hugo de Saint-Victor observa foarte bine că analogia ține de condiția noastră umană („analogiam conditionem dicit humanam”)22. Așadar, ἀναλογία, nu semnifică vreo proporție anume, ci legea fundamentală a receptivității darurilor divine (analogia receptionum, cum va spune mai tîrziu Albert cel Mare). Esențial pentru acest sens al receptivității este pasajul următor: „dacă ceva dintre acestea nu participă la el, aceasta nu se datorează slăbiciunii sau scurtimii răspîndirii luminii sale, ci se datorează celor care, prin incapacitatea lor de a primi lumina, nu sînt deschiși spre participarea la lumină” (DN IV, 4).
5. În DN X, 3 Dionisie spune că „Scripturile numesc timp ceea ce este în generare, în distrugere și în schimbare, și care este de fiecare dată altfel”, iar nota nu este la vreo pericopă scripturistică, cum ar fi firesc, ci la Fizica (219 b10) lui Aristotel?!
6. περί din titlul lucrării Περί μυστικής θεολογίας nu este tradus, opțiune preferată, în mod surprinzător, și de Y. de Andia .23
Ca o constatare de ordin general cu privire la traducerea în limba română a celor două tratate dionisiene, trebuie spus că lipsește un anumit ritm imnografic pe care greaca lui Dionisie îl are.
În notele numeroase care însoțesc traducerea, paradigma neoplatoniciană este exemplar valorificată, însă tradiția patristică – care l-ar fi putut influența de Dionisie – nu este redată cu aceeași rîvnă, ci minimalizată și expediată în cîteva note, foarte puține. Din cele două excese menționate la p. 46, îmi pare că, cel puțin în note, balanța înclină clar spre cel de-al doilea tip de exces, de vreme ce sursele tradiției creștine aproape lipsesc. Din cele 564 de note redactate în marginea traducerii celor două tratate dionisiene – în afara citatelor explicite din Scriptură – dacă nu greșesc, dintre posibilele surse creștine ale CD, doar Athanasie al Alexandriei este menționat de două ori (DN, n. 4, n. 327) și Grigorie de Nyssa este amintit în 3 note (DN, n. 337, n. 481; MT, n. 24), autori care nu fac altceva decît să completeze niște referințe neoplatoniciene. Această opțiune dezechilibrează, în mod vădit, acest volum, lăsînd senzația că ceva nu este terminat.
Bibliografia CD este extrem de vastă, de aceea este cu neputință pentru un cercetător să realizeze un inventar exhaustiv. Rămîne doar varianta unei selecții foarte atente. Totuși, în cazul cărții pe care o avem în vedere, unele titluri importante, credem noi, lipsesc. Altele sînt menționate incomplet sau chiar eronat. Spre exemplu, ediția lui Corderius nu este din 1889, ci din 1634, apărută la Anvers; ulterior această ediție a fost reluată de abate Migne în PG 3, Paris, 1857, col. 120-369. De asemenea, poate era bine să fie menționată, din multe altele, măcar ediția lui E. Fiori: Dionigi Areopagita, Nomi divini, Teologia mistica, Epistole: la versione siriaca di Sergio di Resh’ayna (VI secolo), edita da Emiliano Fiori, CSCO 656, Scriptores Syri 252, Peeters, Louvain 2014. În mod surprinzător, lipsesc edițiile și traduceri CD în italiană, cum ar fi, spre exemplu, cea a lui E. Turolla (1956), P. Scazzoso – E. Bellini (1981). Nu este menționată nici traducerea în franceză a lui Georges Darboy, Paris, Sagnier et Bray, 1845. Apoi, traducerea lui M. de Gandillac nu este din 1990, ci din 1943 (fiind reeditată în mai multe rînduri, inclusiv în 1990). De asemenea, sînt unele surse clasice traduse în română (nu o dată, ci de trei ori!), așa cum este cazul Mystagogiei lui Maxim Mărturisitorul, fapt nemenționat ș.a.m.d.
Unii exegeți se referă la CD ca la „falsul cel mai de succes din istoria gîndirii antice”24. Dacă este așa, oare ce imbold ne mai îndeamnă astăzi să ne ocupăm de acest „fals”? O posibilă explicație provine chiar de la acest „falsificator”, al cărui demers poate fi considerat și ca o „încercare de a dărîma niște slabe castele de nisip ale unor copii ce se joacă” (DN VIII, 6). În acest context, CD poate fi considerat un „imn al tăcerii” (Grigorie din Nazianz, Carmina, 29: Hymnus ad Deum (PG 37, 508: „σιγώμενον ὕμνον”) și dintr-un alt motiv decît cel strict teologic.
În cele din urmă, trebuie spus că versiunea bilingvă a ND și a TM, publicată de curînd la Editura Polirom, ne pune la îndemînă un instrument valoros, care poate fi folosit cu încredere de către cei interesați de astfel de subiecte. Pentru prima dată avem editate bilingv în limba română două tratate din CD, competent adnotate (mai ales în privința tradiției neoplatoniciene). Sperăm ca în viitorul nu foarte îndepărtat să fie traduse în limba română și editate bilingv celelalte texte care s-au păstrat de la Dionisie Areopagitul: Despre ierarhia cerească, Despre ierarhia bisericească și cele 10 Epistole.

Dionisie Areopagitul, Despre numele divine. Teologia mistică (ediţie bilingvă), traducere din limba greacă, introducere, note, glosar de termeni și bibliografie de Marilena Vlad, Iași, Polirom, 2018, 359 p.

Note:
1. Pe lîngă scrierile care s-au păstrat sub numele lui Dionisie Areopagitul (Despre ierarhia cerească, Despre ierarhia bisericească, Despre numele divine, Despre teologia mistică și 10 Epistole), sînt menționate în aceste tratate și alte scrieri, care nu au mai ajuns pînă la noi, sau nu au fost scrise niciodată: Schițe teologice, Teologia simbolică, Despre suflet, Despre proprietățile și ordinele îngerești, Despre dreapta și dumnezeiasca judecată (amintite în Despre numele divine), Despre inteligibile și sensibile (în Despre ierarhia bisericească), Despre imnele divine (în Despre ierarhia cerească).
2. Acta conciliorum oecumenicorum, ed. E. Schwartz, Strasbourg-Berlin, 1914-1974, 4-II, 172-173.
3. Theodosius of Alexandria, Oratio theologic 6; Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, 103, 52 [17, 75], apud. J. Pelikan, „The Odyssey of Dionysian Spirituality”, introduction to Pseudo-Dionysius: The Complete Works, New York, Paulist Press, 1987, pp. 11-24 (trad. rom. Daniel Jugrin, în Studii Teologice, 1 [2009], pp. 295-297, aici p. 295, n. 17).
4. P. Tzamalikos,, The Real Cassian Revisited. Monastic Life, Greek Paideia, and Origenism in the Sixth Century, Leiden/ Boston, Brill (Vigiliae Christianae Supplements 112), 2012, p. 26.
5. C.M. Mazzucchi „Damascio autore del Corpus Dionysiacum”, în Aevum, 80 [2006], pp. 299-334 (reluat în Dioniggi Areopagita, Tutte le Opere, Milano, Bompiani, 2009, pp. 709-772). Teză respinsă cu argumente solide de T. Lankila, „The Corpus Areopagiticum as a Crypto-Pagan Project”, în Journal for Late Antique Religion and Culture, 5 [2011], pp. 14-40.
6. Critica acestei identificări între autorul CD și Petru Ivireanul o găsim la I. Hausherr („Le pseudo-Denys est-il Pierre l’Ibérien?”, în Orientalia Christiana Periodica, 19 [1953], pp. 247-260) și R. Roques („Pierre l’Ibérien et le «Corpus» dionysien”, în Revue d’histoire des religions, 145 [1954], pp. 69-98).
7. C.B. Horn, Asceticism and Christological Controversy in Fifth-Century Palestine: The Career of Peter the Iberian, Oxford, Oxford Early Christian Studies, 2006.
8. S. Nutsubidze, Тайна Псевдо-Дионисия Ареопагита, Tbilisi, Publishing House of the Georgian Academy of Sciences, 1942.
9. E. Honigmann, Pierre l’Ibérien et les écrits du Pseudo-Denys l’Aréopagite, Bruxelles, Palais des Académies, 1952.
10. M. van Esbroeck, „Peter the Iberian and Dionysius the Areopagite: Honigmann’s thesis revisited”, în Orientalia Christiana Periodica, 59 [1993], pp. 217-227.
11. Idem, „La triple préface syriaque de Phocas”, în Y de Andia [éd.], Denys l’Aréopagite et sa postérité en Orient et en Occident. Actes du Colloque International. Paris, 21-24 septembre 1994, Paris, Institut d’Études Augustiniennes, 1997, pp. 167-186.
12. A. Golitzin, Et Introibo Ad Altare Dei: The Mystagogy of Dionysius Areopagita, with Special Reference to Its Predecessors in the Eastern Christian Tradition, Thessalonika, Patriarchikon Idruma Paterikôn Meletôn, 1994.


Ioana DIACONESCU

Un alt „dosar artă-cultură” (X)
„Noi forme de represiune: identificarea înscrisurilor anonime şi «reinstruirea întregului potenţial informativ» (o «sarcină nerezolvată») în conformitate cu ordinele direcţiei securităţii statului” (1)


