Sep 14, 2018

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Atunci cînd era mereu duminică. Exerciţii de mito-alean specific

 

 

O carte cu un titlu poetic şi poetizat,  o carte cu „amintiri” dintr-o copilărie ce dilată povestea purtînd-o într-un abur cînd fantastic, cînd suprarealist-oniric, o carte în care Ştefan Mitroi îşi oferă, printre altele, privilegiul de a demonstra că ecuaţia copilăriei are nenumărate chei şi că, dincolo de universalitatea lui Nică, fiecare univers copilăresc e o lume uriaşă, unică. Atunci cînd era mereu duminică (RAO, 2017) face parte dintre acele cărţi care nu caută însă asocieri, fiindu-şi suficientă aşa cum există.

Fără să îşi pună problema intrării în spaţii conexe, naratorul din volumul de faţă fantazează în felul său, avînd însă dreptul de a fi, uneori, tulburător prin posibilităţile deschise:  avansează,  mereu pentru alt cititor şi altă lectură, o lume a satului proiectată pe cerul copilăriei, ca o altă Cale Lactee menită să îndrume calea celor rătăciţi. O lume proiectată de la început într-un halou ce aminteşte de alte texte din sudul literaturii noastre, pline de un anume tip de lirism greu de găsit în alte zone ale literaturii noastre. Oricum cînd vorbim despre copilărie suntem tentaţi să fabulăm, să exagerăm, să căutăm imagini care poate nici nu au existat; în cartea de faţă însă procedeul se duce dincolo de simpla fantazare:  pe de altă parte, aşa cum au descoperit toţi cei care au încercat să scrie despre lumea copilăriei aici îşi rezervă cele mai mari provocări şi, implicit, satisfacţii sau in-satisfacţii de autor; pe de altă parte, autorul îşi protejează bine investiţia, avînd un proiect ce nu se limitează doar la o excesivă cantitate de lirism distribuită într-un fel specific.

Desigur, ne putem opri doar la ceea ce este evident, adică tot ce se transformă în pandant pentru cartea lui Ştefan Mitroi: o carte de un lirism, aşa cum spuneam deja, cum numai zona sudică îl poate ridica, lirism care poate, relativ uşor, trezi necesare contextualizări. E o dilatare nefirească a lumii, tocmai atunci cînd lumea este restricţionată: oricare univers copilăresc este destinat unor descoperiri succesive. Altfel spus, ar trebui să apară segmente din ce în ce mai mari şi lumea să se împlinească. Dar cartea lui Ştefan Mitroi, plasează sub magia „duminicii nesfîrşite”, găseşte soluţia prin care universul să se aplatizeze atît cît îşi este sieşi suficient: e interesant faptul că de cîteva ori se fac trimiteri la diferite ţări, că există un personaj cumva fabulos Valentin ce cunoaşte lumea mare, că se fac trimiteri şi către un de asemenea fabulos Bucureşti, nu scapă nici oraşul mai de aproape Alexandria; dar lumea care îşi ajunge sieşi este aceea în care cel mai apropiat limes este cerul atît de aproape cu tot cu îngerii săi păzitori, cei care pot să facă inclusiv cîte o petrecere cu oamenii din sat, avînd avantajul de a nu cunoaşte riscurile durerilor de cap specifice oamenilor obişnuiţi. Lumea aceasta cu cerul mai aproape decît oraşele şi satele de dincolo de orizont e plină de rude, oameni de tot felul ce se încurcă în treburile fireşti ale vieţii, aşa cum le percepe copilul aşezat la început de viaţă. Mai mult, nu pare să existe o noimă care să facă reguli printre noianul de rubedenii, mai cu seamă că regnul vegetal are şi el anumite drepturi, cum ar fi, de exemplu, dudul, intrînd în rîndul semnelor esenţiale de la începuturi. E seducător felul în care naratorul ne lasă să fim prinşi în capcanele copilăriei şi ale fantasmelor pline de un gen mai puţin obişnuit de fantazare. De fapt, acesta şi este principalul motor de fiinţare specific cărţii de faţă: fiind vorba de o duminică nesfîrşită, toate formele de fiinţare sunt altele: „Despre  cei din neamul nostru pot spune că sunt toţi făcuţi din flori.// Tataie Gheorghe e făcut din flori de Mîna Maicii Domnului. Miroase a om bun în mîna lui. N-ar strica să-i strîngi într-o sticluţă mirosul şi să torni cîte o picătură pe pernă înainte de culcare.// Mamaia Nicula e făcută din floare de salcie. Îi place să mîngă din orice.// Mamaia Tudora e făcută din floare de ciulin amestecată cu iasomie. Înţeapă cu vorbele, dar ştie în acelaşi timp să ţeasă din ele poveşti care-ţi zăpăcesc sufletul.// Tuşa Lămîiţa din Gabru e făcută din floare de lămîiţă, că altfel n-ar chema-o aşa.” Şi tot aşa, într-o formă de mito-alean specific, în care sugestia este aceea că lumea privilegiată desprinsă din cea mare nu ar trebui să fie expusă pericolului secular. Adică să rămînă aşa cum e în copilărie o eternitate.