După 1980, în cea de-a treia şi cea mai atroce decadă a dictaturii Ceauşescu, Inspectoratul Judeţean Iaşi – Securitate, în strînsă colaborare cu Direcţia Securităţii Statului, va lua măsuri de o complexitate inimaginabilă, marcînd toate categoriile sociale, instituţiile statului. Se presimte clătinarea sistemului din lipsa de încredere care începe să fie la ordinea zilei, chiar din interiorul instituţiilor supreme de represiune (Securitatea şi Miliţia).
În studiul documentelor pe această temă începînd cu acesta de faţă, se constată înăsprirea rapoartele privind măsurile împotriva „cazului ABILUL”, denumit cu acest nume de cod de obiectiv care priveşte răspîndirea de manifeste cu proteste vehemente împotriva dictaturii, a regimului politic. Aceste proteste scrise (vom vedea că autorul sau autorii nu vor fi descoperiţi niciodată) au circulat în regiunea Iaşi vreme de mai mulţi ani, în trei etape: 1979, 1980 şi 1982 după cum urmează:
1) Prima răspîndire a manifestelor din 1979 s-a efectuat prin serviciile Poştei Române, a început din oraşul Roman, din direcţia oraşului Vaslui, a continuat în oraşul Tg. Frumos şi s-a încheiat la oraşul Iaşi. In Roman şi Iaşi manifestele au fost introduse şi în cutiile poştale ale unor persoane fizice domiciliate în blocuri de locuinţe.
Aceste manifeste au fost expediate prin Poşta Română către unele Comitete municipale ale PCR.
2) A doua răspîndire s-a efectuat în 1980, pe raza municipiului Iaşi. Manifestele au fost difuzate pe raza a 10 km în diverse locuri cu acces spre pieţele publice, mai ales în puncte mai frecventate de populaţie. Manifestele au circulat începînd cu Facultatea de Ştiinţe Economice, depuse în opt puncte importante (străzi, pieţe, cartiere etc.). Ele au fost afişate pe vitrinele unor magazine, clădiri, stîlpi de electricitate, garduri, precum şi împrăştiate în sălile unor imobile precum şi în curtea I.R.E. Iaşi.
3) A treia răspîndire a avut loc în 1982, de asemeni pe raza municipiului Iaşi. Manifestele au fost plasate în cutiile de scrisori în cîteva cartiere de blocuri, în unele staţii de tramvai de pe traseul Copou – Zona Industrială – staţia Cuza Vodă (aici autorul, aflat în tramvai, a aruncat manifestele pe fereastră după plecarea tramvaiului din staţie), fiind „depistate şi colectate”.
Este de reţinut faptul că aceste trei răspîndiri de manifeste împotriva dictaturii Ceaşescu au avut loc în timpul unor evenimente politice de mare importanţă în acel moment politic: Congresul al XII-lea al PCR şi vizitele „de lucru” ale lui Nicolae Ceauşescu în anii 1980 şi 1982 în oraşul Iaşi...
Voi reveni în amănunt asupra acestor documente ce oglindesc acţiuni ce reprezintă o parte importantă din premisele mişcării revoluţionare de la Iaşi din 14 Decembrie, mişcare cu care a început, de fapt, căderea dictaturii în România, ea fiind, de fapt, debutul Revoluţiei Române din 1989.
În septembrie 1983 cazul „ABILUL” este reluat, cercetat şi disecat „la sînge”. Toată suflarea de pe întreaga rază a municipiului Iaşi va fi supusă cercetărilor. O adevărată prigoană de o vehemenţă ce sporeşte de la oră la oră se abate asupra întregii regiuni, cu precădere asupra oraşului Iaşi. Pe lîngă aceasta, vedem că sînt antrenate în reţeaua informativă categorii socio-profesionale neadecvate acestui profil cît şi persoanele suspecte de acţiune. Cîteva puncte de pornire a „asaltului” se cer extrase din cercetarea întreprinsă de către organele securităţii. Ofensiva avea să urmeze:
1 – stabilirea criteriilor de selectare a persoanelor ce pot fi incluse în cercul de suspecţi
2 – instruirea cu sarcini concrete a reţelei informative din rîndul clerului ortodox şi catolic
3 – semnalarea elementelor suspecte sau persoane care l-ar fi văzut pe difuzorul de manifeste [„înscrisuri anonime”]
4 – selecţionarea de informatori din rîndul persoanelor suspecte, repartizate serviciilor informative şi reverificate
5 – studierea cărţilor de imobil (exemplarul doi!) aflat la Miliţia Municipiului Iaşi şi selectarea unor serii de persoane suspecte
6 – selectarea unor persoane suspecte din cele care au achiziţionat autoturisme pînă la prima difuzare de manifeste – 1979, studiindu-se dosarele de înmatriculare şi radiere a autoturismelor proprietate personală
7 – obţinerea de tabele cu membrii cenaclurilor de arte plastice de pe raza judeţului Iaşi, avîndu-se în vedere profesionalismul cu care au fost confecţionate matriţele manifestelor
8 – percheziţii domiciliare ori la locul de muncă şi controlul autoturismelor
9 – stabilirea colectivelor de elevi care s-au deplasat cu tramvaiul într-una din zilele răspîndirii manifestelor din anul 1982
10 – tabele cu persoane cazate la hoteluri la datele respective, printre ele putînd fi autorul manifestelor dacă acesta ar fi locuit în altă localitate
11 – identificarea persoanelor care folosesc ştampile confecţionate artizanal


* * *

Inspectoratul Judeţean Iaşi – Securitate Strict secret
Serviciul special „S”- 30 septembrie 1983 Exemplar nr. 3

Adnotare marginală olografă: „[Către] locotenent Tiron: „La prima comparare de raport profesional să prezentaţi ofiţerilor aceste concluzii şi măsurile ce se întreprind pentru descoperirea cerută”.
Semnat indescifrabil (n.m. - I.D.)./Aprob/ Şeful inspectoratului/Colonel Copilu Victor

NOTĂ DE ANALIZĂ ŞI SARCINI
în cazul „ABILUL”
În conformitate cu ordinele D[irecţiei]S[ecurităţii]S[tatului]şi ale unităţilor centrale de linie de a se întreprinde măsurile ce se impun pentru identificarea înscrisurilor anonime (sublinierea mea – I.D.) ce fac obiectul cazului „ABILUL” după redifuzările ce au avut loc în oraşul Iaşi în luna septembrie 1982, periodic cazul a fost analizat de către conducerea inspectoratului, cu participarea şefilor compartimentelor informativ – operative, stabilindu-se măsuri pentru executarea cărora au fost antrenate toate cadrele inspectoratului nostru.
La unele analize au participat şi delegaţi din partea Unităţii Speciale „S” şi Direcţiei a I-a din cadrul D.S.S.
Avîndu-se în vedere faptul că în luna august 1979 s-au executat difuzări şi în Judeţul Neamţ, respectiv în judeţul Roman, s-au desfăşurat activităţi în cooperare cu inspectoratele judeţene Neamţ, Vaslui şi Bacău, pe baza unor planuri concrete, iar în luna iulie 1983 au avut loc analize la toate inspectoratele susmenţionate.
La analize a participat şi colonel Schlupek Petru de la Unitatea „S” Bucureşti. Cu acest prilej participanţii la analiză au fost informaţi cu aspectele mai deosebite referitoare la ultimele difuzări şi argumentele care stau la baza criteriilor de individualizare a autorului, iar în cazul discuţiilor au fost emise şi alte păreri şi ipoteze, pe baza cărora s-au întocmit planuri de măsuri cu sarcini concrete pentru fiecare din inspectoratele amintite.
În baza măsurilor preconizate la analizele ce au avut loc în acest caz, au fost executate pînă în prezent următoarele sarcini principale:
– Şefii compartimentelor informativ-operative au procedat la reinstruirea cadrelor de securitate cu criteriile de selectare a persoanelor ce pot fi incluse în cercul de suspecţi.
– A fost reinstruit întregul potenţial informativ cu sarcini generale, pentru a ne semnala elemente suspecte, cît şi persoane care ar avea cunoştinţe cu privire la difuzările[înscrisurilor anonime] din acest caz.
– Reţeaua informativă din rîndul clerului ortodox şi catolic a fost instruită cu sarcini concrete, deoarece prin natura activităţilor specifice intră în contact cu o mare parte a populaţiei, de multe ori chiar la domiciliul acestora (subl. mea – I.D.).
– Ţinîndu-se cont de zonele de difuzare s-a procedat la selectarea şi instruirea reţelei informative din acest perimetru, cu sarcini concrete, în scopul de a ne semnala elemente suspecte sau persoane care l-ar fi văzut pe difuzor.
– Din rîndul persoanelor suspecte verificate anterior în acest caz, au fost selecţionate un număr de 182 de persoane care au fost repartizate serviciilor informative şi supuse reverificărilor.
– Au fost restudiate semnalările anterioare, existente la serviciile informative şi exploatate cele obţinute ulterior ultimelor difuzări[a înscrisurilor anonime], în scopul identificării unor informaţii care să poată fi exploatate în caz. Pe baza acestora au fost deduse un număr de 138 de persoane suspecte şi s-a procedat la verificarea lor complexă.
– În baza studiului exemplarului al doilea al cărţilor de imobil existente la Miliţia Municipiului Iaşi şi a investigaţiilor efectuate la Circumscripţia Financiară au fost selectate o serie de persoane suspecte. Ca urmare a acestor măsuri şi avînd în vedere nota cuprinzînd criteriile de individualizare a autorului întocmită de Serviciul „S”, au fost luate în verificări un număr de 45 persoane.
– A fost definitivată operaţiunea de studiere a dosarelor de înmatriculări şi radieri a autoturismelor proprietate personală, din arhiva inspectoratului, fiind selectate pe baza criteriilor de individualizare a autorului din acest caz, un număr de 168 persoane suspecte, dintre cele care au dobîndit autoturisme pînă la prima difuzare[a înscrisurilor anonime] din luna august 1979.
– Plecînd de la ideea sugerată de conţinutul fiţuicilor în litigiu, că autorul îşi desfăşoară activitatea într-unul din obiectivele economice de pe raza Municipiului Iaşi, au fost iniţiate măsuri de identificare a persoanelor cunoscute ca recalcitrante sau cu nemulţumiri şi au manifestări ce le-ar putea plasa în rîndul suspecţilor din cazul în speţă, în următoarele întreprinderi: I.M. Nicolina, I.I.S. Ţesătura, C.F.S., Mase Plastice, I.R.E., Metalurgica, T.C. Ind, fiind selecţionate un număr de 25 persoane suspecte.
– Avîndu-se în vedere îndemînarea cu care au fost confecţionate matriţele, s-au obţinut tabele cu membrii cenaclurilor de arte plastice de pe raza judeţului Iaşi, din rîndul cărora s-au selecţionat un număr de 18 persoane suspecte care au fost semnalate sectorului informativ pentru verificare.
Din baza de lucru a serviciilor informative au fost selectate 117 persoane ce puteau fi suspectate în acest caz. Aceste persoane au fost supuse unor verificări informativ-operative complexe inclusiv pătrunderi secrete sau percheziţii domiciliare ori la locul de muncă. În această categorie de suspecţi au fost incluşi şi unii autori de înscrisuri anonime identificaţi anterior, însumînd în total 146 persoane.
În urma verificărilor întreprinse au fost clarificate suspiciunile asupra unui număr de 466 de persoane care au fost scoase din sfera preocupărilor noastre.
La analiza rezultatelor verificărilor întreprinse asupra acestor persoane suspecte au participat şi ofiţerii de la problema înscrisuri anonime.
În prezent sîmt în verificări la serviciile informativ – operative un număr de 250 de persoane provenind din baza de lucru, din informaţiile obţinute de la reţeaua informativă şi alte surse, din investigaţiile întreprinse în rîndul sculptorilor amatori, a proprietarilor de autoturisme şi în unele obiective economice de pe raza municipiului Iaşi.
Pe servicii situaţia se prezintă după cum urmează: Serviciul 1 = 46 [persoane]; Serviciul 2 = 190 [persoane], Serviciul 3=3[persoane]; Compania 0620 = 7; C.I.[Contrainformaţii] = 4.
Au fost stabilite colectivele de elevi (subl. mea – I.D.) care în dimineaţa zilei de 23.09.1982 s-au deplasat cu tramvaiul din Piaţa Tineretului (unde au avut loc difuzări [de înscrisuri]) în zona industrială şi la Casa de oaspeţi [din] Bucium. Din verificările efectuate în rîndul acestora, pentru a stabili date cu privire la difuzor, rezultatul a fost negativ.
În ipoteza că autorul ar putea fi dintr-o altă localitate şi a fost cazat în vreun hotel în oraşul Iaşi în timpul celor 3 difuzări (1979, 1980, 1982) s-au obţinut tabele cu persoanele cazate la hoteluri (subl. mea – I.D.) la datele respective, urmînd a fi studiate pentru a identifica persoane care au fost prezente în cele trei perioade.
În legătură cu informaţia furnizată de sursa „IOAN” din legătura Serviciului 1, referitoare la numitul Lazăr Constantin, cioplitor în piatră pentru monumente funerare, s-au efectuat investigaţii, atît asupra susnumitului cît şi persoanelor care fac parte din echipa sa (subl. mea – I.D.) şi s-a întocmit o notă cu sarcini concrete, notă ce se află în curs de executare la Serviciul 2.
A fost elucidată informaţia primită de la organele Miliţiei Municipiului Iaşi cu privire la trei infractori care se aflau în cercetare pentru fals şi uz de fals, stabilindu-se că nu pot face obiectul cazului „ABILUL” ca şi semnalarea referitoare la cei doi ţigani din Dorohoi.
S-a continuat procesul de instruire a cadrelor de Miliţie cît şi personalului din transportul în comun, inclusiv taximetrişti, cît şi personalul C.F.R. care s-au arătat interesaţi şi ne-au furnizat unele informaţii. Această activitate s-a înscris şi în programele de măsuri cu prilejul zilei de 30 Decembrie 1982 şi zilelor de 1 şi 2 mai 1983, a zilei de 23 August 1983 precum şi ale altor evenimente ce au avut loc în această perioadă.
S-a insistat ca organele de Miliţie să acorde cu mai multă atenţie cu ocazia percheziţiilor domiciliare şi controlului autoturismelor (sub. mea – I.D.), unor aspecte de interes operativ pe linie de înscrisuri anonime cu conţinut duşmănos.
Cu ocazia unor evenimente deosebite organele de miliţie au întreprins măsuri pentru înregistrarea autoturismelor înmatriculate în judeţul Iaşi, care au tranzitat judeţele Vaslui, Neamţ şi Bacău, precum şi a autoturismelor din alte localităţi ce au sosit în oraşul Iaşi.
Pe linia Serviciului „S” au fost întreprinse măsuri cu caracter de permanenţă care se referă la studiul grafic, la identificarea persoanelor care folosesc ştampile confecţionate artizanal, precum şi identificarea de persoane care folosesc în trimiterile poştale cuvinte, expresii, sau comit greşeli gramaticale de aceeaşi natură cu cele ale autorului fiţuicilor din acest caz (subl. mea - I.D.).
Cu prilejul aniversării unor evenimente politice mai importante, sau pe timpul derulării unor asemenea evenimente, întreg efectivul inspectoratului a fost mobilizat cu sarcini concrete, printre care şi la executarea de patrulări şi pînde, pentru a preveni redifuzări în caz sau pentru a prinde în flagrant pe autor (subl. mea – I.D.).


* * *

În activitatea de depistare a autorului din acest caz, s-au manifestat şi unele neajunsuri:
– Nu a existat o preocupare permanentă a tuturor lucrătorilor din aparatul nostru informativ-operativ, pentru a-şi mobiliza toate posibilităţile ce i le oferă sectorul în care îşi desfăşoară activitatea pentru a-şi aduce contribuţia la identificarea autorului cazului în speţă.
– Nu s-au extins suficient verificările prin reţeaua informativă şi celelalte posibilităţi informativ-operative, avînd ca temei criteriile de individualizare a autorului.
– Nu în suficientă măsură s-a apelat la alte posibilităţi de care se dispune în obiectivele economice, pentru identificarea de elemente ce prezintă interes în acest caz.
– Se tărăgănează măsurile de verificare a unor persoane rămase în lucru şi nu se întreprind întotdeauna măsurile cele mai adecvate pentru elucidarea suspiciunilor ce vizează unele persoane.
– Verificările efectuate asupra unor persoane aflate în lucru se rezumă uneori la investigaţii şi mai puţin se apelează la reţeaua informativă sau la alte posibilităţi ale muncii informativ – operative.
În scopul activizării tuturor lucrătorilor din aparatul informativ-operativ pentru a se implica mai concret în rezolvarea acestui caz va trebui să se insiste ca aceştia să cunoască mai bine elementele cazului şi îndeosebi criteriile de individualizare, dar şi pentru a-i mobiliza efectiv prin individualizarea unor sarcini concrete încadrate în termene ferme de executare.
Criteriile de individualizare formulate limitativ pentru restrîngerea cercului de suspecţi, nu trebuie absolutizate, concluziile desprinse din unele cazuri rezolvate, respectiv „COCOR” şi „STRADA”, obligîndu-ne să le extindem, avîndu-se în vedere:
elemente nemulţumite, hotărîte de a întreprinde acţiuni ostile;
elemente prudente cu comportări corecte, fără manifestări negative deschise, dar care pot fi capabile a întreprinde acţiuni ostile în mod abil;
elemente excluse din reţeaua informativă (subl. mea – I.D.) pentru manifestări duşmănoase;
persoane care ne-au predat înscrisuri (subl. mea – I.D.), din cele difuzate în caz, şi în rîndul cărora ar putea fi autorul, care dovedind abilitatea ar putea să ne deruteze (subl. mea – I.D.).


Ion PAPUC

Radu Ulmeanu sau poezia în ucronie

În anul 1965 apărea la București poate cea mai frumoasă carte din cultura română, un volumaș de sonete ale lui Michelangelo, avînd textul în italiană și alături versiunea românească a lui C. D. Zeletin, iar prefața aparținea aulicului savant Tudor Vianu. Debutantul de atunci ca traducător, astăzi el însuși una dintre cele mai nobile personalități ale culturii de la noi, scrie prefața la un alt volum de Sonete. Autorul acestuia, care nu mai este demult un debutant, nici nu putea găsi un prefațator a cărui prezență să-l onoreze mai mult. Mă refer la Radu Ulmeanu care își tipărește, și în mare parte își retipărește Sonetele (Editura Grinta, Cluj Napoca, 2018).
Ca să ne apropiem de un eventual răspuns la întrebarea cum poate cineva scrie sonete, adică să își așeze simțirea în patul lui Procust, presupus de forma fixă a acestora, să începem prin a recunoaște că există oameni, unii de tot simpli, dacă nu chiar analfabeți, care au mania de a vorbi spontan în versuri, mai exact în distihuri. Dintre cei cultural mai răsăriți, l-aș aminti pe Tudor George, cunoscut cu apelativul Ahoe. Îl enerva cu mania de a vorbi în versuri pe companionul său de boemă și alcool Teodor Pîcă, poet mai degrabă laconic în conversație și debil ca producție lirică, iar acesta agasat de acele insistențe orale îi puse într-o zi în față un caiet spunîndu-i să nu își tot debiteze producția poetică ci să și-o scrie. După o săptămînă, cei doi s-au reîntîlnit și Tudor George aduse caietul cu toate paginile acoperite de versuri. Exasperat Teodor Pîcă puse prolificitatea camaradului său pe faptul că acela scrisese balade, faimoasele Balade singaporene!, și îi ceru ca în următorul caiet oferit să scrie sonete, presupus mai dificil de compus. Abundența în versificație nu a scăzut cu nimic și Tudor George s-a dovedit tot atît de prolific și sub exigența tehnicii sonetului. Căci sînt unii inși, unii poeți care pot versifica copios și ca sonetiști. I-aș aminti pe Mihail Codreanu, Victor Eftimiu sau, în zilele noastre, Șerban Codrin. Maestru al versificației și el, Radu Ulmeanu nu face parte din categoria acestor sectari lirici, vorbitori în sonet. Să compună semnificativ în tehnica sonetului lui i se întîmplă doar sub presiunea unei crize acute, a unei furor erotice, producînd în intervalul de numai o săptămînă, 25 decembrie 1987 - 1 ianuarie 1988, toate cele o sută unu sonete tipărite la Editura Eminescu în anul 1990 și retipărite acum la editura clujană. Ca orice poet onorabil scrie și el sonete în mod disparat dar aici am a comenta doar producțiile acelei săptămîni teribile din anul 1987! Într-un sens, cazul este mai degrabă similar cu acela al sonetelor cu care V. Voiculescu pretindea că face o traducere imaginară a sonetelor lui Shakespeare, adică reprezintă o excepție și în opera poetului de azi ca în opera înaintașului pe care îl și omagiază în cartea sa cum a procedat doar cu Bacovia, singurii doi precursori slăviți în noua carte.
Prefațatorul recentei ediții a Sonetelor citează primul vers, capoverso spune acesta, din celebrul sonet al lui Arvers: L’amour caché. Cazul autorului, rămas cunoscut postumității doar prin acest sonet, este pînă la un punct similar cu acela al lui Joachin du Bellay, al cărui sonet este adesea amintit tot pentru un vers de început: Heureux qui, comme Ulysse, a fait un beau voyage. Sau poate ar fi fost mai nimerit în aceste împrejurări să ne amintim de vreun sonet care a făcut gloria Canțonierului lui Petrarca. Aceasta în ceea ce privește celebritatea, însă cu privire la inevitabilele coincidențe în atitudinea erotică invocată de poetul contemporan, ne putem aduce aminte de similarul, pînă la un punct, mod în care el își șantajează iubita evocînd posibilitatea ca aceasta la bătrînețe să regrete că nu a fost mai cooperantă, încît se impune îndemnul lui Ronsard: Cueillez des aujourdhui les roses de la vie. Cam astfel oftează interesat și autorul de azi, însă în deplină originalitate: De-aceea eu să te conving încerc,/ solemn și grav, cît mai există timp,/ să ne iubim afară din Olimp. Oricît de mare este harul poetului, oricît de iscusită măiestria, este inevitabil ca el să nu cadă peste vreo ipostază clasică, demult deja consacrată. Cu atît mai mult cu cît Shakespeare în Sonetele sale a făcut cu geniu inventarul complet al tuturor ipostazelor din erotică, scriind cel mai de seamă op al iubirii, de o măiestrie fără egal. Iar dacă acela a fost atît de ireverențios cu iubita sa, supranumită Dark Lady, și cîntărețul român își ceartă iubita în sonet: Mă doare încercarea ta în spasme/ de a-ți trăi obscurele orgasme/ pentru-a putea să-mi pui sub ochii beți/ figuri de lupi, hiene sau mistreți,// pe toți imaginîndu-ți-i posibili/ amanți fugari de-o zi, neverosimili,/ de negonit, de nedistrus, de ne-/ învins în chefuri sprintene. etc.
Pretutindeni versul din oricare sonet al acestei cărți este strunit bărbătește, rimele se succed muzical și la nivel performant. Iar dacă se spunea că rima perfectă îi aparține lui Ion Barbu care a pus Sicilii să își afle ecou în sigilii, și că stimulat de exemplul acesta Labiș a împerecheat Trotuș cu totuși, aici la Radu Ulmeanu aflăm similare performanțe. Chiar în citatul precedent din Sonetele de azi, poetul are ingeniozitatea ca despărțind în silabe la sfîrșit de vers să facă să rimeze acel ne- cu sprintene. Exemple de atari rime rare găsim destule precum atunci cînd fustă își are ecou în nu stă și în punte-ngustă. Sau altă dată același cuvînt chiar, dar cu semnificații diferite: El poate-n veac popoare să guverne (..) și tremură, de frica lui, guverne. Într-alt sonet chiar maestrului poeziei franceze, Mallarmé, îi răspunde ecoul unei rime: alarma e!
În măreția acestei poezii stă și slăbiciunea ei, ca un risc asumat. Un poet oarecare își individualizează la maximum lexicul utilizat, ancorîndu-l într-o pregnantă coloratură spațio-temporală. Fără să știi nimic din biografia unui autor, numai străbătîndu-i textele poți stabili cînd, în ce epocă și în ce spațiu lingvistico-geografic a trăit și și-a scris opera. Cazul lui Radu Ulmeanu este unul diametral opus. Mai ales aceste Sonete se sustrag oricărei determinații de acest gen. Lexicul lui nobil, intelectual dar mai degrabă livid, nu permite atari exerciții de identificare. Din toate cele o sută unu sonete doar un singur vers trădează faptul că autorul ne este contemporan, atunci cînd în finalul unui sonet amenință: Voi da un scurt anunț la un ziar.
Poetul acesta își știe genul, tipul de poezie pe care îl ilustrează prin creația sa, căci nu din neputința de a fi altfel, sau și altfel, ci în mod deliberat are o opțiune estetică, pariul ferm pe un stil poetic, pe care și-l și denunță singur: Cu forme clasice să te dezmierd aș vrea. Sau altădată cînd își anunță speranța de perfecțiune în vers: Vreau să înving sonetul iubito, să-l îndoi,/ să scoată sunetul dur al perfecțiunii. Deși pînă la urmă poetul el însuși pare conștient de primejdiile mortificatoare ale acestui mod clasic de a cînta în vers: De clasicismul furibund ai grijă/ cînd roade-n versul meu însingurat,/ cum cariul roade-n lemnul fin sculptat;/ nu-i liniște, e a durerii schijă.// În tremur greu cînd trupul mi se frînge/ de dor, și-i o turbare-n tot,/ strunesc atunci al verbului înot/ prin flăcări, trăsnete, puhoaie, sînge. // Se decantează-atunci otrava dulce/ care-ți pătrunde-n carne-ncet, încet,/ cu o suavă știință să-ți inculce// această moarte-n pas de menuet/ ce-n brațe mi te-aduce, să te culce/ cu grație, sonet după sonet. E conștiința faptului că procesul artistic presupune o mortificare, oricare sau numai acesta presupus de clasicism sau neoclasicism?! Și despre ce fel de mortificarea poate fi vorba cînd adesea o vrajă neagră se insinuează în sonete? E unda de romantism întunecat care zguduie din cînd în cînd poezia lui Radu Ulmeanu. Și aici, tot el este acela care se diagnostichează. Căci se autocaracterizează astfel poetul: La bursa neagră-a cărții sonetele-mi s-or vinde/ cînd lumea va-nțelege magia neagră-a lor. Jucînd pe sonorități italiene aș îndrăzni să spun că în aceste sonete sîntem izbiți nu doar de o penetrantă morbidezza, în înțelesul de lascivitate, moliciune erotică vehementă în felul ei, ci și de un ascuțit sentiment morboso, de o acută morbididate. Pentru a înțelege acestea să revenim pentru moment la Petrarca, la sonetul cu care acesta își deschide Canțonierul. Perspectiva din care își privește marele italian iubirea este una tîrzie, ca dintr-o bătrînețe resemnată înspre o nebună tinerețe. Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono/ Di quei sospiri ond’ io nudriva il core/ In sul mio giovenile errore,/ Quand’ era in parte altr’ uom da quel ch’ i’ sono... Adresîndu-se cititorilor săi, de parcă acum cînd scrie ar fi cu totul schimbat, evocă suspinele cu care cîndva demult și-a hrănit inima în suferință, pe cînd era de toată povestea în fața semenilor săi: ... al popol tutto/ Favola fui gran tempo... E o distanțare maximă de iubire, rămasă în amintire mai degrabă ca o rușine: vergogna è ‘l frutto. Și în final, din toate nu rămîne decît constarea amară a poeților din totdeauna che quanto piace al mondo è breve sogno. Ce-i place lumii e vis scurt!
La poetul nostru se inversează perspectiva iar iubirea evocată de el este una prezentă întotdeauna, definitivă, fie și din mormînt. Căci întîlnirea după ce moartea chiar s-a produs este evocată nu doar în acest sonet: De vei păși prin cimitir vreodată/ și vei vedea groparii cum răstoarnă/ pămîntul cult, amestecînd cu larmă/ umide hîrci cu oase, în lopată.// Și de-i vedea și hîrca mea cea mută,/ s-o iei în palmă s-o privești,/ sătulă cum va fi de vești, povești;/ atinge-i fruntea albă și-o sărută.// Va tresări ori nu de bucurie,/ din goale-orbite vei vedea cum curg/ țărîni ce izvorăsc din veșnicie.// Va fi-n amiezi lumină de amurg./ În nemișcarea mîinii tale, vie,/ voi ști din moarte, iarăși, să mă smulg? Acesta este pariul lui Radu Ulmeanu, de a-și înălța poezia pînă în zona rarefiată a ucroniei, fiind contemporan nouă și clasic în același timp, compunînd sonete perfecte de parcă și-ar închide inima în etuva formei fixe. Sonetele lui fiind adevărate cleștare translucide, perfecții geometrizante care nu cuprind în ele nimic altceva decît veșnicia. Pentru poet un privilegiu maxim și un risc mortal. Prea puțin aderent la contemporaneitate el are în compensație, prin toate datele poeziei sale, promisiunea că ne va supraviețui.