O carte de acest gen nu se caută povestită, un lucru împotriva fiinţării ei naturale. E o carte cu efecte stilistice căutate, pornind de la mici redundanţe şi ajungînd la găselniţe ce vin din alte povestiri, cum par să fie cele cu uriaşii. Sau altele. Altceva este important: sugerarea unei credibilităţi specifice, chiar dacă e vorba despre un copil singur la părinţi, lipsit de universul jocurilor cu mai mulţi fraţi, pe care îi înlocuieşte cu elemente din regnul vegetal sau din cel zoomorf. Nici măcar nu se poate vorbi de  un fabulos atotstăpînitor. Aici totul se întîmplă deoarece aşa trebuie să fie iar naratorul delegat în această naraţiune are cea mai credibilă relaţie cu personajele sale. Şi jivina/ lighioaie/ balaurul din icoană si dudul din curte şi cucuvaia şi nenumăratele rubedenii şi tataie şi doamna învăţătoare şi bunici, mătuşi, unchi, îngeri păzitori toţi există într-o dulce devălmăşie, unii avînd avantajul nemuririi şi a fiinţării într-o mitologie sui-generis (drumul spre stînă merge pe Calea Lactee), ghemele de lînă duc vieţi de oameni ca în mitologii uitate, cei din familie trebuie neapărat să fie nemuritori, copilul e atent la sugestiile ce vin dinspre un bîlci anual (cum ar ideea de a-i vindeca pe oamenii bătrîni şi de elimina teama de moarte)…Şi tot aşa.

Într-o derulare pe capitole (sunt doisprezece, din evidente pricini sau nu) cartea poate fi prinsă, aproximativ. Primul capitol e un fel de dare de seamă a lumii în care se trezeşte copilul pentru care regnurile se întrepătrund, într-o stare de beatitudine cum numai începuturile pot să aibă. O altă secvenţă a cărţii sugerează o mitografie compozită, cu lutul/ pămîntul ca element primordial, într-o racordare parţială şi a altor teme fundamentale (bătrîneţea, de ce şi din ce se fac oamenii, etc.?) E interesantă dorinţa de a păstra coeziunea lumii „fericite”: alte capitole arată descoperirile civilizaţiei (radioul, cinematograful, existenţa marelui Bucureşti) dar lumea re-locată nu poate fi decît în perimetrul care îi păstrează beatitudinea originară. Alt capitol construieşte, fulgurant, imagini legate de tema războiului şi de existenţa altor ţări, inoperante în povestea derulează aici. Aici, nu demult, nu era decît satul şi cerul de sus, totuna: „Ar mai fi cerul, care e tot împrejur. Cîteodată aş putea să-l ating cu mîna, dacă m-aş sui pe scara de la pod. Altădată nu-l ating nici dacă e să trag cu praştia. Dar nu trag niciodată. Pentru că, zice mamaia Nicula, şi zice şi mama, e ca şi cum aş vrea să trag în Dumnezeu.// N-a fost mereu aşa, zice mamaia Tudora, despre cer. Oamenii din sat credeau că e tot un sat ca al lor. Se aveau bne cu cei ce locuiau în cer. Cînd se întîmpla să le lipsească un lucru, se împrumutau de la ei, după cum şi cei din cer luau te miri ce cu împrumut de la oamenii de la noi din sat. Tot mamaia zice asta. Şi mai zice c-o să-mi spună ea într-o zi cum a fost.”

Deosebite capitole care arată convieţuirea dintre oameni şi îngerii-păzitori (mari băuturi de vin) , respectiv acele pagini care surprind dubla natură a icoanei din care balaurul poate evada cînd vrea el, făcînd tot felul de lucruri nemaivăzute, inclusiv întreţinînd o ibovnică (logic, de aici, pe altă temă, copilul începe că caute sensuri necunoscute, cum e acela legat de ibovnică). O scrisoare inedită către Dumnezeu, străinătatea şi Drumul Laptelui, pagini savuroase cu un  drum către cîte o „pepenişte” (cu toate acele semne ce ţin de zona sudică, particularizează descripţia pînă la varul delicat cu care gospodinele aduc prinos în prag de sărbători)…Altă secvenţă e o triplă enigmă: zoologică, maşinistică şi… filologică (cucul!). Ultimele două capitole presară imagini legate de bîlci (uriaşă setare a primului caleidoscop) şi de „Sperietoarea”, cu un loc special pentru fiecare finalului. Deşi naraţiunea prelungeşte undeva în off copilăria…aici găsim primul incident major, moartea unei rude apropiate; deşi metamorfozată de puterile copilului atotputernic, rămîne pre-vestirea posibilă din ieşirea din lumea benefică: „Era ca şi cum venise primăvara. Şi ei înfloriseră. Îşi alesese o zi bună tuşa Ivana. Poate cea mai bună dintre toate.”

O carte care trebuie luată după cum spune titlul ei, adică precum „o duminică”, o carte în care autorul îşi serbează eroul şi pe cititorii care pot să i se alăture.

Revista indexata EBSCO