Marian Sorin RĂDULESCU

ZIG-ZAG PRIN 2018

Nici după primii 50 de ani de viață n-am învățat să privesc cu suspiciune (pentru că, vezi Doamne, e „profană”) lumea fantasmelor și adevărurilor din cărți, filme, piese de teatru, din muzică – arta cea mai abstractă. De aceea, și în 2018, vizionările (film, teatru), lecturile sau audițiile au fost tot atâtea prilejuri de bucurie și de întâlnire – în diferite chipuri – cu poezia. Mă îngrozește lumea naturii, doar a naturii, fără pecetea gândului omenesc. Mai exact: a gândului omenesc îndeajuns de liber să lase duhul să sufle pe unde voiește. Deși, dacă omul ar lua-o de la început, ar descoperi – până la urmă – oglinda poeziei. Da, numai că ea, poezia, este – pentru cei mai mulți – fie o lozincă, fie un prilej exclusiv de distracție, de divertisment.
Unul din primele filme văzute în 2018 a fost Marița lui Cristi Iftime. Nu sunt sigur c-o să mi-l amintesc peste ani, dar sigur nu voi uita finalul, când Ana Ciontea dă să se ducă după fostul ei bărbat (acum reînsurat), șoferul „Mariței” (mașina întregii familii înainte de destrămare, o Dacia 1300 ajunsă în stadiul de rablă), a doua zi după reuniunea de familie (la o pensiune din nordul Moldovei) aranjată de unul dintre feciori. Și mi-a mai plăcut felul în care o familie este reunită fie și pentru câteva ceasuri. E ceva amărui în povestea lui Iftime, chiar dacă e presărată cu replici haioase în grai ardelenesc.
Din Pororoca lui Constantin Popescu jr. mi-au rămas în minte mai cu seamă secvența „exploziei” din bucătărie (susținută în forte de Iulia Lumânare) și metamorfoza lugubră a personajului jucat de Dragoș Bucur. Și căința acestuia pentru clipele când își dojenise prea aspru copilul dispărut (răpit) într-un parc, într-o clipă de neatenție.
Cartea monahului Daniel Cornea (✝ 2017) Cinema-ul, o lectură îmbisericită m-a bucurat enorm, mai cu seamă pentru premisele sale teoretice și mai puțin pentru analizele aplicate câtorva filme. (În primul rând datorită selecției filmelor comentate.) Ideea rămâne: nu sunt pregătiți pentru o asemenea abordare nici criticii (teoreticienii) de film „progresiști”, „nebisericoși”, „emancipați”, nici cinefilii „bisericoși”. Din motive diferite, și unii, și alții consideră că cinema-ul nu are nevoie să fie abordat din „tinda Bisericii”. Și unii și alții pierd din vedere că cinema-ul nu e cu nimic mai puțin vrednic a fi abordat din perspectivă iconologică decât pictura.
O mare bucurie a fost descoperirea cărții lui Ivo Andric, E un pod pe Drina… (Premiul Nobel pentru Literatură, 1961), un poem epic în proză ce se întinde pe parcursul a (circa) patru sute de ani. Epoci istorice, mentalități, culturi, povești, tipologii, destine tragice. Un tur de forță prin câteva sute de ani care au transformat în profunzime o anumită parte a Europei în care se întâlneau cultura creștin-ortodoxă, mozaică și islamică. Și în care – încet dar sigur – pătrunde duhul lumii noi, deopotrivă „reformată”, „iluministă”, „democrată” și „totalitară”.
Conferința în memoria Pr. Teofil Pârâian, care l-a avut invitat pe savantul Basarab Nicolescu (stabilit la Paris, după 1968) avea să aducă noi probe în sprijinul ideii că, pentru adepții „evlaviei populare” (ce nu sunt deloc puțin numeroși), știința e o pierdere de vreme. În sala barocă a Muzeului de Artă din Timișoara, savantul român în zadar încerca să vorbească despre „terțul exclus”, despre pericolele care amenință omenirea, despre importanța de a dobândi o dreaptă cugetare. A primit, cum spun englezii, a cold shoulder. Ceva de genul, noi avem credința neclintită în Iisus Hristos, să fie acolo la ei, în „acel Apus”, oamenii de știință, pe noi să ne lase-n pace să mărturisim „dreapta credință” ș.a.m.d.
La Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara am văzut Buzunarul cu pâine de Matei Vișniec, un spectacol regizat de cei doi actori-interpreți. Am rămas cu ploaia de cubulețe de anafură de la final. De ce anafură? Pentru că ultima replică sună așa: Degeaba arunci unui câine căzut accidental într-o fântână bucăți de pâine. Dacă nu te recunoaște de stăpân, tot va muri. Mult nu-ți trebuie să pricepi că și omul moare (înainte de moarte) atunci când e nerecunoscător (chiar dacă plouă cu bucăți de pâine din cer), când nu-L recunoaște pe Dumnezeu drept Stăpân.
Yami Distrikt, spectacolul lui Kokan Mladenovic (a mai montat, la TMST, Opera cerșetorilor, Sonetul 66) din Serbia e o privire ironică la adresa globalizării și a tranziției de după războiul civil din fosta Iugoslavie. Același regizor a mai fost prezent pe scena TMST (în cadrul festivalului regional) cu Norul cu pantaloni, o satiră pe tema crizei teatrului în lumea contemporană.
Am revăzut O vară de neuitat într-un bar din Piața Unirii, în deschiderea Festivalului Filmului European. Câteva săptămâni mai târziu, Lucian Pintilie avea să plece spre Câmpiile Alizee. Dar nu oricum, ci după rânduiala Bisericii. (Am înțeles că s-a ocupat de îngropăciune Marie France Ionesco.) În fond, când – vorba Mariei Tănase – ești creștin botezat, aceasta e calea spre „terminus paradis”, apropo de titlul filmului său din 1998. Uite că Pintilie de Cuvânt n-a fost lăsat.
O mare surpriză avea să fie distincția de „Cel mai fidel spectator în 2018”, care mi-a fost acordată de directorul TMST, imediat după reprezentația cu Incendii (regia Radu Alexandru Nica), pe care sper să-l revăd în februarie 2019. Tot la TMST am văzut Avalanșa, impresionant jucat în șoaptă de actori. Neobișnuit de ascetic, de profund uman, despre – între altele, nevoia de a te opune datinilor atunci când respectarea lor anulează libertatea și chiar demnitatea omului.
Theodor, fiul meu cel mare, a concertat la pian în Serbia (la Smederevo, în Serbia) și la San Bartolomeo al Mare (în Italia, lângă San Remo). A luat, la ambele competiții, premiul întâi. Cumva, ne-a ocrotit pașii prin San Remo și în împrejurimi, Mircea Veroiu (care – pentru Duhul aurului, în 1974 – fusese premiat la Bergamo, unde am zburat, și – pentru Adela, în 1985 – la San Remo), despre care am reușit să public un album glossy la Editura Noi Media Print. Ceasurile petrucute la Bussana Vecchia (o stațiune de munte, părăsită acum 200 de ani după un cutremur, repopulată de artiști plastici în ultimii 20 de ani), dar și cele petrecute la Antibes au fost de neuitat.
La început de octombrie l-am condus pe ultimul drum pe Ion, bunicul copiilor noștri. Chiar acum, când scriu, îmi amintesc de Steinhardt (cel din Jurnalul fericirii): „Toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai suferința nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, orșicând proaspătă.” Câteva săptămâni mai târziu s-a stins și directorul de imagine Călin Ghibu (Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Vânătoare de vulpi, Glissando, O vară de neuitat, Terminus paradis).
Am avut privilegiul să văd, în avanpremieră, filmul făcut de Cristi Puiu după Povestire despre Antihrist de Vladmir Soloviov. Și am redescoperit un cineast în toată puterea cuvântului, a cărui prezență și al cărui interes pentru cele nevăzute, pentru „cele de pe urmă”, aproape că mă obsedează. Premiera acestui film va fi, pentru mine, evenimentul cinematografic din 2019.
Am văzut (într-o sală goală de mall) Alice T. și mi-am amintit de 4,3,2 al lui Mungiu. Pentru că ambele vorbesc (deloc moralizator, deloc didactic) despre responsabilitate. La filmul lui Mungiu sălile s-au umplut (atât cât s-au umplut), cred, și datorită premiilor și recunoașterii internaționale. Fără să spargă tiparele (cum s-a întâmplat cu 4,3,2), filmul lui Radu Muntean – despre vârsta adolescenței rebele, despre nevoia adolescentului de afecțiune, de înțelegere, despre „toată lumea din familia noastră” (mai exact: despre lipsa unei sentiment de apartenență la o familie), despre indiferență și superficialitate – merita mai mult decât un spectator în sală. A rulat doar șapte zile. Probabil cu sălile mai mult goale. De neuitat ultima scenă, cu acel eco-surpriză (dar era, oare, o surpriză?) pe un monitor care – după câteva secunde – intră în stand by. Filmul danez The Guilty a strâns ceva mai multă lume. Uciderea unui bebeluș (chiar dacă e doar descrisă la telefon) e mai vandabilă și mai de interes decât pruncuciderea (Alice T), care, pentru mulți nici nu e ucidere.
Din nou la TMST, pentru o premieră de toamnă-iarnă: Depravarea. Bine povestit de un actor devenit regizor. Și bine jucat – doi dintre interpreți sunt la debut, la TMT. Contrar imaginii pe care o poate stârni titlul, spectacolul este o elegie luminată de iubirea jerfelnică despre care scria Ap. Pavel în 1 Corinteni 13.
Mi-a apărut, în sfârșit, traducerea cărții De la baptist la Bizanț (la Editura Teosis din Oradea), despre fascinația Ortodoxiei asupra unui pastor baptist care – în fosta Iugoslavie, unde era „în misiune” – descoperă splendoarea cadrului eclezial ortodox și, la începutul mileniului 3, devine preot ortodox. Neofitul spune că discuțiile despre Ortodoxie aveau să-l îndepărteze de mulți prieteni. Ceea ce nu spune e că discuțiile despre Ortodoxie te pot îndepărta de mulți prieteni chiar dacă aceștia nu sunt baptiști, ci (prin botez) ortodocși.
Ultimul film văzut în 2018 a fost Bohemian Rhapsody. În trei rânduri, m-am simțit înconjurat de un public relativ numeros, care a știut că vine să vadă o versiune asupra vieții celui care a fost mega-starul rock Freddie Mercury, nicidecum o „biografie” perfect „fidelă” vieții acestuia. Am auzit voci care (fără temei, pentru că accentul nu cade pe extravaganța stilului de viață al cântărețului, ci pe nevoia lui de iubire, de iertare, despre bucuria de a fi parte dintr-o familie alături de ceilalți trei membri ai formației Queen) s-au declarat indignate, acuzând filmul că face propagandă LGBT. N-am îndrăznit să-mi imaginez cum ar trebui să arate, după standardele lor, un film despre o persoană (o personalitate) așa cum a fost Freddie. Sau poate că nici nu ar trebui făcut un astfel de film, că doar ce nu se vede, nu se fluieră.
N-am mai pomenit despre ceasurile speciale petrecute la restaurantul timișorean non-conformist Musiu în 2018 (un botez, o cununie, câteva vizite cu prieteni), la București (cu ocazia evenimentului dedicat lui Cristian Mungiu, la Arcub), Gura Humorului, Negoi, San Remo, Monte Carlo, Buturugeni sau Novi Sad. Despre întâlnirile față către față sau discuțiile telefonice cu câțiva apropiați ai lui Mircea Veroiu și Mircea Săucan (despre care am în pregătire un album, tot la Editura Noi Media Print). Și uite c-a mai trecut un an când am stat la masă cu Cel ce este, care își dăruiește prieteni și care va fi zis, în colindul uitat de vreme, „Să vă fie casa casă, să vă fie masa, masă!”…


Silvestru MORUŞCA

ÎNTRE CEZAR ȘI DUMNEZEU scrisoare de pe frontul primului război mondial

Bunul meu tată,
Ţi-am urmat sfatul, dând Cezarului ce-i al Cezarului, în oastea cezaro – crăiască, unde m-am înrolat cătană acum patru ani. N-am uitat de Dumnezeu, tot după sfatul tău. Ceva îmi lipsea, totuşi!
Supus stăpânirii, m-am zbuciumat profund în următorii patru ani. Cauza pentru care luptam continua să-mi fie străină. Mergeam în direcţie opusă crezului din cea mai intimă firidă a fiinţei mele. Nu-mi era teamă, doar teama înseamnă păcat, iar păcatul ne îndepărtează de Pronie, ci mă certam pe mine, soldatul plecat la luptă fără ţintă. Patriotismul însemna să lupt pentru Franz Jozeph, ori spre acea ţintă n-aveam tragere de inimă.
Am încercat să alung îndoiala venită din adâncul întunecat al cugetului, ca o ispită diavolească. Era acea îndoială despre care ne-ai vorbit în predicile tale, numită greceşte „diabolo”, ce ne azvârle în două direcţii: dia = doi, bolos = direcţie. Când am văzut oameni sfârtecaţi de obuze, am simţit umbra lui „diabolo”. În cele din urmă, ceva din mine m-a întărit în asemenea momente, gonind îndoiala. Pustiul ce se aşternuse în mine cu hoarda lui de suferinţe, în nopţi de piroteală prin tranşee, mi-a fost, în cele din urmă, spre biruinţă. Iată, am ieşit din tranşee, din primejdia îndoielii, din necazuri, din boli şi ispite, ajungând la liman. Darurile şi binefacerile primite acum nu sunt rodul strădaniilor mele, ci vin de la Cel ce ne apără Neamul.
Temeiul suferinţei mele de patru ani nu-l înţeleg pe deplin. Mai mult decât frigul şi foamea m-a durut gândul la familia de acasă.
Trebuie să uit! Lumea a ieşit din încrâncenare, războiul s-a terminat. Prin durere m-am maturizat întru smerenie. Când şi cum am putut, m-am rugat, aşa cum m-ai sfătuit. Doar Mântuitorul m-a ţinut în viaţă vreme de patru ani. Mereu şi mereu, moartea mi-a ocolit fortul de apărare împotriva fricii – credinţa. Te-am purtat în mine pe front, din Galiţia în Italia, cu repaosuri la Budapesta şi Viena, iar acum te port spre casă, spre România reîntregită. Am fost şi violent, căci cu violenţă am iubit viaţa, cu gândul la familie. De fiecare dată, la ieşirea din tranşee dădeam asaltul spre teritoriul numit „mântuire”. Cât am zăcut bolnav în spital, mai temeinic m-am rugat, visându-te lângă mine.
Tocmai înainte de a mă înrola, citisem în „Românul” manifestul către fiii neamului român, semnat de Theodor Mihali, îndemnându-ne să răspundem la mobilizare şi să dăm ascultare autorităţilor. Mitropoliţii şi episcopii români dăduseră circulare cu acelaşi îndemn. Fratele mai mare, Pompei, preot în satul vecin, ca un adevărat părinte, m-a încurajat să urmez acele îndemnuri, deşi îi simţeam sufletul frământat. Mai târziu am înţeles că sfaturile ierarhilor fuseseră alimentate şi din neutralitatea României. Ne puneam, tainic, toate speranţele în ţara de peste Carpaţi, dar în acelaşi timp ne supuneam ordinelor într-un spirit aproape fatalist.
Nu ne-am răsculat împotriva stăpânilor de veacuri, ca Horia. Unii, mai ales cei fără familii, s-au refugiat în Regat. Alţii, mai târziu, pe front, s-au predat duşmanului, spre a ajunge în România. La mulţi, teama de represalii ce le-ar putea lovi familiile de acasă le înăbuşea orice gând de dezertare. Ameninţarea tribunalelor militare, a legilor marţiale, persecuţiile împotriva celor bănuiţi de sentimente naţionale, supravegherea, toate astea se aşezau peste sfaturile primite la înrolare, chemându-ne la supunere. Cu jenă ţi-o spun, mulţi nu ne puteam închipui o altă soartă decât sub coroana habsburgică. Aluviunile obedienţei depuse în cugetul meu ca nămolul în tranşee mă făcea să mă simt trădător de neam, dar încrederea în Domnul îmi dădea puteri.
La început, ne-au permis să purtăm cocardă tricoloră, iar la ieşirea din garnizoană fanfara ne însoţea cu „Deşteaptă-te române”. M-am îmbătat cu iluzii când, plecând pe front, cu tricolorul la geamul ţugului, strigasem în cor, „Trăiască România, trăiască Regele Carol!”. Chiar şi ordinul de mobilizare, primit în limba română, îmi dădea ceva speranţe. Superiorii ne sugerau că România era prietena Austro-Ungariei, iar Imperiul o va sprijini să-şi recupereze pământurile stăpânite de Rusia.
Târziu, când aceste iluzii s-au risipit, mi-a fost totuşi greu să cred că Austro-Ungaria va fi înfrântă, mai ales că puternica Germanie era de partea ei. Sigur că-i doream tot binele neamului românesc, dar evitam visarea deşartă.
La început, sperasem că războiul va fi scurt, să revin repede acasă. Nu puneam zel, dar nici nu mă lăsam codaş, să nu-i blameze pe alţi români din cauza mea. Îmi făceam aspra datorie de cătană, deşi ungurii absolvenţi de seminar, ca mine, aveau grade. Luptam fără însufleţire, doar ca să arăt că suntem şi noi vrednici şi merităm o soartă mai bună.
Se şuşotea despre încercarea unei răzvrătiri a românilor, dar speranţele se spulberau sub ordinele „fraitărului” (fruntaş).
Supuşenia se împletea cu speranţa, ca ziua cu noaptea, în aşteptarea unui semn de peste Carpaţi. Dumnezeu le va rândui pe toate – gândeam în cele din urmă.
Prea mulţi români am văzut murind în ultimii ani fără un ţel, fie-le ţărâna uşoară! Vărsam lacrimi pentru ei, peste cele stârnite de gândul la familie. Slujind Cezarului, mergeam spre nicăieri, fără însufleţire. După august 1916, multe lucruri s-au limpezit: ţelul nu numai că-mi era străin, dar se împotrivea Neamului meu. Alte şi alte frământări mă torturau, sub ispita diavolului (dia-bolos) ce căuta să mă dezbine de mine.
Nu m-am lăsat în ispita fricii, nu m-am gândit la moarte şi, iată, izbânda a venit.
Din armata Cezarului am trecut în armata României, să-i apăr pe fraţii ce făptuiau Reîntregirea. Matei, fratele mai mic, s-a aflat în Sala Unirii, iar Aurel pe Câmpul lui Horea. Toţi cei şase copii ai tăi am urcat cu suferinţă această treaptă a împlinirii. Regimentul cezaro-crăiesc 50 Alba Iulia, din care făcusem parte, a ocupat cazarma ofiţerilor regalişti din Budapesta. În noiembrie, regimentul nostru a anihilat unele unităţi militare ce mai susţineau vechea administraţie ungară.
Dar să revin la începutul războiului. Ispita de a ceda, de a dezerta, de a fugi, deşi mă încerca şi pe mine, rămânea dincolo de un parapet bine străjuit de Duhul Sfânt din mine. Imensitatea iubirii dumnezeieşti mi-a înlăturat şi ispitele, dar şi teama de moarte, conştient că oricum, la vremea potrivită, voi veni la tine.
După toamna lui 1916, când pe Pompei l-au înrolat confesor militar, am devenit mai atent cu preoţii de pe front. Le căutam compania, căutam să mă simt o clipă în pielea lor. Acum zece ani, când absolvisem seminarul teologic-pedagogic „Andreian”, nu mi-am închipuit că voi regăsi, atât de aproape de inimă, pildele învăţate, îngemănate cu sfaturile tale, spre cinstirea neamului răstignit cu piroanele nedreptăţii. Învăţător, până să vin pe front, încercasem să strecor acele învăţături în cugetul elevilor, dar mă durea neputinţa de a face mai mult.
Mă dureau nedreptăţile la care erau supuşi românii, elevi sau maturi. Mai brutală, însă, chiar decât durerile de pe front, trecerea ta la cele veşnice în 1913, la numai 55 de ani, m-a zdruncinat fără seamăn. Nisipul clepsidrei se umezise cu lacrimi, blocându-mi timpul. Ni l-ai lăsat pe Pompei, frate mai mare, ca părinte grijuliu, duhovnic şi prieten. Din nefericire, pe preoteasa lui, Marioara, au arestat-o în 1916, iar pe el l-au trimis pe front.
Într-o dimineaţă în tranşee, după ce l-am visat, am înţeles ce vitregit este să nu aibă un frate mai mare. Îl visasem puternic, cum îl ştiu, nu-i dădea târcoale îndoiala, acel lup hămesit ce-mi adulmecase mie pacea.
Noroc că amintirea ta nu m-a lăsat pradă îndoielii. M-ai însoţit, ca un înger păzitor. După ce am scăpat ca prin minune în timpul unui asalt, văzând faţa desfigurată a prietenului de alături, am căzut în rugă, cutremurat de recunoştinţă. Mi-a apărut un giulgiu fin în faţa ochilor închişi. Simţeam foşnetul pânzei albe, translucide şi te zăream dincolo de ea. Cu ochii închişi, am întins mâna şi am simţit atingerea suavă a ţesăturii. Ai dispărut uşor, lăsându-mă cu fiorul atingerii. Mă rugasem din toată fiinţa, iar tu ai apărut aproape, dându-mi să înţeleg că îmi mijloceşti ruga.
Pe 20 august 1917, când le-am trimis o fotografie mamei şi surorii, neştiind ce va urma, le-am scris doar că ne-au mutat într-un loc mai greu. Nimic altceva nu puteam scrie. Dragele de ele, îmi trimiseseră pachet, iar la primire ne-am bucurat ca la o sărbătoare.
De sărbători, Crăciun şi Paşti, nu ne doream altceva, decât să fim sănătoşi, să rezistăm. Ne vaccinaseră de boli, aşa încât apa din păraie pe care o beam nu ne îmbolnăvea. De spectrul morţii, însă, nu ne vaccinase nimeni, decât semnul crucii. M-au încercat gânduri negre, dar n-am căzut în deznădejde. O slujbă aparte s-a ţinut pe 29 noiembrie 1916, ziua înmormântării lui Franz Jozeph, chiar dacă schimburile de focuri au întrerupt-o.
Când, rebegit de frig în marşuri istovitoare prin zăpezi, am trăit momente incredibile, mijlocirea ta m-a salvat. Când mă dureau dinţii şi umărul din cauza armei, când ne umpleau sacul de pâine cu muniţie, trimiţându-ne lihniţi în luptă, m-am hrănit cu gândul la tine. Când luptam nu numai cu oastea italiană, dar şi cu viscolul năprasnic, amintirea ta m-a încălzit. N-am avut a mă plânge, bunul meu tată, nici de foame, nici de frig, nici de păduchi, căci frica e păcat, iar sufletul tău, rugător pentru cei rămaşi în viaţă, mă îmbărbăta.
Suferinţa îndurată de mine este nimic pe lângă suferinţa neamului, de veacuri. Autoritate ce părea instalată direct între noi şi Dumnezeu la începutul războiului, Împăratul a fost detronat acum, în decembrie, de Neamul românesc, pentru care mă rog cu pioşenie.
Ai reuşit să-mi aduci pacea în suflet, trecându-mă de proba îndoielii, a ruperii în două direcţii, între Cezar şi Dumnezeu.
În sfârşi, în acest decembrie 1918, am o singură direcţie, căci totul s-a unit într-un singur ţel, binele Neamului, mai presus de Cezar, aşa cum Alba Iulia ne-a adunat într-o singură ţară. Să mă ierţi, tată, de acolo din veşnicie, că vin să adun înţelepciunea ca o cenuşă sfântă din jarul războiului:
între Cezar şi Dumnezeu s-a aşezat Neamul românesc, dându-mi cheia tuturor frământărilor.
Ţi-am scris în gând toate acestea, tată, să ştii că Pronia m-a trecut cu trupul, sufletul şi demnitatea neştirbite prin acest vălmăşag de lupte, sub veghea ta de sus.

Silvestru1

Notă:
1. Silvestru Moruşca (fotografiile alăturate) a fost soldat în Regimentul 50 Alba Iulia, pe toată durata Primului Război Mondial


Elvira SOROHAN

Ca să se ştie…

Istoria, reconstruită restitutiv de scriitori din documente şi memorii, e scrisă ca să ştie cei de astăzi şi de mîine ce a fost ieri. Va fi vorba de un ieri recent care a influenţat, pe termen lung, destinul culturii noastre. Ceea ce se degajă din aceste surse, acum tipărite, explică logic, cauzal, nivelul la care sîntem, eliminînd orice mirare sau contrarietate că am rămas numai geografic o ţară europeană. Şcoala şi viaţa publică din anii postbelici au fost private de influenţa marilor modele decimate în închisori. Sub comenzi sovietice s-au produs atrocităţi de exterminare comise de conaţionali, neoameni contra Oameni. Fenomenul e vechi, de vreme ce a fost mereu citat versul lui Plautus din Asinaria: „Lup este omul pentru om, nu om” (Lupus est homo homini, non homo). Motivele transformării omului în fiară au fost variate. Atunci, la noi a fost la suprafaţă unul politic, dar în adîncime s-a urmărit mutilarea unui întreg popor prin decapitarea spiritului reprezentativ.
E mai mult decît important ca generaţia tînără, cu o conştiinţă în formare, să citească instructiv cărţile – document despre atrocităţile antiumane şi, în speţă, antiromâneşti. Vor şti, astfel, cum să protejeze puţinul pe care îl mai avem de imixtiunea hibridului politic comunisto – capitalist, nu atît indiferent, cît mai curînd dizolvant pentru cultura spirituală cu valenţele şi sensurile ei formative în procesul educaţiei. Cunoaşterea metodelor de distrugere a valorilor umane elitare, de după al doilea război mondial, poate alimenta speranţa că asta nu se va mai întîmpla în prezent şi în viitorul românesc apropiat, nici dacă metodele se vor schimba luînd alte forme. Este prea puţin să auzi cum a fost fără să citeşti, în date exacte, despre tortura fizică şi psiho-morală aplicată elitei noastre intelectuale. Sînt documente care vorbesc despre demnitatea în suferinţă ca atitudine valorică faţă de sine a deţinuţilor politici. Cu cît personalităţile erau mai demne în tăcere, refuzînd să dea informaţiile cerute în anchetă, cu atît mai mult au fost sadic tratate. Între alţii, a fost cazul medicului scriitor Vasile Voiculescu, supranumit „medicul fără arginţi”, torturat cu sălbăticie pînă i-au frînt coloana vertebrală. Adevăraţii vinovaţi, torţionari ai nevinovaţilor, erau inchizitorii comunişti despre care nu există vreo mărturie că ar fi fost apăsaţi de regrete pentru fapta inumană. Victimele lor şi-au găsit resurse de supravieţuire în ei înşişi, în valoarea de sine şi în credinţă. Şi, unii au supravieţuit astfel. Deşi anulaţi civic şi cultural, nu s-au lăsat exterminaţi fizic. Cu toate că a mai trăit puţin după eliberare, Vasile Voiculescu şi-a definitivat excepţionala scriere în proză, Lobocoagularea prefrontală, despre operaţia pe creiere ce avea ca urmare distrugerea oricărei puteri de reacţie a fiinţei umane.
Am în faţă două cărţi ce pot revolta şi alarma spiritele vigile atente la realitatea aculturală perfid întreţinută astăzi de puterea politică profund coruptă şi suficientă în propriul ei agramatism. Ambele volume au apărut la editura „Fundaţia Academia Civică” din Bucureşti. Am parcurs acum, efectiv interesată pentru detaliile de adîncime furnizate de documentele de arhivă, cea de a cincea carte a poetei Ioana Diaconescu, „Rugul aprins”. Studii şi documente despre exterminare şi supravieţuire, tipărită în 2018. Cea de a doua carte e memorialistica lui N. Carandino despre experienţa din închisorile comuniste, Nopţi albe şi zile negre. Este o ediţie apărută în 2017, îngrijită de Paul Lăzărescu şi adnotată de Andreea Dobeş. Din perseverenţa ei de a continua stăruitor, mai mult de un deceniu, cercetarea arhivelor Securităţii româneşti de tip sovietic, pentru a deconspira şi condamna deschis, acuzator, exterminarea vîrfurilor intelectualităţii noastre, se configurează profilul cercetătoarei Ioana Diaconescu. E mai întîi o revoltă conţinută, abia ţinută în frîu, împotriva celor care au dictat şi îndeplinit fapta, inumană şi anti românească, a distrugerii fizice şi morale a profesorilor care au format-o intelectual, cum a fost, în primul rînd, Vladimir Streinu. Şi, concomitent, e denunţată urmărirea, arestarea şi anularea unor intelectuali şi condeie literare de vîrf: Vasile Voiculescu, Ernest Bernea, Dinu Pillat, Constantin Noica, Petre Pandrea şi alţii. Cercetătoarea arată că suferă prin contagiune afectivă eliberînd din arhive tainele despre suferinţa celor hăituiţi de Securitate. Separat, cu devotament de breaslă, Ioana Diaconescu a extras şi publicat documente semnificative, comentate şi sistematizate cu tehnică ştiinţifică, despre urmărirea politică, prin informatori cu nume de cod (unele decodificate), a unor scriitori de mare valoare: Marin Preda, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu. Sînt cărţi deconspirative, cu semnificaţie istorică, finalizate printr-o muncă ce poate fi apreciată ca act moral de, o atît de rară astăzi, conştiinţă civică, de nimic răsplătită. Cărţile Ioanei Diaconescu egalează, ca apărare a adevărului, emisiunile de televiziune ale Luciei Hossu-Longin. Dar, păstrate în biblioteci, cărţile, tot „memoriale ale durerii”, vor fi instrumente pentru arheologii politicului de după al doilea război mondial.
Prefaţată de Sorin Lavric într-un stil cu inserţii groteşti, ce evocă teribilul tratament la care au fost supuşi frecvenţii participanţi la Rugul aprins al Maicii Domnului, cartea – document a Ioanei Diaconescu propune un subiect de meditaţie pentru clericii de astăzi. Şi nu mai puţin pentru laicii trăitori în respectul faţă de ce a fost şi trebuie să fie Biserica în cultivarea simţului moral al mulţimii. În „Argument”, Ioana Diaconescu îşi integrează corect cercetarea în perspectiva cunoaşterii istoriei recente, pe care o lărgeşte în acest subiect special. Personalităţile bisericeşti nu erau hăituite oficial pentru misticism, ci pentru inventate, în parte, erori politice. Însă, motivul adevărat era ostilitatea surdă, implicită în credinţă, faţă de comunismul ateu, pe care o simţeau conducătorii noului regim. Cei dintîi care au umplut închisorile şi lagărele de muncă au fost capii politicii ţărăniste şi liberale, urmaţi de preoţi, atunci autorităţi în materie de credinţă şi morală. Aceştia din urmă, 16 figuri de clerici, unii erau personalităţi în devenire, cu mare influenţă asupra tinerilor, studenţi în general, dar şi asupra intelectualilor cu nume notorii. Biografiile celor mai importanţi organizatori şi susţinători ai întîlnirilor sînt reconstituite în nouă mealioane complete ca informaţie utilă pentru cei ce vor să ştie. Organizaţia „Rugul Aprins” a funcţionat legal, atent supravegheată (îndată după ocuparea României de armatele sovietice), între 1945 şi 1948. În ascuns, după interdicţie, membrii cei mai importanţi au continuat să se întîlnească la Mănăstirea Antim şi în casa profesorului Alexandru Mironescu, pînă în 1958, cînd au fost arestaţi şi s-a intentat un răsunător proces politic grupului numit lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”. Alexandru Teodorescu, cunoscut sub numele de Sandu Tudor, era un călugăr provenit dintr-un jurnalist antisovietic al anilor `30. El a compus şi un Imn al „Rugului aprins”. Amintita serie de medalioane, deschisă chiar cu profilul şi detaliile acuzaţiilor aduse acestui întemeietor al organizaţiei de rugăciune, este inspirat prefaţată de Ioana Diaconescu prin reproducerea integrală, cu italice, pe aproape 50 de pagini, a sentinţei de condamnare a „lotului”, formulată de Tribunalul Militar în şedinţa publică din 8 noiembrie 1958. De citit şi de luat aminte. În restul volumului, de încă 200 de pagini, Ioana Diaconescu reface după documente de arhivă, comentate completiv, într-un stil participativ, avatarurile biografiei teologilor de mare influenţă în viaţa spirituală a Bisericii vremii, care, nevinovaţi, au suportat iadul torturant al închisorii. Erau prelaţi instruiţi în cunoscutele facultăţi de teologie de la Cernăuţi şi Bucureşti, ei înşişi profesori, autori de cărţi, foarte activi întru credinţă ca elită clericală, pregătiţi să fie viitori ierarhi. Aşa a fost arhimandritul Benedict Ghiuş, adus în poziţia de vicar patriarhal la propunerea lui Justinian Marina, patriarhul protector – cît s-a putut – al rugătorilor de la mănăstirea Antim. În proces arhimandritul a fost considerat culpabil de „uneltire contra ordinii sociale” şi „condamnat la 18 ani muncă silnică şi zece ani degradare civică”. Cît despre „confiscarea totală a averii personale”, rezultatul este de-a dreptul ridicol: cîteva obiecte personale uzate. Pe acelaşi tipar au fost toate celelalte condamnări, după ce, torturaţi, drogaţi, inculpaţii au fost forţaţi să mărturisească tot ce doreau anchetatorii. Un capitol aparte, cutremurător, rezumă, prin exemple, martirizarea unor tineri studenţi care au frecventat întîlnirile „Rugului Aprins”, alegîndu-şi ca duhovnic pa Sandu Tudor, retras o vreme la Schitul de pe muntele Rarău.
O cercetare aparte, cu citate şi interpretări necesare, se ocupă, în trei seriale, „de urmărirea informativă” a personalităţii părintelui Bartolomeu Anania, aşa cum apare în dosarele Securităţii. Sinuozităţile biografiei, suficiente, ca materie, pentru o viaţă romanţată, dar şi situaţia de a fi fost „singurul deţinut politic din Sfîntul Sinod, una dintre puţinele feţe bisericeşti care a ţinut să-şi explice greşelile şi să se căiască” (în Memorii, 2008), au determinat-o pe Ioana Diaconescu să separe studiul de caz. Introductiv se precizează, cum se şi întîmplă, că documentele vor dezminţi acuzele aduse preotului, cum că, în închisoare, ar fi colaborat cu organele de anchetă scriind denunţuri. Ca mulţi alţi deţinuţi politici, părintele Anania, în Memorii, îşi descrie starea de tulburare sub influenţa drogurilor administrate spre a-i distruge voinţa şi autocontrolul. Cele trei capitole despre viaţa spectaculoasă a învăţatului, pasionatului (călugăr la început) de viaţa monahală şi de carte, trebuie citite, ca să se cunoască, după documente (reproduse în fotocopii) cum şi cu ce metode a fost golită de valori societatea românească din anii de după al doilea război mondial. Că metodele s-au schimbat e o problemă, de studiat, a prezentului, cu influenţe la fel de nefaste asupra viitorului.

*
Despre memoriile din închisoare ale lui N. Carandino, Nopţi albe şi zile negre, n-am putut să aflu decît din consistentul şi prea puţin circulatul „Jurnal literar”. Restul presei n-a înregistrat apariţia cărţii în 2017. A trebuit ca lingvistul român de la Paris, Alexandru Niculescu, să publice un comentariu în „Jurnalul literar” (Publicaţie de opinie şi atitudine intelectuală), serie nouă, iunie – octombrie 2018. După cei nouă ani de închisoare politică (1947-1956), remarcabilul om de cultură, talentat jurnalist şi cronicar dramatic, Carandino, în mod miraculos a mai trăit patru decenii. Şi-a reactivat resursele talentului de condei spre a recupera în scris etape ale vieţii şi o parte din experienţa jurnalistului şi omului de teatru, care a fost el, timp de trei decenii. Destinul i-a îngăduit răgazul pentru a-şi scrie cele şase cărţi. Cinci publicate – nu fără cenzură – între 1971 –1986, în general despre teatru, şi o autobiografie de pînă la începerea războiului. Este şi aceasta o carte de memorialistică, De la o zi la alta, care nu poate fi ocolită, interesantă fiind pentru experienţa culturală formativă a autorului şi un model de stil, expresiv nuanţat intelectual. Crescut mental într-un liceu de ţinută clasică, stil Spiru Haret, din Brăila cosmopolită a anilor `20 din secolul trecut, N. Carandino a făcut studii juridice, la Universitatea din Bucureşti, cu mari profesori de la Drept şi de la cursurile de istorie şi filosofie audiate paralel. Cu mare talent sînt schiţate portretele vii ale lui Istrate Micescu, N. Iorga, V. Pîrvan, O. Densuşianu, Alice Voinescu, Rădulescu Motru, Nae Ionescu. Le poţi citi cu real profit în amintita carte autobiografică. Din încercarea de a face un doctorat la Paris, abandonată din cauza lipsei resurselor financiare, s-a ales, după cum recunoaşte, cu noi prietenii şi cu o bogată iniţiere în viaţa culturală şi cea mondenă a lumii franceze. Altădată, pentru că merită, poate voi scrie detaliat despre cariera sa culturală începută în 1930, după întoarcerea de la Paris, şi proiectată colorat pe fondul atmosferei jurnalismului, literaturii şi teatrului bucureştean. Din amintirile stocate în volumul De la o zi la alta coboară figura unui intelectual autentic, un model ca nivel cultural, om de societate şi stil rafinat.
Voind să se ştie ce au fost distructivele închisori comuniste pentru un intelectual lucid, cum însuşi era, N. Carandino a refăcut, autoanalitic, stările psihologice şi gîndurile ce l-au bîntuit ziua şi noaptea, în cei nouă ani de nemeritată detenţie politică. Istoria manuscrisului acestei cărţi, Nopţi albe şi zile negre, este relatată de editorul din 2017, Paul Lăzărescu, redactor, foarte tînăr jurnalist la ziarul ţărănist „Dreptatea” condus de N. Carandino între 1944 – 1947. Venind în ţară prin 1982, Dean Milhovan – Niţu îl cunoaşte pe N. Carandino prin intermediul lui Corneliu Coposu. Milhovan avea la New York un ziar şi o editură cu titlul „Dreptatea”. La această editură, în 1986, el a publicat textul memoriilor lui Carandino, sub titlul File de istorie, cu o prefaţă. Revenit în România în 1986, Milhovan îi aduce un exemplar lui Carandino şi pleacă în America după ce face o înregistrare a textului în lectura autorului. Ediţia din 2017 (cu CD-ul ataşat) este lucrată de Paul Lăzărescu după textul olograf, de altfel folosit şi de Editura „Eminescu” pentru volumul De la o zi la alta. Nopţi albe zile negre, 1992. În prefaţă, Lăzărescu oferă preţioase informaţii, ca prieten apropiat, despre viaţa de după detenţia politică a lui Carandino şi despre reapariţia ziarului „Dreptatea”, în 1990, susţinut de Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, vechi ţărănişti. Şi apoi mineriada.
Ca şi profesorul clujean N. Mărgineanu, Carandino a fost preocupat, pentru el, mai mult de tortura psihică decît de cea fizică, niciodată neglijată cînd era aplicată umilitor unor foşti mari oameni politici, miniştri, episcopi, generali, elita de la cîrma ţării. Ca jurnalist cult, inteligent şi urban, foarte respectat, Carandino îi cunoscuse, încît alături de nume e menţionată şi fosta funcţie. Chinuitorul tratament inuman îi lasă lui Carandino, intelectual cu lecturi esenţial asimilate, „impresia unei bolgii danteşti”, în care, programat, erau decimate valorile de continuitate a vieţii noastre culturale, atunci de marcă europeană. Încarcerat la Sighet cu trei astfel de intelectuali impuşi public printr-o formaţie solidă, nu se simte inferior, ci doar complementar: „Eu aduceam, pe lîngă cunoştinţele de bază ale formaţiei mele, un tezaur de informaţii despre oamenii şi faptele dintre cele două războaie – în teatru, în presă, în literatură şi politică”. Nopţi albe şi zile negre rememorate de Carandino au o consistenţă ce obligă la o lectură concentrată pe sensul fiecărui rînd. Mai ales psihologic şi mental urmărind, el a pătruns esenţa ascunsă, distructivă a fenomenului închisorilor comuniste. Înţelegerea fenomenului l-a ajutat să-şi construiască o „doctrină” a închisorii, la scurtă vreme după experienţa acumulată. Spre a înfrînge intenţia destrămării fiinţei sale încarcerate şi-a organizat raţional mişcarea aparent adaptivă, în scopul de a rezista. De aici dominanta reflexivă a memoriilor, cu numeroase meditaţii asupra demnităţii condamnaţilor, simbolic comparaţi cu vulturul rănit care suportă cu dispreţ şi resemnare batjocura gardienilor. Demnitatea, scrie Carandino, nu se învaţă în închisoare, se vine cu ea de acasă, dacă e. Dimpreună cu alte exemple e asociat comportamentul demn al episcopilor greco – catolici şi romano – catolici, „martiri ai credinţei”. Privindu-i printre zăbrele, atunci cînd erau scoşi la plimbare în curtea închisorii, Carandino nota rememorativ: „... lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Şi mă gîndeam dacă alţi ochi decît ai mei l-au înregistrat şi dacă se vor afla mai tîrziu pene care să-l descrie”.
Dincolo de acest conţinut reflexiv, excepţionalul „memorial al durerii”, scris de un intelectual cunoscător interesat al lumii Bucureştiului cultural, este un document. Se poate extrage din el un catalog al personalităţilor de valoare supuse torturilor înjositoare, înlocuite de instrumente ale noii ideologii comuniste, chemate să distrugă continuitatea întru calitate culturală deja cîştigată pînă la al doilea război mondial. Un singur exemplu reprezintă mecanismul în trena căruia se pot recunoaşte multe dintre stările actuale. Oameni de înaltă ţinută morală şi spirituală, scrie Carandino, erau înlocuiţi de mediocri, instrumentaţi de la Moscova. Revelatoare pentru acest fenomen al substituţiei e sublinierea scurtă, definitorie prin exemple, făcută cu amărăciune de Carandino: „Printre profesori, istoricul C.C. Giurescu este cel mai viguros, şi nu îşi precupeţeşte eforturile ca să înlocuiască la inevitabile corvezi pe cei mai bătrîni şi mai neputincioşi. George Brătianu, Giurescu, Lupaş duc tinetele închisorii la Sighet. Iar Roller scrie în libertate – Istoria Românilor!”. Teribilă ironie a istoriei. În notele de subsol, exemplar lucrate ştiinţific de Andrea Dobeş, se lămureşte, pentru generaţia mai nouă, ca să se ştie, cine erau personalităţile amintite. G. Brătianu preşedinte al Partidului Naţional Liberal, istoric, parlamentar, profesor universitar şi academician a decedat la Sighet, la 55 de ani. C.C. Giurescu liberal, istoric, profesor universitar, ministru în mai multe rînduri, a fost Rezident Regal al Ţinutului Dunărea de Jos. Ioan Lupaş, politician ţărănist, istoric, profesor universitar, academician, a fost fondatorul Institutului de Istorie Naţională din Cluj şi ministru al Cultelor şi Artelor. Roller? un angajat politic comunist, anonim cultural.
Volumul Nopţi albe zile negre, cu titlul dat de autor, are o structură bipartită; primii trei ani de după august 1944 şi apoi anii de închisoare de după întîmplarea „Tămădău”. Prima jumătate a memoriilor, despre instalarea treptată a comunismului, plină de dramatism, e de o inestimabilă valoare. Totul e înregistrat lucid din perspectiva unui jurnalist care face efortul de a-şi menţine libertatea, chiar în poziţia de director, preferat de Maniu, al ziarului ţărănist de opoziţie, „Dreptatea”. Încrederea în propria valoare şi experienţa jurnalistică din anii interbelici l-au făcut, pînă într-un punct, să creadă naiv că se poate. Dar tot încrederea în sine, ca instanţă a personalităţii sale şi energia psihică, l-au salvat în închisoare, l-au ajutat să reziste. Istoricii pot parcurge aceste memorii cu mare profit pentru datele exacte şi pentru atmosferă. Nimic inventat, totul trăit moment cu moment, de neuitat, scris cu vibraţie intelectuală. Partea a doua, cealaltă sută de pagini, este împărţită ca interes şi pentru istorici şi pentru psihologii care vor să înţeleagă cum a supravieţuit torturilor psihice un intelectual, prin ce exerciţii de voinţă şi autocontrol a rezistat.
Eşecul încercării de expatriere, egalat cu o catastrofă, s-a produs la Tămădău, lîngă Fundulea – Bucureşti, unde urma să fie îmbarcaţi, într-un avion. Se întîmpla în 1947. Dar, Securitatea fiind informată, grupul de fideli lui Maniu, între care şi Carandino, îndatorat moral ca redactor al ziarului „Dreptatea”, angajat direct în bătălia politică, au fost arestaţi. Rămas în Bucureşti, Maniu a fost şi el arestat. Ancheta, „deosebită prin ferocitatea morală”, nu ţine cont că el, Carandino, lucrase alături de N.D. Cocea la ziarul democratic „Facla”. Dimpotrivă: „Labe groase îmi scormoneau trecutul, sufletul, gîndurile, inima, în căutarea cine ştie cărui secret nemărturisit”. Dintre martorii săi la proces, Arghezi „a încercat să scape cu tertipuri”, Zaharia Stancu s-a dezis prin absenţă, doar Zambaccian şi alţi cîţiva i-au dat, onest, „certificat de lealitate democratică”, neluat în considerare. Maniu, „cheia de boltă” în proces, a fost făcut răspunzător de activitatea grupului de „diversionişti şi terorişti” şi pentru multe altele. A urmat închisoarea de la Galaţi, apoi cea de la Sighet. Cu totul , nouă ani furaţi din viaţă, urmaţi de anii domiciliului obligatoriu şi izolării culturale. Important de reţinut e că memoriile capătă o semnificaţie particulară în conţinutul lor autoanalitic, paralel dublat de segmentele privind starea celorlalţi condamnaţi, sporadic aflată de la gardieni, ori prin alfabetul Morse „transmuros” creat de ei, apoi părăsit, descoperit fiind de mijloace nevăzute de ascultare. Cu toţii „am înţeles că sîntem detectaţi, că sîntem prinşi într-o plasă de control din care nu mai putem scăpa”. Erau pierdute puţinele informaţii ce şi le puteau comunica, rupţi fiind de lumea dinafară. Carandino nu mai putea juca, prin Morse, partide de şah. Deţinuţilor le era organizată tăcerea absolută, psihologic mai terorizantă, mai obositoare decît zgomotul. Singurătatea „căpăta dimensiuni înfricoşătoare. Vai de aceia care n-aveau la ce se gîndi, care nu aflau înlăuntrul lor sprijinul care să-i oprească în drumul spre nebunie”. Împotriva somnului erau anchetele nocturne, zgomotele bruşte şi puternice, becul permanent aprins care nu lăsa glanda pineală să fabrice melatonina, şi multe alte forme de teroare. Carandino, atunci la vîrsta de 42 de ani, autostudiindu-se, mărturiseşte: „mi se administrau alternativ excitante şi depresive (în apă şi alimente), cu scopul de a mi se zdrobi sistemul nervos”. Drogarea o primea şi prin medicamentele date de dr. Davidson: „Ajunsesem să urlu în celulă, să am halucinaţii”. A început să refuze medicamentele şi să nu mai ia masa de seară. Cînd şi-a dat seama că numai el e supus unui astfel de tratament, a suferit un adevărat şoc moral: „Nu-mi imaginasem vreodată că o asemenea crimă împotriva unui om, fără apărare şi fără vină, era posibilă.” În cele din urmă, a dedus că „fiecare celulă are regimul ei aparte, fixat în conformitate cu personalitatea deţinutului, cu rezistenţa lui morală şi fizică, dar mai ales cu scopurile avute în vedere de torţionari”. Carandino era tînăr, fusese un faimos ziarist, deci viitorul lui trebuia distrus. A făcut şi experienţa mimării nebuniei ca să i se administreze calmante. Voiau de la el să devină „agent”, util în închisoare. A fost din nou anchetat pentru că îi ţinuse partea lui Pătrăşcanu, în ziarul „Dreptatea”, apărînd conţinutul „discursurilor de la Cluj şi Oradea”, fatale pentru politicianul comunist, mai patriot decît alţii.
Cu totul special şi impresionant, ca putere a minţii pregătită să învingă, a fost studiul orientat spre evoluţia stării de sine supusă tratamentului de distrugere, la început medicamentos. Scopul era slăbirea voinţei şi atrofia cerebrală. În apărare nu mai era decît propriul efort voliţional de a-şi menţine luciditatea. Forţat la o viaţă vegetativă, în absolută singurătate, încerca să se spiritualizeze. Îşi ţinea conferinţe pe diverse teme, zilnic organizate în gînd, apoi le rostea cu glas tare, bucuros că se poate auzi: „aşa izbuteam să fim doi”. Imaginîndu-şi că se află într-o sală spre a ţine o conferinţă despre literatura franceză a secolului al XVII-lea, îşi verifica memoria „pe care viaţa de celulă o rugineşte”. Scrijelea pe pereţii celulei citate în greacă, date istorice, poezii. Cu deţinutul din celula de vizavi, prin vizieră, îşi puneau întrebări privind date istorice importante. Obsesiile erotice erau şi ele chinuitoare. La Sighet, cu mai mulţi în celulă, prin dialog, avea fiecare aportul său din direcţia specialităţii în care se formaseră, istorie, filosofie, morală, matematică, în timp ce Carandino „aducea un tezaur de informaţii despre oamenii şi faptele dintre cele două războaie – în teatru, în presă, în literatură şi politică”.
Un capitol special al memoriilor, „Maniu în închisoare”, oferă date despre ultimii ani de viaţă ai fruntaşului ţărănist, mort în celulă la 80 de ani. Conducerea închisorii de la Sighet i-a permis lui Carandino să-l îngrijească pe Maniu, bolnav şi neajutorat, după şase ani de închisoare „suportaţi cu aceeaşi nobleţe morală în care toată viaţa se complăcuse”. L-a asistat cu rar devotament pînă în clipa ultimă. Profund impresionat de ţinuta umană, de consecvenţa politică pînă la sacrificiu a celui „plecat spre gloria eternă”, Carandino îi completează imaginea cu un medalion adăugat la sfîrşitul memoriilor. Este recapitulată, în momentele ei de importanţă majoră, cu nume şi date istorice exacte, acţiunea politică proromânească a lui Maniu, efigie sculptată în cuvinte potrivite. Sînt pagini ce pot intra, ca articol complet, într-un dicţionar al personalităţilor politice româneşti de elecţie. Nu sînt mai puţin importante, pentru evoluţia acestui personaj cultural care a fost N. Carandino, amintirile scoase din memorie, despre experienţa domiciliului obligatoriu în două sate din Bărăgan. Ele trebuie citite, pagină cu pagină, ca şi întreaga carte Nopţi albe şi zile negre, fiind scrise în acelaşi stil intelectual care comunică o viaţă sechestrată, torturată nemotivat, pe fondul instalării comunismului în România pentru jumătate de veac. N. Carandino a scris ca să se ştie, să nu se mai întîmple, deşi urmările dezastrului de atunci încă se resimt acut.